Language of document : ECLI:EU:C:2016:630

Cauza C182/15

Aleksei Petruhhin

(cerere de decizie preliminară formulată de Augstākā tiesa)

„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii Europene – Extrădare către un stat terț a unui resortisant al unui stat membru care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație – Domeniul de aplicare al dreptului Uniunii – Protecția resortisanților unui stat membru împotriva extrădării – Lipsa protecției resortisanților celorlalte state membre – Restricție privind libera circulație – Justificare întemeiată pe prevenirea impunității – Proporționalitate – Verificarea garanțiilor prevăzute la articolul 19 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 septembrie 2016

1.        Întrebări preliminare – Admisibilitate – Limite – Întrebări vădit lipsite de pertinență și întrebări ipotetice adresate într‑un context care exclude un răspuns util – Lipsă

(art. 267 TFUE)

2.        Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Cerere adresată unui stat membru de către un stat terț prin care se solicită extrădarea unui cetățean al Uniunii, resortisant al altui stat membru, care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație în primul stat membru – Obligația acestui stat membru de a informa statul membru a cărui cetățenie o are cetățeanul menționat și, dacă este cazul, la cererea acestui din urmă stat, de a i‑l preda pe acel cetățean, în conformitate cu dispozițiile referitoare la mandatul european de arestare și la procedurile de predare între statele membre – Admisibilitate – Condiție

(art. 18 TFUE și 21 TFUE; Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299)

3.        Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Cerere adresată unui stat membru de către un stat terț prin care se solicită extrădarea unui cetățean al Uniunii, resortisant al altui stat membru, care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație în primul stat membru – Obligația de verificare a garanțiilor prevăzute la articolul 19 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Elemente de apreciere

(art. 18 TFUE și 21 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 19; Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299)

1.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 20, 23 și 24)

2.      Articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că, atunci când unui stat membru în care s‑a deplasat un cetățean al Uniunii resortisant al unui alt stat membru i se adresează o cerere de extrădare de către un stat terț cu care primul stat membru a încheiat un acord de extrădare, acesta are obligația să informeze statul membru a cărui cetățenie o are respectivul cetățean și, dacă este cazul, la cererea acestui din urmă stat membru, să i‑l predea pe acel cetățean, în conformitate cu dispozițiile Deciziei cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru 2009/299, cu condiția ca acest stat membru să fie competent, în temeiul dreptului său național, să o urmărească penal pe această persoană pentru fapte săvârșite în afara teritoriului său național.

În această privință, o situație în care un resortisant al unui stat membru se deplasează într‑un alt stat membru făcând uz, în calitatea sa de cetățean al Uniunii, de dreptul său de a circula liber în Uniune, intră în domeniul de aplicare al tratatelor în sensul articolului 18 TFUE, care conține principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate. Or, norme naționale care permit extrădarea unui asemenea resortisant introduc o diferență de tratament după cum persoana în cauză este resortisant național sau resortisant al unui alt stat membru, întrucât conduc la a nu acorda resortisanților altor state membre protecția împotriva extrădării de care beneficiază resortisanții naționali. În acest mod, astfel de norme pot afecta libertatea celor dintâi de a circula în Uniune și constituie o restricție a libertății lor de circulație, în sensul articolului 21 TFUE.

O astfel de restricție nu poate fi justificată decât dacă se întemeiază pe considerații obiective și este proporțională cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul național. Extrădarea este o procedură care vizează combaterea impunității unei persoane care se află pe alt teritoriu decât cel pe care se pretinde că a săvârșit o infracțiune. Astfel, deși neextrădarea resortisanților naționali este în general compensată prin posibilitatea statului membru solicitat de a‑i urmări pe propriii resortisanți pentru infracțiuni grave săvârșite în afara teritoriului său, acest stat membru este în general necompetent să judece astfel de fapte atunci când nici autorul, nici victima presupusei infracțiuni nu au cetățenia respectivului stat membru. În acest context, norme naționale care permit să se răspundă favorabil la o cerere de extrădare în scopul urmăririi penale și al judecării în statul terț în care se presupune că a fost săvârșită infracțiunea, rezultă a fi adecvate pentru atingerea obiectivului vizat.

În lipsa unor norme ale dreptului Uniunii care să reglementeze extrădarea între statele membre și un stat terț, se impune, pentru a proteja resortisanții Uniunii în fața unor măsuri care îi pot priva de drepturile la liberă circulație și ședere prevăzute la articolul 21 TFUE, combătând totodată impunitatea față de faptele penale, punerea în aplicare a tuturor mecanismelor de cooperare și de asistență reciprocă ce există în materie penală în temeiul dreptului Uniunii. Astfel, trebuie privilegiat schimbul de informații cu statul membru al cărui cetățean este persoana interesată în scopul de a oferi autorităților acestui stat membru, în măsura în care sunt competente potrivit dreptului lor național pentru a o urmări penal pe această persoană pentru fapte săvârșite în afara teritoriului național, posibilitatea de a emite un mandat european de arestare în vederea urmăririi penale. Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Decizia cadru 2002/584 nu exclude, astfel, într‑un asemenea caz, posibilitatea statului membru al cărui cetățean este autorul prezumat al infracțiunii de a emite un mandat european de arestare în vederea predării acestei persoane în scopul urmăririi penale. Cooperând în acest fel cu statul membru a cărui cetățenie o are persoana interesată și acordând prioritate acestui eventual mandat de arestare în raport cu cererea de extrădare, statul membru gazdă acționează într‑un mod care aduce mai puțin atingere exercitării dreptului la liberă circulație, evitând totodată, în măsura posibilului, riscul ca infracțiunea urmărită să rămână nepedepsită.

(a se vedea punctele 31-34, 39, 40 și 47-50 și dispozitiv 1)

3.      În ipoteza în care un stat membru este sesizat cu o cerere a unui stat terț privind extrădarea unui resortisant al unui alt stat membru, acest prim stat membru trebuie să verifice că extrădarea nu va aduce atingere drepturilor prevăzute la articolul 19 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Astfel, în măsura în care autoritatea competentă a statului membru solicitat dispune de elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante persoanelor în statul terț solicitant, ea are obligația să aprecieze existența riscului respectiv atunci când trebuie să decidă cu privire la extrădarea unei persoane către acest stat. În acest scop, autoritatea menționată trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător. Aceste elemente pot rezulta, printre altele, din decizii judiciare internaționale, precum hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, din decizii judiciare ale statului terț solicitant, precum și din decizii, din rapoarte sau din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau ale celor care fac parte din sistemul Națiunilor Unite.

(a se vedea punctele 58-60 și dispozitiv 2)