CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 8 februarie 2017(1)
Cauza C‑610/15
Stichting Brein
împotriva
Ziggo BV,
XS4ALL Internet BV
[cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos)]
„Drept de autor și drepturi conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Comunicare publică – Noțiune – Pagină de internet de indexare care permite partajarea operelor protejate fără autorizarea titularilor drepturilor – Articolul 8 alineatul (3) – Utilizarea de către un terț a serviciilor unui intermediar pentru a contraface dreptul de autor – Ordonanță președințială”
Introducere
1. „[…] the file being shared in the swarm is the treasure, the BitTorrent client is the ship, the .torrent file is the treasure map, The Pirate Bay provides treasure maps free of charge and the tracker is the wise old man that needs to be consulted to understand the treasure map”(2).
2. Prin această analogie, demnă de protecție prin dreptul de autor, judecătorul australian Justice Cowdroy explica funcționarea partajării fișierelor cu încălcarea drepturilor de autor prin intermediul protocolului bittorrent(3). Curtea este chemată, în prezenta cauză, să definească temeiurile juridice și întinderea răspunderii eventuale pentru aceste încălcări săvârșite de „furnizorii de hărți”, cu alte cuvinte de pagini de internet precum The Pirate Bay (denumită în continuare „TPB”). În fapt, TPB este una dintre cele mai importante și cele mai cunoscute pagini de internet de partajare de fișiere care conțin opere muzicale și cinematografice. Această partajare se efectuează în mod gratuit și, pentru marea majoritate a acestor opere, cu încălcarea drepturilor de autor.
3. Comisia Europeană, cu a cărei opinie pare să fie acord Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, susține că responsabilitatea paginilor de internet de acest tip este o chestiune de aplicare a dreptului de autor care poate fi soluționată nu la nivelul dreptului Uniunii, ci în cadrul sistemelor juridice interne ale statelor membre. O asemenea abordare ar face totuși să depindă această responsabilitate și în definitiv întinderea drepturilor care aparțin titularilor de soluții foarte divergente reținute în diferite sisteme juridice naționale. Or, aceasta ar afecta obiectivul legislației Uniunii în domeniul dreptului de autor, relativ bogată, care este tocmai de a armoniza întinderea drepturilor de care beneficiază autorii și ceilalți titulari în cadrul pieței unice. Acesta este motivul pentru care răspunsul la problemele ridicate de prezenta cauză trebuie, în opinia noastră, să fie căutat mai degrabă în dreptul Uniunii.
4. Ținem să subliniem de asemenea de la bun început că problematica din prezenta cauză se distinge, în opinia noastră, în mod substanțial de cea din două cauze recente cu privire la dreptul de comunicare publică a operelor pe internet, și anume cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Svensson și alții(4) și GS Media(5). Astfel, aceste două cauze priveau comunicarea secundară a unor opere deja accesibile pe internet de către o persoană ea însăși producător al conținutului online, în timp ce prezenta cauză privește comunicarea inițială, efectuată în cadrul unei rețele de la utilizator la utilizator („peer‑to‑peer”). Prin urmare, nu considerăm că raționamentul adoptat de Curte în aceste cauze poate fi aplicat în mod direct în cauza în discuție în litigiul principal.
Cadrul juridic
5. Potrivit articolului 12 din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic), intitulat „«Simpla transmitere» («Mere conduite»)”(6):
„(1) În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea într‑o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la rețeaua de comunicații, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informațiile transmise […]
[…]
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau autoritate administrativă să ceară furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.”
6. În temeiul articolului 14 din această directivă, intitulat „Stocarea‑hosting”:
„(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca:
(a) furnizorul să nu aibă cunoștință despre activitatea sau informația ilicită, iar în ceea ce privește acțiunile în daune, să nu aibă cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită
sau
(b) furnizorul, din momentul în care ia cunoștință despre acestea, acționează prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
[…]
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină și nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informațiilor sau blocării accesului la acestea.”
7. Articolul 3 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(7), intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”
8. Articolul 8 din această directivă, intitulat „Sancțiuni și căi de atac”, prevede la alineatul (3):
„Statele membre trebuie să asigure că titularii de drepturi pot solicita ca o ordonanță președințială să fie pronunțată împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt folosite de către terți pentru a contraface dreptul de autor sau un drept conex.”
9. Articolul 2 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală(8), intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (2):
„Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor speciale privind respectarea drepturilor și excepțiile prevăzute de legislația comunitară în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe dreptului de autor, mai ales […] de Directiva 2001/29/CE, în special […] articolul 8.”
10. Potrivit articolului 11 din această directivă, intitulat „Ordine judecătorești”:
„[…] statele membre asigură de asemenea ca titularii drepturilor să poată solicita pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt utilizate de un terț pentru a încălca un drept de proprietate intelectuală, fără a aduce atingere articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29/CE.”
Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
11. Reclamanta din litigiul principal, Stichting Brein, este o fundație de drept neerlandez al cărei scop principal este combaterea valorificării ilegale a obiectelor protejate prin dreptul de autor și drepturile conexe, precum și protecția în acest domeniu a intereselor titularilor acestor drepturi.
12. Pârâtele din litigiul principal, Ziggo BV și XS4ALL Internet BV (denumite în continuare „XS4ALL”), sunt societăți de drept neerlandez a căror activitate constă, printre altele, în furnizarea către consumatori a accesului la internet. Conform informațiilor conținute în observațiile scrise ale Stichting Brein, acestea sunt cei mai mari doi furnizori de acces la internet de pe piața neerlandeză.
13. Stichting Brein solicită să se impună Ziggo și XS4ALL, în temeiul dispozițiilor dreptului neerlandez care transpune articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29(9), blocarea accesului destinatarilor serviciilor lor la adresele de internet ale site‑ului TPB, un motor de partajare de fișiere peer‑to‑peer. Această cerere se întemeiază pe faptul că, cu ajutorul acestui motor de partajare, destinatarii serviciilor pârâtelor din litigiul principal, utilizând serviciile respective, săvârșesc acte de contrafacere a drepturilor de autor pe scară largă, partajând fișiere care conțin obiecte protejate (în principal, opere muzicale și cinematografice) fără autorizarea titularilor acestor drepturi.
14. Această cerere, admisă în primă instanță, a fost respinsă în apel, în esență pentru motivul că, în primul rând, destinatarii serviciilor pârâtelor din litigiul principal, iar nu TPB, se află la originea actelor de contrafacere a drepturilor de autor și, în al doilea rând, că blocarea solicitată nu este proporțională cu scopul urmărit, și anume protecția eficientă a drepturilor de autor. Stichting Brein a formulat recurs împotriva acestei decizii la instanța de trimitere.
15. În aceste împrejurări, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Administratorul unei pagini de internet realizează o comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, în situația în care pagina de internet nu conține opere protejate, dar există un sistem […] prin intermediul căruia se indexează și se clasifică pentru utilizatori metainformații privind opere protejate stocate pe calculatoarele utilizatorilor, astfel încât, în acest mod, utilizatorii să poată identifica și să poată încărca și descărca operele protejate?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare,
articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 și articolul 11 din Directiva 2004/48 permit pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva unui intermediar, în sensul acestor dispoziții, atunci când acest intermediar facilitează acte de contrafacere de către terțe persoane, în modul descris la prima întrebare?”
16. Decizia de trimitere a fost primită la grefa Curții la 18 noiembrie 2015. Părțile din litigiul principal, guvernele spaniol, italian, portughez și al Regatului Unit, precum și Comisia au depus observații scrise. Au fost reprezentate în cadrul ședinței din 27 octombrie 2016 părțile din litigiul principal, guvernele spaniol și francez, precum și Comisia.
Analiză
17. Prin intermediul celor două întrebări preliminare în prezenta cauză, instanța de trimitere ridică, în realitate, problema răspunderii operatorilor paginilor de internet de indexare a rețelelor peer‑to‑peer pentru încălcările drepturilor de autor săvârșite în cadrul utilizării acestor rețele. Se poate considera că acești operatori se află ei înșiși la originea acestor încălcări, ceea ce ar implica răspunderea lor imediată (prima întrebare)? Sau, chiar dacă nu sunt răspunzători în mod direct, se poate dispune blocarea accesului la paginile lor de internet, ceea ce, astfel cum vom explica în continuare, impune o formă de răspundere indirectă (a doua întrebare)?
18. Vom începe analiza printr‑o scurtă prezentare a modului de funcționare a rețelelor peer‑to‑peer și a rolului lor în încălcarea drepturilor de autor.
Observații introductive – rețelele peer‑to‑peer
19. Chiar dacă internetul a fost conceput ca o rețea de calculatoare care funcționează independent, expresia cea mai spectaculoasă a internetului, World Wide Web, funcționează conform unui model diferit, respectiv o structură centralizată numită „server‑client”. În acest model, conținutul (în mod obișnuit, o pagină web) este stocat pe un server și poate fi consultat de utilizatori cu ajutorul calculatoarelor lor, numite „clienți”, și a programului lor de calculator client (un navigator internet). Este ușor de conceput că o asemenea structură a World Wide Web face relativ ușor controlul legalității conținuturilor și combaterea conținuturilor ilegale: este suficient să se sesizeze serverul sau să se obțină de la administratorul său eliminarea conținutului incriminat. Trebuie să se observe de asemenea că legislația cu privire la serviciile societății informaționale, cu alte cuvinte în principal internetul, este deosebit de adaptată la acest model de funcționare, prevăzând în special lipsa de răspundere a furnizorilor intermediari în ceea ce privește conținuturile, dar impunându‑le anumite obligații de cooperare în combaterea conținuturilor ilegale.
20. Rețelele peer‑to‑peer sunt organizate conform unui principiu diferit. În acest model, calculatorul fiecărui utilizator, cu alte cuvinte fiecare utilizator („peer”), este nu numai un client care primește informațiile, ci și un server care le stochează și le pune la dispoziția altor utilizatori. Prin urmare, rețeaua este descentralizată (nu există servere centrale) și prezintă o „geometrie variabilă”, întrucât doar utilizatorii‑servere conectați formează rețeaua la un moment dat (contrar unei rețele „tradiționale”, în care serverele sunt conectate de obicei în permanență și în care doar clienții se conectează și se deconectează temporar). O asemenea configurare a rețelei prezintă avantaje multiple, în special în ceea ce privește optimizarea utilizării capacităților de stocare și de transmitere a datelor. O asemenea rețea este de asemenea, grație structurii sale descentralizate, mai rezistentă la atacuri, precum și la intervențiile forțelor de ordine sau ale avânzilor‑cauză în temeiul drepturilor de autor. Este dificilă în special eliminarea conținutului prezent într‑o rețea peer‑to‑peer, acesta aflându‑se pe diferite servere care aparțin unor persoane fizice diferite din țări diferite.
21. Rețelele peer‑to‑peer se potrivesc pentru diferite utilizări, precum mesagerie on‑line, telefonie, distribuția de programe de calculator, chiar și aplicații militare. Cu toate acestea, cea mai răspândită utilizare este schimbul de fișiere.
22. Este vorba doar despre fișiere care conțin date ilegale, precum opere partajate cu încălcarea dreptului de autor? Nu. În rețelele peer‑to‑peer pot fi partajate fișiere de natură diferită, care conțin în special date care nu fac obiectul protecției prin dreptul de autor, opere difuzate cu acordul avânzilor‑cauză, chiar de către autorii lor, opere a căror protecție (în orice caz, în ceea ce privește drepturile materiale) a expirat deja sau chiar opere sub licență liberă.
23. Cu toate acestea, conform datelor prezentate de Stichting Brein și necontestate, dacă înțelegem bine, în procedura din litigiul principal, 90 %‑95 % dintre fișierele partajate în rețeaua TPB conțin opere protejate și distribuite fără acordul avânzilor‑cauză. Această cifră pare să fie valabilă pentru majoritatea rețelelor peer‑to‑peer populare. Motivul pentru acestea este că conținuturile legale au propriile canale de distribuție, indiferent dacă sunt profesionale sau de amatori (paginile de internet clasice, revistele online, rețelele sociale etc.). Dimpotrivă, rețelele peer‑to‑peer sunt utilizate adeseori pentru partajarea conținuturilor care nu ar fi disponibile în alt mod gratuit pentru public. De multe ori, administratorii acestor rețele nici nu ascund acest scop, unele dintre rețelele respective fiind create cu scopul dovedit de a eluda drepturile de autor, considerate abuzive(10). Pentru acest motiv, încă de la apariția lor, rețelele peer‑to‑peer au făcut obiectul luptei împotriva piratării, desfășurată mai ales în Statele Unite, unde aceste rețele au câștigat foarte rapid în popularitate. Serviciul Napster este prima mare rețea peer‑to‑peer care a fost desființată pentru acte de contrafacere a drepturilor de autor(11).
24. După Napster, au apărut generații noi de rețele peer‑to‑peer. În prezent, cele mai populare, în orice caz pe piața europeană, sunt rețelele bazate pe protocolul bittorrent. Această tehnologie permite, cu ajutorul unui program de calculator liber accesibil on‑line (numit „client bittorrent”), descărcarea aceluiași fișier, împărțit în mici segmente, de pe mai multe calculatoare utilizatoare. Grație acestei fragmentări a fișierului descărcat, calculatoarele utilizatorilor surse ale descărcării (numite astfel „seeders”), care au rolul unor servere, precum și conexiunile lor la internet nu sunt saturate, ceea ce permite o descărcare rapidă a fișierelor relativ voluminoase. Dat fiind că numărul de utilizatori care au și partajează același fișier este esențial pentru rapiditatea descărcării, în tehnologia bittorrent, fiecare fragment de fișier descărcat este propus simultan pentru descărcare altor utilizatori aflați în căutarea aceluiași fișier („leechers”). Cu alte cuvinte, fiecare calculator client care descarcă fișierul devine automat un server care îl pune la dispoziția altor utilizatori.
25. Nu vom intra în detalii suplimentare în ceea ce privește funcționarea tehnică a rețelelor peer‑to‑peer, cu privire la care este ușor să se găsească descrieri detaliate(12). Astfel, precum în toate cauzele referitoare la tehnologia informației, dezvoltarea tehnică devansează cu ușurință procedurile legislative sau judiciare, cu riscul de a fi depășite, chiar înainte de adoptarea lor, soluțiile juridice întemeiate pe un anumit statu‑quo tehnologic(13). În opinia noastră, ceea ce trebuie examinat pentru soluționarea unei cauze precum cea în discuție în litigiul principal este conținutul juridic al anumitor acte, independent de modalitățile tehnice în care se înscriu aceste acte. Or, ceea ce este important din acest punct de vedere este rolul jucat de pagini de internet precum TPB în ceea ce privește schimbul de fișiere în rețele peer‑to‑peer.
26. Astfel, acest rol este esențial. Utilizarea oricărei rețele peer‑to‑peer se întemeiază pe posibilitatea de a găsi utilizatori disponibili pentru a partaja fișierul dorit. Aceste informații, indiferent dacă au, din punct de vedere tehnic, formă de fișiere torrent, de „link‑uri magnet” sau o altă formă, se găsesc pe pagini de internet precum TPB. Aceste pagini de internet oferă nu numai un motor de căutare, ci, adeseori, astfel cum este cazul TPB, indexuri de opere conținute în aceste fișiere, ordonate în diferite categorii, de exemplu, „100 best” sau „cele mai noi”. Prin urmare, nu este necesar să se caute o operă concretă, ci este suficient să se facă o alegere dintre cele care sunt propuse, precum în catalogul unei biblioteci (sau, mai bine, o audio sau videotecă, întrucât este vorba în principal despre opere muzicale și cinematografice). Aceste pagini de internet oferă adeseori și informații suplimentare, în special cele referitoare la estimarea duratei descărcării, precum și la numărul de seeders și de leechers activi pentru un anumit fișier.
27. În cazul în care, astfel cum susțin pârâtele din litigiul principal, este, prin urmare, posibil din punct de vedere teoretic să se găsească fișierele propuse pentru partajarea în cadrul unei rețele peer‑to‑peer, fără a trece printr‑o pagină de internet de tipul celei a TPB, în practică, căutarea acestor fișiere conduce în general la o asemenea pagină sau la o pagină care reunește datele de pe mai multe rețele peer‑to‑peer. Prin urmare, rolul paginilor precum TPB este practic inevitabil în ceea ce privește funcționarea acestor rețele, în orice caz pentru un utilizator de internet mediu.
Cu privire la prima întrebare preliminară
28. Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă faptul că operatorul unei pagini de internet permite să se găsească fișiere care conțin opere protejate prin dreptul de autor, care sunt propuse pentru partajare într‑o rețea peer‑to‑peer, indexând metainformațiile aferente acestor fișiere și furnizând un motor de căutare, constituie o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.
29. Vom începe analiza acestei întrebări printr‑o scurtă prezentare a dispozițiilor legislative și a jurisprudenței referitoare la dreptul de comunicare publică.
Dreptul de comunicare publică
30. În mod tradițional, în ceea ce privește difuzarea operelor lor, autorii beneficiau de dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice, pe de o parte, distribuirea copiilor acestor opere și, pe de altă parte, reprezentarea lor către un public prezent la locul reprezentației. Exemple tipice sunt concertele și spectacolele de teatru.
31. Apariția mijloacelor tehnice de comunicare, primul fiind sunetul prin intermediul radiodifuziunii, a făcut necesară protejarea drepturilor de autor în ceea ce privește această posibilitate de valorificare a operelor lor. Acest drept a fost introdus pentru prima dată, în dreptul internațional, la articolul 11bis din Convenția de la Berna revizuită pentru protecția operelor literare și artistice (denumită în continuare „Convenția de la Berna”)(14). În prezent, articolul 11bis din Convenția de la Berna, în versiunea rezultată din Actul de la Paris din 24 iulie 1971, modificat la 28 septembrie 1979, prevede pentru autori dreptul exclusiv de a autoriza radiodifuzarea sau orice altă comunicare publică fără fir a operelor lor, precum și comunicarea „secundară” a operei radiodifuzate, efectuată de un alt organism decât cel de origine(15).
32. Această reglementare a dreptului de comunicare publică a fost concepută pentru și este deosebit de adaptată la comunicarea de tip „liniar”, pentru a relua terminologia Directivei 2010/13/UE(16). În acest model de comunicare, semnalul este „direcționat” către destinatar (de unde termenul în limba engleză „push”), care poate doar să îl recepționeze (sau nu) în momentul în care se difuzează. Prin urmare, este relativ ușor să se stabilească când are loc comunicarea, cine se află la originea acesteia și care sunt destinatarii săi, cu alte cuvinte publicul. Acesta este modelul clasic al funcționării radioului și a teledifuziunii.
33. Odată cu apariția televiziunii la cerere (video on demand), apoi, mai ales, a internetului, a apărut o nouă modalitate de comunicare, în care conținutul comunicării este doar pus la dispoziția utilizatorilor potențiali, aceștia putând beneficia de el în momentul și în locul dorit. În acest model, doar în momentul în care utilizatorul decide să recepționeze conținutul, semnalul îi este comunicat efectiv (pull). O îndoială exista cu privire la problema dacă această modalitate de a proceda răspundea noțiunii „comunicare publică” în sensul Convenției de la Berna(17).
34. Convenția de la Berna a fost completată, în special pentru a adapta prevederile acesteia la progresul tehnic, prin Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privind dreptul de autor, adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996 (denumit în continuare „TDA”)(18). Noțiunea „punerea la dispoziția publicului” a fost introdusă în mod expres în acest tratat. Astfel, articolul 8 din TDA prevede dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza orice comunicare către public a operelor lor prin mijloace cu fir sau fără fir, „inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, în așa fel încât oricine să poată avea acces la ele în locul și la momentul pe care le alege în mod individual”. Prin urmare, această dispoziție nu se limitează la comunicarea prin radio sau teledifuziune, ci include orice mijloc tehnic de comunicare. Aceasta nu se limitează nici la comunicarea liniară, ci se extinde la punerea la dispoziție a conținutului pentru o recepționare decalată în timp. Tocmai această din urmă modalitate de comunicare publică este deosebit de pertinentă în cazul internetului, în special al rețelelor peer‑to‑peer.
35. Articolul 8 din TDA a fost transpus în dreptul Uniunii la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, dispoziție a cărei interpretare se solicită în cadrul prezentei cauze. Această dispoziție reia aproape în mod identic formularea reținută în TDA.
36. Directiva 2001/29 nu cuprinde totuși nicio definiție a noțiunii „comunicare publică”, nici a noțiunii „punere la dispoziția publicului”. Prin urmare, Curtea a trebuit să traseze limitele acestei definiții. Potrivit jurisprudenței, două elemente sunt indispensabile pentru a constata o comunicare publică: actul de comunicare și prezența unui public(19).
37. În ceea ce privește primul element, Curtea subliniază rolul indispensabil al actorului aflat la originea comunicării și caracterul deliberat al intervenției sale. Astfel, acest actor efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o operă protejată, și aceasta în special atunci când, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată(20).
38. Trebuie să se adauge la aceasta, astfel cum am arătat mai sus, că, în cazul punerii la dispoziția publicului a unei opere pentru recepționarea în momentul dorit de destinatari, actul de comunicare trebuie apreciat ținând seama de specificitatea acestei modalități de comunicare. Astfel, contrar comunicării efectuate la inițiativa actorului aflat la originea acestei comunicări, în cazul unei puneri la dispoziție, transmiterea efectivă a operei se efectuează doar eventual și la inițiativa destinatarului. Cu toate acestea, facultatea titularului drepturilor de autor de a se opune acestei comunicări se realizează chiar în momentul punerii la dispoziție indiferent dacă și când transmiterea efectivă are loc(21).
39. În ceea ce privește al doilea element, cel al prezenței publicului, acesta implică, potrivit jurisprudenței Curții, două cerințe. Conform primei cerințe, comunicarea trebuie să fie destinată unui număr nedeterminat, dar semnificativ de potențiali destinatari. Acest criteriu este îndeplinit în mod normal în cazul unui site accesibil, în principiu, tuturor utilizatorilor de internet(22).
40. Conform celei de a doua cerințe, publicul vizat de comunicarea în discuție trebuie să fie un „public nou”. În opinia Curții, în ceea ce privește punerea la dispoziție pe internet, comunicarea nu se efectuează către un public nou atunci când aceasta privește o operă pusă deja la dispoziția publicului, în acces liber, pe o altă pagină de internet. Astfel, într‑o asemenea situație, comunicarea are în vedere, cel puțin potențial, același public precum cel avut în vedere de punerea la dispoziție inițială, și anume totalitatea utilizatorilor de internet(23).
41. Această libertate a utilizatorilor de internet cunoaște însă o limitare. Astfel, potrivit Curții, la aplicarea criteriului privind publicul nou, trebuie să se ia în considerare nu publicul care are efectiv acces la operă, ci doar publicul care a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor în momentul comunicării inițiale. Dimpotrivă, în cazul în care opera a fost pusă efectiv la dispoziție, dar fără autorizarea titularului drepturilor, niciun public nu a fost luat în considerare de acesta, orice nouă punere la dispoziție are în vedere, așadar, în mod necesar un public nou și, prin urmare, trebuie considerată o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29(24).
42. Cu toate acestea, nu este necesar să se analizeze dacă comunicarea este destinată unui public nou în cazul în care aceasta se efectuează cu ajutorul unei modalități tehnice specifice, cu alte cuvinte un mijloc tehnic diferit de cel utilizat pentru comunicarea inițială(25). Într‑o asemenea situație, are loc întotdeauna, așadar, o comunicare publică în sensul Directivei 2001/29.
43. Trebuie să se aprecieze în prezent aceste elemente în contextul rețelelor peer‑to‑peer.
Comunicarea publică în rețelele peer‑to‑peer
44. Nu se poate contesta, în opinia noastră, că, atunci când operele protejate prin dreptul de autor sunt partajate în cadrul unei rețele peer‑to‑peer, are loc o punere la dispoziția publicului a acestor opere.
45. În primul rând, operele sunt puse la dispoziție pe calculatoarele utilizatorilor rețelei, astfel încât orice alt utilizator le poate descărca. Faptul că, în sistemul bittorrent, fișierele care conțin aceste opere sunt fragmentate și descărcate pe segmente de pe diferite calculatoare este o particularitate tehnică lipsită de importanță. În fapt, obiectul protecției dreptului de autor nu este un fișier, ci opera. Or, operele sunt puse la dispoziție în întregime și direcționate către utilizatorii care le descarcă de asemenea în întregime, cu excepția unui accident tehnic.
46. În al doilea rând, potențialii utilizatori ai unei rețele peer‑to‑peer deschise, precum cea a TPB, constituie fără îndoială un număr nedeterminat și semnificativ de persoane.
47. În sfârșit, în al treilea rând, independent de faptul că este vorba despre un mijloc tehnic specific, criteriul privind publicul nou este de asemenea îndeplinit, în orice caz în ceea ce privește operele partajate fără acordul autorilor. Astfel, după cum am reamintit deja la punctul 41 din prezentele concluzii, criteriul privind publicul nou trebuie apreciat în raport cu publicul luat în considerare de autor atunci când acesta și‑a dat acordul(26). Or, în cazul în care autorul operei nu și‑a dat acordul ca aceasta să fie partajată în cadrul unei rețele peer‑to‑peer, utilizatorii rețelei respective constituie, prin definiție, un public nou(27).
48. Rămâne să se stabilească persoanele, în cadrul unei rețele peer‑to‑peer, care se află la originea punerii la dispoziție a operelor care sunt partajate în această rețea: utilizatorii săi sau chiar administratorul unei pagini de internet de indexare precum TPB.
49. Utilizatorii, instalând pe calculatoarele lor și pornind programul de schimb de fișiere (bittorrent client), furnizând TPB torrentele care permit identificarea fișierelor prezente pe calculatoarele lor și lăsând aceste calculatoare deschise pentru a putea fi active în rețea pun în mod deliberat operele pe care le au în posesie la dispoziția celorlalți utilizatori ai rețelei.
50. Totuși, aceste opere nu ar fi accesibile și funcționarea rețelei nu ar fi posibilă, sau ar fi în orice caz mult mai complexă și mai puțin eficace pentru utilizare, fără pagini de internet precum TPB care permit găsirea și accesul la opere. Administratorii acestor pagini de internet organizează, așadar, sistemul care permite utilizatorilor să aibă acces la operele puse la dispoziție de alți utilizatori. Prin urmare, rolul lor poate fi considerat ca fiind necesar(28).
51. Este adevărat că o asemenea pagină de internet se limitează la repertorierea conținuturilor prezente în rețeaua peer‑to‑peer, cu alte cuvinte metainformațiile aferente operelor care sunt propuse pentru partajare de către utilizatorii rețelei. Prin urmare, utilizatorul paginii de internet nu are, în principiu, nicio influență asupra apariției unei anumite opere în această rețea. Este doar un intermediar care permite utilizatorilor partajarea conținuturilor în sistem peer‑to‑peer. În consecință, rolul decisiv în comunicarea publică a unei anumite opere nu i se poate atribui atât timp cât nu se știe că aceasta a fost pusă la dispoziție în mod ilegal sau atât timp cât, o dată informat cu privire la această ilegalitate, acționează în mod corect pentru a o remedia. Cu toate acestea, din momentul în care administratorul respectiv are cunoștință de faptul că punerea la dispoziție are loc cu încălcarea dreptului de autor și nu acționează pentru a bloca accesul la opera în discuție, comportamentul său poate fi considerat ca având ca finalitate să permită în mod expres continuarea punerii la dispoziție ilegale a acestei opere și, prin urmare, poate fi considerat deliberat.
52. Trebuie să precizăm că această cunoștință de cauză a administratorului paginii de internet trebuie să fie efectivă. Această situație se regăsește în special în cazul în care acest administrator a fost informat în mod expres de titularul drepturilor cu privire la caracterul ilicit al informațiilor prezentate pe pagină(29). Prin urmare, nu ar fi adecvat să se aplice unei asemenea pagini de internet prezumția cunoștinței de cauză analogă cu cea constatată de Curte în Hotărârea GS Media cu privire la persoanele care au postat un hiperlink în scop lucrativ(30). Astfel, o asemenea prezumție ar conduce la impunerea în sarcina administratorilor de pagini de internet de indexare a rețelelor peer‑to‑peer, care funcționează în mod normal în scop lucrativ, a unei obligații generale de supraveghere a conținuturilor indexate.
53. Intervenția acestor administratori îndeplinește, așadar, criteriile privind caracterul necesar și deliberat enunțate în jurisprudența Curții(31). Prin urmare, trebuie să se considere, în opinia noastră, că acești administratori se află și ei, în mod simultan și împreună cu utilizatorii rețelei, la originea punerii la dispoziția publicului a operelor care sunt partajate în cadrul rețelei fără acordul titularilor drepturilor de autor, în cazul în care sunt conștienți de această ilegalitate și nu reacționează pentru a bloca accesul la aceste opere.
54. Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară că faptul că administratorul unei pagini de internet permite, indexându‑le și furnizând un motor de căutare, găsirea unor fișiere care conțin opere protejate prin dreptul de autor care sunt propuse pentru partajare în cadrul unei rețele peer‑to‑peer constituie o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, în cazul în care acest operator are cunoștință de faptul că o operă este pusă la dispoziție în rețea fără acordul titularilor drepturilor de autor și nu reacționează pentru a bloca accesul la această operă.
Cu privire la a doua întrebare preliminară
Observații introductive
55. A doua întrebare preliminară a fost adresată de instanța de trimitere în ipoteza în care Curtea ar răspunde negativ la prima întrebare, la care propunem să se răspundă afirmativ. În cazul în care Curtea nu ar fi de acord însă cu analiza noastră prezentată mai sus, analiza celei de a doua întrebări preliminare ar deveni necesară. Prin urmare, propunem de asemenea un răspuns la această a doua întrebare.
56. A doua întrebare preliminară menționează atât articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29, cât și articolul 11 din Directiva 2004/48. Cu toate acestea, potrivit articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2004/48, precum și, mai direct, potrivit ultimei teze a articolului 11 din această directivă, dispozițiile sale se aplică fără a aduce atingere dispozițiilor Directivei 2001/29, în special ale articolului 8 din aceasta. Decurge de aici, în opinia noastră, că, în ceea ce privește materiile reglementate de articolul 8 din Directiva 2001/29, această dispoziție beneficiază de prioritate în raport cu articolul 11 din Directiva 2004/48. Rezultă că doar articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 este pertinent pentru răspunsul la cea de a doua întrebare preliminară. În orice caz, aceste două dispoziții au un conținut asemănător.
57. Prin intermediul acestei a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că permite să se pronunțe împotriva unui furnizor de acces la internet o ordonanță președințială pentru a‑l obliga să blocheze pentru utilizatorii săi accesul la o pagină de internet de indexare a unei rețele peer‑to‑peer prin intermediul căreia au fost săvârșite acte de contrafacere a drepturilor de autor, chiar dacă administratorul acestei pagini de internet nu comunică el însuși publicului operele care sunt puse la dispoziție în rețeaua respectivă.
Aplicabilitatea măsurilor în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 în cazul paginilor de internet precum TPB
58. Reamintim că, potrivit articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29, titularii drepturilor de autor trebuie să poată solicita ca o ordonanță președințială să fie pronunțată împotriva unui intermediar ale cărui servicii sunt folosite de un terț pentru a contraface drepturile lor.
59. În procedura din litigiul principal, este cert că pârâtele, ca furnizori de acces la internet, au calitatea de intermediare în sensul dispoziției menționate mai sus.
60. Este de asemenea clar, în opinia noastră, că serviciile acestor intermediari sunt utilizate de terți pentru a contraface drepturile de autor. Astfel, s‑a constatat că anumiți utilizatori ai acestor servicii utilizează rețeaua peer‑to‑peer pentru a partaja aici opere fără autorizarea titularilor drepturilor de autor. Această partajare constituie o punere la dispoziția publicului a unei opere fără autorizarea titularului drepturilor de autor și, în consecință, o încălcare a acestor drepturi.
61. Particularitatea cauzei principale este că măsura solicitată, și anume blocarea accesului la pagina de internet TPB, va afecta nu numai utilizatorii care săvârșesc actele de contrafacere a drepturilor de autor, dar și pagina de internet TPB, care nu va putea propune serviciile sale utilizatorilor conectați la internet prin intermediul pârâtelor din litigiul principal.
62. Posibilitatea unei asemenea măsuri a fost admisă desigur de Curte în Hotărârea UPC Telekabel Wien(32). Cu toate acestea, era vorba în această cauză despre blocarea accesului la o pagină de internet al cărei administrator a fost considerat a se afla el însuși la originea contrafacerii drepturilor de autor. Astfel, operele puse în mod ilegal la dispoziția publicului se aflau pe pagina de internet în discuție și erau descărcate de utilizatori de pe pagina respectivă. În aceste condiții, Curtea a putut statua că administratorul paginii amintite utiliza, pentru a săvârși contrafaceri ale drepturilor de autor, serviciile furnizorului de acces la internet al persoanelor care consultau pagina de internet.
63. Situația este cu mult diferită în prezenta cauză, întrucât, deși s‑a stabilit că TPB nu efectuează el însuși comunicarea publică a operelor fără acordul titularilor drepturilor de autor, nu se poate concluziona nici că utilizează serviciile furnizorilor de acces la internet ai utilizatorilor rețelei peer‑to‑peer pentru a săvârși acte de contrafacere a drepturilor de autor.
64. Or, ipoteza prevăzută la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 presupune existența unei legături între obiectul ordonanței președințiale și contrafacerea drepturilor de autor. O măsură de blocare a unei pagini de internet presupune că s‑a constatat răspunderea administratorului paginii respective pentru o contrafacere a drepturilor de autor cu ajutorul serviciilor intermediarului căruia i se adresează ordonanța președințială. Cu această condiție, administratorul respectiv are calitatea de terț care contraface drepturile de autor în sensul articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29.
65. În cazul în care administratorul în discuție nu efectuează el însuși actul acoperit de monopolul autorului (de exemplu, comunicarea publică), această contrafacere nu poate fi decât indirectă. Ținând seama de faptul că răspunderea pentru tipul de contrafaceri menționat nu este armonizată la nivelul dreptului Uniunii, aceasta trebuie să fie prevăzută în mod expres în dreptul național. Revine instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă o asemenea răspundere există în dreptul lor intern.
66. În cazul în care o asemenea răspundere se poate constata în privința administratorului unei pagini de internet de indexare în cadrul unei rețele peer‑to‑peer în care sunt partajate opere protejate fără autorizarea titularilor drepturilor de autor, trebuie să se considere că acest administrator utilizează serviciile furnizorilor de acces la internet ai căror clienți partajează fișiere în această rețea prin analogie cu o persoană care săvârșește ea însăși, în mod direct, un act de contrafacere a drepturilor de autor.
67. Această constatare nu este repusă în discuție de faptul că o pagină de internet precum TPB ar putea intra în categoria prestatorilor de servicii de stocare‑hosting a căror răspundere pentru informațiile stocate este, în principiu, exclusă în temeiul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Astfel, această imunitate este condiționată. Ea se acordă numai în cazul în care furnizorul nu avea cunoștință de caracterul ilegal al informațiilor stocate sau de activitatea efectuată prin intermediul acestor informații și cu condiția ca, odată informat cu privire la ilegalitatea în cauză, acesta acționează prompt pentru a retrage informațiile în discuție sau pentru a bloca accesul la acestea.
68. În cazul în care prestatorul intermediar nu îndeplinește aceste condiții, cu alte cuvinte în cazul în care avea cunoștință de ilegalitatea informațiilor stocate, însă nu a acționat pentru a le retrage sau pentru a bloca accesul la ele, poate fi considerat răspunzător în mod indirect pentru aceste informații.
69. Aceasta este în special situația administratorului unei pagini de internet de indexare a unei rețele peer‑to‑peer care avea cunoștință sau a fost informat că fișierele torrent furnizate de utilizatorii rețelei permiteau să se partajeze opere puse la dispoziție în această rețea fără autorizarea titularilor drepturilor de autor și nu a acționat pentru a retrage aceste fișiere. Or, este cert, în procedura din litigiul principal, că aceasta este situația TBP. Prin urmare, articolul 14 din Directiva 2000/31 nu se opune răspunderii sale ca urmare a actelor de contrafacere a drepturilor de autor care rezultă din această punere la dispoziție.
70. Trebuie să se examineze și conformitatea unei asemenea măsuri cu drepturile fundamentale.
Conformitatea blocării accesului la o pagină de internet cu drepturile fundamentale
71. Măsurile luate în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 trebuie să fie conforme cu drepturile fundamentale aplicabile(33). Problema acestei conformități cu privire la o măsură prin care se dispune blocarea pentru utilizatorii serviciilor unui furnizor de acces la internet a posibilității de a consulta o pagină de internet recunoscută ca fiind răspunzătoare pentru o încălcare a drepturilor de autor a fost analizată de Curte în mod detaliat în Hotărârea UPC Telekabel Wien(34). Curtea a admis o asemenea măsură în raport cu drepturile fundamentale, invocând trei condiții(35).
72. În primul rând, furnizorul destinatar al somației trebuie să aibă posibilitatea de a alege mijloacele tehnice puse în aplicare pentru a se conforma acesteia și a se putea elibera de obligațiile sale, făcând dovada că a luat toate măsurile rezonabile în acest scop. Acestea sunt condiții impuse în dreptul național și a căror respectare ține de controlul instanțelor naționale.
73. În al doilea rând, măsurile luate nu trebuie să priveze în mod inutil utilizatorii de internet de posibilitatea de a accede în mod licit la informațiile disponibile. Or, este evident că o măsură de blocare a unei anumite pagini privează utilizatorii de internet de accesul la informațiile care sunt disponibile pe această pagină, fie că sunt licite sau ilicite.
74. Aprecierea legalității unei asemenea măsuri trebuie să se efectueze, așadar, în opinia noastră, de la caz la caz, prin analizarea proporționalității între, pe de o parte, măsură și privarea de acces la informațiile care decurg din aceasta și, pe de altă parte, importanța și gravitatea actelor de contrafacere a drepturilor de autor săvârșite prin intermediul paginii respective.
75. În ceea ce privește cazul TPB, conform informațiilor furnizate de reclamanta din litigiul principal, care trebuie, bineînțeles, să fie verificate de instanța de trimitere, peste 90 % dintre fișierele la care accesul este posibil din această pagină conțin opere puse la dispoziția publicului fără autorizarea titularilor drepturilor de autor. În plus, administratorii TPB ar fi fost informați în mai multe rânduri cu privire la caracterul ilicit al conținuturilor paginii lor de internet și somați să le retragă, ceea ce aceștia ar fi refuzat în mod explicit să facă.
76. În opinia noastră, în aceste împrejurări, privarea utilizatorilor de internet de accesul la informații, care decurge din măsura de blocare a paginii de internet TPB, ar fi proporțională cu importanța și cu gravitatea actelor de contrafacere a drepturilor de autor săvârșite pe această pagină. Aprecierea noastră se întemeiază atât pe proporția conținuturilor ilegale, cât și pe atitudinea administratorilor paginii de internet respective. Aceasta este situația cu atât mai mult cu cât, în cazul în care operele sunt partajate în mod licit într‑o rețea peer‑to‑peer, este foarte probabil ca acestea să fie de asemenea accesibile cu ușurință și în mod gratuit prin alte mijloace sau ca acestea să poate fi puse la dispoziție cu ușurință. Situația ar fi total diferită în cazul unei pagini de internet pe care conținuturile ilicite nu sunt decât marginale și ai căror administratori cooperează în mod loial pentru a le retrage.
77. Bineînțeles, analiza definitivă referitoare la proporționalitatea măsurii avute în vedere revine instanțelor naționale.
78. În sfârșit, în al treilea rând, măsura trebuie să aibă ca efect să împiedice sau, cel puțin, să facă dificil realizabile accesările neautorizate ale obiectelor protejate sau să descurajeze în mod serios utilizatorii de internet care au recurs la serviciile destinatarului somației să acceseze obiectele respective puse la dispoziția lor cu încălcarea drepturilor de autor. Cu alte cuvinte, măsura trebuie să aibă ca obiectiv încetarea și prevenirea încălcării drepturilor de autor și trebuie să fie rezonabil de eficientă în urmărirea acestui obiectiv.
79. În prezenta cauză, pârâtele din litigiul principal exprimă îndoieli serioase cu privire la eficiența măsurii care constă în blocarea accesului la pagina de internet TPB. În opinia acestora, pe de o parte, măsura respectivă ar fi ineficientă, întrucât aceleași opere pot fi regăsite și schimbate pe internet prin alte mijloace decât TPB. Pe de altă parte, măsura care constă în blocarea unei adrese de internet ar fi ușor de eludat de orice utilizator de internet informat.
80. Trebuie să se observe totuși, în primul rând, că, potrivit jurisprudenței Curții, nu este necesar ca protecția proprietății intelectuale să fie asigurată în mod absolut, cu alte cuvinte ca măsura avută în vedere să conducă la încetarea totală a încălcărilor drepturilor de autor. Este astfel suficient ca aceasta să descurajeze în mod serios utilizatorii de internet să săvârșească asemenea încălcări, făcându‑le dificile(36). Or, ținând seama de rolul paginilor de internet precum TPB în funcționarea rețelelor peer‑to‑peer, ne pare că este de necontestat că blocarea accesului la o asemenea pagină ar împiedica sau ar face dificilă, pentru majoritatea utilizatorilor, găsirea operelor puse la dispoziție într‑o asemenea rețea și, așadar, descărcarea lor cu încălcarea drepturilor de autor.
81. În al doilea rând, faptul că alte pagini de internet decât TPB pot îndeplini același rol nu înlătură în niciun fel eficiența măsurii solicitate în procedura principală, întrucât măsuri analoge pot fi solicitate pentru blocarea, la rândul lor, a accesului la aceste pagini. Acceptarea raționamentului pârâtelor din litigiul principal ar implica să se admită că nicio măsură de prevenire a unei încălcări a legii nu poate fi eficientă întrucât încălcări noi vor fi săvârșite întotdeauna de alte persoane.
82. În sfârșit, în al treilea rând, trebuie amintit că o măsură în mod cert mai eficientă, care constă în dispunerea blocării oricărui trafic de internet privind opere partajate în mod ilicit în rețelele peer‑to‑peer, a făcut deja obiectul aprecierii Curții. Aceasta a respins o asemenea măsură, considerând că este prea constrângătoare pentru furnizorii de acces la internet și merge prea departe în ingerința în drepturile utilizatorilor(37).
83. În cazul în care s‑ar respinge astăzi o măsură care este mai puțin constrângătoare pentru prestatorii de servicii și care constituie o ingerință mai redusă în drepturile utilizatorilor, pentru motivul că nu este suficient de eficientă, furnizorii de acces la internet ar fi, în definitiv, eliberați de facto de obligația lor de cooperare în combaterea încălcărilor drepturilor de autor. Or, derogările în materie de răspundere a prestatorilor intermediari prevăzute de Directiva 2000/31 constituie unul dintre elementele echilibrului dintre diferite interese care se pun în discuție instituit, potrivit considerentului (41), prin această directivă. Contrapartida acestor derogări, în cadrul acestui echilibru, este nu numai lipsa oricărei complicități a prestatorilor intermediari în încălcările legii, dar și cooperarea lor pentru evitarea sau prevenirea acestor încălcări. Ei nu se pot sustrage de la obligația amintită, invocând, în funcție de circumstanțe, fie caracterul prea constrângător al măsurilor, fie ineficiența lor.
84. În consecință, propunem Curții, în ipoteza unui răspuns negativ la prima întrebare preliminară, să răspundă la cea de a doua întrebare că articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că permite să se pronunțe împotriva unui intermediar o ordonanță președințială pentru a‑l obliga să blocheze pentru utilizatorii săi accesul la o pagină de internet de indexare a unei rețele peer‑to‑peer, în cazul în care administratorul paginii respective poate, în temeiul dreptului național, să fie considerat răspunzător pentru actele de contrafacere a drepturilor de autor săvârșite de utilizatorii rețelei respective, cu condiția ca această măsură să fie proporțională cu importanța și cu gravitatea actelor de contrafacere a drepturilor de autor săvârșite, ceea ce este de competența instanței naționale să verifice.
Concluzie
85. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă din Țările de Jos) după cum urmează:
„Faptul că administratorul unei pagini de internet permite, indexându‑le și furnizând un motor de căutare, să se găsească fișiere care conțin opere protejate prin dreptul de autor care sunt propuse pentru partajare în cadrul unei rețele peer‑to‑peer constituie o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, în cazul în care acest administrator avea cunoștință de faptul că o operă era pusă la dispoziție în rețea fără acordul titularilor drepturilor de autor și nu a reacționat pentru a bloca accesul la această operă.”