HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)
4 aprilie 2019(*)
„Funcție publică – Funcționari – Cauza «Eurostat» – Procedură penală națională – Clasare – Cerere de asistență – Avertizor – Prezumția de nevinovăție – Acțiune în despăgubire și în anulare”
În cauza T‑61/18,
Amador Rodriguez Prieto, fost funcționar al Comisiei Europene, cu domiciliul în Steinsel (Luxemburg), reprezentat de S. Orlandi, de T. Martin și de R. García‑Valdecasas y Fernández, avocați,
reclamant,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de B. Mongin și de R. Striani, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE prin care se solicită, cu titlu principal, repararea prejudiciilor materiale și morale pe care reclamantul pretinde că le‑a suferit și, cu titlu subsidiar, anularea deciziei Comisiei din 28 martie 2017 de respingere a unei cereri de asistență a reclamantului,
TRIBUNALUL (Camera a opta),
compus din domnii A. M. Collins, președinte, R. Barents și J. Passer (raportor), judecători,
grefier: domnul R. Ramette, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 17 ianuarie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
Situația de fapt
1 Reclamantul, domnul Amador Rodriguez Prieto, a fost funcționar la Comisia Europeană în perioada 1987-2003.
2 La 1 martie 1998, reclamantul a fost numit șef al Unității C1 din cadrul Direcției C „Informații și difuzare; transport; cooperare tehnică cu țările terțe; statistici privind comerțul exterior și intracomunitar” a Eurostat (Oficiul de Statistică al Uniunii Europene).
3 Din anul 1996, Eurostat asigura difuzarea către public a datelor statistice colectate cu ajutorul Oficiului pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene (OPOCE), care instituise o rețea de puncte de vânzare (denumită în continuare „datashops”). Contractele tripartite încheiate între Eurostat, OPOCE și datashops în 1996 prevedeau un circuit de facturare complex care permitea Eurostat să perceapă până la 55 % din prețul de facturare al respectivelor date introduse pe piață.
4 Reclamantul a fost însărcinat de către directorul său, domnul B., cu aprobarea cheltuielilor ocazionate de contractele tripartite, încheiate, printre altele, cu societatea Planistat.
5 Prin nota din 27 octombrie 1998, reclamantul a solicitat efectuarea unui audit intern în cadrul Eurostat cu privire la gestionarea acestor contracte. De altfel, el a solicitat să îi fie retras dreptul de semnătură a ordonanțării cheltuielilor, ceea ce s‑a realizat prin nota din 27 noiembrie 1998.
6 În luna septembrie 1999, auditul intern a constatat existența unor nereguli în gestiunea financiară a contractelor tripartite încheiate cu societățile Eurocost, Eurogramme, Datashop, Planistat și CESD Communautaire, care ar fi permis alimentarea unui pachet financiar nesupus normelor bugetare ale Comisiei.
7 La 3 ianuarie 2000, raportul de audit intern fost predat direcției generale însărcinate cu controlul financiar a Comisiei.
8 Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a fost sesizat la 17 martie 2000 de direcția generală însărcinată cu controlul financiar a Comisiei. OLAF a inițiat mai multe anchete referitoare printre altele la contractele încheiate de Eurostat cu societățile Eurocost, Eurogramme, Datashop, Planistat și CESD Communautaire, la subvențiile acordate acestor societăți și la sistemul de facturare instituit.
9 La 19 martie 2003, OLAF a transmis dosarul referitor la contractul încheiat cu Planistat la procureur de la République de Paris (Procurorul Republicii din Paris, Franța), care a dispus, la 4 aprilie 2003, începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de tăinuire și de complicitate la abuz de încredere.
10 La 11 iunie 2003, Comisia a mandatat de asemenea serviciul său de audit intern, care a întocmit trei rapoarte, și anume două rapoarte, din 7 iulie și din 24 septembrie 2003, precum și un raport final, din 22 octombrie 2003.
11 Pe baza unui raport al OLAF din 22 aprilie 2003, Comisia a împuternicit serviciul său juridic să depună o plângere penală împotriva unor autori necunoscuți, ceea ce s‑a realizat la 10 iulie 2003, la procureur de la République de Paris (Procurorul Republicii din Paris), pentru săvârșirea infracțiunilor de tăinuire și de abuz de încredere. Această plângere avea ca obiect posibile deturnări de fonduri săvârșite de funcționari sau de agenți ai Uniunii Europene, care au adus atingere intereselor financiare ale Uniunii. Urmărirea penală începută de procureur de la République de Paris (Procurorul Republicii din Paris) a fost extinsă, la 4 august 2003, și cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.
12 La 11 iunie 2008, reclamantul a informat Comisia că a fost convocat de poliția franceză pentru a fi audiat în calitate de martor în cadrul acestei proceduri penale. El a solicitat, așadar, autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) să îi fie ridicată obligația de discreție în conformitate cu articolul 19 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) și să îi fie rambursate cheltuielile de deplasare de la Luxembourg (Luxemburg) la Paris.
13 La 30 iunie 2008, AIPN a ridicat obligația de discreție a reclamantului, dar a respins cererea sa de rambursare a cheltuielilor de deplasare. Plângerea din 21 iulie 2008 împotriva acestei decizii a fost respinsă la 20 noiembrie 2008.
14 La 7 octombrie 2008, reclamantul a fost audiat de poliția franceză.
15 La 22 octombrie 2008, reclamantul a formulat o primă cerere de asistență (înregistrată cu numărul de referință D/505/08), întemeiată pe articolul 24 din statut. Acesta arăta, printre altele, că, prin solicitarea unui audit intern în luna octombrie 1998, acționase în calitate de avertizor și că comunitatea de interese care exista între el și instituția în cauză impunea ca aceasta să îi acorde asistență. În opinia sa, Comisia trebuia, așadar, să acopere onorariile de avocat pe care le‑a efectuat atunci când a fost convocat în calitate de martor de poliția franceză.
16 Această primă cerere de asistență a fost respinsă la 17 decembrie 2008. Comisia a arătat că a aflat că împotriva reclamantului a fost pusă în mișcare acțiunea penală cu ocazia audierii din 7 octombrie 2008. Ea a considerat că nu erau îndeplinite cele două condiții de aplicare a articolului 24 din statut, și anume existența unor amenințări, ultraj etc. împotriva persoanei și a proprietății funcționarului și existența unei legături de cauzalitate între aceste fapte și calitatea de funcționar sau sarcinile de îndeplinit. Decizia Comisiei nu a fost contestată.
17 La 9 septembrie 2013, judecătorul de instrucție de pe lângă tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța) a adoptat o ordonanță de clasare în privința tuturor persoanelor împotriva cărora a fost pusă în mișcare acțiunea penală în cadrul procedurii penale, printre care reclamantul (denumită în continuare „ordonanța de clasare”)
18 La 17 septembrie 2013, Comisia a declarat apel împotriva ordonanței de clasare.
19 Prin hotărârea din 23 iunie 2014, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) a confirmat ordonanța de clasare.
20 La 27 iunie 2014, Comisia a declarat recurs împotriva hotărârii cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) din 23 iunie 2014 de confirmare a ordonanței de clasare.
21 Prin hotărârea din 15 iunie 2016, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a respins recursul Comisiei împotriva hotărârii cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) din 23 iunie 2014 de confirmare a ordonanței de clasare, punând astfel capăt procedurii penale.
22 La 28 noiembrie 2016, reclamantul, făcând referire printre altele la Hotărârea din 9 septembrie 2016, De Esteban Alonso/Comisia (T‑557/15 P, nepublicată, EU:T:2016:456, punctul 59), și la hotărârea Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) din 15 iunie 2016, a formulat o a doua cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut, pentru a obliga Comisia la acoperirea cheltuielilor și a onorariilor de avocat pe care le‑a suportat în scopul apărării sale în fața instanțelor franceze. Acesta solicita și ca statutul de avertizor să îi fie recunoscut printr‑o notă inclusă în dosarul său personal, în vederea reabilitării reputației sale profesionale. Cu titlu subsidiar, el solicita repararea prejudiciului rezultat din greșeala de serviciu a instituției, care nu i‑ar fi respectat statutul de avertizor și i‑ar fi refuzat protecția.
23 Prin decizia din 28 martie 2017 (denumită în continuare „decizia atacată”), AIPN a declarat inadmisibilă a doua cerere de asistență, pentru motivul principal că reclamantul nu făcea dovada niciunui fapt nou de la decizia de respingere a primei cereri de asistență din 17 decembrie 2008. În plus, aceasta a considerat că a doua cerere de asistență era nefondată, ca și cererea de reparare a prejudiciului.
24 Prin scrisoarea Comisiei din 10 aprilie 2017, cu numărul de referință CMS 16/056, reclamantul a fost informat cu privire la existența și la clasarea unui „dosar” disciplinar, potrivit termenilor Comisiei, deschis în privința sa în cadrul cauzei Eurostat.
25 La 28 iunie 2017, reclamantul a formulat o plângere administrativă prealabilă împotriva deciziei atacate.
26 La 30 octombrie 2017, această plângere a fost respinsă.
Procedura și concluziile părților
27 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 5 februarie 2018, reclamantul a introdus prezenta acțiune.
28 Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 4 iunie 2018, reclamantul a arătat că renunță la depunerea unui memoriu în replică.
29 Reclamantul solicită în esență Tribunalului:
– cu titlu principal, obligarea Comisiei la plata către reclamant a sumei de 68 831 de euro cu titlu de prejudiciu material și a sumei 100 000 de euro cu titlu de prejudiciu moral;
– în subsidiar, anularea deciziei atacate;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
30 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în orice caz, ca nefondată;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
31 În susținerea acțiunii, mai întâi, reclamantul arată că cererea sa de asistență în temeiul articolului 24 din statut era admisibilă și că acțiunea sa în anulare împotriva respingerii acestei cereri este, așadar, de asemenea admisibilă. În continuare, cu titlu principal, acesta pune în discuție răspunderea extracontractuală a Uniunii pentru o pretinsă nerespectare de către Comisie a statutului său de avertizor și, cu titlu subsidiar, solicită anularea deciziei atacate.
Cu privire la admisibilitatea cererii de asistență și a acțiunii în anularea deciziei atacate
32 În cererea introductivă, reclamantul contestă poziția Comisiei, exprimată în decizia atacată, potrivit căreia a doua cerere de asistență era inadmisibilă.
33 Potrivit reclamantului, deși este adevărat că AIPN nu este ținută să ofere asistență unui funcționar suspectat de neîndeplinirea obligațiilor sale profesionale, constituirea ca parte civilă a Comisiei nu a împiedicat‑o în mod definitiv să îi poată acorda ulterior asistență. În speță, AIPN ar fi dispus de elemente care dovedesc acțiunea sa în calitate de avertizor.
34 Reclamantul susține că faptul că prejudiciul suferit de el este cauzat de acțiuni ale autorităților franceze nu împiedică aplicarea articolului 24 din statut. Acesta afirmă că s‑a prevalat de calitatea sa de avertizor pentru a scoate în evidență nelegalitatea punerii în mișcare a acțiunii penale și a continuării procedurii penale în privința sa.
35 În sfârșit, reclamantul arată că a contestat întotdeauna că ar fi participat cu bună știință la un sistem de gestionare care încalcă normele bugetare, fapt care ar fi demonstrat de cererea sa de ridicare a dreptului de semnătură a ordonanțării cheltuielilor. Potrivit acestuia, împrejurările menționate ar fi trebuit să determine AIPN să considere că aceasta nu urmărea un interes contrar interesului său și că situația lui merita să fie deosebită de cea a celorlalți funcționari implicați, în special în ceea ce privește acoperirea cheltuielilor cu apărarea sa în fața instanțelor franceze.
36 Comisia arată în esență că cererea de anulare a deciziei atacate este inadmisibilă pentru motivul că a doua cerere de asistență ar fi fost ea însăși inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu ar fi făcut decât să reitereze o cerere de asistență anterioară fără a menționa fapte noi, iar, pe de altă parte, el ar fi formulat această nouă cerere de asistență în lipsa epuizării căilor de atac naționale.
37 În ceea ce privește, pe de o parte, argumentația Comisiei întemeiată pe inadmisibilitatea celei de a doua cereri de asistență pentru motivul că reclamantul nu ar fi invocat fapte noi, trebuie constatat că respectiva cerere de asistență (a se vedea punctul 22 de mai sus) conține un fapt nou în raport cu prima cerere de asistență (a se vedea punctul 15 de mai sus), formulată la scurt timp după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului de către judecătorul de instrucție de pe lângă tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris).
38 Acest fapt nou se referă la ordonanța de clasare, adoptată la 9 decembrie 2013 de judecătorul de instrucție și, în urma căii de atac a Comisiei, confirmată în două rânduri, dintre care în ultimul rând în mod definitiv la 15 iunie 2016, de Cour de cassation (Curtea de Casație).
39 Ordonanța de clasare, apoi confirmarea sa în apel și respingerea recursului, prin care Comisia era contrazisă în convingerea, exprimată în memoriile depuse în cadrul procedurii de apel și de recurs, că reclamantul săvârșise o infracțiune, constituie, împreună, un fapt nou.
40 Desigur, în ordonanța de clasare, judecătorul de instrucție francez a arătat „că mecanismul care rezultă din punerea în aplicare a [contractelor] tripartite încheiat[e] sub egida Eurostat [a] contravenit articolului 4.1 din Regulamentul financiar” din 21 decembrie 1977, aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 1977, L 356, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul financiar”), și, în hotărârea sa din 23 iunie 2014, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a statuat că „normele în materie de reutilizare, astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul financiar, [fuseseră] încălcate”.
41 Aceste constatări au fost făcute însă în mod impersonal, fără nicio desemnare a reclamantului.
42 În plus, în același timp, instanța penală franceză a constatat absența unei intenții frauduloase, precum și a unei deturnări de fonduri și a prezentat un anumit număr de observații potrivit cărora, în primul rând, sistemul de datashops, chiar dacă nu era conform Regulamentului financiar, era, potrivit Curții de Conturi a Uniunii Europene, „o necesitate din cauza neadaptării respectivului regulament” și „simpla reluare a unui sistem deja utilizat în deplină legalitate de OPOCE”, în al doilea rând, „procedurile comunitare existente nu permiteau asigurarea, într‑un cadru suplu și funcțional, a comercializării datelor generate de Eurostat și [, în] lipsa unei proceduri adaptate, [fusese] necesară găsirea unor soluții care să permită Eurostat îndeplinirea misiunii sale” și, în al treilea rând, „controlul financiar, care fusese asociat la origine creării rețelei de datashops și care nu a fost favorabil constituirii acestuia cu sistemul de convenții tripartite, [se dezinteresase] complet, în realitate, de modul său de funcționare, ceea ce [îi pusese] pe responsabilii Eurostat în situația de a trebui și de a putea să acționeze «cât mai bine», [iar] aceasta în condițiile în care strategia Comisiei era de a crește oferta de statistici datorită unei cereri foarte importante în acest sens” (ordonanța de clasare și hotărârea cour d’appel de Paris [Curtea de Apel din Paris] din 23 iunie 2014).
43 Rezultă din considerațiile care precedă că reclamantul se prevala în mod corect, prin referirea la deciziile penale franceze, de un fapt nou.
44 În ceea ce privește, pe de altă parte, inadmisibilitatea celei de a doua cereri de asistență pentru motivul neepuizării de către reclamant a căilor de atac naționale, trebuie arătat că acest argument se sprijină pe premisa că articolul 24 din statut, referitor la asistență, este aplicabil în speță și că, prin urmare, răspunderea fără culpă a administrației în temeiul acestei dispoziții din statut este condiționată de epuizarea căilor de atac naționale împotriva terțului autor al prejudiciului.
45 Or, astfel cum se va arăta la punctele 46-59 de mai jos, această premisă este eronată.
46 Articolul 24 din statut prevede:
„Uniunea oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și a atribuțiilor sale.
Ea repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora.”
47 Potrivit jurisprudenței, finalitatea articolului 24 din statut constă în a acorda funcționarilor și agenților o siguranță pentru prezent și pentru viitor, în scopul de a le permite, în interesul general al serviciului, să își îndeplinească mai bine funcțiile (Hotărârea din 12 iunie 1986, Sommerlatte/Comisia, 229/84, EU:C:1986:241, punctul 19, Hotărârea din 27 iunie 2000, K/Comisia, T‑67/99, EU:T:2000:169, punctul 35, și Hotărârea din 20 iulie 2011, Gozi/Comisia, F‑116/10, EU:F:2011:124, punctul 12). Obligația de asistență a unei instituții urmărește, așadar, atât protecția personalului acesteia, cât și apărarea propriilor interese și se întemeiază, prin urmare, pe premisa unei comunități de interese. Astfel, s‑a statuat că administrația nu poate fi ținută să ofere asistență unui funcționar suspectat de o încălcare gravă a obligațiilor sale profesionale și pasibil, prin urmare, de proceduri disciplinare (Hotărârea din 23 noiembrie 2010, Wenig/Comisia, F‑75/09, EU:F:2010:150, punctul 49).
48 Mai precis, și potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de asistență prevăzută la articolul 24 din statut urmărește apărarea funcționarilor de către instituția lor împotriva acțiunilor terților, iar nu împotriva actelor care provin de la instituție însăși, al căror control ține de alte dispoziții ale statutului (Hotărârea din 9 septembrie 2016, De Esteban Alonso/Comisia, T‑557/15 P, nepublicată, EU:T:2016:456, punctul 45, și Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul, T‑275/17, EU:T:2018:479, punctul 111; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2011, Comisia/Q, T‑80/09 P, EU:T:2011:347, punctul 66 și jurisprudența citată).
49 În speță, împotriva reclamantului a fost pusă în mișcare acțiunea penală de către autoritățile judiciare franceze la 7 octombrie 2008. Această punere în mișcare a acțiunii penale intervenea în continuarea începerii urmăririi penale la 4 aprilie 2003 de către aceste autorități judiciare pe baza informațiilor care le‑au fost transmise de OLAF la 19 martie 2003 și în urma unei plângeri împotriva unor autori necunoscuți depuse de Comisie la 10 iulie 2003.
50 În urma ordonanței de clasare, adoptată în favoarea tuturor persoanelor împotriva cărora fusese pusă în mișcare acțiunea penală, printre care și reclamantul, procedura penală franceză a continuat, ca urmare a unui apel declarat de Comisie împotriva acestei ordonanțe, care a fost respins printr‑o hotărâre a cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) din 23 iunie 2014 de confirmare a ordonanței menționate, și a unui recurs declarat de Comisie împotriva acestei hotărâri, care a fost respins printr‑o hotărâre a Cour de cassation (Curtea de Casație) din 15 iunie 2016.
51 Trebuie să se arate că, după cum a constatat deja Tribunalul în privința domnului De Esteban Alonso în contextul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 9 septembrie 2016, De Esteban Alonso/Comisia (T‑557/15 P, nepublicată, EU:T:2016:456, punctul 49), actele îndeplinite de autoritățile judiciare franceze, în special punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului, nu constituie fapte vizate de articolul 24 din statut. Nu numai că aceste acte se înscriu în derularea normală a procedurii penale în discuție, dar reclamantul nici nu pretinde în mod serios în vreun moment că acestea ar fi constituit atacuri ilegale desfășurate în privința sa de respectivele autorități judiciare franceze și că ar fi fost, din acest motiv, susceptibile să justifice o asistență din partea Comisiei în temeiul articolului 24 din statut.
52 Or, după cum rezultă în esență din jurisprudență, deși obligația de asistență prevăzută la articolul 24 primul paragraf din statut constituie o garanție statutară esențială pentru funcționar și nu este supusă condiției ca nelegalitatea faptelor din cauza cărora funcționarul a solicitat asistență să fie stabilită în prealabil, trebuie totuși ca acesta să prezinte elemente care să sugereze, la prima vedere, că aceste fapte îl privesc în virtutea calității sau a atribuțiilor sale și sunt nelegale în raport cu legea națională aplicabilă (Hotărârea din 23 noiembrie 2010, Wenig/Comisia, F‑75/09, EU:F:2010:150, punctul 48).
53 Această situație nu se regăsește în speță, reclamantul nesusținând în mod serios că autoritățile judiciare franceze au acționat în mod nelegal în privința sa și nefurnizând niciun element în acest sens.
54 În plus, trebuie să se constate că, în realitate, reclamantul solicită asistența din partea Comisiei nu împotriva acțiunilor terților, ci împotriva chiar a actelor acestei instituții, acte care au fost la originea procedurii penale inițiate în privința sa și, mai ales, prin care procedura penală s‑a prelungit până la pronunțarea hotărârii Cour de cassation (Curtea de Casație) din 15 iunie 2016.
55 Astfel, deși este adevărat că autoritățile judiciare franceze sunt cele care au declanșat urmărirea penală împotriva reclamantului, nu este mai puțin adevărat că Comisia este cea care, pe baza informațiilor pe care le‑a furnizat și prin depunerea unei plângeri, se află la originea procedurii penale. În plus și mai ales, Comisia este cea care a cauzat continuarea acestei proceduri penale după ordonanța de clasare.
56 În cererea introductivă, reclamantul consideră astfel că, „deși se putea dovedi necesară constituirea Comisiei ca parte civilă pentru a asigura protecția intereselor financiare ale Uniunii, nimic nu justifica, cu toate acestea, ca procedura penală să continue împotriva [sa] […], în măsura în care Comisia știa că nu i se putea reproșa că a participat cu bună știință la un sistem ilegal de gestionare a datashops instituit de superiorii săi ierarhici”.
57 Reiese din constatările care precedă că, în condițiile în care actele pentru care reclamantul solicită asistența în temeiul articolului 24 din statut nu sunt cele ale autorităților judiciare franceze (acte a căror legalitate nu este de altfel contestată în mod serios; a se vedea punctele 51-53 de mai sus), ci cele ale Comisiei înseși, această dispoziție nu este, potrivit jurisprudenței amintite la punctul 48 de mai sus, aplicabilă în speță.
58 Prin urmare, argumentul Comisiei întemeiat pe inadmisibilitatea celei de a doua cereri de asistență din cauza neepuizării de către reclamant a căilor de atac naționale nu poate fi admis.
59 Rezultă din considerațiile care precedă că argumentele Comisiei în susținerea acțiunii în anulare întemeiate pe absența unor fapte noi și pe nerespectarea unei condiții de aplicare a articolului 24 din statut trebuie respinse.
Cu privire la fond
60 În subsidiar față de cererea sa de asistență și pentru cazul în care aceasta ar fi respinsă, reclamantul a invocat, în cerere și în plângerea administrativă prealabilă, săvârșirea de către Comisie a unei erori prin faptul că nu a ținut seama de împrejurarea că acesta a acționat ca avertizor. Reclamantul a evocat în această privință articolul 22a din statut. Comisia ar fi aflat cel târziu la momentul elaborării raportului final al serviciului său de audit intern, în anul 2003, despre rolul său în dezvăluirea faptelor. Acesta a remarcat că, dacă ar fi fost vizat de o procedură disciplinară, ar fi beneficiat de articolul 21 din anexa IX la statut, referitor la acoperirea de către instituție a cheltuielilor cu apărarea suportate de funcționarul nesancționat în urma unei proceduri disciplinare.
61 Reclamantul a contestat că ar fi participat în mod deliberat la sistemul de gestionare problematic. Acesta și‑ar fi exprimat rapid îndoielile cu privire la sistemul menționat. El nu ar fi știut că controlul financiar nu era implicat în implementarea rețelei de datashops. Acesta ar fi solicitat un audit intern și ca dreptul de semnătură să îi fie retras. El s‑ar fi aflat într‑o capcană în această cauză. În plus, nu ar fi aflat decât la 10 aprilie 2017 despre existența unei proceduri disciplinare inițiate în privința sa.
62 Reclamantul a considerat, așadar, că Comisia a încălcat obligația de protecție a avertizorilor, eroare care ar fi fost agravată de constituirea ca parte civilă, de apelul împotriva ordonanței de clasare, apoi de recursul împotriva hotărârii cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) din 23 iunie 2014 de confirmare a acestei ordonanțe, care constituie tot atâtea acuzații injuste împotriva lui că ar fi participat cu bună știință la un sistem care încălca Regulamentul financiar.
63 Reclamantul a considerat, astfel, că paguba suferită de el consta, pe de o parte, în prejudiciul material reprezentat de cheltuielile cu apărarea efectuate în cadrul procedurii penale franceze, în cuantum de 68 331 de euro, și, pe de altă parte, de prejudiciul moral reprezentat de sentimentul de nedreptate ca urmare a faptului că a fost expus unei proceduri penale pentru fapte la a căror dezvăluire a contribuit, în cuantum de 90 000 de euro. În plus, el a solicitat Comisiei includerea în dosarul său personal a unei note de recunoaștere a statutului său de avertizor în cauza Eurostat, în vederea reabilitării reputației sale profesionale.
64 În cererea introductivă, reclamantul își menține în esență poziția. Nerecunoașterea calității sale de avertizor ar constitui o încălcare a articolului 22a din statut și a îndatoririi de solicitudine. Împrejurarea că această dispoziție nu a fost inserată în statut decât în anul 2004 nu ar fi împiedicat Comisia să recunoască, în anul 2016, rolul de avertizor pe care acesta l‑a avut la momentul respectiv, în conformitate cu obligațiile care figurează la articolele 11 și 12 din statut. Îndatorirea de solicitudine și principiul egalității de tratament ar fi impus Comisiei să distingă cazul său de cel al celorlalte persoane implicate în cauza Eurostat.
65 Cu toate acestea, arată reclamantul, Comisia, informată cel târziu la 22 octombrie 2003 cu privire la rolul pe care el îl avusese, nu ar fi reușit să semnaleze acest rol autorităților judiciare franceze și ar fi prelungit în mod injust procedura penală inițiată în privința sa, în timp ce ea nu putea să ignore că acesta nu a participat cu bună știință la sistemul de datashops. În opinia reclamantului, neprotejarea sa de către Comisie împotriva oricărui prejudiciu suferit pentru simplul fapt că era șef de unitate la momentul la care a fost dezvăluită cauza Eurostat constituie o greșeală de serviciu. În sfârșit, în ceea ce privește procedura disciplinară inițiată de Comisie în privința sa, el arată că motivele invocate de Comisie pentru închiderea acesteia nu reabilitează reputația sa profesională, ci continuă să lase loc de îndoială cu privire la modul în care și‑a îndeplinit atribuțiile.
66 În ceea ce privește articolul 24 din statut, reclamantul susține că Comisia pretinde în mod greșit că urmărește, chiar și în urma pronunțării hotărârii Cour de cassation (Curtea de Casație) din 15 iunie 2016, un interes contrar interesului său, care ar împiedica orice posibilitate de asistență.
67 Comisia contestă poziția reclamantului. Articolul 22a din statut nu ar fi fost introdus în statut decât la 1 mai 2004. Reclamantul nu ar putea să reproșeze Comisiei că nu i‑a acordat un statut care nu exista la data notei prin care se solicita un audit. Cu privire la pretinsa încălcare a obligației de solicitudine, potrivit unei jurisprudențe constante, această obligație nu permite acordarea de beneficii pe care statutul nu le oferă. Cu privire la pretinsa agravare a prejudiciului prin exercitarea căilor de atac, Comisia nu ar fi făcut decât să exercite un drept. Cu privire la greșeala care constă în inițierea unei proceduri disciplinare, ar fi cert că procedura disciplinară nu ar fi condus la niciun act în ceea ce îl privește pe reclamant, ceea ce ar explica faptul că acesta nu a fost informat în această privință. Inițierea unei proceduri disciplinare pur formale, care nu a fost făcută publică niciodată și care nu a condus la niciun fel de act de investigare, nu ar fi putut cauza un prejudiciu reclamantului.
68 În ceea ce privește presupusa încălcare a articolului 24 din statut, Comisia reamintește poziția sa cu privire la inadmisibilitatea celei de a doua cereri de asistență în temeiul acestei dispoziții și susține că, în orice caz, respectiva cerere este nefondată întrucât are ca obiect rambursarea cheltuielilor pe care reclamantul a fost constrâns să le efectueze pentru a‑și dovedi nevinovăția într‑o situație în care interesele Comisiei și cele ale persoanei interesate nu au încetat niciodată să fie antagonice, iar nu rambursarea cheltuielilor efectuate de reclamant pentru a se apăra împotriva atacurilor din partea unor terți sau a nelegalităților săvârșite de terți.
Cu privire la concluziile referitoare la despăgubiri
69 Articolul 22a din statut prevede:
„(1) Funcționarul care, în exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuțiilor sale, ia cunoștință de fapte din care se poate presupune existența unei posibile activități ilegale, în special fraudă sau corupție, care aduce atingere intereselor Uniunii, sau de o conduită în raport cu exercitarea atribuțiilor sale care poate constitui o încălcare gravă a obligațiilor funcționarilor Uniunii, informează de îndată cu privire la aceasta fie superiorul ierarhic direct, fie directorul său general, fie, în cazul în care consideră necesar, secretarul general sau orice persoană de rang echivalent, fie direct Oficiul European Antifraudă.
[…]
(3) Funcționarul care a comunicat informația menționată la alineatele (1) și (2) nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției, în măsura în care a acționat cu bună‑credință.”
70 Articolul 22 din statut, care a introdus în sarcina tuturor funcționarilor o obligație de informare cu privire la faptele din care se poate presupune existența unei posibile activități ilegale sau a unei încălcări grave a obligațiilor funcționarilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 octombrie 2014, Bermejo Garde/CESE, T‑530/12 P, EU:T:2014:860, punctele 103-106), a intrat în vigoare la 1 mai 2004.
71 În plus, trebuie remarcat că orice funcționar care, încă dinainte de 1 mai 2004, ar fi luat inițiativa de a‑și alerta superiorii ierarhici cu privire la existența unor nelegalități sau a unor încălcări ale obligațiilor statutare despre care ar fi avut cunoștință, susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii, ar fi avut deja dreptul de a beneficia de protecție din partea instituției în serviciul căreia lucra împotriva oricărui eventual act de represalii provocat de aceste dezvăluiri, precum și de a nu suferi un prejudiciu din partea respectivei instituții, cu condiția ca el să fi acționat cu bună‑credință.
72 Trebuie totuși să se adauge că, deși această protecție datorată funcționarului îi oferă acestuia garanții împotriva prejudiciilor din partea instituției, ea nu poate avea ca obiect să îl protejeze împotriva unor anchete care urmăresc să stabilească dacă și în ce măsură a fost el însuși implicat în neregulile pe care le denunță. Inițiativa luată de funcționar de a denunța astfel de nereguli poate cel mult, dacă aceste anchete confirmă implicarea sa în faptele denunțate, să constituie o circumstanță atenuantă în cadrul eventualelor proceduri de sancționare inițiate de instituție ca urmare a acestor anchete, după cum indică de altfel comunicarea vicepreședintelui Šefčovič către Comisie din 6 decembrie 2012, SEC(12012) 679 final privind orientările referitoare la transmiterea de informații în cazul unor deficiențe grave (whistleblowing) (punctul 3, in fine).
73 Din considerațiile care precedă reiese că statutul de avertizor revendicat de reclamant nu era, în orice caz, de natură să îl protejeze împotriva unor proceduri care urmăresc să stabilească posibila sa implicare în faptele denunțate.
74 Problema care se ridică în speță nu este, așadar, dacă reclamantul trebuia sau nu să beneficieze de calitatea de avertizor, ci dacă, având în vedere împrejurările specifice ale speței, Comisia a săvârșit nelegalități prin faptul că a fost la originea continuării procedurii penale după adoptarea ordonanței de clasare.
75 În ceea ce privește continuarea procedurii penale după adoptarea ordonanței de clasare prin declararea apelului împotriva respectivei ordonanțe, apoi a recursului împotriva hotărârii cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) din 23 iunie 2014 de confirmare a acestei ordonanțe, trebuie amintit că faptul de a‑și putea valorifica drepturile pe calea jurisdicțională și controlul jurisdicțional pe care îl implică este expresia unui principiu general de drept care stă la baza tradițiilor constituționale comune statelor membre și care a fost de asemenea consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, EU:C:1986:206, punctele 17 și 18, și Hotărârea din 17 iulie 1998, ITT Promedia/Comisia, T‑111/96, EU:T:1998:183, punctul 60), și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Accesul la instanță fiind un drept fundamental și un principiu general care garantează respectarea dreptului, numai în împrejurări cu totul excepționale introducerea unei acțiuni în justiție de către o instituție poate constitui o greșeală de serviciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 1999, Frederiksen/Parlamentul, T‑48/97, EU:T:1999:175, punctul 97).
76 În speță, trebuie să se considere că, indiferent de conținutul ordonanței de clasare și al hotărârii cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) din 23 iunie 2014 de confirmare a acestei ordonanțe, în care judecătorul penal francez a considerat în esență că neregulile constatate erau imputabile mai mult inadecvării cadrului normativ instituit de Uniune decât funcționarilor puși sub acuzare, care nu făcuseră decât să caute soluții în interesul Eurostat, și într‑un asemenea context normativ inadecvat, împrejurările cauzei nu par excepționale, astfel încât să conducă la concluzia că apelul declarat împotriva respectivei ordonanțe și recursul introdus împotriva acestei hotărâri constituiau greșeli de serviciu ale Comisiei. Rezultă că reclamantul nu poate solicita în mod întemeiat repararea prejudiciilor morale și materiale cauzate de faptul de a fi fost expus unei proceduri penale în perioada 2003-2016.
Cu privire la concluziile în anulare
77 În ceea ce privește refuzul Comisiei, odată ce procesul penal a încetat față de reclamant prin hotărârea Cour de cassation (Curtea de Casație) din 15 iunie 2016, de a acoperi cheltuielile cu apărarea efectuate de acesta în cadrul procedurii penale naționale, trebuie să se arate că motivele acestui refuz, astfel cum sunt exprimate de Comisie în respingerea cererii, apoi în respingerea plângerii administrative prealabile, deși nu au răspuns în mod clar la anumite preocupări ale reclamantului în procedura administrativă, permit totuși prezentarea adevăratului motiv pentru care Comisia a respins a doua cerere de asistență.
78 În ceea ce privește preocupările reclamantului, reiese că prin referirile sale la articolele 22a și 24 din statut, despre care s‑a constatat că erau, în ceea ce îl privește pe al doilea, neaplicabil în speță (a se vedea punctul 57 de mai sus), iar în ceea ce îl privește pe primul, inapt să îl protejeze pe reclamant împotriva unor eventuale proceduri penale sau disciplinare (a se vedea punctul 73 de mai sus), reclamantul arăta în esență că nu era vinovat în cauza Eurostat.
79 Astfel, încă de la începutul procedurii administrative, reclamantul a arătat că sistemul de datashops i‑a fost prezentat în mod convingător ca fiind legal și validat, că a fost de bună‑credință, că nu a participat niciodată cu bună știință la mecanismul litigios, că a lansat alerta rapid și că, în cele din urmă, a căzut într‑o capcană. În temeiul acestei convingeri, susținută de deciziile penale favorabile franceze, el a solicitat Comisiei acoperirea cheltuielilor cu apărarea efectuate în cadrul procedurii naționale, precum și repararea prejudiciului moral cauzat de sentimentul de nedreptate legat de lipsa de protecție din partea Comisiei, în pofida faptului că el a acționat în calitate de avertizor în cauza Eurostat. Tot pentru acest motiv, a solicitat includerea în dosarul său a unei note de recunoaștere a statutului său de avertizor pentru reabilitarea reputației sale profesionale.
80 După ce au fost înlăturate bănuielile împotriva sa în cadrul procedurii penale, reclamantul observa de altfel, în a doua cerere de asistență, apoi în plângerea administrativă prealabilă, că un rezultat comparabil într‑o procedură disciplinară i‑ar fi adus acoperirea cheltuielilor cu apărarea în temeiul articolului 21 din anexa XI la statut.
81 Or, atunci când a respins cererea și apoi plângerea administrativă prealabilă, Comisia nu a răspuns în mod clar la aceste preocupări ale reclamantului. Ea a respins pentru motive tehnice observațiile reclamantului referitoare la articolele 22a și 24 din statut.
82 Cu toate acestea, Comisia a făcut afirmații care arată că refuzul său din cursul procedurii administrative de a acoperi cheltuielile reclamantului decurgea, în ultimă instanță, nu atât dintr‑o inaplicabilitate tehnică a acestor dispoziții din statut, cât, mai degrabă, din opinia potrivit căreia reclamantul era vinovat de încălcarea obligațiilor sale statutare.
83 În acest fel, Comisia a insistat, prin utilizarea de caractere aldine, în două rânduri, o dată în respingerea cererii, apoi în respingerea plângerii administrative prealabile, asupra faptului că, în hotărârea Cour de cassation (Curtea de Casație) din 15 iunie 2016, respectiva instanță a validat existența unei „nerespectări a normelor bugetare europene” și a arătat că nu existau probe „suficiente” pentru o trimitere în fața instanței de fond a persoanelor împotriva cărora fusese pusă în mișcare acțiunea penală.
84 De altfel, Comisia a făcut în respingerea plângerii administrative prealabile aprecieri potrivit cărora „[ea] a urmărit, în cursul procedurii penale[,] un interes contrar interesului [reclamantului], cu consecința că articolul 24 din statut nu putea, nici chiar în ipoteza unei hotărâri [de confirmare a ordonanței de clasare], să constituie baza unei cereri de asistență pentru a obține repararea prejudiciului suferit din cauza sau cu ocazia acestei proceduri”.
85 Trebuie să se constate că, deși este într‑adevăr exact și de altfel evident că interesul Comisiei era contrar interesului reclamantului în cursul procedurii penale, această contrarietate de interese nu putea în mod logic să subziste după pronunțarea hotărârii Cour de cassation (Curtea de Casație) de confirmare a ordonanței de clasare decât în măsura în care Comisia a rămas de părere că reclamantul, în pofida încetării procesului penal în privința sa, își încălcase obligațiile statutare.
86 Realitatea faptului că, chiar și după hotărârea Cour de cassation (Curtea de Casație) din 15 iunie 2016, a continuat să existe această opinie incriminatoare a Comisiei cu privire la reclamant este de altfel confirmată în memoriul în apărare.
87 Astfel, în memoriul în apărare, Comisia arată că „împrejurările în care a fost adoptată ordonanța de clasare (această ordonanță lasă deschisă posibilitatea unei manipulări financiare) și clasarea din motive de oportunitate a procedurii disciplinare nu au făcut să dispară caracterul antagonic al intereselor părților și justificau ca [ea] să nu își schimbe decizia de a nu acorda asistență”.
88 În cele din urmă, reiese că decizia Comisiei de a nu acoperi cheltuielile cu apărarea efectuate de reclamant în cadrul procedurii naționale rezultă nu atât dintr‑o inaplicabilitate tehnică a articolului 24 din statut, despre care Comisia sugerează de altfel că nu ar fi constituit un obstacol insurmontabil în acoperirea respectivelor cheltuieli, cât din subzistența unor „interese antagonice”, așadar, din opinia persistentă a Comisiei potrivit căreia reclamantul și‑a încălcat obligațiile statutare.
89 Cu toate acestea, din moment ce reclamantul nu mai făcea obiectul urmăririi penale în cadrul procedurii naționale, instanța franceză nedesemnându‑l de altfel niciodată în mod personal ca autor al unei încălcări a normelor financiare, și din moment ce, în plus, acesta nu făcuse obiectul, la momentul adoptării deciziei atacate, al niciunei decizii disciplinare de constatare a unei încălcări a obligațiilor statutare, nu numai că fuseseră înlăturate bănuielile cu privire la acesta în cadrul procedurii penale în Franța, dar el beneficia în mod necesar și de prezumția de nevinovăție în ceea ce privește respectarea obligațiilor sale statutare.
90 Desigur, reclamantul nu formulează în mod expres un motiv întemeiat pe încălcarea prezumției de nevinovăție. Aceasta deoarece, convins de nevinovăția sa, el se prevalează în mod direct de aceasta împotriva deciziei atacate. Cu toate acestea, o asemenea poziție presupune în mod necesar, a maiore ad minus, și astfel cum de altfel reclamantul a confirmat în cadrul ședinței, invocarea unei încălcări a principiului prezumției de nevinovăție, în special atunci când el, după ce a susținut că nu era vinovat (a se vedea punctul 79 de mai sus), a arătat că, prin comportamentul său, „Comisia lăs[a] să existe îndoieli cu privire la modul în care acesta [își îndeplinise] atribuțiile [și] cu privire la reputația sa profesională”.
91 Trebuie amintit că principiul prezumției de nevinovăție, care constituie un drept fundamental, prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, conferă particularilor drepturi a căror respectare este garantată de instanța Uniunii (Hotărârea din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T‑193/04, EU:T:2006:292, punctul 121, Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:T:2008:257, punctul 209, și Hotărârea din 12 iulie 2012, Comisia/Nanopoulos, T‑308/10 P, EU:T:2012:370, punctul 90).
92 Acest principiu, care face parte din drepturile fundamentale (Hotărârea din 8 iulie 1999, Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, EU:C:1999:362, punctul 175, și Hotărârea din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T‑193/04, EU:T:2006:292, punctul 121), care sunt ele însele, potrivit jurisprudenței, principii generale ale dreptului Uniunii (Hotărârea din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/05 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, EU:T:2006:271, punctul 61), este aplicabil procedurilor administrative, în considerarea naturii încălcărilor în cauză, precum și a naturii și a gradului de severitate a măsurilor aplicabile (a se vedea, în materie de concurență, Hotărârea din 8 iulie 2004, JFE Engineering/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, EU:T:2004:221, punctul 178, Hotărârea din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/05 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, EU:T:2006:271, punctul 61, și Hotărârea din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, EU:T:2011:560, punctul 129). Rezultă că dreptul la prezumția de nevinovăție se aplică, chiar și în lipsa urmăririi penale, funcționarului acuzat de o încălcare a obligațiilor statutare suficient de gravă pentru a justifica o anchetă a OLAF, cu privire la care administrația va putea adopta orice măsură, dacă este cazul, severă, care se impune (Hotărârea din 28 martie 2012, BD/Comisia, F‑36/11, EU:F:2012:49, punctul 51, și Hotărârea din 29 aprilie 2015, CJ/ECDC, F‑159/12 și F‑161/12, EU:F:2015:38, punctul 154).
93 În speță, prin respingerea cererii reclamantului având ca obiect acoperirea cheltuielilor cu apărarea efectuate în cadrul procedurii penale naționale, pentru motivul că, în esență, ar fi continuat să existe interese antagonice între Comisie și acesta din urmă, Comisia a încălcat dreptul reclamantului la prezumția de nevinovăție.
94 În ceea ce privește argumentul Comisiei, prezentat în cadrul ședinței, potrivit căruia, la momentul adoptării deciziei atacate, interesele antagonice continuau să existe în mod legitim, pentru motivul că decizia de închidere a „dosarului” disciplinar nu ar fi fost luată decât câteva zile mai târziu, la 10 aprilie 2017, el trebuie respins pentru motivele următoare.
95 Mai întâi, existența, potrivit termenilor vagi utilizați de Comisie, a unui „dosar” disciplinar deschis împotriva reclamantului la data deciziei atacate nu numai că nu este stabilită, ci pare a fi chiar dezmințită. Astfel, nu reiese că deschiderea dosarului CMS 04/002 în luna ianuarie 2004, în urma unei cereri de ridicare a imunității de jurisdicție a reclamantului, constituia inițierea unei proceduri disciplinare și nici măcar a unei anchete administrative în privința reclamantului. În plus și în orice caz, acest dosar CMS 04/002 a fost eliminat din lista CMS [„Case Management System” (sistemul de gestionare a cazurilor)] în anul 2010 și apoi a fost distrus în anul 2012, după expirarea termenului de conservare a arhivelor.
96 În continuare și în orice caz, presupunând că ar fi existat o procedură în curs în privința reclamantului la data deciziei atacate, Comisia nu putea, fără să greșească, să respingă a doua cerere de asistență pe baza opiniei sale incriminatoare, apoi să închidă această pretinsă procedură câteva zile mai târziu, din moment ce procedura menționată avea ca obiect tocmai confirmarea sau infirmarea respectivei opinii.
97 În sfârșit, și în măsura în care argumentul Comisiei sugerează că prezumția de nevinovăție nu ar fi fost dobândită de reclamant decât la data închiderii acestei pretinse proceduri, trebuie să se observe, cu caracter incident, pe de o parte, că un funcționar beneficiază de prezumția de nevinovăție în orice etapă anterioară adoptării unei decizii de constatare a vinovăției sale, iar, pe de altă parte, că, în etapa acțiunii în fața Tribunalului, Comisia a continuat în realitate să încalce prezumția de nevinovăție a reclamantului atunci când a arătat în apărare că „clasarea din motive de oportunitate a procedurii disciplinare [nu a] făcut să dispară caracterul antagonic al intereselor părților”.
98 Concluzionând cu privire la toate considerațiile care precedă, din care reiese că decizia atacată se întemeiază pe o încălcare a prezumției de nevinovăție, se impune anularea acestei decizii, amintindu‑se că revine Comisiei sarcina să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii.
Cu privire la cheltuielile de judecată
99 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 134 alineatul (2) din același regulament, în cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Tribunalul decide asupra repartizării cheltuielilor de judecată.
100 Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a opta)
declară și hotărăște:
1) Respinge cererile de despăgubire.
2) Anulează decizia Comisiei Europene din 28 martie 2017 de respingere a unei cereri de asistență a domnului Amador Rodriguez Prieto.
3) Obligă Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de domnul Rodriguez Prieto.
CollinsBarentsPasser
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 4 aprilie 2019.
GrefierPreședinte