Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL NICHOLAS EMILIOU
prezentate la 18 aprilie 2024(1)
Cauza C‑119/23
Virgilijus Valančius
împotriva
Lietuvos Respublikos Vyriausybė,
interveniente:
Lietuvos Respublikos Seimo kanceliarija,
Lietuvos Respublikos Prezidento kanceliarija,
Saulius Lukas Kalėda
[cerere de decizie preliminară formulată de Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania)]
„Trimitere preliminară – Procedura națională de selecție a unui candidat în vederea numirii în funcția de judecător al Tribunalului Uniunii Europene – Articolul 19 alineatul (2) TUE – Articolul 254 TFUE – Cerința ca un candidat să prezinte toate garanțiile de independență – Independența judecătorilor – Grup de experți independenți – Criterii de selecție – Lista de clasare a candidaților”
I. Introducere
1. Numirea judecătorilor Tribunalului este reglementată de articolul 19 alineatul (2) TUE și de articolul 254 TFUE. Aceste dispoziții, care sunt relativ sumare și formulate în mod similar, prevăd, printre altele, că judecătorii sunt „numiți de comun acord de către guvernele statelor membre […] după consultarea comitetului prevăzut la articolul 255” și „sunt aleși dintre persoane care oferă depline garanții de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcții jurisdicționale”.
2. Principiile enunțate în aceste dispoziții sunt aplicabile procedurilor naționale de selecție a candidaților care urmează să fie propuși de guvernele statelor membre pentru funcția de judecător al Tribunalului? În cazul unui răspuns afirmativ, cerința de independență, prevăzută de aceste dispoziții, implică anumite obligații specifice pentru statele membre în ceea ce privește modul în care acestea ar trebui să organizeze și să desfășoare astfel de proceduri? Mai precis, dreptul Uniunii se opune ca un stat membru, care a instituit un grup de experți independenți pentru evaluarea candidaților și pentru întocmirea unei liste de clasare a celor care îndeplinesc cerințele privind competența profesională și independența, să selecteze un alt candidat de pe această listă decât cel clasat pe primul loc?
3. Acestea sunt în esență întrebările‑cheie care se pun în cadrul prezentei proceduri.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
4. Potrivit articolului 1 din Decizia 2010/124/UE a Consiliului din 25 februarie 2010 privind regulamentul de funcționare al comitetului prevăzut la articolul 255 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene(2) (denumit în continuare „comitetul prevăzut la articolul 255”), acest regulament de funcționare figurează în anexa la decizia menționată. Punctele 6-8 din regulament au următorul cuprins:
„6. Sesizarea comitetului și cererea de informații suplimentare
De îndată ce guvernul unui stat membru propune un candidat, Secretariatul General al Consiliului transmite propunerea respectivă președintelui comitetului.
Comitetul poate solicita guvernului care a făcut propunerea să îi transmită informații suplimentare sau alte elemente pe care le consideră necesare pentru deliberările sale.
7. Audierea
Cu excepția cazului în care este vorba despre o propunere care are ca obiect înnoirea mandatului unui judecător sau al unui avocat general, comitetul audiază candidatul, iar audierea nu este publică.
8. Motivarea și prezentarea avizului
Avizul emis de comitet se motivează. Motivarea cuprinde motivele esențiale pe care comitetul și‑a întemeiat avizul.
Avizul comitetului este transmis reprezentanților guvernelor statelor membre. […]”
B. Dreptul național
5. Articolul 52 alineatul 3 din Lietuvos Respublikos Vyriausybės įstatymas (Legea privind guvernul Republicii Lituania) din 19 mai 1994(3) prevede:
„Guvernul desemnează candidații pentru funcția de judecător al Curții de Justiție a Uniunii Europene și de judecător al Tribunalului Uniunii Europene [(denumit în continuare «Tribunalul»)] după obținerea acordului Președintelui Republicii Lituania și după consultarea Parlamentului Lituaniei potrivit procedurii prevăzute de Lietuvos Respublikos Seimo statutas [(Statutul Parlamentului Republicii Lituania)].”
6. Punctele 2-4, 13, 15, 19, 21 și 22 din Pretendento į Europos Sąjungos bendrojo teismo teisėjus atrankos tvarkos aprašas (Descrierea procedurii de selecție a candidaților pentru funcția de judecător al [Tribunalului]), în versiunea aplicabilă litigiului principal, adoptată prin Decretul nr. 1R-65 al ministrului justiției al Republicii Lituania din 9 martie 2021, prevăd:
„2. Grupul de lucru care efectuează selecția [(denumit în continuare «grupul de lucru»)] este instituit prin Decretul prim‑ministrului Republicii Lituania. Grupul de lucru este alcătuit din șapte persoane. Din acest grup fac parte ministrul justiției al Republicii Lituania (președintele grupului de lucru), un reprezentant al Parlamentului Republicii Lituania, un reprezentant al Președintelui Republicii Lituania, un reprezentant al Consiliului Magistraturii, un reprezentant al Facultății de Drept din cadrul Universității Mykolas Romeris, un reprezentant al Facultății de Drept din cadrul Universității Vilnius și un reprezentant al Facultății de Drept din cadrul Universității Vytautas Magnus. Un funcționar al Ministerului Justiției din Republica Lituania este numit secretar al grupului de lucru.
3. Grupul de lucru, ținând seama de cele șase criterii de selecție a candidaților pentru funcția de judecător al [Tribunalului] prevăzute în tratatele pe care se întemeiază Uniunea și precizate în cel de al șaselea raport de activitate al [comitetului prevăzut la articolul 255] […], informează publicul cu privire la deschiderea procedurii de selecție prin intermediul unui anunț publicat pe site‑ul internet al Ministerului Justiției, invitându‑i pe cei care îndeplinesc criteriile de selecție respective să depună un dosar de candidatură pentru a participa la procedura de selecție […]
4. Grupul de lucru stabilește un termen de cel puțin zece zile lucrătoare pentru depunerea dosarului de candidatură la Ministerul Justiției în vederea participării candidaților la procedura de selecție. […]
[…]
13. Procesul de selecție include o evaluare a candidaților cu privire la îndeplinirea criteriilor stabilite la punctul 3 din descrierea procedurii de selecție, pe baza documentelor prezentate de candidați, precum și un interviu de selecție. […]
[…]
15. În etapa de selecție, candidații sunt evaluați pe baza celor șase criterii prevăzute la punctul 3 din descrierea procedurii de selecție: calificarea juridică, experiența profesională, capacitatea de a exercita funcții jurisdicționale, competențele lingvistice, capacitatea de a lucra în echipă într‑un mediu internațional în care sunt reprezentate mai multe tradiții juridice, precum și garanțiile de independență, imparțialitate, probitate și integritate.
[…]
19. La sfârșitul procesului de selecție, fiecare membru al grupului de lucru acordă candidatului un punctaj cuprins între unu și zece puncte. Un punct reprezintă punctajul cel mai mic, iar zece puncte reprezintă punctajul cel mai ridicat. Punctajul individual acordat de membrii grupului de lucru se însumează. Se întocmește o listă cu clasamentul stabilit pe baza rezultatelor obținute. Lista trebuie să cuprindă toți candidații considerați de grupul de lucru a îndeplini criteriile de selecție pentru funcția de judecător al [Tribunalului], indiferent de numărul de puncte obținut.
[…]
21. La încheierea procedurii de selecție, președintele grupului de lucru prezintă guvernului lituanian un proiect de act normativ privind numirea candidatului cel mai bine clasat în vederea numirii în funcția de judecător al [Tribunalului], anexând procesul‑verbal al reuniunii grupului de lucru (lista de clasare întocmită de grupul de lucru care indică numărul de puncte obținute de candidați) și curriculum vitae al candidatului cel mai bine clasat.
22. Aceasta constituie o recomandare cu privire la candidatul cel mai bine clasat pentru funcția de judecător al [Tribunalului], adresată guvernului lituanian care, în conformitate cu articolul 52 alineatul 3 din Legea privind guvernul, propune un candidat pentru funcția de judecător al [Tribunalului].”
III. Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare
A. Procedura de selecție în discuție
7. Domnul Virgilijus Valančius, reclamantul din litigiul principal (denumit în continuare „reclamantul”), a fost numit în funcția de judecător al Tribunalului la 13 aprilie 2016, după ce a fost propus drept candidat de guvernul lituanian. Mandatul reclamantului a expirat la 31 august 2019, dar el a continuat să exercite funcția de judecător al Tribunalului după această dată în temeiul articolului 5 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”)(4).
8. Printr‑o decizie din 31 iulie 2019, guvernul lituanian a solicitat Președintelui Republicii Lituania și Parlamentului Lituaniei să își dea acordul cu privire la candidatura domnului Valančius pentru un nou mandat. Nefiind efectuată această numire, ca urmare a imposibilității de a se ajunge la un consens între cele trei instituții naționale implicate, în luna martie 2021 a fost publicat un anunț pentru depunerea candidaturilor în vederea numirii unui candidat pentru funcția de judecător al Tribunalului. În același timp, a fost instituit grupul de lucru prin decret al prim‑ministrului și a fost aprobat regulamentul de desfășurare a procedurii de selecție prin ordin al ministrului justiției.
9. La 10 mai 2021, grupul de lucru a evaluat potențialii candidați, convenind asupra unei liste cu opt persoane considerate ca îndeplinind criteriile de selecție pentru funcția de judecător, clasate în ordine descrescătoare în funcție de punctaj (denumită în continuare „lista de merit”). Reclamantul a fost identificat pe lista de merit ca fiind cel mai potrivit candidat.
10. La 11 mai 2021, Ministerul Justiției a propus guvernului lituanian candidatura reclamantului.
11. La 6 aprilie 2022, guvernul lituanian a propus Președintelui Republicii și Parlamentului Lituaniei să aprobe candidatura persoanei clasate pe locul al doilea pe lista de merit. Prin decizia din 4 mai 2022, guvernul lituanian, ținând seama de acordul exprimat de Președintele Republicii Lituania și de Parlamentul Lituaniei, a propus această persoană drept candidat pentru funcția de judecător al Tribunalului (denumită în continuare „prima decizie de numire”).
12. La 5 iulie 2022, comitetul prevăzut la articolul 255 a emis un aviz defavorabil pentru acest candidat.
13. La 14 septembrie 2022, guvernul Republicii Lituania a solicitat Președintelui Republicii Lituania și Parlamentului să aprobe propunerea de candidatură a persoanei aflate pe locul al treilea pe lista de merit pentru funcția de judecător al Tribunalului, domnul Saulius Lukas Kalėda. După ce a primit aprobarea din partea celor două instituții, guvernul lituanian a decis să propună această persoană drept candidat (denumită în continuare „a doua decizie de numire”)(5).
14. În urma unui aviz favorabil al comitetului prevăzut la articolul 255, domnul Kalėda a fost numit judecător al Tribunalului de către reprezentanții guvernelor statelor membre la 15 septembrie 2023 și a depus jurământul în ședința Tribunalului din 27 septembrie 2023, moment în care mandatul reclamantului de judecător al Tribunalului a încetat.
B. Litigiul principal și procedura în fața Curții de Justiție
15. La 18 mai 2022, reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva primei decizii de numire la Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania), solicitând în special obligarea guvernului lituanian să redeschidă procedurile de consultare și de propunere a unui candidat pentru funcția de judecător al Tribunalului în conformitate cu procedurile prevăzute de lege, prin prezentarea spre consultare și propunerea candidatului cel mai bine clasat în urma evaluării efectuate de grupul de lucru. În acest context, reclamantul a susținut că procedura națională de selecție a unui candidat pentru funcția de judecător al Tribunalului (denumită în continuare „procedura națională în discuție”), astfel cum s‑a desfășurat, încalcă principiile care decurg din articolul 19 alineatul (2) al treilea paragraf TUE și din articolul 254 al doilea paragraf TFUE. Ulterior, reclamantul a extins obiectul acțiunii sale pentru a include și a doua decizie de numire(6).
16. Având îndoieli cu privire la interpretarea corectă a dispozițiilor sus‑menționate ale dreptului Uniunii, Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 254 [TFUE], care prevede că membrii [Tribunalului] sunt aleși dintre personalitățile «care oferă depline garanții de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcții jurisdicționale», coroborat cu articolul 19 alineatul (2) [TUE] impune ca selecția într‑un stat membru al Uniunii Europene a unui candidat în vederea numirii ca judecător al [Tribunalului] să se bazeze exclusiv pe capacitatea profesională?
2) O practică națională precum cea în discuție în speță, potrivit căreia, pentru a asigura transparența selecției unui anumit candidat, guvernul unui stat membru însărcinat cu propunerea unui candidat în vederea numirii în funcția de judecător al [Tribunalului] instituie un grup de experți independenți pentru evaluarea candidaților, care, după intervievarea tuturor candidaților, întocmește o listă de candidați clasați pe baza unor criterii de selecție clare și obiective stabilite dinainte și prezintă guvernului, în conformitate cu condițiile anunțate în prealabil, candidatul care s‑a clasat pe primul loc pe baza capacității și a competențelor sale profesionale, dar guvernul propune numirea în calitate de judecător al Uniunii Europene a unui alt candidat decât candidatul clasat pe primul loc pe listă, este compatibilă cu cerința ca judecătorul să prezinte toate garanțiile de independență și să întrunească celelalte condiții de exercitare a funcției jurisdicționale prevăzute la articolul 254 [TFUE] coroborat cu articolul 19 alineatul (2) [TUE], ținând seama de faptul că un judecător, posibil numit în mod nelegal, ar putea influența deciziile [Tribunalului]?”
17. Prin decizia președintelui Curții de Justiție din 26 septembrie 2023, a fost adresată o cerere de informații instanței de trimitere, solicitându‑i‑se să precizeze dacă are vreo incidență asupra obiectului litigiului principal faptul că domnul Kalėda a fost numit judecător al Tribunalului pe baza deciziei reprezentanților guvernelor statelor membre din 15 septembrie 2023 și, în caz afirmativ, dacă această instanță dorește să își mențină cererea de decizie preliminară. Prin scrisoarea din 10 octombrie 2023, această instanță a arătat că numirea nu are nicio incidență asupra obiectului litigiului principal și că dorește să își mențină cererea de decizie preliminară.
18. În prezenta procedură au depus observații scrise reclamantul, guvernele ceh, lituanian, maghiar, neerlandez, polonez și suedez, precum și Comisia Europeană. Reclamantul, guvernele ceh, irlandez, lituanian și polonez, precum și Comisia au prezentat de asemenea observații orale în ședința din 16 ianuarie 2024.
IV. Analiză
19. Prin intermediul celor două întrebări, care pot fi analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (2) TUE și articolul 254 TFUE se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia guvernul unui stat membru, care a instituit un grup de experți independenți pentru a evalua candidații care urmează să fie propuși pentru funcția de judecător al Tribunalului și pentru a întocmi o listă de merit cu candidații care îndeplinesc cerințele de competență profesională și de independență prevăzute de tratatele Uniunii, poate alege de pe această listă un alt candidat decât candidatul clasat pe primul loc.
20. Înainte de a analiza această întrebare pe fond, vom examina anumite aspecte procedurale cu caracter preliminar.
A. Aspecte procedurale: competența Curții, admisibilitatea cererii de decizie preliminară și necesitatea furnizării unui răspuns
21. Unele dintre guvernele statelor membre care au prezentat observații au formulat o serie de argumente prin care se contestă competența Curții și/sau admisibilitatea cererii de decizie preliminară și/sau necesitatea furnizării de către Curte a unui răspuns la întrebările adresate de instanța de trimitere. Cu toate că aceste părți au contopit, într‑o anumită măsură, argumentele cu privire la aceste trei chestiuni, le vom examina totuși separat.
1. Cu privire la competență
22. În primul rând, unele guverne au considerat că Curtea nu este competentă să răspundă la întrebările preliminare. În opinia acestora, întrucât procedura prin care un guvern propune un candidat este reglementată numai de dreptul național, dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată nu sunt aplicabile în litigiul principal. Unele guverne subliniază de asemenea caracterul complex al procedurii de numire a judecătorilor Tribunalului, care se încheie cu adoptarea unei decizii luate de comun acord de reprezentanții guvernelor statelor membre, care nu este supusă controlului de legalitate exercitat de Curte. Acestea susțin că, a fortiori, Curtea nu poate fi competentă să se pronunțe asupra legalității etapei naționale a acestei proceduri complexe.
23. În această privință, amintim de la bun început că întrebările preliminare privesc domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (2) TUE, precum și pe cel al articolului 254 TFUE, aspect care necesită interpretarea acestor dispoziții de drept primar al Uniunii și, ca atare, sunt în mod evident de competența Curții potrivit articolului 267 TFUE(7).
24. În plus, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii. Aceasta poate fi situația în special în ceea ce privește normele naționale referitoare la adoptarea deciziilor de numire a judecătorilor și, dacă este cazul, normele privind controlul jurisdicțional aplicabil în contextul unor asemenea proceduri de numire(8). Considerăm că un astfel de principiu trebuie, a fortiori, să fie aplicabil în ceea ce privește normele naționale referitoare la adoptarea deciziilor care, astfel cum vom explica în continuare, sunt menite a face parte din procesul de numire a membrilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.
25. În plus, nu suntem convinși că se poate face o analogie între prezenta cauză și cauzele în care Curtea a statuat că, potrivit articolului 263 TFUE, nu este competentă să controleze validitatea actelor adoptate de reprezentanții guvernelor statelor membre care acționează nu în calitate de membri ai Consiliului, ci în calitate de reprezentanți ai guvernelor lor și care exercită astfel în mod colectiv competențele statelor membre, astfel cum este cazul atunci când decid să numească membri ai Curții de Justiție a Uniunii Europene(9).
26. Deciziile atacate nu sunt acte de natură interguvernamentală, ci acte adoptate de autoritățile lituaniene în temeiul dreptului național. Aceste acte pot fi considerate, astfel cum susțin unele guverne, acte preliminare în sensul că sunt menite să constituie o etapă a unei proceduri complexe care conduce în cele din urmă la adoptarea unei decizii de natură interguvernamentală. Cu toate acestea, în cazul în care deciziile atacate – care produc fără îndoială anumite efecte juridice – pot face obiectul unui control de legalitate în temeiul dreptului național, lipsa competenței Curții în ceea ce privește un alt act distinct (decizia de numire adoptată de reprezentanții guvernelor statelor membre) este în mod vădit lipsită de pertinență pentru a stabili dacă Curtea este în drept (sau mai degrabă obligată) să răspundă la întrebările preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, sub rezerva ca acestea să privească interpretarea dreptului Uniunii.
2. Cu privire la admisibilitate
27. În al doilea rând, unele guverne au susținut că întrebările preliminare sunt inadmisibile, întrucât răspunsul la ele nu este necesar pentru soluționarea litigiului pendinte în fața instanței de trimitere. Sunt invocate două motive în susținerea acestei teze: (i) instanța de trimitere nu are competența de a acorda reclamantului reparația solicitată (obligarea guvernului), întrucât aceasta ar implica exercitarea prerogativelor guvernului în materie de politică externă, și (ii) întrebările sunt ipotetice în măsura în care procedura națională în discuție – chiar presupunând că dispozițiile Uniunii în cauză ar trebui considerate aplicabile – a fost, în orice caz, desfășurată în conformitate cu aceste dispoziții.
28. Trebuie amintit că, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, doar instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe. Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(10).
29. Nu identificăm niciun element care să poată în speță răsturna această prezumție. Astfel, există un litigiu real pendinte pe rolul instanței de trimitere, în care reclamantul a invocat dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare face obiectul întrebărilor preliminare(11). Îndoielile dacă dispozițiile Uniunii invocate sunt efectiv aplicabile în acest litigiu și, în cazul în care sunt aplicabile, dacă aceste dispoziții au fost respectate sunt chestiuni care privesc fondul întrebărilor preliminare și, prin urmare, nu pot afecta admisibilitatea acestor întrebări(12).
30. În opinia noastră, nu este mai convingător nici argumentul întemeiat pe o pretinsă lipsă de competență a instanței de trimitere de a examina deciziile atacate sau de a‑i acorda reclamantului forma specifică de reparație solicitată. Este bine stabilit faptul că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională trebuie să fie soluționate luând în considerare cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice(13). Aspectul dacă cererea pendinte pe rolul instanței de trimitere este admisibilă sau dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele aplicabile care reglementează procedurile naționale sunt aspecte care depășesc sfera competenței Curții potrivit articolului 267 TFUE(14).
31. În aceeași ordine de idei, aspectul dacă autoritățile naționale competente au aplicat sau nu au aplicat în mod corect principiile care decurg din dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii în cadrul procedurii naționale în cauză este, reiterăm, un aspect a cărui apreciere nu este de competența Curții. În scopul prezentei proceduri, este suficient să se arate că părțile din litigiul principal nu sunt de acord cu privire la acest aspect și că instanța de trimitere a solicitat sprijinul Curții pentru a se pronunța în această privință. Acest lucru este suficient pentru a declara admisibilitatea cererii de decizie preliminară. În cadrul procedurii preliminare, rolul Curții este acela de a clarifica interpretarea corectă a dispozițiilor Uniunii în cauză, iar rolul instanței de trimitere este de a aplica aceste dispoziții, astfel cum au fost interpretate, în împrejurările specifice ale cauzei(15), stabilind care sunt consecințele corespunzătoare în cazul unei eventuale încălcări a acestora(16).
3. Cu privire la necesitatea furnizării unui răspuns
32. În al treilea rând, unele guverne susțin că, întrucât domnul Kalėda a preluat funcția între timp, litigiul principal a rămas lipsit de interes, ceea ce înseamnă că nu mai este necesar să se răspundă la întrebările preliminare. Acestea consideră că, chiar dacă procedura națională în cauză ar fi încălcat drepturile reclamantului (quod non), reparația solicitată nu i‑ar mai putea fi acordată: decizia instanței de trimitere nu ar afecta validitatea deciziei reprezentanților guvernelor statelor membre de a‑l numi pe domnul Kalėda în funcția de judecător al Tribunalului.
33. În această privință, trebuie amintit că procedura preliminară presupune printre altele ca un litigiu să fie efectiv pendinte pe rolul instanțelor naționale care sunt chemate să adopte în cadrul acestuia o hotărâre susceptibilă să ia în considerare decizia preliminară(17).
34. În speță, împărtășim opinia acestor guverne potrivit căreia, chiar dacă deciziile atacate ar fi anulate de instanța de trimitere, acest lucru nu ar avea un impact direct asupra validității deciziei reprezentanților guvernelor statelor membre de a‑l numi pe domnul Kalėda în funcția de judecător al Tribunalului. În acest context, arătăm în trecere că părțile par a fi de acord că domnul Kalėda îndeplinește cerințele prevăzute de tratate. De asemenea, considerăm că cererea reclamantului adresată instanței de trimitere de a redeschide procedura de selecție a unui candidat pentru funcția de judecător al Tribunalului a rămas, în prezent, lipsită de interes, în condițiile în care funcția pentru care a fost organizată procedura nu mai este disponibilă.
35. În acest context, ar putea fi util de adăugat, din motive de exhaustivitate, că verificarea finală a îndeplinirii de către un anumit candidat a cerințelor de competență și de independență prevăzute în tratate revine în sarcina reprezentanților guvernelor statelor membre și că această evaluare nu poate fi supusă controlului jurisdicțional al instanțelor Uniunii sau al instanțelor naționale. Odată numit, un membru al Curții de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi revocat în mod automat din funcție ca urmare a unei erori (pretinse sau reale) comise în procesul de selecție la nivel național. Acest lucru ar contraveni principiului inamovibilității judecătorilor(18).
36. Totuși, aceasta nu înseamnă că erorile comise în procesul de numire nu pot fi remediate. Articolul 6 din statut prevede că „[j]udecătorii pot fi înlăturați din funcție sau declarați decăzuți din dreptul la pensie sau din alte avantaje echivalente numai în cazul în care, în opinia unanimă a judecătorilor și a avocaților generali ai Curții de Justiție, nu mai corespund condițiilor cerute sau nu mai îndeplinesc obligațiile aferente funcției lor. […] În cazul în care persoana în cauză este membru al Tribunalului sau al unui tribunal specializat, Curtea decide după consultarea tribunalului în cauză”(19).
37. Din această dispoziție rezultă că, în ipoteza în care, după numirea unui judecător, apare vreun element de natură să nască îndoieli că aprecierea reprezentanților guvernelor statelor membre ar fi fost efectuată pe baza unor informații complete, exacte și reale, Curtea ar putea să inițieze o investigație în acest sens și, dacă este cazul, ar putea să decidă să declanșeze procedura prevăzută la articolul 6 din statut. Aceasta poate fi situația, de exemplu, atunci când un candidat a furnizat cu bună știință informații înșelătoare și/sau documente falsificate autorităților naționale competente sau comitetului prevăzut la articolul 255(20).
38. De asemenea, este important de remarcat că prerogativa Curții de a verifica, după numire, astfel de aspecte constituie o obligație, iar nu o putere discreționară largă. Astfel cum a afirmat în mod constant Curtea, inclusiv în Hotărârea Simpson (cauză care privea o eroare în procesul de numire în privința unui judecător al Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene), din dreptul fundamental la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, consacrat la articolul 47 din cartă, rezultă că „orice instanță are obligația de a verifica dacă, prin modul în care este compusă, reprezintă o astfel de instanță judecătorească atunci când se ivește o îndoială serioasă cu privire la acest aspect. Această verificare este necesară pentru încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului. În acest sens, un astfel de control reprezintă o formalitate substanțială a cărei respectare ține de ordinea publică și trebuie analizată din oficiu”(21).
39. În pofida celor de mai sus, nu ni se pare a fi evident faptul că litigiul în discuție a rămas lipsit de interes. Astfel, la întrebarea care i‑a fost adresată de Curtea de Justiție în această privință, instanța de trimitere a răspuns că litigiul principal este încă pendinte și că, în opinia sa, nu este necesară retragerea trimiterii preliminare conform articolului 267 TFUE, întrucât un răspuns la întrebările preliminare este încă necesar pentru soluționarea litigiului(22). În plus, în ședință, reclamantul a arătat, fără a fi contrazis de guvernul lituanian, că, odată ce procedura se reia după suspendarea procedurii dispusă de instanța de trimitere în temeiul articolului 267 TFUE, el ar putea să își modifice capetele de cerere solicitând, de exemplu, pronunțarea unei hotărâri declaratorii, care ar putea constitui o formă de reparație pentru prejudiciul suferit sau solicitând despăgubiri pecuniare.
40. Prin urmare, ținând seama de informațiile furnizate atât de instanța de trimitere, cât și de părțile din litigiul principal, considerăm că un răspuns la întrebările preliminare este în continuare necesar pentru ca instanța de trimitere să fie în măsură să soluționeze litigiul pendinte pe rolul său.
B. Cu privire la fond
41. Procedura și cerințele pentru numirea judecătorilor Tribunalului sunt reglementate de articolul 19 alineatul (2) TUE și de articolul 254 TFUE. Aceste dispoziții, care sunt formulate în mod similar, prevăd că judecătorii Tribunalului trebuie îndeosebi să fie: (i) „aleși dintre persoane care oferă depline garanții de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcții jurisdicționale” și (ii) „numiți de comun acord de către guvernele statelor membre”, după consultarea comitetului prevăzut la articolul 255.
42. Prima chestiune care se află în centrul prezentei cauze este aceea dacă cerința, prevăzută de aceste dispoziții, ca judecătorii Tribunalului să fie aleși dintre persoane care oferă depline garanții de independență (denumită în continuare „cerința de independență”) creează vreo obligație pentru statele membre în ceea ce privește procedura de selecție a candidaților care urmează să fie propuși pentru astfel de funcții.
43. Majoritatea guvernelor care au prezentat observații au exprimat o opinie negativă în această privință. Acestea subliniază că articolul 19 alineatul (2) TUE și articolul 254 TFUE privesc procedura prin care candidații sunt numiți în funcția de judecător, și anume procedura care are loc după ce un stat membru a propus un candidat. În schimb, aceste dispoziții nu conțin nicio normă specifică în ceea ce privește modul în care statele membre trebuie să selecteze candidații. Prin urmare, aceste guverne susțin că procedura de selecție a candidaților este de competența exclusivă a statelor membre care dispun de o marjă de apreciere nelimitată în această privință.
44. În paginile următoare, vom explica motivul pentru care nu împărtășim acest punct de vedere. Cu toate acestea, înainte de a aborda aceste argumente, sunt necesare câteva observații introductive cu privire la noțiunea de „independență a judecătorilor” și ce implică ea în situații precum cea în discuție în litigiul principal.
1. Un concept unic de independență a judecătorilor
45. Curtea a afirmat în mod constant că articolul 19 TUE constituie o materializare a valorii fundamentale a statului de drept enunțate la articolul 2 TUE(23), încredințând Curții de Justiție a Uniunii Europene și instanțelor naționale sarcina asigurării controlului jurisdicțional în ordinea juridică a Uniunii(24). Curtea a arătat că dreptul la un control jurisdicțional efectiv exercitat de o instanță independentă, consacrat în prezent la articolul 47 din cartă, este „[inerent] unui stat de drept”(25). Curtea a statuat de asemenea că garanția de independență – care cuprinde două aspecte, independența stricto sensu și imparțialitatea(26) – este inerentă misiunii de judecare și se impune, așadar, atât la nivelul Uniunii (în ceea ce privește membrii Curții de Justiție a Uniunii Europene), cât și la nivelul statelor membre (în ceea ce privește membrii instanțelor naționale care se pot pronunța cu privire la chestiuni referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului Uniunii)(27).
46. În plus, Curtea a precizat că garanția de independență presupune existența unor norme care reglementează administrarea justiției, de natură să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea unei instanțe judecătorești în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă(28).
47. Mai precis, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că trebuie să existe două seturi de norme. Un set de norme – care ar putea fi considerat ca având caracter ex ante – vizează garantarea faptului că numai persoanele care sunt și se prezintă ca fiind independente pot fi numite în funcția de judecător. Aceste norme includ condițiile de fond și normele procedurale care reglementează adoptarea deciziilor de numire(29). Un alt set de norme – care ar putea fi considerat ca având caracter ex post – vizează garantarea faptului că persoanele numite judecători exercită funcții jurisdicționale, astfel încât să nu poată apărea nicio îndoială justificată în mod obiectiv cu privire la independența lor. Aceste norme le includ printre altele pe cele care prevăd cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor sistemului judiciar(30), precum și alte aspecte ale activității judecătorilor(31).
48. Rezultă astfel expresis verbis din jurisprudența menționată mai sus că, în dreptul Uniunii, există un concept unic de „independență a judecătorilor”(32) care se aplică în egală măsură instanțelor Uniunii și instanțelor naționale. În acest scop, sistemele juridice respective trebuie să dispună, printre altele, de norme care reglementează numirea judecătorilor, adoptate de puterea legislativă(33), care sunt formulate într‑un mod suficient de clar, precis și cuprinzător(34), astfel încât să mențină independența reală și aparentă a judecătorilor(35).
49. Odată clarificate aceste aspecte, următoarea chestiune care trebuie analizată este aceea dacă și, în caz afirmativ, în ce mod pot fi aplicate principiile ilustrate mai sus într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal.
2. Procedura de selecție a candidaților pentru funcția de judecător al Tribunalului
50. În acest stadiu, trebuie să revenim asupra obiecțiilor, menționate la punctul 43 de mai sus, invocate de unele guverne în ceea ce privește aplicabilitatea în procedura națională în discuție a principiilor care decurg din articolul 19 alineatul (2) TUE și din articolul 254 TFUE.
51. Desigur, această procedură și deciziile pe care guvernul lituanian le‑a adoptat la finalul ei nu privesc, luate separat, numirea unui judecător, întrucât conduc numai la selectarea unui candidat pentru această funcție. Totuși, acest element este, în opinia noastră, lipsit de importanță în context. De fapt, argumentele invocate de anumite guverne în această privință ni se par extrem de formaliste.
52. Procedurile naționale de selecție a candidaților și deciziile cu care se încheie aceste proceduri fac parte integrantă din întregul proces care conduce la numirea judecătorilor Tribunalului. Acest proces cuprinde trei etape distincte: una care are loc la nivel național (pentru selectarea candidatului), una care are loc la nivelul Uniunii (în fața comitetului prevăzut la articolul 255(36)) și una care are loc la nivel interguvernamental (atunci când reprezentanții guvernelor statelor membre adoptă o decizie).
53. Fiecare dintre aceste trei etape reprezintă o etapă necesară a procesului. În special, reprezentanții guvernelor statelor membre nu pot lua o decizie privind numirea unui membru al Curții de Justiție a Uniunii Europene decât dacă un guvern național a prezentat o propunere oficială în acest sens (iar persoana în cauză a fost audiată de comitetul prevăzut la articolul 255).
54. În opinia noastră, nu există nicio îndoială că, având în vedere lipsa oricărei mențiuni în tratate cu privire la acest aspect, statele membre dispun de o marjă largă de manevră în ceea ce privește modul de organizare, de structurare și de desfășurare a procedurii de selecție a candidaților. Acestea pot institui o procedură standard aplicabilă în toate cazurile de numiri similare sau, dimpotrivă, pot recurge de fiecare dată la o procedură ad‑hoc. Aceste proceduri pot fi relativ simple și directe sau pot fi compuse din diferite etape procedurale, de exemplu prin implicarea unor diverse instituții și/sau organisme în procesul de selecție.
55. În acest sens, considerăm astfel destul de rezonabilă abordarea urmată de comitetul prevăzut la articolul 255, care a susținut că existența unei „proceduri naționale de selecție deschise, transparente și riguroase” este un element luat în mod pozitiv în considerare la evaluarea capacității unui candidat de a exercita funcția, în timp ce lipsa unei astfel de proceduri nu poate constitui în sine un temei pentru a aprecia o candidatură ca fiind necorespunzătoare pentru funcția respectivă(37).
56. În această privință, poate fi util să amintim că, astfel cum a afirmat Curtea în mod constant, nicio dispoziție a dreptului Uniunii (inclusiv articolele 2 și 19 TUE) nu impune statelor membre un model constituțional precis care să reglementeze raporturile și interacțiunea dintre diferitele puteri statale, în special în ceea ce privește definirea și delimitarea competențelor acestora(38). În plus, Curtea a statuat de asemenea că, după cum reiese din articolul 4 alineatul (2) TUE, Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, astfel încât aceste state dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a asigura punerea în aplicare a principiilor statului de drept(39).
57. Prin urmare, în ceea ce privește numirea judecătorilor naționali, Curtea a constatat că, în principiu, simplul fapt că o reglementare națională prevede adoptarea deciziilor în cauză de către președinte(40), de către prim‑ministru(41) sau de către organele legislative(42) ale statului ori după consultarea acestora nu este, în sine, un element de natură să pună la îndoială independența judecătorilor față de aceste instituții. Curtea a statuat de asemenea că implicarea unor organe consultative, de exemplu alcătuite din alți judecători, cu condiția ca acestea să fie ele însele suficient de independente, poate contribui la o obiectivizare a acestui proces, limitând marja de manevră de care dispun celelalte instituții implicate în proces. Cu toate acestea, implicarea unor astfel de organe nu poate fi considerată necesară(43). Nu este problematic în sine nici faptul că instituția care dispune de puterea de decizie se bucură de o anumită marjă de apreciere în selectarea candidaților care urmează să fie numiți(44).
58. În aceste condiții, Curtea a precizat în mod constant că marja largă de manevră de care dispun statele membre în ceea ce privește structurarea raportului dintre puterile statului, stabilirea propriei arhitecturi judiciare și, nu în ultimul rând, reglementarea procesului de numire a judecătorilor naționali nu le absolvă de obligația de a respecta dreptul Uniunii. În special, statele membre sunt ținute să se conformeze cerinței de independență a instanțelor, care decurge din articolele 2 și 19 TUE(45). Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 24 de mai sus, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, deși organizarea justiției în statele membre intră în competența lor, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.
59. Aceste principii trebuie să se aplice obligatoriu în privința procesului de numire a judecătorilor Tribunalului și în privința fiecăreia dintre cele trei etape ale acestui proces. În opinia noastră, pare forțat și nerezonabil să se susțină că prima etapă a acestui proces, în pofida caracterului esențial al acesteia și a rolului determinant pe care îl are decizia luată la finalul său, ar trebui considerată un „domeniu în care nu este aplicabil dreptul Uniunii”(46). De fapt, nu este întâmplător faptul că, în jurisprudența sa referitoare la independența judecătorilor, Curtea s‑a referit adesea la procesul de numire a judecătorilor(47), pe care îl înțelegem ca incluzând toate etapele procedurale care conduc în cele din urmă la numirea oficială a judecătorilor.
60. În schimb, considerăm că este însă la fel de evident că nu este posibilă luarea în considerare în mod izolat a fiecărei etape: ceea ce contează cu adevărat este modul în care întregul proces, compus din diferitele etape, poate fi perceput de public în mod obiectiv(48).
61. În acest context, suntem de părere că nu se poate considera că un stat membru respectă dreptul Uniunii în cazul în care procedura națională de selecție a candidaților pentru funcția de judecător al Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost concepută de legiuitorul național sau pur și simplu cum este aplicată în practică de autoritățile competente(49), poate afecta integritatea procesului general de numire și, în consecință, a rezultatului acestuia(50). Aceasta este situația în cazul în care, în pofida existenței unor dispoziții ale Uniunii care reglementează, pe de o parte, celelalte două etape ale procesului de numire(51) și, pe de altă parte, alte aspecte ale activității jurisdicționale pentru a garanta că aceasta este exercitată fără nicio influență exterioară(52), procedura de selecție a candidaților este de așa natură încât poate da naștere unor îndoieli justificate cu privire la independența persoanei selectate.
62. Pentru a da câteva exemple extreme: acesta ar fi cazul, de exemplu, al unui anunț pentru depunerea candidaturilor care enumeră afilierea la un anumit partid politic printre cerințele care trebuie îndeplinite de candidați sau al unei decizii de alegere a unui candidat care a declarat în mod deschis (în presă, în fața unui organism public sau a unui comitet etc.) că ar urma să acționeze în interesul statului său de origine sau conform instrucțiunilor instituției care l‑a selectat.
63. Prin urmare, nu putem fi de acord nici cu argumentul invocat de unele guverne potrivit căruia decizia dacă un anumit candidat îndeplinește cerințele prevăzute în tratate aparține exclusiv comitetului prevăzut la articolul 255.
64. Este de la sine înțeles că comitetul prevăzut la articolul 255 este chemat să joace un rol crucial în această privință. Într‑adevăr, verificarea „capacității candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului” constituie adevăratul motiv al existenței unui astfel de comitet. Este de asemenea destul de clar, în opinia noastră, că instituirea comitetului prevăzut la articolul 255 – ale cărui rădăcini se regăsesc în „comitetul consultativ” avut în vedere în așa‑numitul Raport Due din ianuarie 2000(53) și în Raportul final al cercului de discuții cu privire la funcționarea Curții de Justiție din martie 2003(54) – nu s‑a vrut a fi un simplu exercițiu pro forma, ci s‑a intenționat în realitate să se „ridice standardul” pentru statele membre(55).
65. Cu toate acestea, rămâne în discuție faptul că acest comitet prevăzut la articolul 255 este un simplu organ consultativ care emite avize care nu sunt obligatorii. Rolul său nu poate fi interpretat ca fiind cel al unicului organ însărcinat, singur, să verifice capacitatea profesională și independentă a candidaților. Pentru motivele sus‑menționate, în opinia noastră, este de competența tuturor actorilor instituționali implicați în proces (autoritățile naționale, comitetul prevăzut la articolul 255 și reprezentanții guvernelor statelor membre), fiecare dintre aceștia acționând în sfera sa de competență și în etapa relevantă a procesului, să se asigure că aceste cerințe sunt îndeplinite.
66. Prin urmare, în lumina principiilor de mai sus vom aborda în continuare întrebările adresate de Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius), astfel cum au fost reformulate la punctul 19 din prezentele concluzii.
3. Procedura națională în discuție
67. Din considerațiile de mai sus rezultă că, pentru a aborda aspectele invocate în prezenta cauză, întrebarea esențială este dacă procedura națională în discuție, astfel cum a fost concepută și/sau aplicată de autoritățile lituaniene, este de natură să aducă atingere integrității procesului de numire a judecătorului Tribunalului în cauză.
68. Această apreciere trebuie făcută în principiu de instanța de trimitere, ținând cont de toate împrejurările relevante. Cu toate acestea, pentru a asista această instanță, vom arăta că nu identificăm niciun element de drept sau de fapt de natură sistemică sau circumstanțială(56) care ar putea, în sine sau examinat împreună cu alte elemente(57), să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli justificate în mod obiectiv cu privire la independența candidatului propus de guvernul lituanian pentru funcția de judecător al Tribunalului.
69. În primul rând, pare important de subliniat de la bun început că toate persoanele incluse în lista de merit întocmită de grupul de lucru au fost considerate de acesta ca îndeplinind cerințele de competență și de independență prevăzute de tratatele Uniunii(58). În plus, astfel cum s‑a menționat mai sus, înțelegem că în procedura principală nu a existat nicio îndoială cu privire la îndeplinirea efectivă a acestor cerințe de către domnul Kalėda.
70. În al doilea rând, înțelegem de asemenea că, în cadrul procedurii naționale în discuție, guvernul lituanian nu a încălcat nicidecum cadrul juridic pe care l‑a stabilit el însuși și pe care era obligat să îl respecte(59). În special, în conformitate cu legislația națională aplicabilă, grupul de lucru pare a fi un organ consultativ, iar recomandarea sa privind numirea candidatului clasat pe primul loc nu pare să fie obligatorie pentru guvernul lituanian.
71. În al treilea rând, nicio dispoziție a dreptului Uniunii, inclusiv articolul 19 TUE și articolul 254 TFUE, nu impune guvernelor să propună candidatul care, în opinia lor, „se califică cel mai bine” pentru această funcție. Pentru numirea în funcția de judecător al Tribunalului, tratatele Uniunii nu impun candidaților decât să îndeplinească cele două cerințe de competență și de independență prevăzute de acestea. În măsura în care consideră că diferiți candidați îndeplinesc aceste cerințe, guvernul în cauză dispune de o marjă de apreciere să propună candidatul pe care îl alege.
72. În această privință, adăugăm că, la selectarea candidaților, guvernele nu sunt în mod cert împiedicate să utilizeze criterii de selecție suplimentare, cu condiția ca aceste criterii să fie compatibile cu cele privind competența și independența, astfel cum sunt prevăzute în tratate. De exemplu, nu considerăm că este criticabil faptul că un guvern ar putea dori să țină seama și de considerații legate de echilibrul de gen sau geografic(60). În aceeași ordine de idei, considerăm că criteriile prevăzute de legislația lituaniană relevantă (calificarea juridică, experiența profesională, capacitatea de a exercita funcții jurisdicționale, competențele lingvistice, capacitatea de a lucra în cadrul unei echipe într‑un mediu internațional în care sunt reprezentate mai multe tradiții juridice, precum și garanțiile de independență, imparțialitate, probitate și integritate(61)) sunt pe deplin compatibile cu cele prevăzute în tratate.
73. Acestea fiind spuse, vom aminti în final, dar nu în ultimul rând, că, în conformitate cu jurisprudența atât a Curții de Justiție(62), cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului(63), nu orice neregularitate care poate fi săvârșită în cursul procesului de numire a unui judecător pune neapărat sub semnul întrebării independența judecătorului respectiv. Totul depinde de natura neregularității și de împrejurările în care aceasta s‑a produs(64). Îndoieli serioase apar în special atunci când această neregularitate este de o asemenea natură și gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii (în special puterea executivă) – sau, am adăuga, orice altă persoană fizică sau juridică, publică sau privată – să poată exercita o influență nejustificată asupra judecătorului respectiv. În schimb, neregularitățile minore nu ridică în mod normal probleme de independență a judecătorilor în cauză.
74. Prin urmare, considerăm că niciun element dintre cele menționate în cererea de decizie preliminară sau în observațiile scrise și orale ale părților nu este de natură să pună sub semnul îndoielii, în percepția justițiabililor, independența candidatului selectat de guvernul lituanian(65). În special, nu reușim să vedem vreun element care ar putea determina un observator obiectiv să aprecieze că această persoană ar putea, de exemplu, să se considere ca aflându‑se într‑o situație de subordonare sau de dependență(66) față de o autoritate națională sau că această persoană ar putea, în orice caz, să cedeze în fața unei influențe exterioare(67), directe sau indirecte(68), în exercitarea funcției sale jurisdicționale în cadrul Tribunalului.
75. În consecință, considerăm că legislația sau practica națională în cauză, astfel cum este prevăzută de reglementările naționale relevante (și, din câte înțelegem, astfel cum este efectiv aplicată în procedura națională în cauză), este compatibilă cu articolul 19 alineatul (2) TUE și cu articolul 254 TFUE.
V. Concluzie
76. În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) în sensul că articolul 19 alineatul (2) TUE și articolul 254 TFUE nu se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia guvernul unui stat membru, care a instituit un grup de experți independenți pentru a evalua candidații care urmează să fie propuși pentru funcția de judecător al Tribunalului și pentru a întocmi o listă de merit cu candidații care îndeplinesc cerințele de competență profesională și de independență prevăzute de tratatele Uniunii, poate alege de pe această listă un alt candidat decât candidatul clasat pe primul loc.