Cauza C‑24/19
A și alții
împotriva
Gewestelijke stedenbouwkundige ambtenaar van het departement Ruimte Vlaanderen, afdeling Oost‑Vlaanderen,
(cerere de decizie preliminară formulată de Raad voor Vergunningsbetwistingen)
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 25 iunie 2020
„Trimitere preliminară – Directiva 2001/42/CE – Evaluarea impactului asupra mediului – Certificat de urbanism în vederea amplasării și a exploatării unor turbine eoliene – Articolul 2 litera (a) – Noțiunea de «planuri și programe» – Condiții de acordare a certificatului stabilite printr‑un ordin și printr‑o circulară – Articolul 3 alineatul (2) litera (a) – Acte naționale care definesc un cadru în care punerea în aplicare a unor proiecte va putea fi autorizată în viitor – Lipsa unei evaluări ecologice – Menținerea efectelor actelor naționale și ale certificatelor acordate în temeiul acestora după constatarea neconformității acestor acte cu dreptul Uniunii – Condiții”
1. Mediu – Evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului – Directiva 2001/42 – Plan și program – Noțiune – Condiții de acordare a unui certificat de urbanism în vederea amplasării și a exploatării unor turbine eoliene stabilite printr‑un ordin și printr‑o circulară – Includere
[Directiva 2001/42 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (a) a doua liniuță]
(a se vedea punctele 35, 40-43, 48, 50 și 52-63 și dispozitiv 1)
2. Mediu – Evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului – Directiva 2001/42 – Domeniu de aplicare – Planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului. – Sectoare vizate în anexele I și II la Directiva 2011/92 – Condiții referitoare la proiecția de umbră, la siguranță, precum și la standardele de zgomot, stabilite printr‑un ordin și printr‑o circulară având ca obiect amplasarea și exploatarea de turbine eoliene – Includere
[Directiva 2001/42 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (2) lit. (a)]
(a se vedea punctele 65-79 și dispozitiv 2)
3. Mediu – Evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului – Directiva 2001/42 – Plan și program – Lipsa unei evaluări ecologice prealabile – Certificat de urbanism eliberat în temeiul unor acte naționale adoptate cu încălcarea dreptului Uniunii – Consecințele juridice ale unei încălcări a dreptului Uniunii – Posibilitatea de a menține efectele actelor în cauză și ale certificatului – Condiții
[art. 4 alin. (3) TUE; Directiva 2001/42 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1, art. 2 lit. (a) și art. 3 alin. (2) lit. (a)]
(a se vedea punctele 81-95 și dispozitiv 3)
Rezumat
Un ordin și o circulară care stabilesc condițiile generale pentru eliberarea unor certificate de urbanism în scopul amplasării și al exploatării unor turbine eoliene trebuie să facă ele însele obiectul unei evaluări ecologice prealabile
Prin Hotărârea A și alții (Turbine eoliene la Aalter și la Nevele) (C‑24/19), pronunțată la 25 iunie 2020, Curtea, reunită în Marea Cameră, s‑a pronunțat cu privire la interpretarea Directivei 2001/42 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului(1), aducând precizări importante cu privire la măsurile supuse evaluării prevăzute de această directivă, precum și cu privire la consecințele care rezultă din lipsa evaluării.
Curtea a fost sesizată cu această cerere de interpretare în cadrul unui litigiu între riverani ai unui sit situat în apropierea autostrăzii E40 pe teritoriul municipalităților Aalter și Nevele, prevăzut pentru amplasarea unui parc eolian, și Gewestelijke stedenbouwkundige ambtenaar van het Departement Ruimte Vlaanderen, afdeling Oost‑Vlaanderen (funcționarul regional pentru dezvoltare urbanistică din cadrul Departamentului de Amenajare a Teritoriului din Regiunea Flandra, secțiunea Flandra de Est, Belgia), în legătură cu eliberarea de către această autoritate a unui certificat de urbanism în scopul amplasării și al exploatării a cinci turbine eoliene (denumit în continuare „certificatul în litigiu”). Eliberarea, la 30 noiembrie 2016, a certificatului în litigiu fusese condiționată printre altele de respectarea anumitor cerințe stabilite de dispoziții ale unui ordin al guvernului flamand, precum și ale unei circulare având ca obiect amplasarea și exploatarea unor turbine eoliene.
În susținerea acțiunii având ca obiect anularea certificatului în litigiu, introdusă la Raad voor Vergunningsbetwistingen (Consiliul pentru Litigii în materie de Autorizări, Belgia) (denumit în continuare „instanța națională”), reclamanții invocau printre altele o încălcare a Directivei 2001/42, pentru motivul că ordinul și circulara în temeiul cărora a fost eliberat certificatul nu făcuseră obiectul unei evaluări ecologice. Autorul certificatului în litigiu considera, dimpotrivă, că decretul și circulara în cauză nu trebuiau să facă obiectul unei astfel de evaluări.
În hotărârea pronunțată astăzi, Curtea a amintit că Directiva 2001/42 cuprinde planurile și programele, precum și modificările acestora, care sunt elaborate sau adoptate de o autoritate a unui stat membru, în măsura în care au fost „impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative”(2). În plus, ea supune obligația de a supune un plan sau un program specific unei evaluări ecologice condiției ca planul sau programul să poată avea efecte semnificative asupra mediului(3).
În primul rând, în ceea ce privește noțiunea de „planuri și programe impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative”, Curtea a statuat că intră în sfera acestei noțiuni un ordin și o circulară adoptate de guvernul unei entități federate a unui stat membru care conțin ambele diferite dispoziții privind amplasarea și exploatarea unor turbine eoliene.
Rezultă astfel din jurisprudența constantă a Curții că trebuie considerate drept „impuse”, în sensul și în scopul aplicării acestei directive, planurile și programele a căror adoptare este reglementată de acte cu putere de lege sau de norme administrative naționale care stabilesc autoritățile competente pentru a le adopta, precum și procedura de elaborare a acestora(4). Astfel, o măsură trebuie considerată ca fiind „impusă” în cazul în care competența de a o adopta își are temeiul juridic într‑o dispoziție de această natură, chiar dacă nu există propriu‑zis nicio obligație de a elabora măsura respectivă(5).
Invitată de instanța de trimitere și de guvernul Regatului Unit să reconsidere această jurisprudență, Curtea a subliniat mai întâi că o limitare a condiției prevăzute la articolul 2 litera (a) a doua liniuță din Directiva 2001/42 doar la „planuri[le] și programe[le]” a căror adoptare este obligatorie ar risca să confere acestei noțiuni un domeniu de aplicare marginal și nu ar permite menținerea efectului util al dispoziției menționate. Astfel, potrivit Curții, ținând seama de diversitatea situațiilor și de eterogenitatea practicilor autorităților naționale, adoptarea de planuri sau de programe și modificările acestora adesea nu sunt nici impuse cu caracter general, nici lăsate pe deplin la latitudinea autorităților competente. În plus, nivelul ridicat de protecție a mediului pe care Directiva 2001/42 urmărește să îl asigure prin supunerea planurilor și programelor care pot avea efecte semnificative asupra mediului unei evaluări ecologice îndeplinește cerințele tratatelor, precum și ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în materie de protecție și de îmbunătățire a calității mediului(6). Or, astfel de obiective ar risca să fie compromise de o interpretare restrictivă, susceptibilă să permită unui stat membru să se sustragă obligației de evaluare ecologică evitând să facă obligatorie adoptarea de planuri sau de programe. În sfârșit, Curtea a subliniat că interpretarea extinsă a noțiunii de „planuri și programe” este conformă cu angajamentele internaționale ale Uniunii(7).
În continuare, Curtea a examinat aspectul dacă ordinul și circulara în cauză îndeplineau condiția prevăzută la articolul 2 litera (a) a doua liniuță din Directiva 2001/42. În această privință, ea a arătat că ordinul fusese adoptat de guvernul flamand, în calitate de putere executivă a unei entități federate belgiene, în temeiul unei abilitări legislative. În plus, circulara, care urmărește să reglementeze puterea de apreciere a autorităților competente, emană de asemenea de la guvernul flamand și modifică dispozițiile acestui ordin dezvoltându‑le sau derogând de la ele, sub rezerva verificărilor care revin instanței naționale în ceea ce privește natura sa juridică exactă și conținutul său precis. Curtea a concluzionat, așadar, că ordinul și, sub rezerva acestor verificări, circulara intrau în sfera noțiunii de „planuri și programe”, în măsura în care trebuiau să fie considerate „impuse” în sensul Directivei 2001/42.
În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă ordinul și circulara trebuiau să fie supuse unei evaluări ecologice în temeiul Directivei 2001/42, pentru motivul că ar putea avea efecte notabile asupra mediului, Curtea a statuat că aceste acte, ambele cuprinzând diferite dispoziții privind amplasarea și exploatarea unor turbine eoliene, printre care măsuri referitoare la proiecția de umbră, la siguranță, precum și la standardele de zgomot, se numărau printre cele care trebuiau să facă obiectul unei astfel de evaluări.
În această privință, Curtea a considerat că prevederile adoptate prin ordinul și prin circulara în cauză cu privire la instalarea și la exploatarea unor turbine eoliene prezentau o importanță și o întindere suficient de semnificative pentru a stabili condițiile cărora le era supusă eliberarea unui certificat pentru amplasarea și exploatarea de parcuri eoliene, ale căror efecte asupra mediului sunt incontestabile. Ea a precizat că o astfel de interpretare nu poate fi repusă în discuție de natura juridică specifică a circularei.
În al treilea și ultimul rând, în ceea ce privește posibilitatea de a menține efectele acestor acte și ale certificatului, adoptate cu încălcarea Directivei 2001/42, Curtea a amintit că statele membre sunt ținute să elimine consecințele ilicite ale unei astfel de încălcări a dreptului Uniunii. Ea a subliniat că, ținând seama de imperativul unei aplicări uniforme a dreptului Uniunii, doar ea putea, cu titlu excepțional și pentru considerații imperative de interes general, să acorde o suspendare provizorie a efectului de înlăturare avut de norma din dreptul Uniunii încălcată, în măsura în care o reglementare națională abilitează instanța națională să mențină anumite efecte ale unor astfel de acte în cadrul litigiului cu care este sesizată. În consecință, Curtea a statuat că, într‑o situație precum cea din speță, instanța națională nu putea menține efectele ordinului și ale circularei și nici ale certificatului eliberat în temeiul acestora decât dacă dreptul intern îi permitea acest lucru în cadrul litigiului cu care era sesizată și în ipoteza în care anularea acestui certificat ar fi susceptibilă să aibă efecte semnificative asupra aprovizionării cu energie electrică, în speță în Belgia, și numai pe perioada strict necesară pentru remedierea acestei nelegalități, aspect a cărui apreciere revine instanței de trimitere.