CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA
prezentate la 15 decembrie 2022(1)
Cauza C‑570/21
I.S.,
K.S.
împotriva
YYY. S.A.
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy dla Warszawy‑Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia‑Wola, cu sediul în Varșovia, Polonia)]
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Noțiunea de consumator – Contract cu dublu scop încheiat de o persoană care desfășoară o activitate profesională sau comercială și de o altă persoană care nu desfășoară o activitate profesională – Caracterul marginal sau nepredominant al scopului profesional sau comercial în contextul global al contractului încheiat”
1. În scopul protecției prevăzute de dreptul Uniunii împotriva clauzelor abuzive, poate fi considerată consumator o persoană care, în desfășurarea unei activități comerciale sau profesionale, a încheiat un contract de împrumut împreună cu un coîmprumutat care nu desfășoară o activitate similară, în cazul în care a acționat în parte în cadrul activității sale și în parte în afara acesteia, în situația în care caracterul comercial sau profesional nu este predominant în contextul general al contractului?
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii Europene
1. Directiva 93/13/CEE
2. Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE(2):
„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] și un consumator.”
3. Articolul 2 din aceeași directivă prevede:
„În sensul prezentei directive:
[…]
(b) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale;
(c) «vânzător sau furnizor» [a se citi «profesionist»] înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.”
2. Directiva 2011/83/UE
4. Considerentul (17) al Directivei 2011/83/UE(3) are următorul cuprins:
„Definiția consumatorului ar trebui să includă persoanele fizice care acționează în afara activității lor comerciale, a afacerii, meseriei sau profesiei lor. Cu toate acestea, în cazul contractelor cu dublu scop, când contractul este încheiat în scopuri parțial circumscrise activității comerciale și parțial aflate în afara acesteia, și dacă scopul comercial este într‑atât de limitat, încât nu are o pondere predominantă în contextul general al contractului, respectiva persoană trebuie să fie și ea considerată drept un consumator.”
5. Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
1. «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale, artizanale sau profesionale;
2. «comerciant» [a se citi «profesionist»] înseamnă orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei directive […]”
3. Directiva 2013/11/UE
6. Considerentul (18) al Directivei 2013/11/UE(4) are următorul cuprins:
„Definiția «consumatorului» ar trebui să includă persoanele fizice care acționează în afara activității lor comerciale, de afaceri, meșteșugărești sau profesionale. Dacă însă contractul este încheiat în scopuri parțial circumscrise activității comerciale a persoanei și parțial aflate în afara acesteia (contracte cu dublu scop) și dacă scopul comercial este într‑atât de limitat, încât nu are o pondere predominantă în contextul general al furnizării, respectiva persoană ar trebui să fie, de asemenea, considerată drept un consumator.”
7. Articolul 4 literele (a) și (b) din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei directive:
(a) «consumator» înseamnă orice persoană fizică care acționează în scopuri care nu sunt legate de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională;
(b) «comerciant» [a se citi «profesionist»] înseamnă orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională;
[…]”
4. Regulamentul (UE) nr. 524/2013
8. Considerentul (13) al Regulamentului (UE) nr. 524/2013(5) are următorul cuprins:
„Definiția «consumatorului» ar trebui să includă persoanele fizice care acționează în afara activității lor comerciale, de afaceri, meșteșugărești sau profesionale. Dacă însă contractul este încheiat în scopuri parțial circumscrise activității comerciale și parțial aflate în afara acesteia (contracte cu dublu scop) și dacă scopul comercial este într‑atât de limitat, încât nu are o pondere predominantă în contextul general al livrării, respectiva persoană ar trebui să fie, și ea, considerată drept un consumator.”
9. Articolul 4 literele (a) și (b) din același regulament, intitulat „Definiții”, prevede de asemenea:
„În sensul prezentului regulament:
(a) «consumator» înseamnă un consumator astfel cum este definit la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2013/11/UE;
(b) «comerciant» [a se citi «profesionist»] înseamnă un comerciant [a se citi «profesionist»] astfel cum este definit la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2013/11/UE;
[…]”
B. Dreptul polonez
10. Articolul 221 din Kodeks cywilny (Codul civil), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, definește „consumatorul” ca fiind „orice persoană fizică ce încheie cu un profesionist un act juridic care nu este legat direct de activitatea economică sau profesională a acesteia”.
11. Potrivit articolului 3851 din Codul civil:
„1. Clauzele contractului încheiat cu consumatorul care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru consumator atunci când acestea precizează drepturile și obligațiile acestuia într‑un mod care contravine bunelor moravuri și cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze contractuale ilicite). Această dispoziție nu se aplică clauzelor care se referă la prestațiile principale ale părților, în special la preț sau la remunerație, atunci când sunt formulate în mod univoc.
2. În cazul în care o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator, în temeiul alineatului 1, celelalte clauze contractuale rămân obligatorii pentru părți.
3. Se consideră că nu au fost negociate în mod individual acele clauze contractuale asupra cărora consumatorul nu a avut o influență efectivă. Această situație există în special în cazul clauzelor contractuale preluate din condițiile generale ale contractului propuse unui consumator de cealaltă parte din contract.
4. Sarcina probei cu privire la faptul că o clauză a fost negociată în mod individual revine părții care îl invocă.”
II. Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare
12. La 28 februarie 2006, I.S. și K.S. au solicitat reprezentantului legal al pârâtei din litigiul principal încheierea unui contract de împrumut ipotecar (în franci elvețieni) pentru a face față în parte restituirii anumitor datorii din activitatea comercială a unuia dintre soți și în parte pentru a achiziționa un bun imobil.
13. Cuantumul total al sumelor solicitate se ridica la 206 120,00 zloți polonezi (PLN), din care suma de 96 120,00 PLN urma să fie utilizată pentru finanțarea anumitor datorii ale unuia dintre reclamanții din litigiul principal, iar suma de 110 000 PLN, în schimb, pentru satisfacerea unor nevoi de consum personal.
14. În ceea ce privește poziția contractuală a reclamanților din litigiul principal, I.S. desfășura o activitate profesională în calitate de asociat al unei societăți de drept civil. K.S., în schimb, lucra ca angajat al unei întreprinderi în calitate de lăcătuș.
15. La 21 martie 2006, I.S. și K.S., pe de o parte, și instituția de credit, pârâtă în litigiul principal, pe de altă parte, au încheiat, în final, contractul de împrumut pentru suma totală de 198 996,73 PLN, indexat la cursul de schimb în franci elvețieni, în condițiile precizate în contractul principal și în condițiile generale ale contractului de împrumut ipotecar.
16. Suma menționată mai sus ar fi trebuit plătită în 300 de tranșe egale. Mai precis, prima dintre acestea urma să fie utilizată pentru rambursarea sumei de 70 000,00 PLN, acordată de instituția de credit în favoarea reclamanților într‑un cont deschis în mod specific pe numele societății conduse de I.S., care a fost închis imediat după efectuarea rambursării.
17. Potrivit celor afirmate de I.S. în ședința din 11 ianuarie 2021, acordarea integrală a sumei menționate mai sus a fost condiționată de pârâta din litigiul principal de utilizarea unei părți din suma împrumutată pentru stingerea unei alte obligații legate de activitatea profesională, față de o altă instituție de credit.
18. O parte din prima tranșă a fost destinată, pe de altă parte, plății unor prime de asigurare.
19. În sfârșit, a doua tranșă acoperea: suma de 9 720,00 PLN, destinată rambursării unui credit acordat societății la 18 aprilie 2005, suma de 7 400,00 PLN, cu titlu de rambursare a împrumutului reînnoibil acordat de societate în favoarea creditorului împrumutat, suma de 9 000,00 PLN, cu titlu de rambursare a altor datorii financiare ale împrumutatului în contul împrumutatului și, în sfârșit, suma de 93 880,00 PLN, cu titlu de cheltuieli de consum.
20. Ulterior, împrumutații au chemat în judecată în fața instanței naționale pârâta din prezenta procedură principală pentru a se constata caracterul abuziv al anumitor clauze ale contractului și pentru a obține plata sumelor percepute fără temei.
21. În cadrul litigiului principal, instituția de credit a negat posibilitatea ca reclamanții să poată fi calificați drept „consumatori” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, dată fiind utilizarea unei părți din sumele în cauză pentru satisfacerea unor nevoi legate de activitatea comercială a unuia dintre cei doi reclamanți din litigiul principal.
22. În aceste condiții, Sąd Rejonowy dla Warszawy‑Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia‑Wola, cu sediul în Varșovia, Polonia) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și considerentele acesteia trebuie interpretate în sensul că ele nu se opun includerii în definiția noțiunii de «consumator» a persoanei care desfășoară o activitate profesională și care, împreună cu un coîmprumutat care nu desfășoară o asemenea activitate, a încheiat un contract de împrumut indexat într‑o monedă străină destinat în parte activităților profesionale ale unuia dintre împrumutați și în parte altor scopuri decât activitatea sa profesională, și aceasta nu numai în situația în care utilizarea în scopuri profesionale este atât de marginală, încât deține doar un rol nesemnificativ în contextul global al contractului în discuție, faptul că aspectul neprofesional predomină fiind lipsit de relevanță în această privință?
În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:
2) Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și considerentele acesteia trebuie interpretate în sensul că noțiunea de «consumator» prevăzută în dispoziția menționată include și persoana care, la momentul semnării contractului, desfășura o activitate profesională, în timp ce celălalt împrumutat nu desfășura în mod absolut o asemenea activitate, iar, ulterior, aceste persoane au încheiat cu o bancă un contract de împrumut indexat într‑o monedă străină, al cărui principal a fost utilizat în scopurile profesionale ale unuia dintre împrumutați și, în parte, în alte scopuri decât activitatea profesională, în situația în care utilizarea în scopuri profesionale nu are un caracter marginal și nu deține doar un rol nesemnificativ în contextul global al contractului de împrumut, ci predomină aspectul neprofesional, iar fără utilizarea principalului împrumutului în scopuri profesionale nu ar fi fost posibilă acordarea acestuia în scop neprofesional?”
III. Analiză juridică
A. Observații introductive
23. Cele două întrebări preliminare sunt strâns legate între ele și privesc în esență: cea dintâi, aplicabilitatea sau neaplicabilitatea criteriului stabilit în Hotărârea Gruber(6) în ceea ce privește interpretarea articolului 1 din Directiva 93/13 și, a doua, modalitățile și condițiile în care poate fi considerată consumator în sensul Directivei 93/13 o persoană care încheie un contract cu dublu scop, în parte profesional și în parte personal.
24. Pentru a efectua analiza juridică, este util, în opinia noastră, să recapitulăm anumite elemente de fapt esențiale ale cauzei care ajută la o mai bună încadrare a speței care face obiectul analizei.
25. Doi soți încheie un contract de împrumut pentru cumpărarea unei locuințe. Unul dintre ei desfășoară o activitate comercială pentru care și‑a asumat o datorie față de o instituție de credit. La momentul solicitării împrumutului pentru cumpărarea bunului imobil, instituția de credit impune drept condiție pentru acordarea împrumutului respectiv ca împrumutatul care și‑a asumat datoria pentru motive profesionale să o stingă. Aproximativ o treime din suma acordată acoperă datoria anterioară a împrumutatului deja debitor din motive profesionale, iar două treimi din aceeași sumă acoperă cheltuielile legate de cumpărarea locuinței și de alte nevoi personale ale celor doi împrumutați. Soțul împrumutatului care își asumase în trecut datoria pentru motive profesionale nu are legătură cu activitatea profesională a celuilalt soț.
26. Pentru a răspunde la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere, este necesar să se califice, în sensul Directivei 93/13, poziția a două persoane fizice care au încheiat un contract în parte în scopuri de consum personal și în parte în scopuri care intră în sfera activității comerciale sau profesionale a uneia dintre ele, ținând seama de faptul că scopul comercial sau profesional al creditului de consum este important în economia generală a contractului, deși nu este preponderent. Cu alte cuvinte, pentru a aplica protecția împotriva clauzelor abuzive, este necesar să se pună întrebarea dacă acestea pot sau nu să fie considerate „consumatori”.
27. În acest scop, pot fi avute în vedere două interpretări posibile în lumina cadrului juridic și a jurisprudenței Curții.
28. Pe de o parte, interpretarea susținută de reclamanții din litigiul principal, precum și de guvernul polonez și de Comisie, potrivit căreia poziția reclamanților ar trebui încadrată în sfera noțiunii de consumator, având în vedere importanța redusă și caracterul nepredominant ale scopului profesional în contextul general al contractului de împrumut, făcând aplicarea unei orientări întemeiate pe noțiunea de consumator menționată în Directiva 2011/83 și în alte acte ulterioare(7) privind protecția consumatorului.
29. Acesteia, pe de altă parte, i se opune interpretarea susținută doar de pârâta din litigiul principal, potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite condițiile de aplicare a protecției invocate de reclamanți, dat fiind că scopul comercial sau profesional nu este marginal, astfel încât să joace un rol nesemnificativ în contextul general al contractului de împrumut, făcând aplicarea prin analogie a orientării adoptate de Curte în Hotărârea Gruber(8), în care dispoziția care făcea obiectul interpretării Curții era Convenția de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială(9).
30. Pentru acest motiv, considerăm că, înainte de a formula propunerile de răspuns la întrebările adresate, este utilă o scurtă analiză cu privire la noțiunea de consumator în dreptul Uniunii Europene.
1. Noțiunea de consumator în dreptul Uniunii Europene
31. Pornind de la premisa că diferențele de reglementare în dreptul statelor membre individuale se opuneau integrării economice, instituțiile europene au adoptat, în cursul anilor ’90, câteva directive care vizau apropierea legislațiilor, instituind astfel un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului în ceea ce privește cumpărarea de bunuri și servicii(10).
32. În ordinea juridică a Uniunii nu există, în prezent, o definiție unică a consumatorului. În lipsa unei definiții specifice în dreptul primar al Uniunii, în izvoarele de drept derivat, în funcție de obiectivul măsurii vizate, noțiunea de consumator variază într‑un mod mai mult sau mai puțin semnificativ.
33. În dreptul Uniunii în materia contractelor, noțiunea de consumator primește, de regulă, o caracterizare unitară, bazată pe considerația potrivit căreia consumatorul este „partea defavorizată” în raport cu cocontractantul, profesionist sau întreprindere: aceasta ca urmare atât a asimetriei de informare, cât și a celei de putere contractuală, împrejurări care impun o protecție juridică diferită de cea garantată celorlalte subiecte de drept interesate.
34. Primele intervenții cu privire la raportul dintre profesionist și consumatori aveau un caracter sectorial. Directiva 93/13 este, în schimb, o reglementare cu aplicabilitate generală, care vizează toate contractele încheiate între consumator și profesionist și care, pentru prima dată, instituie o protecție de drept material în raportul contractual dintre consumator și profesionist(11). În special, din lectura celui de al doilea, a celui de al cincilea și a celui de al șaselea considerent reiese în mod evident că intervenția normativă contribuie la realizarea pieței interne: astfel, diferențele normative dintre statele membre în materia clauzelor abuzive reprezentau un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor în diferitele state membre și, prin urmare, în calea integrării economice.
35. În ceea ce privește noțiunea de consumator, articolul 2 litera (b) din aceeași directivă definește consumatorul ca fiind „orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale”.
36. Această noțiune trebuie interpretată prin opoziție cu cea de profesionist – menționată la articolul 2 litera (c) din aceeași directivă –, care este definit ca fiind „orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată”.
37. Noțiunile de consumator și de profesionist prevăzute de Directivele 2011/83 și 2013/11(12), precum și de Regulamentul (UE) nr. 524/2013 au un conținut analog.
38. Prin urmare, reiese că distincția dintre consumator și profesionist constă mai degrabă în faptul că scopul contractului nu are legătură cu activitatea profesională a contractantului, decât în „calitatea contractanților”(13).
39. Întrucât noțiunea de consumator depinde de aspectul dacă scopul contractului se încadrează sau nu în domeniul profesional(14), este necesar să se observe în continuare că acest criteriu se raportează la contractul specific.
40. Criteriul reținut de Curte este unul obiectiv. Astfel cum a arătat avocatul general Mischo în cauza Di Pinto, persoanele fizice care se încadrează în noțiunea de consumator „nu se definesc în abstract, ci după cum acționează în concret”(15).
41. Excluzând, așadar, o perspectivă subiectivă legată de intențiile părților contractante, se afirmă o perspectivă obiectivă, însă prin prisma efectului util al directivelor și al cerințelor de protecție, necesare de asemenea pentru consolidarea încrederii consumatorilor în piață(16), care este indispensabilă pentru o funcționare eficientă a acesteia.
42. În consecință, și profesionistul, chiar și un avocat specializat în domeniul contractelor de asistență juridică(17) sau o persoană care îndeplinește funcția de comerciant, poate beneficia de protecția în favoarea consumatorului.
43. Așadar, cu privire la acest aspect, se poate concluziona că evoluția izvoarelor de drept al Uniunii și a jurisprudenței Curții este în sensul unei protecții sporite a consumatorului, însă întotdeauna printr‑o evaluare comparativă și cu alte libertăți și, în final, asigurându‑se funcționarea eficientă a pieței unice, lăsând totuși o marjă de flexibilitate suficientă în ceea ce privește noțiunea în discuție, pentru a‑i permite să includă toate situațiile în care se realizează în mod obiectiv cerințe de protecție.
44. Astfel, ansamblul reglementării se întemeiază pe premisa că noile modele de piață plasează consumatorul într‑o situație de inferioritate din cauza lipsei unei reale puteri de negociere și a nivelului redus de informații disponibile, astfel încât, în realitate, îl obligă să adere, fără o examinare critică, la condițiile impuse de profesionist și, în orice caz, fără a putea exercita o influență asupra acestora.
2. Noțiunea de consumator în contractele mixte sau cu dublu scop
45. Contractele mixte sau cu dublu scop sunt contractele încheiate în scopuri parțial circumscrise activității comerciale a unei persoane și parțial în scopuri personale.
46. Calificarea poziției contractantului în contractele cu dublu scop a fost abordată pentru prima dată de Curtea de Justiție în Hotărârea Gruber(18).
47. În cauza amintită, reclamantul a invocat protecția pe care Convenția de la Bruxelles o rezerva consumatorilor, în temeiul articolelor 13, 14 și 15, și anume posibilitatea de a sesiza instanța din statul membru în care obligația a fost executată, iar nu instanța din statul membru în care are domiciliul pârâtul.
48. Fiind vorba despre un contract cu scop mixt, Curții i s‑a solicitat să precizeze dacă criteriul determinant era criteriul scopului personal sau cel al scopului profesional al contractului în litigiu.
49. Curtea a reținut că o persoană fizică nu poate fi calificată drept consumator decât în măsura în care „utilizarea în scopuri profesionale este atât de marginală, încât deține doar un rol nesemnificativ în contextul global al contractului în discuție, faptul că aspectul neprofesional predomină fiind lipsit de relevanță în această privință”(19).
50. Așadar, în Hotărârea Gruber, în contextul specific al întrebării de natură procedurală adresate Curții, pentru a considera drept consumator în scopurile prevăzute de regulament o persoană care încheie cu un profesionist un contract cu dublu scop, a fost utilizat un criteriu pe care l‑am putea denumi „criteriul caracterului marginal”.
51. Directiva 93/13 nu reglementează în mod expres noțiunea de consumator în ipoteza contractelor cu dublu scop.
52. În schimb, în considerentul (17) al Directivei 2011/83 se precizează că, „[…] în cazul contractelor cu dublu scop, când contractul este încheiat în scopuri parțial circumscrise activității comerciale și parțial aflate în afara acesteia, și dacă scopul comercial este într‑atât de limitat, încât nu are o pondere predominantă în contextul general al contractului, respectiva persoană trebuie să fie și ea considerată drept un consumator”.
53. Expresii analoage sunt utilizate în considerentul (18) al Directivei 2013/11, precum și în considerentul (13) al Regulamentului nr. 524/2013.
54. Dispoziția în discuție consacră, așadar, ceea ce am putea denumi criteriul „caracterului nepredominant”. Prin urmare, chiar și o persoană care acționează parțial în cadrul activității sale profesionale ar putea fi calificată drept consumator în măsura în care se poate considera că scopul comercial sau profesional, deși nu este neglijabil, nu este predominant în contextul general al contractului.
B. Întrebările preliminare
1. Prima întrebare preliminară
55. Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească în ce condiții un împrumutat care a încheiat un contract de împrumut în parte în scopuri comerciale sau profesionale și în parte în scopuri de consum personal, împreună cu un alt împrumutat, care acționează exclusiv în scopuri de consum personal, poate fi cuprins în noțiunea de consumator definită la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 și în esență dacă este preferabilă, în cazul contractelor cu dublu scop, orientarea adoptată de Curte în Hotărârea Gruber sau cea care poate fi dedusă din considerentele Directivei 2011/83 și din măsurile legislative ulterioare(20).
56. După cum am amintit mai sus, din analiza izvoarelor de drept și a jurisprudenței reies două posibile interpretări diferite, care pot fi rezumate în criteriul „caracterului marginal” și în criteriul „caracterului nepredominant” ale scopului comercial sau profesional în raport cu cel de consum personal.
57. Aspectele care trebuie examinate pentru a orienta alegerea către una dintre cele două interpretări privesc: referitor la prima întrebare preliminară, finalitatea diferită a izvoarelor de drept (procedural) la care se referă Hotărârea Gruber în raport cu cea a Directivei 93/13, precum și măsurile legislative ulterioare(21) privind protecția (de drept material) a consumatorului și domeniul de aplicare al interpretării respective, poziția materială a părților care încheie contractul de consum și scopurile reale ale încheierii acestuia, pentru a asigura efectul util al directivei, care, în special în materia clauzelor abuzive, ar fi grav afectat de o interpretare excesiv de restrictivă, și strânsa legătură dintre obiectivele Directivei 93/13 și cele ale măsurilor legislative adoptate ulterior.
58. În ceea ce privește finalitatea diferită a izvoarelor de drept interpretate în Hotărârea Gruber în raport cu cea a Directivei 93/13, aceasta din urmă vizează în esență restabilirea echilibrului în cadrul raportului contractual dintre consumator și profesionist, redefinind în mod simetric raporturile dintre ei(22).
59. Astfel, ideea pe care se bazează sistemul de protecție pus în aplicare prin această directivă este, după cum s‑a arătat, aceea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestor condiții(23).
60. Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă(24) care urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia(25). Curtea a declarat în repetate rânduri că articolul 6 alineatul (1) din această directivă trebuie considerat ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care au, în cadrul ordinii juridice interne, caracterul unor norme de ordine publică(26). În plus, trebuie să se considere că o asemenea calificare, astfel cum a amintit Comisia în observațiile sale(27), se extinde la ansamblul dispozițiilor directivei care sunt indispensabile pentru atingerea obiectivului urmărit de articolul 6(28).
61. Caracterul imperativ al dispozițiilor cuprinse în Directiva 93/13 și cerințele speciale de protecție a consumatorului legate de acestea determină, așadar, să se prefere o interpretare extensivă a noțiunii de consumator, pentru a asigura efectul util al directivei.
62. În schimb, dispozițiile articolului 14 din Convenția de la Bruxelles și, în prezent, cele ale Regulamentului nr. 44/2001(29), precum și cele ale Regulamentului nr. 1215/2012(30) urmăresc să protejeze consumatorul din punct de vedere procedural, prevăzând o derogare de la regula generală a instanței de la domiciliul pârâtului, potrivit căreia persoanele domiciliate într‑un stat membru sunt acționate în justiție în fața instanței din acel stat membru. Dispozițiile menționate nu au instituit o protecție generală a consumatorilor, ci au definit numai cazurile în care contractele încheiate cu consumatorii fac obiectul unei protecții speciale în temeiul normelor de competență. Astfel, în Hotărârea Gruber, Curtea a subliniat că „evitarea unei multiplicări a criteriilor de competență în ceea ce privește același raport juridic este unul dintre obiectivele esențiale ale Convenției de la Bruxelles”(31).
63. Hotărârea Gruber privea, așadar, interpretarea normelor de competență în materia contractelor încheiate cu consumatorii, care introduc o excepție de la regula generală potrivit căreia competența aparține instanțelor din statul în care se află domiciliul pârâtului. Prin urmare, ne aflăm într‑un domeniu diferit de cel al protecției de drept material a consumatorului; domeniul în care s‑a pronunțat Hotărârea Gruber este cel al dreptului procedural. Și, astfel cum a arătat Comisia în mod corect(32), interpretarea restrictivă pe care ea o dă noțiunii de consumator a fost determinată de faptul că această dispoziție derogă, în principiu, de la norma de competență(33). Fiind vorba despre o derogare, aceasta nu poate fi interpretată decât în mod restrictiv(34).
64. Astfel, finalitatea care stă la baza dispozițiilor regulamentelor în discuție include considerații suplimentare față de cele privind protecția părții defavorizate, în scopul de a echilibra protecția consumatorului cu cerințe ulterioare, care merită protecție în egală măsură: previzibilitatea soluțiilor și securitatea juridică(35), pentru a preveni puterea discreționară a părților în ceea ce privește alegerea instanței competente, care ar aduce atingere securității juridice în schimburile comerciale internaționale(36). Astfel, în sistemul Regulamentului nr. 1215/2012, dezechilibrul forței contractuale în raportul dintre profesionist și consumator nu este suficient pentru a justifica derogarea de la normele generale de competență; este necesară de asemenea încheierea anumitor tipuri de contract de către consumator.
65. Din caracterul imperativ al dispozițiilor cuprinse în Directiva 93/13 și, în consecință, din necesitatea unei protecții speciale a consumatorului în prezența unor clauze abuzive decurge că trebuie examinată cu atenție poziția materială a părților care încheie contractul de consum și scopurile reale ale încheierii acestuia.
66. Astfel, pentru a nu anihila efectul util al directivei, este necesar să se adopte o interpretare cât mai extinsă posibil a noțiunii de consumator în contractele cu dublu scop, astfel încât să se evite ca profesionistul să poată eluda cu ușurință aplicarea dispozițiilor imperative privind clauzele abuzive, prin impunerea unor asemenea clauze, doar pe baza existenței concomitente a unor scopuri comerciale sau profesionale în sens larg în cadrul cererii de finanțare(37).
67. Astfel, prezenta cauză reprezintă o ilustrare a unui asemenea risc: după cum reiese din dosarul cauzei, solicitanții finanțării aveau drept scop categoric principal (sau chiar exclusiv) cumpărarea unei locuințe, numai unul dintre cei doi solicitanți desfășura o activitate profesională, instituția de credit a condiționat acordarea finanțării pentru motivele personale menționate mai sus de stingerea unei datorii anterioare de natură profesională a unuia dintre solicitanți, iar suma aferentă stingerii datoriei profesionale reprezenta aproximativ o treime din valoarea totală a finanțării.
68. Astfel cum a argumentat guvernul polonez în mod întemeiat, „Directiva 93/13/CEE a fost adoptată tocmai pentru a proteja consumatorii împotriva unui asemenea tip de comportament, și anume impunerea unor condiții asupra cărora aceștia nu au nicio influență și care, în consecință, aduc atingere drepturilor și intereselor lor. Prin urmare, un consumator nu poate fi lipsit de protecția prevăzută de Directiva 93/13/CEE doar pentru că un profesionist i‑a impus, într‑un contract încheiat în scopuri necomerciale, o clauză care se referă la activitatea sa comercială”(38).
69. În sfârșit, cu privire la acest aspect, astfel cum au arătat reclamanții din litigiul principal(39), aderarea la interpretarea dată de Curte în cauza Gruber ar însemna că pretinsul consumator ar avea sarcina de a dovedi în justiție elementele de fapt pe care își întemeiază pretenția(40), față de sistemul Directivei 93/13, în care constatarea calității de consumator a persoanei care invocă protecția împotriva clauzelor abuzive este efectuată din oficiu de instanța națională(41).
70. Trecând la analiza obiectivelor reglementării cuprinse în Directiva 93/13, nu putem să nu constatăm strânsa legătură a acestora cu cele ale directivelor ulterioare(42), împrejurare care pledează în favoarea unei interpretări uniforme și extensive a noțiunii de consumator.
71. Astfel, Directiva 2011/83, în materia protecției în contractele încheiate cu profesioniști, urmărește același obiectiv cu cel al Directivei 93/13(43), iar noțiunea de consumator menționată la articolul 2 din Directiva 2011/83 este definită în mod aproape identic în cele două izvoare de drept. Aceleași considerații cu privire la noțiunea de consumator sunt valabile, pe de altă parte, în ceea ce privește Directiva 2013/11 și Regulamentul (UE) nr. 524/2013.
72. Legătura dintre reglementarea amintită mai sus și Directiva 93/13 este și mai evidentă dacă avem în vedere faptul că Directiva 2011/83 a modificat Directiva 93/13 prin introducerea articolului 8a. Nu întâmplător, cele două directive pot fi aplicate simultan aceluiași contract(44). Legătura dintre cele două directive a fost accentuată recent de legiuitorul Uniunii prin adoptarea Directivei 2019/2161(45) de modificare a Directivei 93/13, precum și a Directivei 2011/83 în ceea ce privește o mai bună asigurare a respectării normelor privind protecția consumatorilor și modernizarea acestor norme.
73. Prin urmare, împărtășim observațiile Comisiei potrivit cărora „o interpretare sistematică a noțiunii de «consumator» pledează în favoarea unei accepțiuni orizontale a acestei noțiuni, în sensul Directivei 93/13/CEE și al altor instrumente de drept al Uniunii în materie de consum, în special Directiva 2011/83/UE, Directiva LER și Regulamentul CLR. Explicațiile cuprinse în considerentele acestor instrumente ar trebui aplicate în temeiul Directivei 93/13/CEE, întrucât actele menționate sunt legate din punct de vedere funcțional de directivă și au fost adoptate în scopul protejării consumatorului, în calitate de parte defavorizată a contractului încheiat cu vânzătorul”(46).
74. Cele arătate mai sus în ceea ce privește raporturile dintre Directiva 93/13 și Directiva 2011/83 (precum și actele ulterioare) permit, în opinia noastră, înlăturarea considerațiilor dezvoltate de pârâtă în sens contrar unei interpretări extensive a noțiunii de consumator, care coincide cu cea care figurează în considerentele Directivei 2011/83 și ale celor ulterioare. Considerațiile respective se bazează în special pe domeniul de aplicare diferit al Directivelor 93/13 și 2011/83 și pe împrejurarea că, întrucât Directiva 2011/83 este ulterioară faptelor deduse judecății, noțiunea de consumator în cazul unui contract cu dublu scop, care figurează în această directivă, nu ar fi aplicabilă în speță.
75. În ceea ce privește domeniul de aplicare diferit al directivelor, observăm, în completarea argumentelor care precedă, doar că definiția contractelor cu dublu scop nu se află în reglementarea detaliată, ci în „considerente”, a căror valoare constă în mod cert în aceea că sugerează interpretări, fără a avea forță obligatorie.
76. În ceea ce privește considerațiile referitoare la dreptul aplicabil ratione temporis, nu este vorba despre a aplica normele directivelor intervenite ulterior unei situații preexistente, ci doar de a adopta o interpretare orientată teleologic, preferabilă deja la momentul în care era în vigoare numai Directiva 93/13, precizată de legiuitorul Uniunii în cadrul măsurilor adoptate ulterior.
77. În această privință, observăm, preluând considerațiile dezvoltate de avocatul general Villalón, că din lucrările pregătitoare(47) ale Directivei 2011/83 reiese că considerentul (17) a constituit un compromis în cadrul tratativelor dintre instituțiile europene cu privire la oportunitatea de a interpreta noțiunea de consumator în contractele cu dublu scop în conformitate cu pragul așa‑numitului criteriu al obiectului predominant(48). Lucrările pregătitoare ale Directivei 2011/83 confirmă de asemenea că nu se poate considera că domeniul de aplicare al considerentului (17) este legat în mod specific numai de Directiva 2011/83.
78. Având în vedere considerațiile expuse mai sus, apreciem că este necesar să se adopte o interpretare care să țină seama de efectul util al directivei, de sistemul în care se înscrie actul normativ și de funcția pe care acesta o îndeplinește și, în consecință, să se opteze pentru interpretarea cea mai extensivă a noțiunii de consumator pentru a califica o persoană care încheie un contract cu dublu scop, și anume aceea cuprinsă în considerentele menționate anterior ale Directivei 2011/83, ale Directivei 2013/11 și ale Regulamentului nr. 524/2013.
2. A doua întrebare preliminară
79. Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere(49), dacă înțelegem bine, dată fiind formularea nu foarte clară, solicită în esență Curții să precizeze criteriile care îi permit să stabilească faptul că scopul profesional pentru care unul dintre împrumutați a încheiat contractul de credit nu era predominant și nu avea decât un caracter limitat. Există o anumită suprapunere între cele două întrebări, având în vedere că unele elemente care ne determină să acordăm prioritate interpretării propuse mai sus pentru noțiunea de consumator în contractele cu dublu scop joacă în același timp rolul de criterii pentru a stabili caracterul preponderent sau nu al scopului personal în raport cu cel profesional în cadrul cererii de finanțare.
80. În orice caz, stabilirea aspectului dacă speța se încadrează în sfera noțiunii de consumator, astfel cum a fost interpretată mai sus, revine instanței naționale, care este chemată „să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept «consumator» în sensul directivei menționate”(50).
81. În acest sens, instanța națională este obligată să efectueze o analiză calitativă și cantitativă a tuturor elementelor utile pentru soluționarea cauzei, precum și o evaluare globală a tuturor împrejurărilor speței, acordând o atenție deosebită naturii bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit bunul sau serviciul respectiv(51).
82. Odată făcute aceste precizări, unele împrejurări speciale evidențiate în speță, astfel cum sugerează instanța de trimitere, pot juca rolul de criterii generale în temeiul cărora se poate stabili dacă este îndeplinită cerința privind „caracterul nepredominant” al scopului profesional în raport cu cel personal în cazul unui contract cu dublu scop.
83. Împrejurarea că, deși a acționat în cadrul unui contract mixt, împrumutatul a încheiat contractul de împrumut împreună cu alt contractant care a acționat exclusiv din motive de consum personal este relevantă și poate îndeplini de asemenea funcția de criteriu pentru a stabili, în contextul general al contractului, „caracterul predominant” sau nu al scopului profesional.
84. Astfel, coexistența parțială a scopului profesional nu poate determina pierderea de către un împrumutat care este un „simplu” consumator a statutului său. Pe de altă parte, ca urmare a modalităților de redactare și de încheiere a actului, după cum reiese din dosar, contractul de împrumut încheiat de împrumutați era indivizibil. Nerecunoașterea statutului de consumator în favoarea unuia dintre cei doi solicitanți din cauza scopului profesional coexistent al unuia dintre ei ar avea ca efect privarea de protecție și a împrumutatului care este un simplu consumator. Instituția de credit ar fi putut să le propună împrumutaților două contracte distincte, așa încât să nu se suprapună scopurile.
85. Este fără îndoială relevantă(52) și împrejurarea potrivit căreia acordarea creditului ar fi fost condiționată de către banca pârâtă de stingerea (cu o parte din suma solicitată) a unei alte obligații asumate în cadrul activității comerciale proprii. Prezența acestei împrejurări poate juca rolul de criteriu discreționar pentru examinarea „caracterului nepredominant” al scopului profesional, dat fiind că, în negocierea concretă, scopul profesional ar fi prezent doar pentru că a fost „impus” de profesionist(53).
86. În mod cert, este de asemenea relevant aspectul cantitativ, adică raportul dintre cuantumul sumei acordate în scopuri profesionale și cel al sumei acordate în scopuri cu caracter personal. În speță, considerăm că raportul care era de 1 la 3 poate, împreună cu celelalte elemente, în măsura în care sunt constatate, să încline balanța în favoarea „caracterului nepredominant” al scopului profesional.
3. Cu privire la limitarea în timp a efectelor hotărârii Curții
87. În sfârșit, pârâta din litigiul principal solicită limitarea efectelor hotărârii în ipoteza în care nu este reținută interpretarea restrictivă a noțiunii de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b).
88. În acest sens, observăm că „Curtea poate numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice inerent ordinii juridice a Uniunii, să fie pusă în situația de a limita posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a părților interesate și riscul unor perturbări grave”(54).
89. Pârâta din litigiul principal nu furnizează însă indicații precise și punctuale pentru a demonstra că sunt îndeplinite cele două condiții amintite mai sus. Astfel, aceasta se limitează să menționeze în mod general împrejurări care nu sunt de natură să susțină îndeplinirea condițiilor respective.
90. Pentru acest motiv, considerăm că cererea trebuie respinsă.
IV. Concluzie
91. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Rejonowy dla Warszawy‑Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia‑Wola, cu sediul în Varșovia, Polonia) după cum urmează:
„Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum și considerentele acesteia
trebuie interpretate în sensul că
nu se opun includerii în definiția noțiunii de «consumator» a persoanei care desfășoară o activitate profesională și care, împreună cu un coîmprumutat care nu desfășoară o asemenea activitate, a încheiat un contract de împrumut indexat într‑o monedă străină destinat în parte activităților profesionale ale unuia dintre împrumutați și în parte altor scopuri decât activitatea sa profesională, și aceasta nu numai în situația în care utilizarea în scopuri profesionale este atât de marginală, încât deține doar un rol nesemnificativ în contextul global al contractului în discuție. Astfel, ținând seama de criteriile de interpretare oferite de considerentul (17) al Directivei 2011/83/UE, în cazul contractelor cu dublu scop, este suficient ca scopul comercial să fie într‑atât de limitat, încât să nu aibă o pondere predominantă în contextul general al contractului.
Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum și considerentele acesteia
trebuie interpretate în sensul că
problema dacă scopul cu caracter comercial sau profesional are o pondere predominantă în contextul general al contractului trebuie soluționată de instanța națională, care este obligată să efectueze o evaluare globală a tuturor împrejurărilor speței. În acest scop, în cazul unei cereri de împrumut adresate unei instituții de credit, instanța națională va putea să ia în considerare drept criterii de evaluare: raportul dintre suma acordată în scopuri profesionale și cea acordată în scopuri personale, împrejurarea că împrumutul a fost solicitat, în comun, de o persoană care nu desfășoară o activitate profesională sau comercială și care nu are legătură cu activitatea comercială a celuilalt solicitant și eventuala condiționare a acordării împrumutului în scopuri personale de plata concomitentă a datoriei asumate în scopuri comerciale sau profesionale de unul dintre cei doi solicitanți.”