HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)

19 noiembrie 2009

Cauza T‑49/08 P

Christos Michail

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Recurs – Recurs incident – Funcție publică – Funcționari – Evaluare – Raport asupra evoluției carierei – Exercițiul de evaluare 2003 – Atribuirea unei note în absența unor sarcini de efectuat – Prejudiciu moral – Obligația de motivare a Tribunalului Funcției Publice”

Obiectul: Recurs introdus împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 22 noiembrie 2007, Michail/Comisia (F‑67/05, nepublicată încă în Repertoriu), prin care se urmărește anularea acestei hotărâri. Recurs incident introdus de Comisia Comunităților Europene împotriva hotărârii citate anterior

Decizia: Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 22 noiembrie 2007, Michail/Comisia (F‑67/05, nepublicată încă în Repertoriu). Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Funcției Publice. Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

Sumarul hotărârii

1.      Recurs – Recurs incident – Termen de introducere

[Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, art. 141 alin. (1)]

2.      Funcționari – Evaluare – Raport asupra evoluției carierei – Întocmire

(Statutul funcționarilor, art. 43 și 110)

3.      Funcționari – Principii – Obligația de solicitudine care incumbă administrației – Conținut

(Statutul funcționarilor, art. 43 și 110)

4.      Funcționari – Acțiune – Acțiune în despăgubire – Anularea actului nelegal atacat – Prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitate și care nu poate fi reparat integral prin anulare

(Statutul funcționarilor, art. 91)

1.      Singurul termen căruia îi este supus un recurs incident este cel prevăzut la articolul 141 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță pentru depunerea memoriului în răspuns, și anume două luni de la comunicarea recursului.

(a se vedea punctul 38)

Trimitere la: Curte 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, Rec., p. I‑1981, punctul 72

2.      Raportul asupra evoluției carierei este un document esențial în evaluarea persoanelor angajate de instituții, întrucât permite stabilirea unei evaluări a competenței, a eficienței și a conduitei în serviciu ale unui funcționar, astfel cum se precizează la articolul 43 din statut. O astfel de evaluare nu este o simplă descriere a sarcinilor efectuate în perioada vizată, ci presupune și o apreciere a aptitudinilor și a calităților umane și sociale pe care persoana evaluată le‑a dovedit în exercitarea activității sale profesionale. Un astfel de raport constituie, așadar, o judecată de valoare realizată de superiorii ierarhici ai funcționarului evaluat cu privire la modul în care acesta și‑a îndeplinit sarcinile care i‑au fost încredințate și cu privire la comportamentul acestuia în serviciu în perioada vizată. Astfel, în cadrul întocmirii raportului menționat, atribuirea unei note pe baza unei evaluări a eficienței, a aptitudinilor și a conduitei în serviciu ale funcționarului vizat, în conformitate cu articolul 43 din statut și cu articolul 1 alineatul (2) din Dispozițiile generale de punere în aplicare a articolului 43 din statut adoptate de Comisie, presupune ca acestuia să i se fi încredințat sarcini de efectuat în perioada de referință.

La fel ca toate instituțiile comunitare, Comisia are o obligație specială de transparență cu privire la evaluarea, avansarea și promovarea agenților săi, respectarea acestei obligații fiind asigurată prin procedura oficială stabilită la articolele 43 și 46 din statut. Această procedură prevede că întocmirea raportului asupra evoluției carierei are loc cel puțin la doi ani, în condițiile stabilite de fiecare instituție, conform articolului 110 din statut. Astfel, într‑o situație excepțională în care s‑a constatat că funcționarului vizat, deși aflat în activitate în sensul articolului 1 alineatul (1) al doilea paragraf teza întâi din Dispozițiile generale de punere în aplicare a articolului 43 din statut, nu i‑a fost încredințată, în urma unei reorganizări interne a administrației, nicio atribuție susceptibilă de evaluare în perioada de referință, administrația trebuie totuși să întocmească un raport care să menționeze situația respectivă pentru ca aceasta să fie informată și pentru ca funcționarul interesat să dispună de o dovadă scrisă și formală privind existența acestei situații.

Astfel, obligația specială de transparență impune ca raportul asupra evoluției carierei să fie întocmit atât pentru buna administrare și pentru raționalizarea serviciilor Comunității, cât și pentru protejarea intereselor funcționarilor. În calitate de document intern, acest raport are în primul rând funcția de a asigura administrației o informare periodică pe cât posibil de completă privind condițiile de îndeplinire a sarcinilor de către funcționari. În privința funcționarului respectiv, raportul de evaluare joacă un rol important în derularea carierei sale, în special în materia transferului intern și a promovării. Astfel, el constituie un element indispensabil de apreciere de fiecare dată când cariera funcționarului este luată în considerare de superiorii ierarhici, iar întocmirea sa periodică are ca obiect să permită o privire de ansamblu asupra dezvoltării carierei unui funcționar.

Deși, într‑o astfel de situație excepțională, imputabilă exclusiv administrației, evaluatorii nu pot atribui o notă care să evalueze realizările și prestațiile individuale în funcție de rezultatele care trebuie atinse, aceștia trebuie totuși să ia o decizie care, în conformitate cu obligația de solicitudine ce revine administrației, să respecte interesele funcționarului vizat și în special vocația acestuia la carieră în cadrul instituțiilor comunitare.

(a se vedea punctele 57-65)

Trimitere la: Curte 3 iulie 1980, Grassi/Consiliul, 6/79 și 97/79, Rec., p. 2141, punctul 20; Tribunal 28 mai 1997, Burban/Parlamentul European, T‑59/96, RecFP, p. I‑A‑109 și II-331, punctele 44 și 73; Tribunal 12 iunie 2002, Mellone/Comisia, T‑187/01, RecFP, p. I‑A‑81 și II-389, punctul 77; Tribunal 8 decembrie 2005, Rounis/Comisia, T‑274/04, RecFP, p. I‑A‑407 și II-1849, punctele 24 și 42

3.      Obligația de solicitudine a administrației reflectă echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce create de statut în raporturile dintre autoritatea publică și agenții serviciului public. Acest echilibru implică în special că, atunci când ia decizii cu privire la situația unui funcționar, autoritatea ia în considerare ansamblul elementelor care pot determina decizia sa și, astfel, ține cont nu numai de interesul serviciului, ci și de cel al funcționarului vizat.

În cadrul elaborării unui raport asupra evoluției carierei, în temeiul obligației de solicitudine, evaluatorii pot aprecia astfel că trebuie să atribuie funcționarului interesat un număr de puncte de merit adecvat pentru protejarea intereselor sale și în special a perspectivelor sale de evoluție a carierei în instituțiile comunitare.

Necesitatea de a garanta obligația specială de transparență impune totuși ca această decizie să fie adoptată potrivit normelor privind procedura de evaluare a funcționarilor prevăzută la articolul 43 din statut și în dispozițiile generale de punere în aplicare a acestuia, adoptate în conformitate cu articolul 110 din statut. Astfel, în cazul în care autorul deciziei dispune de o putere de apreciere, respectarea garanțiilor procedurale conferite de ordinea juridică comunitară are cu atât mai mult o importanță fundamentală.

(a se vedea punctele 66-68)

Trimitere la: Curte 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14; Tribunal 9 noiembrie 1995, France‑aviation/Comisia, T‑346/94, Rec., p. II‑2841, punctele 32-34; Tribunal 23 martie 2000, Gogos/Comisia, T‑95/98, RecFP, p. I‑A‑51 și II-219, punctul 37; Tribunal 27 septembrie 2006, Lantzoni/Curtea de Justiție, T‑156/05, RecFP, p. I‑A‑2-189 și II‑A-2-969, punctul 88 și jurisprudența citată

4.       Deși obligația care incumbă Tribunalului Funcției Publice de a‑și motiva hotărârile nu implică faptul că acesta răspunde în detaliu la fiecare argument invocat de o parte, în special dacă este vorba despre un argument care nu are un caracter suficient de clar și precis și nu se întemeiază pe elemente de probă corespunzătoare, respectiva obligație impune cel puțin ca acesta să se pronunțe cu privire la concluziile acțiunii.

În ceea ce privește răspunsul care trebuie dat de Tribunalul Funcției Publice unor concluzii în despăgubire, deși anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui, prin ea însăși, repararea adecvată și în principiu suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care l‑a putut produce acest act, nu aceasta este situația atunci când reclamantul dovedește că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea ce determină anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare.

(a se vedea punctele 87 și 88)

Trimitere la: Curte 10 decembrie 1998, Schröder și alții/Comisia, C‑221/97 P, Rec., p. I‑8255, punctul 24; Curte 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, Rec., p. I‑1611, punctul 121; Curte 11 septembrie 2003, Belgia/Comisia, C‑197/99 P, Rec., p. I‑8461, punctul 81; Curte 25 octombrie 2007, Komninou și alții/Comisia, C‑167/06 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 22; Tribunal 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, RecFP, p. I‑A‑2-129 și II‑A-2-609, punctul 131 și jurisprudența citată