Language of document : ECLI:EU:T:2020:610

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra extinsă)

16 decembrie 2020(*)

„Concurență – Asociere de întreprinderi – Competiții de patinaj de viteză – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 101 TFUE – Reglementare a unei federații sportive – Conciliere între dreptul concurenței și specificitatea sportului – Pariuri sportive – Curtea de arbitraj sportiv – Orientări privind calcularea amenzilor – Domeniul de aplicare teritorial al articolului 101 TFUE – Restrângere a concurenței prin obiect – Măsuri corective”

În cauza T‑93/18,

International Skating Union, cu sediul în Lausanne (Elveția), reprezentată de J.‑F. Bellis, avocat,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de H. van Vliet, G. Meessen și F. van Schaik, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Mark Jan Hendrik Tuitert, cu domiciliul în Hoogmade (Țările de Jos),

Niels Kerstholt, cu domiciliul în Zeist (Țările de Jos),

și

European Elite Athletes Association, cu sediul în Amsterdam (Țările de Jos),

reprezentați de B. Braeken și J. Versteeg, avocați

intervenienți,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE, prin care se solicită anularea Deciziei C(2017) 8230 final a Comisiei din 8 decembrie 2017 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT.40208 – Normele de eligibilitate ale Uniunii Internaționale de Patinaj),

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă),

compus din domnii S. Gervasoni, președinte, L. Madise și P. Nihoul, doamna R. Frendo (raportoare) și domnul J. Martín y Pérez de Nanclares, judecători,

grefier: doamna E. Artemiou, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 12 iunie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

I.      Situația de fapt

A.      Uniunea Internațională de Patinaj

1        International Skating Union (denumită în continuare „reclamanta” sau „UIP”) este singura federație sportivă internațională recunoscută de Comitetul Internațional Olimpic (CIO) însărcinată cu reglementarea și cu administrarea patinajului artistic și a patinajului de viteză pe gheață la scară mondială.

2        Reclamanta este alcătuită din federații naționale care administrează patinajul artistic și patinajul de viteză pe gheață la scară națională (denumite în continuare „membrii”). Acestea din urmă sunt alcătuite din cluburi și din asociații de patinaj la nivel local ai căror atleți, membri cu titlu individual, practică patinajul de viteză sau patinajul artistic ca activitate economică.

3        Reclamanta desfășoară de asemenea o activitate comercială în măsura în care organizează cele mai importante competiții internaționale de patinaj de viteză pentru care deține toate drepturile. Competițiile internaționale organizate de reclamantă includ, în special, Campionatele Europene și Campionatele Mondiale de patinaj de viteză pe pistă lungă și pe pistă scurtă, cupa mondială la patinaj de viteză pe pistă lungă și cupa mondială la patinaj de viteză pe pistă scurtă. În plus, competițiile de patinaj de viteză de la Jocurile Olimpice de Iarnă sunt organizate de reclamantă sub forma unor competiții internaționale.

B.      Normele stabilite de reclamantă

4        În calitate de organism însărcinat cu administrarea patinajului artistic și a patinajului de viteză pe gheață la scară mondială, reclamanta este responsabilă, printre altele, de stabilirea normelor de afiliere pe care membrii săi, precum și patinatorii individuali sunt obligați să le respecte.

5        Normele stabilite de reclamantă sunt prevăzute în statutul său, care cuprinde „constituția” sa și dispozițiile procedurale, regulamentele generale și speciale, reglementările tehnice, Codul de etică, normele antidopaj, normele privind procedurile antidopaj și toate comunicările în vigoare ale reclamantei.

6        Printre acest ansamblu de norme, normele 102 și 103 din Regulamentele generale ale reclamantei (denumite în continuare „normele de eligibilitate”) stabilesc condițiile în care patinatorii pot participa la competițiile de patinaj de viteză și de patinaj artistic care sunt de competența reclamantei. Începând cu anul 1998, normele de eligibilitate prevăd un „sistem global de pre‑autorizare” (denumit în continuare „sistemul de autorizare prealabilă”) potrivit căruia patinatorii nu pot participa decât la competițiile autorizate de reclamantă și/sau de membrii săi, organizate de reprezentanți agreați de reclamantă și în temeiul regulamentelor acesteia din urmă. În cadrul prezentei cauze, versiunile relevante ale normelor de eligibilitate sunt cele care datează din luna iunie 2014 (denumite în continuare „normele de eligibilitate din 2014”) și din luna iunie 2016 (denumite în continuare „normele de eligibilitate din 2016”).

7        În ceea ce privește normele de eligibilitate din 2014, din interpretarea coroborată a normei 102 alineatul (2) litera (c) și alineatul (7) și a normei 103 alineatul (2) reiese că, în cazul participării la o competiție neautorizată de reclamantă sau de unul dintre membrii săi, patinatorii profesioniști și reprezentanții reclamantei se expuneau unei sancțiuni a interdicției pe viață de la toate competițiile organizate de reclamantă.

8        Potrivit normei 102 alineatul (1) litera (a) punctul (i), în versiunea sa din 2014, o persoană „are privilegiul de a participa la activitățile și la competițiile care intră în competența UIP, dacă această persoană respectă principiile și politicile UIP, astfel cum au fost formulate în statutul UIP”.

9        Norma 102 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) prevedea din 2002 că „condiția de eligibilitate este concepută pentru a asigura protecția adecvată a intereselor economice și a altor interese ale UIP, care utilizează veniturile sale financiare pentru gestionarea și dezvoltarea disciplinelor sportive ale UIP, precum și pentru sprijinirea sau beneficiul membrilor UIP și al patinatorilor acestora”.

10      În luna iunie 2016, normele de eligibilitate au făcut obiectul unei revizuiri care viza în special modificarea normelor privind aplicarea sancțiunilor. În prezent, în temeiul normei 102 alineatul (7), sancțiunile în cazul participării sportivilor la o competiție care este de competența reclamantei, neautorizată de aceasta, se stabilesc în funcție de gravitatea încălcării. Sistemul prevede un avertisment în cazul primei încălcări, o sancțiune a interdicției până la 5 ani în cazul participării din neglijență la competiții neautorizate, o sancțiune a interdicției până la 10 ani în cazul participării conștiente la competiții neautorizate și, în sfârșit, o sancțiune a interdicției pe viață pentru încălcări foarte grave și în special în cazul participării la competiții neautorizate care pun în pericol integritatea și competența reclamantei.

11      În plus, mențiunea privind protecția adecvată a intereselor economice ale reclamantei, care figurează în normele de eligibilitate din 2014, a fost eliminată în versiunea din 2016. Noua normă 102 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) prevede în prezent că „condiția de eligibilitate este concepută pentru a asigura o protecție adecvată a valorilor etice, a obiectivelor statutare și a altor interese legitime” ale reclamantei, „care utilizează veniturile sale financiare pentru gestionarea și dezvoltarea disciplinelor sportive ale UIP, precum și pentru sprijinirea sau beneficiul membrilor UIP și al patinatorilor acesteia”.

12      În plus, este necesar să se arate că, începând cu 30 iunie 2006, articolul 25 din actul constitutiv al reclamantei (denumit în continuare „Regulamentul de arbitraj”) prevede posibilitatea patinatorilor de a introduce o acțiune împotriva unei decizii de neeligibilitate numai la Tribunal arbitral du sport (Curtea de arbitraj sportiv, denumită în continuare „CAS”) cu sediul la Lausanne (Elveția).

13      La 25 octombrie 2015, reclamanta a publicat Comunicarea nr. 1974, intitulată „Competiții internaționale deschise”, care definește procedura ce trebuie urmată pentru a obține o autorizație de a organiza o competiție internațională deschisă în cadrul sistemului de autorizare prealabilă. Această procedură este aplicabilă atât membrilor reclamantei, cât și organizatorilor terți.

14      Comunicarea nr. 1974 prevede că toate aceste competiții trebuie să fie autorizate în prealabil de consiliul reclamantei și să fie organizate în conformitate cu normele sale. În ceea ce privește termenul prevăzut pentru introducerea unei cereri de autorizare, comunicarea menționată face o distincție între membrii reclamantei și organizatorii terți. Astfel, organizatorii terți trebuie să își depună cererile cu cel puțin șase luni înainte de data prevăzută pentru competiție, în timp ce pentru membri, acest termen este redus la trei luni.

15      În plus, Comunicarea nr. 1974 enumeră o serie de cerințe generale, financiare, tehnice, sportive și de etică pe care un organizator trebuie să le respecte. Mai întâi, din această comunicare reiese că orice cerere de autorizare trebuie să fie însoțită de informații tehnice și sportive cum ar fi informații privind locul competiției și valoarea premiilor care vor fi acordate, precum și de informații generale și financiare cum ar fi, printre altele, planurile de afaceri, bugetul și acoperirea televizuală prevăzută pentru eveniment. În continuare, pentru a se conforma cerințelor etice, organizatorul și orice persoană care cooperează cu acesta sunt obligați să depună o declarație prin care să confirme că acceptă Codul de etică al reclamantei și în special că se angajează să nu se implice în activități legate de pariuri. În sfârșit, Comunicarea nr. 1974 prevede că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita informații suplimentare pentru fiecare dintre aceste categorii de cerințe.

16      În ceea ce privește în special cerințele de etică, articolul 4 litera (h) din Codul de etică al reclamantei prevede de la 25 ianuarie 2012 că toți cei care cooperează cu aceasta, indiferent în ce calitate, trebuie „să se abțină să participe la vreo formă de pariuri sau să susțină orice formă de pariuri sau de jocuri de noroc legate de orice competiție sau activitate care este de competența UIP”.

17      Comunicarea nr. 1974 abilitează reclamanta să accepte sau să respingă o cerere de autorizare, în special pe baza cerințelor formulate în comunicarea menționată și rezumate la punctul 15 de mai sus, precum și pe baza obiectivelor fundamentale ale UIP, astfel cum sunt definite „în special” la articolul 3 alineatul (1) din actul său constitutiv. Articolul 3 alineatul (1) din actul constitutiv al reclamantei prevede în esență că obiectivele UIP sunt cele de a reglementa, de a administra și de a promova cele două discipline ale patinajului pe gheață.

18      În cazul respingerii cererii, Comunicarea nr. 1974 prevede că solicitantul poate introduce o cale de atac împotriva deciziei reclamantei la CAS, după semnarea unui acord de arbitraj în conformitate cu normele sale procedurale.

19      Pe de altă parte, Comunicarea nr. 1974 prevede că orice organizator este obligat să plătească reclamantei o contribuție de solidaritate, al cărei cuantum este stabilit de la caz la caz, destinat promovării și dezvoltării sporturilor care sunt de competența reclamantei la nivel local.

II.    Istoricul cauzei

A.      Procedura administrativă

20      La 23 iunie 2014, Comisia Europeană a fost sesizată cu o plângere formulată de doi dintre intervenienți, domnii Mark Jan Hendrik Tuitert și Niels Kersholt (denumiți în continuare „petenții”), patinatori de viteză profesioniști, referitoare la incompatibilitatea normelor de eligibilitate din 2014 cu articolele 101 și 102 TFUE. Petenții au susținut între altele că aceste norme i‑au împiedicat să participe la o competiție de patinaj de viteză pe care societatea coreeană Icederby International Co. Ltd preconiza să o organizeze în anul 2014 în Dubai (Emiratele Arabe Unite) (denumit în continuare „Dubai Grand Prix”). Pentru această competiție era prevăzut un nou format al curselor, care urma să se deruleze pe o pistă de gheață specială pe care ar fi concurat împreună patinatorii de viteză pe pistă lungă și pe pistă scurtă.

21      La 5 octombrie 2015, Comisia a decis să inițieze o procedură împotriva reclamantei în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).

22      La 8 ianuarie 2016, reclamanta a informat Comisia că intenționa să modifice normele de eligibilitate. Revizuirile în cauză au fost aprobate de congresul reclamantei și au intrat în vigoare la 11 iunie 2016.

23      La 27 septembrie 2016, Comisia a adresat o comunicare privind obiecțiunile reclamantei, care a răspuns la aceasta la 16 ianuarie 2017.

24      La 1 februarie 2017, a avut loc o audiere în cadrul procedurii administrative desfășurate de Comisie.

25      La 27 aprilie 2017, reclamanta a prezentat o serie de angajamente pentru a răspunde preocupărilor Comisiei în materie de concurență. Aceasta din urmă a considerat însă că angajamentele respective erau insuficiente pentru a înlătura, într‑un termen rezonabil, preocupările exprimate.

26      La 6 octombrie 2017, Comisia a trimis o scrisoare de expunere a faptelor reclamantei. Aceasta din urmă a răspuns la scrisoare la 25 octombrie 2017.

27      La 30 octombrie 2017, reclamanta a prezentat o nouă serie de angajamente pentru a răspunde preocupărilor exprimate de Comisie, care, din nou, le‑a considerat insuficiente pentru a răspunde preocupărilor exprimate.

28      La 8 decembrie 2017, Comisia a adoptat Decizia C(2017) 8230 final privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT/40208 – Normele de eligibilitate ale Uniunii Internaționale de Patinaj) (denumită în continuare „decizia atacată”).

B.      Decizia atacată

1.      Piața relevantă

29      Comisia a concluzionat că în speță piața relevantă era piața mondială a organizării și exploatării comerciale a patinajului de viteză (denumită în continuare „piața relevantă”). În aceste condiții, ținând seama de rolul reclamantei în calitate de organizatoare a celor mai importante competiții, precum și de autoritate de reglementare a disciplinei, Comisia a considerat că normele de eligibilitate restrângeau concurența chiar dacă piața ar fi definită în mod mai strict [considerentul (115) al deciziei atacate].

30      Comisia a observat că reclamanta putea influența concurența pe piața relevantă, întrucât era organul de conducere și unica autoritate de reglementare a patinajului de viteză și că avea competența de a autoriza competițiile internaționale în această disciplină. În plus, reclamanta este responsabilă de organizarea celor mai importante competiții de patinaj de viteză. Puterea sa de piață substanțială ar fi atestată de faptul că, în afară de reclamantă și de membrii săi, nicio întreprindere nu a fost în măsură să intre pe piața relevantă cu succes [considerentele (116)-(134) ale deciziei atacate].

2.      Aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE

31      Comisia a considerat că reclamanta era o asociere de întreprinderi și că normele de eligibilitate constituiau o decizie a unei asocieri de întreprinderi în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE [considerentele (147)-(152) ale deciziei atacate].

32      În secțiunea 8.3 din decizia atacată, Comisia a concluzionat că normele de eligibilitate, atât din 2014, cât și din 2016, aveau ca obiect restrângerea concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE. Aceasta a apreciat în esență că normele menționate restrângeau posibilitățile patinatorilor de viteză profesioniști de a participa în mod liber la probe internaționale organizate de terți și privau, în consecință, organizatorii potențiali ai unor probe concurente de serviciile atleților care erau necesare pentru organizarea acestor competiții. Comisia a ajuns la această concluzie după ce a examinat conținutul normelor menționate, obiectivele lor, contextul economic și juridic în care se înscriau, precum și intenția subiectivă a reclamantei de a exclude organizatorii terți [considerentele (162)-(188) ale deciziei atacate].

33      Concluzionând că normele de eligibilitate constituiau o restrângere a concurenței prin obiect, Comisia a arătat că nu era necesar să analizeze efectele normelor menționate. Cu toate acestea, în secțiunea 8.4 din decizia atacată, a expus motivele care îi permiteau să concluzioneze că aceste norme aveau de asemenea ca efect restrângerea concurenței [considerentele (189)‑(205) ale deciziei atacate].

34      În secțiunea 8.5 din decizia atacată, Comisia a examinat dacă normele de eligibilitate puteau să fie excluse din domeniul de aplicare al articolului 101 TFUE. În această privință, ea a observat în esență că acestea nu serveau numai obiective pur legitime, ci răspundeau și altor interese ale reclamantei, printre care interesele sale economice. În plus, potrivit Comisiei, normele de eligibilitate nu sunt în parte inerente obiectivelor legitime urmărite și, în orice caz, nu sunt proporționale cu obiectivele în discuție [considerentele (220) și (225)-(266) ale deciziei atacate].

3.      Aprecierea Regulamentului de arbitraj

35      În secțiunea 8.7 din decizia atacată, Comisia a recunoscut că arbitrajul constituia o metodă general acceptată pentru soluționarea litigiilor și că faptul de a conveni o clauză arbitrală nu constituia, în sine, o restrângere a concurenței. Totuși, aceasta a apreciat că Regulamentul de arbitraj al reclamantei consolida restrângerile concurenței cauzate de normele sale de eligibilitate [considerentul (269) al deciziei atacate].

36      Pe de o parte, această concluzie se întemeia pe faptul că, potrivit Comisiei, Regulamentul de arbitraj face dificilă obținerea unei protecții jurisdicționale efective împotriva eventualelor decizii de neeligibilitate ale reclamantei care nu ar fi conforme articolului 101 TFUE. Pe de altă parte, Comisia a observat că atleții erau obligați să accepte Regulamentul de arbitraj și competența exclusivă a CAS [considerentele (270)‑(276) ale deciziei atacate].

4.      Dispozitivul

37      Potrivit dispozitivului deciziei atacate, Comisia a concluzionat următoarele:

„Articolul 1

Uniunea Internațională de Patinaj a încălcat articolul 101 [TFUE] și articolul 53 din Acordul [privind SEE] prin adoptarea și prin aplicarea normelor de eligibilitate, în special a normelor 102 și 103 din Regulamentele generale ale UIP din 2014 și din 2016, în privința patinajului de viteză. Încălcarea a început în iunie 1998 și continuă până în prezent.

Articolul 2

Uniunea Internațională de Patinaj are obligația de a înceta încălcarea menționată la articolul 1 și de a comunica Comisiei toate măsurile luate în această privință în termen de 90 de zile de la data notificării deciziei.

Uniunea Internațională de Patinaj are obligația de a se abține de la repetarea oricărui act sau comportament descris la articolul 1, precum și de la orice act sau comportament care are un obiect sau un efect echivalent.

[…]

Articolul 4

În cazul în care Uniunea Internațională de Patinaj nu se conformează ordinelor prevăzute la articolul 2, Comisia îi aplică penalități cu titlu cominatoriu zilnice într‑un cuantum echivalent cu 5 % din cifrele sale de afaceri zilnice medii din anul precedent.”

III. Procedura și concluziile părților

38      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 februarie 2018, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

39      La 17 mai 2018, Comisia a depus la grefa Tribunalului memoriul în apărare.

40      Prin înscrisuri depuse la grefa Tribunalului la 1 iunie 2018, European Elite Athletes Association și petenții au formulat cereri de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei.

41      Cererile de intervenție au fost comunicate părților principale, care nu s‑au opus acestora. Totuși, ele au solicitat, în conformitate cu articolul 144 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, ca anumite elemente confidențiale din dosar să nu fie comunicate intervenienților și au prezentat în acest scop o versiune neconfidențială a actelor în discuție.

42      Prin Ordonanța din 12 septembrie 2018, președinta Camerei a șaptea a admis cererile de intervenție.

43      La 25 martie 2019, întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, prezenta cauză a fost atribuită unei noi judecătoare raportoare care intră în compunerea Camerei a cincea, căreia i‑a fost atribuită, în consecință, prezenta cauză.

44      La 16 octombrie 2019, întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată din nou, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătoarea raportoare a fost repartizată la Camera a patra, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

45      La 20 decembrie 2019, la propunerea Camerei a patra, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită prezenta cauză în fața unui complet de judecată extins.

46      La propunerea judecătoarei raportoare, Tribunalul (Camera a patra extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a adresat părților întrebări scrise, invitându‑le să răspundă la acestea în ședință. În plus, la solicitarea Tribunalului, reclamanta a depus o copie a Comunicării nr. 1974.

47      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

48      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

49      Intervenienții solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

IV.    În drept

50      În susținerea acțiunii, reclamanta invocă opt motive. Prin intermediul primului motiv, aceasta susține în esență că decizia atacată este afectată de o motivare contradictorie. Prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, aceasta contestă calificarea drept restrângere a concurenței prin obiect și prin efect aplicată normelor de eligibilitate. Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta critică aprecierile efectuate de Comisie cu privire la problema dacă normele de eligibilitate sunt inerente și proporționale cu urmărirea obiectivului privind protejarea integrității patinajului de viteză de pariurile sportive. Prin intermediul celui de al cincilea motiv, aceasta se opune luării în considerare de către Comisie a deciziei sale de a refuza acordarea unei autorizații pentru organizarea Dubai Grand Prix în măsura în care această decizie nu intră în domeniul de aplicare teritorial al articolului 101 TFUE. Prin intermediul celui de al șaselea motiv, reclamanta contestă concluzia potrivit căreia Regulamentul său de arbitraj consolidează restrângerea concurenței constatată. Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), prin faptul că a impus la articolul 2 din dispozitivul deciziei atacate măsuri corective care nu au legătură cu încălcarea constatată. Prin intermediul celui de al optulea motiv, reclamanta contestă articolul 4 din dispozitivul deciziei atacate pentru aceleași motive cu cele invocate în susținerea celui de al șaptelea motiv, precum și în considerarea caracterului vag și neclar al măsurilor corective.

51      Comisia, susținută de intervenienți, contestă ansamblul argumentelor prezentate de reclamantă.

A.      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe caracterul contradictoriu al motivării deciziei atacate

52      Prin intermediul primului motiv, reclamanta susține că decizia atacată este afectată de nelegalitate, în măsura în care se întemeiază pe o motivare vădit contradictorie.

53      Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 146 și jurisprudența citată, Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia, C‑439/11 P, EU:C:2013:513, punctele 114 și 115, și Hotărârea din 13 decembrie 2016, Printeos și alții/Comisia, T‑95/15, EU:T:2016:722, punctul 44), astfel încât nu se poate pune problema ca Tribunalul să examineze, în cadrul controlului respectării obligației de motivare, legalitatea pe fond a motivelor invocate de Comisie pentru a‑și justifica decizia. În consecință, în cadrul unui motiv întemeiat pe nemotivare sau pe insuficiența motivării, motivele și argumentele prin care se urmărește contestarea temeiniciei deciziei atacate sunt inoperante și lipsite de relevanță (a se vedea Hotărârea din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T‑349/03, EU:T:2005:221, punctele 58 și 59 și jurisprudența citată).

54      În speță, în susținerea primului motiv, reclamanta invocă o întreagă serie de argumente care repun în discuție, în realitate, temeinicia deciziei atacate. Astfel, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 53 de mai sus, acestea trebuie considerate lipsite de relevanță în cadrul prezentului motiv. Prin urmare, pentru a examina primul motiv, trebuie să se verifice numai dacă, astfel cum pretinde reclamanta, motivarea deciziei atacate este contradictorie.

55      În această privință, reclamanta susține în esență că motivarea deciziei atacate este contradictorie în măsura în care Comisia a concluzionat că normele de eligibilitate restrângeau concurența ca atare, fără să fi considerat însă că sistemul de autorizare prealabilă, pe care acestea îl includ, nu era inerent urmăririi unor obiective legitime. Această contradicție ar fi evidențiată și mai mult de faptul că Comisia a afirmat că reclamanta ar putea înceta încălcarea, menținându‑și totodată sistemul de autorizare prealabilă.

56      Din jurisprudență rezultă că motivarea trebuie să fie logică și în special să nu prezinte contradicții interne care să împiedice înțelegerea adecvată a motivelor care au stat la baza actului contestat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, EU:C:2008:392, punctul 169, și Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 151).

57      În speță, Comisia a concluzionat că normele de eligibilitate, așa cum au fost concepute și aplicate de reclamantă pe piața relevantă, restrângeau concurența atât prin obiect, cât și prin efect în sensul articolului 101 TFUE (a se vedea secțiunile 8.3, 8.4 și 8.5 din decizia atacată).

58      Din secțiunea 8.5 din decizia atacată reiese că reclamanta a susținut în cadrul procedurii administrative că normele de eligibilitate nu intrau sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE, între altele, întrucât sistemul de autorizare prealabilă inclus în normele menționate ar fi indispensabil pentru a asigura că toți organizatorii de competiții de patinaj de viteză respectau standardele și obiectivele reclamantei.

59      Or, în considerentul (254) al deciziei atacate, Comisia a apreciat că pentru prezenta cauză nu era necesar să se adopte o poziție cu privire la problema dacă un sistem de autorizare prealabilă era inerent urmăririi unor obiective legitime. Totuși, aceasta a invocat mai multe motive în susținerea concluziei sale, potrivit căreia sistemul de autorizare prealabilă stabilit de reclamantă nu era proporțional cu obiectivele pe care le urmărea reclamanta și, prin urmare, ar intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE [a se vedea considerentele (254)-(258) ale deciziei atacate].

60      Procedând astfel, Comisia a aplicat jurisprudența potrivit căreia nu orice decizie a unei asocieri de întreprinderi care restrânge libertatea de acțiune a părților sau a uneia dintre ele intră în mod necesar sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE. În conformitate cu această jurisprudență, restricțiile care decurg dintr‑o decizie a unei asocieri de întreprinderi nu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE dacă îndeplinesc două condiții cumulative. În primul rând, restricția trebuie să fie inerentă urmăririi unor obiective legitime și, în al doilea rând, ea trebuie să fie proporțională cu aceste obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia, C‑519/04 P, EU:C:2006:492, punctul 42).

61      În speță, astfel cum s‑a precizat la punctul 59 de mai sus, Comisia a expus mai multe motive care au determinat‑o să concluzioneze că sistemul de autorizare prealabilă nu îndeplinea al doilea criteriu din jurisprudența citată la punctul 60 de mai sus, și anume criteriul proporționalității. Întrucât criteriile acestei jurisprudențe sunt cumulative, Comisia nu era obligată să își precizeze poziția în decizia atacată cu privire la caracterul inerent urmăririi unor obiective legitime al sistemului în discuție și, prin urmare, decizia sa nu este contradictorie.

62      Desigur, Comisia a recunoscut în considerentul (339) al deciziei atacate că ar fi posibil ca reclamanta să înceteze încălcarea constatată, menținând în același timp un sistem de autorizare prealabilă. Totuși, această constatare nu contrazice concluzia potrivit căreia normele de eligibilitate restrâng concurența, în măsura în care acceptarea eventuală de către Comisie a unui astfel de sistem este în mod clar supusă condiției ca acestuia să i se aducă „modificări substanțiale” pentru a înceta încălcarea, și anume modificări care ar avea ca obiect neutralizarea caracterului disproporționat al sistemului menționat. În consecință, contrar celor susținute de reclamantă, Comisia nu a aprobat menținerea sistemului de autorizare prealabilă al reclamantei astfel cum a fost conceput și în această privință nici motivarea deciziei sale nu a fost contradictorie.

63      În consecință, primul motiv trebuie respins.

B.      Cu privire la al doilea, al treilea și al patrulea motiv, întemeiate pe faptul că normele de eligibilitate nu restrâng concurența prin obiect și prin efect și nu intră în domeniul de aplicare al articolului 101 TFUE

64      Prin intermediul celui de al doilea, al celui de al treilea și al celui de al patrulea motiv, reclamanta contestă, pe de o parte, aprecierile efectuate de Comisie cu privire la existența unei restrângeri a concurenței și, pe de altă parte, concluzia dedusă de aceasta potrivit căreia normele de eligibilitate intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE. Tribunalul consideră că este oportun să examineze aceste motive împreună.

65      Pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, o decizie a unei asocieri de întreprinderi trebuie să aibă „ca obiect sau efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții ulterioară pronunțării Hotărârii din 30 iunie 1966, LTM (56/65, EU:C:1966:38), caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin utilizarea conjuncției „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a analiza însuși obiectul deciziei unei asocieri de întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 16, și Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 24).

66      Noțiunea de restrângere a concurenței prin obiect nu poate fi aplicată decât anumitor tipuri de coordonare între întreprinderi care, prin însăși natura lor, prezintă un grad suficient de nocivitate pentru buna funcționare a concurenței normale pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 1966, LTM, 56/65, EU:C:1966:38, p. 359, Hotărârea din 11 septembrie 2014, CB/Comisia, C‑67/13 P, EU:C:2014:2204, punctele 49, 50 și 58 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 iulie 2015, ING Pensii, C‑172/14, EU:C:2015:484, punctul 31).

67      Potrivit jurisprudenței Curții, pentru a aprecia dacă o decizie a unei asocieri de întreprinderi prezintă un grad suficient de nocivitate pentru a putea fi considerată o restrângere a concurenței prin obiect în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, trebuie să se aibă în vedere cuprinsul dispozițiilor acesteia, obiectivele pe care urmărește să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care aceasta se înscrie (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2015, ING Pensii, C‑172/14, EU:C:2015:484, punctul 33 și jurisprudența citată).

68      Prin urmare, în speță, este necesar să se examineze normele de eligibilitate, având în vedere obiectivele invocate ale acestora și contextul lor specific, constituit în special de competența de autorizare de care dispun federațiile sportive, în scopul de a verifica dacă, în mod întemeiat, Comisia a calificat normele de eligibilitate ale reclamantei drept restrângeri ale concurenței prin obiect.

1.      Cu privire la obligațiile impuse unei federații sportive care dispune de o competență de autorizare

69      Reclamanta susține că jurisprudența rezultată din Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE (C‑49/07, EU:C:2008:376, punctele 51 și 52), citată la nota de subsol 267 din decizia atacată, nu este aplicabilă în speță în măsura în care această jurisprudență privește aplicarea articolelor 102 și 106 TFUE, iar nu a articolului 101 TFUE, precum în speță.

70      În această privință, trebuie amintit că, potrivit acestei jurisprudențe, atunci când o reglementare încredințează, unei persoane juridice care, ea însăși, organizează și exploatează din punct de vedere comercial competiții, puterea de a desemna persoanele autorizate să organizeze competițiile menționate, precum și de a stabili condițiile în care sunt organizate acestea din urmă, ea acordă entității respective un avantaj evident față de acești concurenți. Așadar, un astfel de drept poate determina întreprinderea care dispune de el să împiedice accesul altor operatori pe piața respectivă. Prin urmare, exercitarea acestei funcții normative trebuie să fie supusă unor limite, unor obligații sau unui control pentru a evita ca persoana juridică în cauză să poată denatura concurența prin favorizarea competițiilor pe care le organizează sau a celor la a căror organizare participă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE, C‑49/07, EU:C:2008:376, punctele 51 și 52).

71      Or, este necesar să se constate că din Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas (C‑1/12, EU:C:2013:127, punctele 88 și 92), reiese că Curtea a aplicat această jurisprudență prin analogie într‑o cauză privind aplicarea articolului 101 TFUE în privința normelor adoptate de o asociere de întreprinderi care era atât un operator, cât și autoritatea de reglementare a pieței relevante, precum în speță. În consecință, argumentul reclamantei potrivit căruia jurisprudența citată la punctul anterior ar fi aplicabilă numai într‑o cauză privind aplicarea articolelor 102 și 106 TFUE trebuie respins.

72      Pe de altă parte, potrivit reclamantei, Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas (C‑1/12, EU:C:2013:127, punctele 88 și 92), nu justifică aplicarea jurisprudenței citate la punctul 70 în speță, întrucât, în această hotărâre, Curtea a aplicat jurisprudența menționată în cadrul analizei unei restrângeri prin efect, iar nu a unei restrângeri prin obiect precum în speță. Or, din jurisprudență reiese că un acord poate restrânge concurența prin obiect într‑un context specific, în timp ce în alte contexte ar fi necesară o analiză a efectelor acordului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 84]. Rezultă că faptul că regulamentul Ordinului experților contabili a fost calificat de Curte drept o restrângere prin efect nu împiedică posibilitatea aplicării jurisprudenței citate la punctul 70 de mai sus în cadrul unei analize a unei restrângeri prin obiect.

73      În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 4 de mai sus, reclamanta are puterea de a edicta norme în disciplinele care sunt de competența sa. Deși este adevărat că această funcție normativă nu i‑a fost delegată de o autoritate publică, precum în cauzele aflate la originea hotărârilor citate la punctele 70 și 71 de mai sus, totuși aceasta exercită, în calitate de unica federație sportivă internațională recunoscută de CIO pentru disciplinele în cauză, o activitate normativă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2005, Piau/Comisia, T‑193/02, EU:T:2005:22, punctul 78).

74      În plus, din considerentele (38)-(41) ale deciziei atacate, necontestate de altfel de reclamantă, reiese că patinajul de viteză generează posibilități de venituri foarte limitate pentru marea majoritate a patinatorilor profesioniști. În plus, astfel cum a constatat Comisia în considerentul (172) al deciziei atacate, tot fără a fi contrazisă de reclamantă, aceasta din urmă organizează sau controlează organizarea celor mai importante competiții de patinaj de viteză la care patinatorii care practică această disciplină trebuie să participe pentru a‑și câștiga existența. Or, trebuie amintit că normele de eligibilitate edictate în exercitarea funcției normative a reclamantei prevăd sancțiuni de neeligibilitate în cazul participării patinatorilor la o competiție neautorizată. Întrucât patinatorii nu se pot lipsi de posibilitatea de a participa la cele mai importante competiții organizate de reclamantă, rezultă că organizatorii terți care intenționează să organizeze o competiție de patinaj de viteză trebuie să obțină în prealabil autorizarea reclamantei dacă doresc ca patinatorii să participe la acestea.

75      Prin urmare, având în vedere faptul că reclamanta organizează competiții și că este de asemenea deținătoarea competenței de a autoriza competițiile organizate de terți, trebuie să se constate că această situație poate da naștere unui conflict de interese. În aceste condiții, din jurisprudența citată la punctele 70 și 71 de mai sus rezultă că reclamanta este obligată să se asigure, în cadrul examinării cererilor de autorizare, că acești terți nu sunt privați în mod nejustificat de accesul pe piață, încât concurența pe această piață să fie astfel denaturată.

76      În consecință, este necesar să se examineze argumentele reclamantei prin care contestă aprecierea Comisiei cu privire la domeniul de aplicare și la obiectivele normelor de eligibilitate, ținând seama în același timp de faptul că, în exercitarea funcției sale normative, aceasta din urmă este obligată să se conformeze obligațiilor care decurg din jurisprudența citată la punctele 70 și 71 de mai sus.

2.      Cu privire la conținutul și la obiectivele normelor de eligibilitate

77      Potrivit unei jurisprudențe constante, compatibilitatea unei reglementări cu normele dreptului Uniunii Europene în materie de concurență nu poate fi apreciată în mod abstract. Nu orice acord între întreprinderi sau orice decizie a unei asocieri de întreprinderi care restrânge libertatea de acțiune a părților sau a uneia dintre ele intră în mod necesar sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, în scopul aplicării acestei dispoziții într‑un caz concret, este necesar mai întâi să se țină seama de contextul global în care decizia asocierii de întreprinderi în cauză a fost adoptată sau își produce efectele și în special de obiectivele sale. În continuare, trebuie să se examineze dacă restricțiile care decurg din aceasta sunt inerente urmăririi unor obiective legitime și proporționale cu aceste obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 97, și Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia, C‑519/04 P, EU:C:2006:492, punctul 42).

78      În ceea ce privește obiectivele care pot fi urmărite, trebuie amintit că articolul 165 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE prevede că Uniunea contribuie la promovarea mizelor europene ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe voluntariat, precum și funcția socială și educativă a sportului. Potrivit alineatului (2) al aceluiași articol, acțiunea Uniunii în acest domeniu urmărește să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de echitate și de deschidere în competițiile sportive și a cooperării între organizațiile cu responsabilități în domeniul sportului, precum și prin protejarea integrității fizice și morale a sportivilor, în special a celor mai tineri dintre aceștia.

79      Prin urmare, în cadrul analizei eventualelor justificări ale restricțiilor din domeniul sportului, trebuie luate în considerare caracteristicile specifice ale sportului în general, precum și funcția sa socială și educativă (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 16 martie 2010, Olympique Lyonnais, C‑325/08, EU:C:2010:143, punctul 40).

80      În speță, reclamanta contestă aprecierile Comisiei cu privire la conținutul și la obiectivele normelor de eligibilitate. În special, ea susține că normele de eligibilitate urmăreau obiectivul legitim de a proteja integritatea patinajului de viteză de riscurile legate de pariuri.

a)      Cu privire la conținutul normelor de eligibilitate

81      Reclamanta contestă analiza conținutului normelor de eligibilitate și a Comunicării nr. 1974. În primul rând, susține că normele menționate ar putea restrânge concurența prin obiect numai dacă ar interzice întru totul patinatorilor să participe la competiții organizate de terți, situație care nu se regăsește în speță.

82      Acest argument trebuie înlăturat de la bun început, întrucât ar însemna să se admită că o calificare a unui comportament drept restrângere prin obiect se întemeiază pe eliminarea oricărei concurențe pe piața relevantă. Or, trebuie să se constate că o calificare drept restrângere a concurenței prin obiect nu este rezervată deciziilor asocierilor de întreprinderi care elimină orice concurență. Astfel, din jurisprudență reiese că această calificare este aplicabilă oricărei decizii a unor asocieri de întreprinderi care prezintă în sine un grad suficient de nocivitate pentru buna funcționare a concurenței, ținând seama de conținutul său, de obiectivele urmărite și de contextul în care aceasta se înscrie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, CB/Comisia, C‑67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 53, și Hotărârea din 19 martie 2015, Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C‑286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 117).

83      În al doilea rând, reclamanta arată că niciunul dintre elementele luate în considerare de Comisie nu permite să se concluzioneze că normele de eligibilitate au ca obiect restrângerea concurenței. În opinia sa, pentru a califica normele de eligibilitate drept restrângere a concurenței prin obiect, Comisia a luat în considerare patru elemente, și anume lipsa unei legături directe cu obiective legitime, severitatea sancțiunilor, referirea la protecția intereselor economice ale reclamantei și lipsa unei legături cu o competiție sau cu o serie de competiții organizate de aceasta.

1)      Cu privire la lipsa unei legături directe cu obiective legitime

84      Reclamanta susține că constatarea potrivit căreia normele de eligibilitate nu au o legătură directă cu obiective legitime este lipsită de temei.

85      Or, în primul rând, trebuie să se constate că normele de eligibilitate nu menționează în mod expres obiectivele legitime pe care le urmăresc. Desigur, astfel cum susține reclamanta, norma 102 se referă din 1998 la „principiile și politicile, astfel cum au fost formulate în statutul [său] și în regulamentele [sale]”, și prevede, în urma modificării sale în anul 2016, că „condiția de eligibilitate este concepută pentru a asigura o protecție adecvată a valorilor etice ale UIP”. Cu toate acestea, în timp ce „valorile etice” pot reieși din Codul de etică al reclamantei, „principiile și politicile” nu au fost definite sau enumerate în mod explicit în statutul și în regulamentele reclamantei. Prin urmare, aceste expresii vagi nu permit în sine să se identifice cu precizie obiectivele legitime pe care le‑ar urmări normele menționate.

86      În al doilea rând, trebuie amintit că, din 1998 și până la publicarea Comunicării nr. 1974 la 20 octombrie 2015, normele de eligibilitate nu prevedeau niciun criteriu de autorizare pentru competițiile pe care terții puteau dori să le organizeze drept competiții internaționale deschise. Rezultă că, înainte de publicarea acestei comunicări, cadrul normativ al reclamantei era lipsit de conținut privind criteriile de autorizare a competițiilor, astfel încât reclamanta beneficia de o putere de apreciere deplină pentru a refuza autorizarea competițiilor pe care terții intenționau să le organizeze.

87      Această putere discreționară nu a fost modificată substanțial odată cu publicarea Comunicării nr. 1974, care a completat conținutul normelor de eligibilitate. Astfel, deși comunicarea menționată enumeră un număr de cerințe de ordin general, financiar, tehnic, sportiv și etic, totuși aceste cerințe nu sunt exhaustive, întrucât această comunicare prevede, în plus, că reclamanta va accepta sau va respinge o cerere de autorizare, ținând seama „în special” de cerințele pe care le stabilește, ceea ce o abilitează să accepte sau să respingă o cerere de autorizare pentru alte motive decât cele prevăzute în mod expres ca cerințe stabilite prin comunicarea menționată. În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 15 de mai sus, din conținutul Comunicării nr. 1974 reiese că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita organizatorilor informații suplimentare legate de diferitele cerințe sus‑menționate.

88      Așadar, trebuie să se constate că nu toate cerințele prevăzute de Comunicarea nr. 1974 sunt criterii de autorizare clar definite, transparente, nediscriminatorii, verificabile și care pot garanta organizatorilor de competiții un acces efectiv la piața relevantă (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas, C‑1/12, EU:C:2013:127, punctul 99).

89      Din aceste considerații rezultă că, începând din 1998 și chiar până după adoptarea Comunicării nr. 1974, reclamanta beneficia de o marjă largă de apreciere pentru a refuza autorizarea competițiilor propuse de terți, inclusiv pentru motive care nu au fost prevăzute în mod explicit, ceea ce putea conduce la adoptarea unor decizii de refuz pentru motive nelegitime. În aceste împrejurări, Comisia a constatat în mod întemeiat, în considerentele (163) și (185) ale deciziei atacate, că normele de eligibilitate, prin conținutul lor, nu prezentau o legătură directă cu obiectivele legitime pe care reclamanta le‑a invocat în cadrul procedurii administrative.

2)      Cu privire la severitatea sancțiunilor

90      Reclamanta arată că severitatea sancțiunilor nu este un element relevant atunci când trebuie să se stabilească dacă conținutul sistemului său de autorizare prealabilă are ca obiect restrângerea concurenței.

91      Or, Curtea a statuat deja că un caracter represiv al unei reglementări și importanța sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării sunt susceptibile să producă efecte negative asupra concurenței, întrucât acestea ar putea, în cazul în care sancțiunile nu sunt limitate la ceea ce este necesar pentru a asigura buna desfășurare a competiției sportive și pentru cazul în care s‑ar dovedi neîntemeiate în cele din urmă, să conducă la excluderea nejustificată a atletului din competiții și, prin urmare, la denaturarea condițiilor de exercitare a activității sportive în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia, C‑519/04 P, EU:C:2006:492, punctul 47).

92      În speță, potrivit normelor de eligibilitate, patinatorii care participă la competiții neautorizate de reclamantă sau de unul dintre membrii săi se expun unei sancțiuni. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 7 de mai sus, până la modificarea lor în 2016, normele de eligibilitate prevedeau o sancțiune unică și extrem de severă a interdicției pe viață care se aplica în toate cazurile, indiferent de aspectul dacă era vorba despre o primă încălcare sau despre o încălcare repetată. Prin urmare, era vorba despre o sancțiune severă. Rezultă că restricțiile care decurgeau din normele de eligibilitate din 2014 erau vădit disproporționate având în vedere obiectivul protejării integrității patinajului.

93      Desigur, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 10 de mai sus, în anul 2016, regimul de sancțiuni a fost relaxat în măsura în care acesta nu mai prevede o sancțiune unică a interdicției pe viață pentru toate încălcările. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul, de altfel necontestat de reclamantă, că, pentru un patinator, cariera durează, în medie, opt ani. Prin urmare, trebuie să se constate că sancțiunile preconizate în normele de eligibilitate din 2016, chiar și cele cu o durată determinată stabilită la 5 și la 10 ani, continuă să aibă un caracter disproporționat, întrucât se aplică între altele în cazul participării la competiții terțe neautorizate.

94      În plus, normele de eligibilitate din 2016 nu determină cu precizie condițiile care permit stabilirea liniei de demarcare între diferitele categorii de încălcări. În special, ele nu disting în mod clar încălcările calificate drept „foarte grave” de cele care nu sunt. Rezultă că sistemul de sancțiuni este prea puțin previzibil și prezintă astfel un risc de aplicare arbitrară, ceea ce conferă sancțiunilor menționate un caracter disuasiv excesiv.

95      În aceste condiții, contrar celor susținute de reclamantă, severitatea sancțiunilor prevăzute de normele de eligibilitate constituie un element deosebit de relevant în analiza conținutului acestora. Astfel, această severitate poate descuraja atleții să participe la competiții neautorizate de reclamantă, chiar în lipsa unor motive legitime care pot justifica un astfel de refuz și, în consecință, poate bloca piața pentru concurenții potențiali care sunt privați de participarea atleților necesari pentru organizarea competiției lor sportive.

3)      Cu privire la lipsa unei legături între normele de eligibilitate și o competiție sau o serie de competiții ale reclamantei

96      Reclamanta arată că faptul că normele de eligibilitate nu au legătură cu o competiție sau cu o serie de competiții organizate de ea nu poate fi relevant în cadrul analizei unei restrângeri prin obiect.

97      Or, din coroborarea considerentelor (166) și (243) ale deciziei atacate reiese că Comisia critică faptul că normele de eligibilitate nu condiționează aplicarea unei sancțiuni de faptul că competiția neautorizată la care ar fi participat atleții în cauză ar coincide cu o competiție a reclamantei. Această considerație nu este, în realitate, nimic altceva decât un exemplu al lipsei unei legături directe cu obiectivele legitime invocate de reclamantă în cadrul procedurii administrative și evidențiază domeniul de aplicare larg, chiar excesiv, al normelor de eligibilitate. Astfel, normele menționate permit reclamantei să aplice atleților sancțiuni de neeligibilitate în cazul participării la competiții neautorizate, deși calendarul reclamantei nu prevede nicio competiție în același moment și deși atleții în discuție nu pot, pentru un motiv oarecare, să participe la competițiile organizate de reclamantă. Prin urmare, trebuie înlăturată critica reclamantei potrivit căreia constatarea efectuată în considerentele (166) și (243) nu ar fi relevantă.

98      În ceea ce privește argumentele în legătură cu referința la protecția intereselor economice ale reclamantei, acestea sunt examinate la punctele 106-111 de mai jos în cadrul analizei obiectivelor normelor de eligibilitate.

b)      Cu privire la obiectivele urmărite de normele de eligibilitate 

99      Criticile invocate de reclamantă în ceea ce privește examinarea de către Comisie a obiectivelor normelor de eligibilitate pot fi grupate în două aspecte. Pe de o parte, prin intermediul celui de al patrulea motiv, aceasta contestă concluzia potrivit căreia normele de eligibilitate nu ar fi justificate de obiectivul legitim de a proteja integritatea patinajului de viteză de riscurile legate de pariuri. Pe de altă parte, în cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta arată că, întemeindu‑se pe referirea la protecția intereselor economice care figurează în normele de eligibilitate din 2014 pentru a susține concluzia potrivit căreia acestea urmăresc să excludă organizatorii de evenimente concurente, Comisia a efectuat o analiză superficială a obiectivelor urmărite.

1)      Cu privire la primul aspect, întemeiat pe obiectivul urmărit de normele de eligibilitate de a proteja integritatea patinajului de viteză de riscurile legate de pariuri

100    Trebuie subliniat că, în cadrul procedurii administrative, reclamanta a susținut că normele de eligibilitate urmăreau mai multe obiective proprii caracteristicilor specifice ale sportului. Or, în cadrul prezentei proceduri, deși reclamanta s‑a prevalat de mai multe obiective legitime, aceasta nu a invocat argumente detaliate decât în susținerea obiectivului legitim privind protecția integrității patinajului împotriva pariurilor.

101    În această privință, trebuie amintit că deja Curtea a recunoscut că protecția integrității sportului constituie un obiectiv legitim (Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia, C‑519/04 P, EU:C:2006:492, punctul 43). Totuși, urmărirea unor obiective legitime nu poate, în sine, să fie suficientă pentru a împiedica o calificare drept restrângere a concurenței prin obiect, dacă mijloacele utilizate pentru atingerea lor sunt contrare dispozițiilor articolului 101 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia, C‑551/03 P, EU:C:2006:229, punctul 64 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society și Barry Brothers, C‑209/07, EU:C:2008:643, punctul 21). În special, trebuie să se examineze dacă restricțiile în cauză sunt inerente urmăririi obiectivelor menționate și proporționale cu aceste obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 97, și Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia, C‑519/04 P, EU:C:2006:492, punctul 42).

102    În speță, se poate considera că reclamanta era îndreptățită să edicteze norme care să urmărească să împiedice posibilitatea ca pariurile sportive să creeze riscuri de manipulare a competițiilor și a atleților, în conformitate de altfel cu recomandările CIO din 24 iunie 2010, intitulate „Pariuri sportive: O provocare ce trebuie să fie abordată”, și cu Convenția privind manipularea competițiilor sportive adoptată de Consiliul Europei în 2014.

103    Cu toate acestea, chiar presupunând că restricțiile care decurg din sistemul de autorizare prealabilă instituit în speță ar fi inerente urmăririi acestui obiectiv legitim legat de protecția integrității patinajului de viteză de riscurile legate de pariuri, totuși, în special pentru motivele expuse la punctele 92-95 de mai sus, acestea depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea unui astfel de obiectiv în sensul jurisprudenței citate la punctul 77 de mai sus.

104    Prin urmare, trebuie respinsă argumentația reclamantei potrivit căreia restricțiile care decurg din normele de eligibilitate ar fi justificate de obiectivul de a proteja integritatea patinajului de viteză de riscurile legate de pariuri.

2)      Cu privire la al doilea aspect, prin care se critică întemeierea Comisiei pe obiectivul privind protecția intereselor economice ale reclamantei

105    În primul rând, reclamanta critică utilizarea făcută de Comisie a referirii la protecția intereselor sale economice care figurează în normele de eligibilitate din 2014 pentru a susține concluzia potrivit căreia acestea aveau ca obiect protejarea intereselor sale economice. Reclamanta susține în special că în mod eronat Comisia s‑a întemeiat pe referirea la interesele economice care figurează în versiunea normelor de eligibilitate din 2014 pentru a concluziona că acestea din urmă urmăreau excluderea oricărui organizator de competiții concurente care îi putea afecta potențial interesele economice, deși, din împrejurările în care au fost elaborate aceste norme, reiese că ele urmăreau să asigure o conformitate a tuturor competițiilor care sunt de competența reclamantei cu standarde comune.

106    Astfel cum a constatat Comisia în considerentele (164) și (165) ale deciziei atacate, norma 102 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) prevedea, din 2002 și până la modificarea sa în anul 2016, că condiția de eligibilitate era concepută pentru „protecția adecvată a intereselor economice și a altor interese ale UIP”. În plus, din dosar reiese că această expresie a fost introdusă în anul 2002 pentru „a clarifica motivele normei de eligibilitate”. Rezultă că obiectivul privind protecția intereselor economice era anterior modificării introduse în 2002, întrucât acesta a fost doar explicat de aceasta din urmă. Prin urmare, Comisia putea, fără a săvârși o eroare de apreciere, să rețină existența acestui obiectiv încă de la începutul perioadei încălcării în anul 1998 și până în anul 2016.

107    În schimb, Comisia a apreciat în mod eronat în considerentul (187) al deciziei atacate că, în pofida eliminării referirii la interesele economice în versiunea normelor de eligibilitate din 2016, din conținutul versiunii menționate reieșea că acestea continuau să vizeze protecția intereselor economice ale reclamantei. Astfel, simplul fapt că norma 102 alineatul (1) litera (a) punctul (ii), în versiunea sa din 2016, leagă expresia „alte interese legitime ale reclamantei” de utilizarea veniturilor reclamantei nu permite să se considere că, începând din 2016, normele de eligibilitate urmăresc efectiv și cu prioritate protecția intereselor economice ale reclamantei. Totuși, această eroare a Comisiei nu este susceptibilă să repună în discuție analiza obiectivelor legitime din decizia atacată.

108    În această privință, trebuie subliniat că este legitim să se considere, astfel cum susține reclamanta (a se vedea punctul 105 de mai sus), că, ținând seama de specificitatea sportului, este necesar să se asigure că competițiile sportive se conformează unor standarde comune, care urmăresc în special să garanteze echitatea desfășurării competițiilor și protecția integrității fizice și morale a sportivilor. În plus, reclamanta putea considera în mod rezonabil că un sistem de autorizare prealabilă, destinat să garanteze respectarea unor astfel de standarde de către orice organizator, era un mecanism apt să asigure realizarea unui astfel de obiectiv.

109    În plus, chiar presupunând că s‑ar dovedi că normele de eligibilitate din 2016 urmăresc și un obiectiv privind protecția intereselor economice ale reclamantei, trebuie să se constate că faptul că o federație urmărește să protejeze interesele sale economice nu este anticoncurențial în sine. Astfel, după cum a recunoscut Comisia în ședință, urmărirea unor obiective economice este inerentă oricărei întreprinderi, inclusiv unei federații sportive atunci când aceasta desfășoară o activitate economică.

110    Cu toate acestea, așa cum Comisia a arătat în mod întemeiat în considerentele (255)-(258) ale deciziei atacate, sistemul de autorizare prealabilă, astfel cum a fost conceput în speță de reclamantă, depășește ceea ce este necesar pentru urmărirea obiectivului de a garanta conformitatea competițiilor sportive cu standarde comune. Astfel, primo, Comunicarea nr. 1974 impune organizatorilor terți anumite obligații de divulgare a unor informații cu caracter financiar care depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului invocat. În această privință, trebuie arătat că, deși divulgarea unui buget previzional poate fi justificată de necesitatea de a se asigura că un organizator terț este în măsură să organizeze o competiție, reclamanta nu prezintă niciun element care să permită să se considere că divulgarea planului de afaceri în ansamblul său ar fi necesară pentru atingerea unui astfel de obiectiv. Secundo, reclamanta nu prezintă nicio justificare pentru faptul că sistemul de autorizare prealabilă, astfel cum este formalizat în Comunicarea nr. 1974, prevede un termen superior și mai constrângător pentru introducerea unei cereri de autorizare atunci când este vorba despre o competiție organizată de un terț (a se vedea punctul 14 de mai sus). Tertio, cerințele stabilite de Comunicarea nr. 1974 nu sunt exhaustive și îi lasă reclamantei o marjă largă de apreciere pentru a accepta sau a respinge o cerere pentru o competiție internațională deschisă. Quarto, Comunicarea nr. 1974 nu prevede un termen exact pentru soluționarea unei cereri de autorizare, ceea ce ar putea da loc de asemenea unei prelucrări arbitrare a cererilor de autorizare.

111    Rezultă că, deși Comisia s‑ar fi întemeiat în mod greșit pe obiectivul privind protecția intereselor economice ale reclamantei în ceea ce privește normele de eligibilitate din 2016, aceasta a reținut în mod întemeiat caracterul disproporționat al sistemului de autorizare prealabilă, în special având în vedere pretinsul alt obiectiv urmărit de normele de eligibilitate care ar fi conformitatea tuturor competițiilor cu standarde comune.

112    În al doilea rând, reclamanta reproșează Comisiei că a considerat că ea și‑ar putea utiliza veniturile pentru a susține competițiile organizate de membrii săi, în condițiile în care ea nu ar pune fondurile sale la dispoziția terților, pentru a concluziona apoi că normele de eligibilitate din 2016 continuau să urmărească protecția intereselor sale economice. Potrivit reclamantei, din aceasta ar reieși că Comisia i‑ar impune să finanțeze competițiile organizate de terți.

113    Cu toate acestea, în considerentele (187) și (220) ale deciziei atacate, Comisia s‑a limitat să observe că reclamanta nu poate utiliza resursele provenite dintr‑o contribuție de solidaritate plătită și de terți pentru finanțarea propriilor competiții, precum și a celor ale membrilor săi, deși nu ar conferi același beneficiu organizatorilor terți.

114    Desigur, astfel cum susține reclamanta, o federație sportivă care are venituri limitate poate invoca în mod valabil dreptul de a utiliza contribuția de solidaritate pentru a finanța competiții care, în opinia sa, merită o astfel de finanțare și pentru a le priva de finanțare pe altele. Cu toate acestea, ținând seama de rolul său în calitate de organizatoare de competiții și de deținătoare a competenței de a autoriza competițiile organizate de terți, reclamanta este obligată să asigure o concurență nedenaturată între operatorii economici în sensul jurisprudenței citate la punctele 72 și 73 de mai sus. Rezultă că, astfel cum a considerat în mod întemeiat Comisia, reclamanta nu poate condiționa autorizarea competițiilor organizate de terți de plata unei contribuții de solidaritate care ar fi utilizată pentru finanțarea numai a competițiilor sale și a celor ale membrilor săi. Prin urmare, argumentul potrivit căruia Comisia ar fi impus reclamantei să finanțeze competițiile organizate de terți trebuie respins, întrucât reclamanta nu a formulat alte critici împotriva considerentelor (187) și (220) ale deciziei atacate cu privire la contribuția de solidaritate.

3)      Cu privire la celelalte elemente ale contextului în care se înscriu normele de eligibilitate

115    Reclamanta susține că Comisia nu a efectuat o analiză serioasă a pieței relevante din perspectiva contextului său. În special, aceasta apreciază că în mod eronat Comisia a refuzat să ia în considerare competițiile de patinaj artistic pe care ea le aprobase.

116    Cu toate acestea, trebuie să se constate că competițiile de patinaj artistic nu fac parte din piața relevantă, astfel cum a fost definită de Comisie, și anume piața mondială a organizării și a exploatării comerciale a patinajului de viteză, și că reclamanta nu contestă această definiție.

117    Desigur, Curtea a statuat că, în cadrul analizei unei restrângeri prin obiect, trebuie să se ia în considerare toate elementele relevante, ținând seama în special de natura serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura piețelor, referitoare la contextul economic sau juridic în care se înscrie coordonarea respectivă, fără a prezenta importanță dacă un astfel de element ține sau nu de piața relevantă (a se vedea Hotărârea din 11 septembrie 2014, CB/Comisia, C‑67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 78). Cu toate acestea, în cauza aflată la originea acestei jurisprudențe, existau interacțiuni între piața relevantă și o piață conexă distinctă, ceea ce nu s‑a stabilit în speță. Simpla împrejurare că reclamanta este de asemenea competentă pentru patinajul artistic și că aceleași norme se aplică celor două discipline nu este suficientă pentru a demonstra astfel de interacțiuni. Așadar, Comisia nu era ținută să ia în considerare competițiile autorizate de reclamantă pe o piață distinctă de piața relevantă.

118    În plus, astfel cum s‑a arătat la punctele 86-89 de mai sus, atât înainte, cât și după publicarea Comunicării nr. 1974, normele de eligibilitate nu au însoțit exercitarea funcției normative a reclamantei de garanțiile necesare care să permită să se asigure terților un acces efectiv la piața relevantă. Ținând seama de lipsa unor criterii de autorizare obiective, transparente, nediscriminatorii și controlabile, marja largă de apreciere a reclamantei de a autoriza sau de a refuza astfel de competiții nu era nicidecum limitată.

119    Rezultă că împrejurarea potrivit căreia reclamanta a putut aproba competiții de patinaj artistic, chiar presupunând că ar fi vorba despre veritabile competiții independente, este lipsită de relevanță pentru analiza contextului în care se încadrează normele de eligibilitate, întrucât ea nu repune în discuție concluzia potrivit căreia sistemul de autorizare prealabilă al reclamantei îi permite să denatureze concurența pe piața relevantă prin favorizarea propriilor competiții în detrimentul competițiilor propuse de terți și că, prin urmare, aceste norme nu asigură un acces efectiv la această piață.

120    În lumina tuturor considerațiilor care precedă, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că normele de eligibilitate au ca obiect restrângerea concurenței. Astfel, având în vedere conținutul și obiectivele lor, precum și contextul în care se înscriu normele de eligibilitate, acestea prezintă un grad suficient de nocivitate pentru a se considera că restrâng concurența prin obiect în sensul articolului 101 TFUE.

121    Întrucât existența unei restrângeri a concurenței prin obiect este susținută suficient de analiza conținutului și a obiectivelor normelor de eligibilitate, precum și a contextului în care acestea se încadrează, nu este necesară pronunțarea cu privire la argumentele reclamantei referitoare la concluziile Comisiei privind intenția acesteia de a exclude organizatorii terți. Astfel, intenția nefiind un element necesar pentru a defini caracterul restrictiv prin obiect al unei decizii a unei asocieri de întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia, C‑551/03 P, EU:C:2006:229, punctul 77), argumentele invocate de reclamantă împotriva acestei părți a examinării restrângerii prin obiect sunt inoperante.

122    Prin urmare, al doilea și al patrulea motiv ale reclamantei trebuie respinse.

123    Întrucât Comisia a stabilit în mod întemeiat existența unei restrângeri prin obiect, nu este necesar să se cerceteze efectele sale asupra concurenței (Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 17, și Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 25). Prin urmare, nu este necesar să se examineze temeinicia celui de al treilea motiv invocat de reclamantă, întemeiat pe faptul că în mod eronat Comisia ar fi concluzionat că normele de eligibilitate au ca efect restrângerea concurenței.

C.      Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că decizia privind Dubai Grand Prix din 2014 nu intră în domeniul de aplicare teritorial al articolului 101 TFUE

124    Reclamanta arată că decizia de a nu aproba Dubai Grand Prix nu intră în domeniul de aplicare teritorial al articolului 101 TFUE, dat fiind că această competiție trebuia să aibă loc în afara teritoriului Spațiului Economic European (SEE).

125    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, competența Comisiei de a constata și a sancționa un comportament adoptat în afara Uniunii, în temeiul normelor de drept internațional public, poate fi stabilită fie în raport cu criteriul punerii în aplicare, fie în raport cu criteriul efectelor calificate (Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctele 40 și 47). În temeiul criteriului punerii în aplicare, competența Comisiei se justifică prin locul în care conduita reproșată a fost pusă în aplicare (Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, EU:C:1993:120, punctul 16). În conformitate cu criteriul efectelor calificate, Comisia își poate justifica de asemenea competența în cazul în care comportamentul este susceptibil să producă efecte imediate, substanțiale și previzibile pe teritoriul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctele 48-53).

126    În speță, Comisia a concluzionat la articolul 1 din dispozitivul deciziei atacate că reclamanta „a încălcat articolul 101 TFUE prin adoptarea și prin aplicarea normelor de eligibilitate […]”. Această concluzie trebuie interpretată în lumina motivării deciziei atacate.

127    În această privință, trebuie să se constate că, deși este adevărat că decizia atacată critică în mai multe rânduri decizia adoptată de reclamantă cu ocazia Dubai Grand Prix, totuși aceasta nu vizează decizia de refuz a Grand Prix ca atare. Astfel, Comisia a utilizat refuzul reclamantei de a aproba Dubai Grand Prix numai pentru a ilustra modul în care aceasta aplică normele sale de eligibilitate în practică [a se vedea în special considerentele (175), (176), (199)-(205), (232)-(235) și (243) ale deciziei atacate].

128    Prin urmare, în măsura în care decizia atacată vizează normele de eligibilitate, iar nu Dubai Grand Prix, problema relevantă nu este aceea dacă această competiție ar fi avut loc în interiorul sau în afara teritoriului SEE, ci aceea dacă Comisia era competentă în temeiul jurisprudenței citate la punctul 125 de mai sus să se pronunțe cu privire la compatibilitatea normelor de eligibilitate cu articolul 101 TFUE.

129    În această privință, trebuie să se constate că, ținând seama în special de sancțiunile severe și disproporționate prevăzute în cazul participării patinatorilor la competiții neautorizate de reclamantă și de lipsa unor criterii de autorizare obiective, transparente, nediscriminatorii și controlabile, normele de eligibilitate împiedică patinatorii să propună serviciile lor organizatorilor de competiții internaționale de patinaj de viteză neautorizate de aceasta și, prin urmare, pe organizatorii menționați să recurgă la serviciile lor pentru competiții concurente în cadrul sau în afara SEE. În consecință, normele de eligibilitate pot produce efecte imediate, substanțiale și previzibile pe teritoriul Uniunii în sensul jurisprudenței evocate la punctul 125 de mai sus. Prin urmare, în speță, Comisia era competentă să adopte decizia atacată, iar aceasta nu a avut loc cu încălcarea domeniului de aplicare teritorial al articolului 101 TFUE.

130    Rezultă că este necesar să se respingă al cincilea motiv ca nefondat.

D.      Cu privire la al șaselea motiv, îndreptat împotriva concluziei potrivit căreia Regulamentul de arbitraj al reclamantei consolidează restrângerile concurenței

131    Prin intermediul celui de al șaselea motiv, reclamanta susține că concluzia cuprinsă în secțiunea 8.7 din decizia atacată, potrivit căreia Regulamentul său de arbitraj consolidează restrângerile concurenței generate de normele de eligibilitate, este lipsită de temei și ar trebui ignorată.

132    Împotriva acestui al șaselea motiv, Comisia invocă, cu titlu principal, o cauză de inadmisibilitate întemeiată pe faptul că reclamanta nu ar fi solicitat nicidecum anularea concluziei referitoare la Regulamentul de arbitraj. În plus, în ședință, Comisia a declarat că secțiunea 8.7 din decizia atacată constituia o analiză pe care ar fi efectuat‑o cu titlu suplimentar, iar concluzia acestei secțiuni, referitoare la Regulamentul de arbitraj, nu ar face parte, așadar, din încălcarea constatată. În lumina acestei declarații, rezultă că Comisia solicită Tribunalului respingerea acestui motiv ca fiind inoperant. Potrivit jurisprudenței, astfel, caracterul inoperant al unui motiv invocat se raportează la aptitudinea acestuia, în ipoteza în care ar fi fondat, de a conduce la anularea urmărită de reclamant, iar nu la interesul pe care acesta îl poate avea în introducerea unei asemenea acțiuni sau chiar la invocarea unui anumit motiv, aceste aspecte ținând de admisibilitatea acțiunii și, respectiv, de cea a motivului (Hotărârea din 21 septembrie 2000, EFMA/Consiliul, C‑46/98 P, EU:C:2000:474, punctul 38).  

133    Cu titlu subsidiar, Comisia susține de asemenea în memoriul în apărare că al șaselea motiv este, indiferent de situație, nefondat.

1.      Cu privire la caracterul operant al celui de al șaselea motiv

134    Ca răspuns la o întrebare care i‑a fost adresată în ședință, reclamanta a confirmat că cererea sa de a ignora secțiunea 8.7 din decizia atacată urmărea, în realitate, să obțină anularea deciziei atacate, întrucât aceasta ar fi întemeiată pe considerațiile expuse la acest punct.

135    Articolul 1 din decizia atacată prevede că reclamanta a încălcat „articolul 101 [TFUE] și articolul 53 din Acordul privind SEE prin adoptarea și prin aplicarea normelor de eligibilitate, în special a normelor 102 și 103 din Regulamentele generale ale UIP din 2014 și din Regulamentele generale ale UIP din 2016, în ceea ce privește patinajul de viteză”. În plus, din secțiunea 8.6 din decizia atacată, intitulată „Concluzie cu privire la articolul 101 [TFUE] și la articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE”, reiese că articolul 1 din dispozitiv se întemeiază pe motivarea cuprinsă în secțiunile 8.3-8.5 din decizia atacată.

136    În schimb, aprecierile privind Regulamentul de arbitraj figurează într‑o secțiune ulterioară concluziei privind existența unei restrângeri a concurenței, și anume în secțiunea 8.7 din decizia atacată. În această secțiune, Comisia nu a concluzionat că Regulamentul de arbitraj constituia o încălcare autonomă a dreptului concurenței, ci doar că acesta consolida restrângerile concurenței generate de normele de eligibilitate ale reclamantei.

137    Rezultă că, astfel cum a recunoscut Comisia în ședință, având în vedere încălcarea constatată, secțiunea 8.7 din decizia atacată consacrată Regulamentului de arbitraj este neesențială în măsura în care, chiar presupunând că această secțiune ar fi afectată de o eroare, aceasta din urmă nu ar permite repunerea în discuție a existenței unei restrângeri a concurenței ca atare. Prin urmare, împrejurarea că secțiunea menționată ar fi afectată de o nelegalitate nu ar fi susceptibilă să conducă la anularea articolului 1 din dispozitivul deciziei atacate. Prin urmare, al șaselea motiv prezentat de reclamantă, întrucât este invocat în susținerea cererii de anulare a articolului 1 din dispozitivul deciziei atacate, este inoperant.

138    Cu toate acestea, în temeiul articolului 2 din decizia atacată, reclamanta este obligată în special să înceteze încălcarea menționată la articolul 1 și să se abțină de la repetarea oricărui act sau a oricărui comportament care are un obiect sau un efect echivalent. Acest articol trebuie interpretat în lumina considerentelor (338)-(342) ale deciziei atacate, care stabilesc măsurile care trebuie luate de reclamantă pentru a se conforma obligației sale de a înceta încălcarea. Or, în aceste considerente, Comisia a precizat că reclamanta putea în esență să înceteze încălcarea, menținându‑și totodată sistemul de autorizare prealabilă numai dacă introducea modificări substanțiale nu numai în normele de eligibilitate și în Comunicarea nr. 1974, ci și în Regulamentul său de arbitraj.

139    Astfel, Comisia a condiționat legalitatea menținerii sistemului de autorizare prealabilă al reclamantei de modificarea substanțială, în mod special, a Regulamentului său de arbitraj. Rezultă că secțiunea 8.7 din decizia atacată face parte din suportul necesar al articolului 2 din dispozitivul său.

140    Prin urmare, contrar celor pretinse de Comisie, al șaselea motiv este operant în măsura în care este invocat în susținerea cererii de anulare a articolului 2 din decizia atacată.

2.      Cu privire la fond

141    În ceea ce privește temeinicia acestui motiv, reclamanta susține că secțiunea 8.7 din decizia atacată este afectată în esență de două erori de apreciere. Pe de o parte, Comisia ar fi concluzionat în mod eronat că Regulamentul de arbitraj făcea mai dificilă protecția jurisdicțională efectivă împotriva unei decizii potențial anticoncurențiale a reclamantei. Pe de altă parte, ea apreciază că această secțiune nu este relevantă în măsura în care Comisia nu consideră că recurgerea la procedura de arbitraj a CAS constituie o încălcare a articolului 101 TFUE.

142    Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 132 de mai sus, Comisia recunoaște că Regulamentul de arbitraj nu constituie o încălcare a articolului 101 TFUE. Totuși, aceasta susține aprecierea pe care a făcut‑o în secțiunea 8.7 din decizia atacată și răspunde că era abilitată să efectueze analiza în litigiu.

143    În înscrisurile sale, Comisia susține între altele că ar fi putut considera Regulamentul de arbitraj o circumstanță agravantă în sensul punctului 28 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”), în ipoteza în care ar fi decis să aplice o astfel de sancțiune.

144    Or, decizia atacată nu utilizează noțiunea de circumstanță agravantă și nu face referire la Orientările din 2006.

145    Cu toate acestea, trebuie amintit că, după ce a concluzionat că normele de eligibilitate restrângeau concurența, Comisia a constatat în continuare că Regulamentul de arbitraj consolida restricțiile generate de acestea. În plus, ea a considerat în esență că, în cazul menținerii sistemului de autorizare prealabilă, normele de eligibilitate, Comunicarea nr. 1974 și Regulamentul de arbitraj trebuiau modificate substanțial.

146    Astfel, deși este adevărat că în speță Comisia nu a aplicat o amendă, după ce a preconizat să o facă în etapa comunicării privind obiecțiunile, totuși faptul că ea a considerat că Regulamentul de arbitraj consolida restrângerile generate de normele de eligibilitate a determinat‑o să extindă întinderea obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei, condiționând legalitatea menținerii sistemului său de autorizare prealabilă de modificarea, printre altele, a acestui regulament.

147    În esență, Comisia a continuat astfel să urmeze logica Orientărilor din 2006 cu privire la luarea în considerare a circumstanțelor agravante în calculul amenzilor, deși în final nu a aplicat o amendă în decizia atacată.

148    Or, chiar presupunând că Comisia, după cum susține, a extins obligațiile ce revin în sarcina reclamantei inspirându‑se din Orientările din 2006 și că poate astfel invoca aplicarea acestor orientări fără o înlocuire a motivelor, trebuie să se considere că ea a apreciat în mod eronat că Regulamentul de arbitraj constituia o circumstanță agravantă în sensul Orientărilor din 2006.

149    În această privință, trebuie amintit că, deși este adevărat că orientările nu constituie temeiul juridic al deciziilor luate de Comisie, totuși, prin adoptarea unor astfel de norme de conduită și anunțând, prin publicarea acestora, că le va aplica, Comisia se autolimitează în exercitarea puterii sale de apreciere. Prin urmare, ea nu se poate abate de la aceste norme fără a risca să fie sancționată, dacă este cazul, pentru o încălcare a principiilor generale ale dreptului, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime. Astfel, nu este exclusă posibilitatea ca, în anumite condiții și în funcție de conținutul acestora, asemenea norme de conduită de aplicabilitate generală să producă efecte juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctele 209-211).

150    Punctul 28 din Orientările din 2006 este formulat în termenii următori:

„Cuantumul de bază al amenzii poate fi mărit atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe agravante precum:

–        atunci când o întreprindere continuă sau repetă o încălcare identică sau similară după ce Comisia sau o autoritate națională de concurență a constatat că această întreprindere a încălcat dispozițiile articolului 101 [TFUE] sau 102 [TFUE]. Cuantumul de bază este mărit cu până la 100 % pentru fiecare încălcare constatată;

–        refuzul de a coopera sau obstrucție în cursul derulării anchetei;

–        rol de conducător sau de instigator la încălcare. Comisia va acorda, de asemenea, o atenție deosebită oricărei măsuri luate pentru a constrânge alte întreprinderi să participe la încălcare și/sau oricărei măsuri de retorsiune luate împotriva altor întreprinderi cu scopul de a impune respectarea practicilor care constituie o încălcare.”

151    Utilizarea termenului „precum” la punctul 28 primul paragraf din Orientările din 2006 arată că este vorba despre o listă neexhaustivă de circumstanțe agravante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, nepublicată, EU:C:2013:464, punctul 105).

152    Cu toate acestea, trebuie să se constate că circumstanțele agravante care figurează în lista cuprinsă la punctul 28 din Orientările din 2006 au în comun descrierea comportamentelor sau a circumstanțelor ilicite care fac încălcarea mai dăunătoare și care justifică o condamnare specială care se traduce printr‑o majorare a sancțiunii aplicate întreprinderii răspunzătoare. Astfel, la punctul 4 din Orientările din 2006, competența Comisiei de a aplica amenzi la un nivel suficient de disuasiv implică necesitatea de a ajusta cuantumul de bază al oricărei amenzi, luând în considerare în special eventualele circumstanțe agravante în care are loc încălcarea.

153    Rezultă că numai comportamentele sau circumstanțele ilicite care fac încălcarea mai dăunătoare, precum cele trei circumstanțe enumerate la punctul 28 din orientări, pot justifica o agravare a amenzii aplicate pentru o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii, întrucât nimeni nu poate fi descurajat de la un comportament licit sau nedăunător.

154    Or, în speță, în primul rând, trebuie arătat, astfel cum recunoaște Comisia în considerentul (269) al deciziei atacate, că arbitrajul constituie o metodă general acceptată de soluționare a litigiilor care are forță obligatorie și că faptul de a conveni o clauză arbitrală nu restrânge în sine concurența.

155    În al doilea rând, astfel cum reiese din considerentul (286) al deciziei atacate și contrar celor pretinse de reclamantă, trebuie să se constate că Comisia nu a apreciat că Regulamentul de arbitraj încălca dreptul atleților la un proces echitabil.

156    În al treilea rând, trebuie subliniat că obligativitatea arbitrajului și faptul că Regulamentul de arbitraj conferă CAS o competență exclusivă de soluționare a litigiilor referitoare la deciziile de neeligibilitate ale reclamantei pot fi justificate de interese legitime legate de specificitatea sportului. În această privință, este necesar să se sublinieze că Curtea Europeană a Drepturilor Omului s‑a pronunțat în acest sens într‑o cauză care privea, între altele, Regulamentul de arbitraj. Ea a recunoscut că există un interes cert ca litigiile care iau naștere în cadrul sportului profesionist, în special cele care au o dimensiune internațională, să poată fi supuse unei instanțe specializate care să fie în măsură să se pronunțe în mod rapid și economic. Ea a adăugat că manifestările sportive internaționale de nivel înalt sunt organizate în diferite țări de organizații cu sediul în state diferite și că acestea sunt adeseori deschise atleților din întreaga lume. În acest cadru, recurgerea la un tribunal arbitral internațional unic și specializat facilitează o anumită uniformitate procedurală și consolidează securitatea juridică (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2 octombrie 2018, Mutu și Pechstein împotriva Elveției, CE:ECHR:2018:1002JUD004057510, punctul 98).

157    În al patrulea rând, trebuie amintit că deja Curtea a statuat că orice persoană are dreptul să sesizeze o instanță națională și să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când există o legătură de cauzalitate între prejudiciul respectiv și o înțelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții, C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 22).

158    Astfel, dreptul oricărei persoane de a solicita repararea unui asemenea prejudiciu consolidează acțiunea normelor Uniunii în materie de concurență și este de natură să descurajeze acordurile sau practicile, adesea disimulate, care sunt susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența, contribuind pe această cale la menținerea unei concurențe efective în Uniunea Europeană (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 27, și Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții, C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 23).

159    În speță, deși este adevărat că Regulamentul de arbitraj nu permite patinatorilor să sesizeze o instanță națională cu o acțiune în anulare împotriva unei decizii de neeligibilitate care ar încălca articolul 101 alineatul (1) TFUE, totuși patinatorii pot introduce, dacă doresc acest lucru, în temeiul jurisprudenței citate la punctele 157 și 158 de mai sus, o acțiune în despăgubire în fața unei instanțe naționale. În plus, și organizatorii terți pot să formuleze o acțiune în despăgubire atunci când apreciază că o decizie de refuz al autorizării încalcă articolul 101 alineatul (1) TFUE. În astfel de cazuri, instanța națională nu este ținută de aprecierea efectuată de CAS cu privire la compatibilitatea deciziei de neeligibilitate sau a refuzului autorizării cu dreptul concurenței al Uniunii și, dacă este cazul, poate sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară conform articolului 267 TFUE.

160    Pe de altă parte, trebuie arătat că patinatorii și organizatorii terți care au făcut obiectul unei decizii de neeligibilitate sau al unui refuz al autorizării contrar articolului 101 alineatul (1) TFUE pot depune de asemenea o plângere la o autoritate națională de concurență sau la Comisie, astfel cum au procedat petenții în speță. În cazul în care autoritatea însărcinată cu soluționarea cauzei ar trebui să adopte o decizie, aceasta poate de asemenea, dacă este cazul, să facă obiectul unui control în fața instanțelor Uniunii. Astfel, instanțele Uniunii ar putea fi chemate să se pronunțe cu privire la o asemenea chestiune în cadrul unei acțiuni în anulare introduse împotriva unei decizii a Comisiei sau ca urmare a unei trimiteri preliminare din partea unei instanțe naționale sesizate cu o acțiune formulată împotriva unei decizii a unei autorități naționale de concurență.

161    Din considerațiile cuprinse la punctele 157-160 de mai sus rezultă că, contrar celor susținute de Comisie, recurgerea la sistemul de arbitraj al CAS nu este de natură să compromită deplina eficacitate a dreptului concurenței al Uniunii.

162    Această concluzie nu este infirmată de jurisprudența invocată de Comisie. Astfel, spre deosebire de împrejurările în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea (C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 55), constituirea CAS nu își are originea într‑un tratat prin care statele membre ar fi consimțit să excludă din competența propriilor instanțe și, prin urmare, din sistemul căilor de atac jurisdicționale pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE îl impune acestora să îl instituie în domeniile acoperite de dreptul Uniunii, litigii care pot avea ca obiect aplicarea sau interpretarea dreptului concurenței.

163    Din cele de mai sus rezultă că faptul că Regulamentul de arbitraj a conferit CAS competența exclusivă de a controla legalitatea deciziilor de neeligibilitate și faptul că arbitrajul în speță este obligatoriu nu constituie circumstanțe ilicite care fac ca încălcarea constatată în speță să fie mai dăunătoare, precum împrejurările enumerate în sensul punctului 28 din Orientările din 2006. Așadar, Comisia nu putea considera că Regulamentul de arbitraj constituia o circumstanță agravantă și, prin urmare, nu putea concluziona că acesta consolida restrângerile concurenței generate de normele de eligibilitate.

164    Rezultă că este necesar să se admită al șaselea motiv al reclamantei, întemeiat pe faptul că concluzia cuprinsă în secțiunea 8.7 din decizia atacată este lipsită de temei.

E.      Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1/2003

165    Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, reclamanta contestă legalitatea articolului 2 din decizia atacată, susținând în esență încălcarea de către Comisie a articolului 7 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 prin faptul că i‑a impus măsuri corective care nu au nicio legătură cu încălcarea invocată. În special, reclamanta susține că în mod eronat Comisia i‑a impus, cu încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, să își modifice normele de eligibilitate, în timp ce aspectele normelor care trebuiau vizate de aceste modificări nu constituiau încălcări. De asemenea, întrucât Comisia nu a constatat caracterul ilicit al Regulamentului de arbitraj, nu i‑ar putea impune să îl modifice.

166    Comisia răspunde că nu a impus reclamantei măsuri corective. Ea susține că i‑a solicitat reclamantei numai să înceteze încălcarea în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003, lăsând‑o totodată să aleagă modul de încetare a încălcării.

167    Trebuie amintit că articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr.o1/2003 prevede:

„Atunci când Comisia, acționând ca urmare a unei plângeri sau din oficiu, constată că există o încălcare a articolului [101] sau [102 TFUE], poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare. În acest scop, Comisia le poate impune orice măsuri corective comportamentale sau structurale care sunt proporționale cu încălcarea comisă și necesare pentru încetarea efectivă a încălcării […]”

168    Condiția prevăzută în această dispoziție, potrivit căreia măsurile corective trebuie să fie proporționale cu încălcarea săvârșită, înseamnă că sarcinile impuse întreprinderilor pentru a înceta o încălcare a dreptului concurenței nu trebuie să depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea scopului urmărit, și anume restabilirea legalității în raport cu normele care au fost încălcate în speță (Hotărârea din 6 aprilie 1995, RTE și ITP/Comisia, C‑241/91 P și C‑242/91 P, EU:C:1995:98, punctul 93).

169    Potrivit articolului 2 din decizia atacată, Comisia a dispus ca reclamanta să înceteze efectiv încălcarea constatată și să se abțină în viitor de la adoptarea oricărei măsuri care are același obiect sau efect sau un efect sau un obiect echivalent. În considerentul (339) al deciziei atacate, Comisia a precizat că exista „mai mult de un mijloc” de a înceta efectiv încălcarea constatată, iar ulterior a identificat două mijloace. Astfel, pe de o parte, aceasta a apreciat că reclamanta putea să desființeze sistemul său de autorizare prealabilă și sistemul de sancțiuni aferent acestuia. Pe de altă parte, dacă reclamanta ar opta pentru menținerea sistemului său de autorizare prealabilă, Comisia a arătat în considerentul (339) al deciziei atacate că aceasta ar putea „numai” să înceteze încălcarea efectiv prin modificarea substanțială a normelor de eligibilitate, a „Regulamentului de arbitraj al UIP” și a criteriilor de autorizare stabilite în Comunicarea nr. 1974, enumerând în același timp o serie de demersuri pe care reclamanta ar trebui să le întreprindă în acest scop.

170    Trebuie să se considere de la bun început că, în măsura în care Comisia a reținut în mod întemeiat în speță existența unei restrângeri prin obiect, prezentul motiv trebuie respins, întrucât reproșează Comisiei că i‑a impus reclamantei măsuri care nu ar corespunde unei constatări a unei încălcări.

171    În schimb, astfel cum a subliniat Comisia în ședință ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului, Regulamentul de arbitraj nu face parte din încălcarea constatată și, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 163 de mai sus, Comisia a apreciat în mod eronat că Regulamentul de arbitraj consolida această încălcare.

172    Or, în considerentul (339) al deciziei atacate, Comisia a apreciat că menținerea sistemului de autorizare prealabilă nu era posibilă decât dacă reclamanta modifica Regulamentul de arbitraj (a se vedea punctul 169 de mai sus). Un asemenea motiv, interpretat în lumina articolului 2 din decizia atacată, care dispune ca reclamanta să înceteze încălcarea și să comunice Comisiei măsurile adoptate în această privință, are caracter obligatoriu, presupunând chiar, astfel cum pretinde Comisia, că această cerere de modificare a Regulamentului de arbitraj nu constituie o „măsură corectivă” în sensul articolului 7 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1/2003.

173    Rezultă din cele de mai sus că în mod eronat Comisia a solicitat reclamantei să modifice Regulamentul de arbitraj, care nu sporea gravitatea încălcării constatate și, în plus, nici nu era parte integrantă a acesteia.

174    Prin urmare, este necesar ca al șaptelea motiv să fie admis în parte, în măsura în care Comisia a solicitat modificarea substanțială a Regulamentului de arbitraj în cazul menținerii sistemului de autorizare prealabilă, și să fie respins în rest.

F.      Prin intermediul celui de al optulea motiv, întemeiat pe faptul că aplicarea unor penalități cu titlu cominatoriu ar fi lipsită de temei juridic

175    Reclamanta susține că Comisia nu îi putea aplica penalități cu titlu cominatoriu pentru două motive. Pe de o parte, măsurile corective impuse ar fi vagi și imprecise și, pe de altă parte, nu ar avea legătură cu încălcarea constatată.

176    În primul rând, astfel cum reiese din examinarea celui de al șaptelea motiv, Comisia a furnizat indicații suficient de precise cu privire la măsurile care trebuie adoptate de reclamantă pentru a înceta încălcarea constatată. Așadar, argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia nu putea impune penalități cu titlu cominatoriu ținând seama de caracterul vag și imprecis al măsurilor menționate trebuie respins.

177    În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 24 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, atunci când adoptă o decizie în temeiul articolului 7 din regulamentul menționat, Comisia poate aplica de asemenea întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi penalități cu titlu cominatoriu pentru a le constrânge să înceteze o încălcare a dispozițiilor articolului 101 sau 102 TFUE. Or, astfel cum s‑a expus în cadrul celui de al șaptelea motiv, Regulamentul de arbitraj nu face parte din încălcarea constatată, astfel încât Comisia nu putea solicita reclamantei să îl modifice și, în consecință, nu putea aplica penalități cu titlu cominatoriu care sunt legate de cerința modificării regulamentului menționat.

178    Prin urmare, al optulea motiv trebuie admis în parte, întrucât vizează aplicarea unor penalități cu titlu cominatoriu în cazul nemodificării Regulamentului de arbitraj, și respins în rest.

V.      Concluzie cu privire la soluționarea acțiunii

179    Este necesar să se respingă concluziile reclamantei în ceea ce privește cererea de anulare a articolului 1 din decizia atacată.

180    În schimb, din analiza celui de al șaselea și a celui de al șaptelea motiv reiese că în mod eronat Comisia a concluzionat că Regulamentul de arbitraj consolida restrângerile concurenței generate de normele de eligibilitate și că a solicitat modificarea substanțială a acestui regulament, deși acesta nu este o parte integrantă a încălcării constatate la articolul 1 din decizia atacată. În consecință, este necesar să se anuleze în parte articolul 2 din decizia atacată.

181    În sfârșit, din analiza celui de al optulea motiv rezultă că, pe cale de consecință, este necesar să se anuleze în parte articolul 4 din decizia atacată, care prevede penalități cu titlu cominatoriu în cazul nerespectării articolului 2, în măsura în care acesta este legat de cerința modificării Regulamentului de arbitraj.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

182    Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

183    În speță, întrucât reclamanta a căzut în pretenții în ceea ce privește cererea sa de anulare a articolului 1 din decizia atacată și a obținut în parte câștig de cauză în ceea ce privește cererea sa de anulare a articolelor 2 și 4 din decizia menționată, este necesar să se decidă că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

184    Potrivit articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate decide ca un intervenient, altul decât statele membre și instituțiile, să suporte propriile cheltuieli de judecată. În împrejurările prezentei cauze, se impune să se decidă că intervenienții suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolele 2 și 4 din Decizia C(2017) 8230 final a Comisiei din 8 decembrie 2017 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT/40208 – Normele de eligibilitate ale Uniunii Internaționale de Patinaj), în măsura în care Comisia, dispunând ca International Skating Union să înceteze încălcarea constatată sub sancțiunea unor penalități cu titlu cominatoriu, vizează Regulamentul de arbitraj și solicită modificarea acestuia în cazul menținerii sistemului de autorizare prealabilă.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      International Skating Union și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.

4)      European Elite Athletes Association, domnii Jan Hendrik Tuitert și Niels Kersholt suportă propriile cheltuieli de judecată.

Gervasoni

Madise

Nihoul

Frendo

 

      Martín y Pérez de Nanclares

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 decembrie 2020.

Semnături


*      Limba de procedură: engleza.