HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)
9 noiembrie 1995*(1)
„Rambursare de taxe vamale – Principiul contradictorialității – Situație specială”
În cauza T‑346/94,
France‑aviation, societate de drept francez, cu sediul în Châteaufort (Franța), reprezentată de Jean‑Claude Cavaillé, avocat în cadrul Baroului din Lyon, cu domiciliul ales în Luxemburg, la cabinetul domnului Guy Arendt, 62, avenue Guillaume,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii Richard Wainwright, consilier juridic principal, și Jean‑Francis Pasquier, funcționar național detașat la Comisie, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Carlos Gómez de la Cruz, membru al Serviciului juridic, Centre Wagner, Kirchberg,
pârâtă,
având ca obiect anularea Deciziei REM 4/94 a Comisiei din 18 iulie 1994 de constatare, în urma unei cereri formulate de Republica Franceză, a faptului că rambursarea taxelor la import nu era justificată în cazul reclamantei,
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ
AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera întâi),
compus din domnii H. Kirschner, îndeplinind funcția de președinte, A. Kalogeropoulos și doamna V. Tiili, judecători,
grefier: domnul H. Jung,
având în vedere procedura scrisă și în urma procedurii orale din 27 septembrie 1995,
pronunță prezenta
Hotărâre
Cadrul juridic și situația de fapt
1 Reclamanta, al cărei principal obiect de activitate este întreținerea aeronavelor ușoare civile sau militare, importă în Franța, din 1980, componente și piese de schimb pentru aparatele de zbor. În ceea ce privește aplicarea Tarifului vamal comun, mărfurile importate se încadrează la subpoziții tarifare diferite, în funcție de împrejurarea dacă destinația lor este civilă (scutire de taxe vamale) sau militară (plata de taxe vamale).
2 Părțile sunt de acord că, la momentul importului majorității pieselor respective, reclamanta se află în imposibilitatea de a stabili a priori destinația ulterioară a acestora, adică de a indica dacă acestea vor fi montate pe aparate civile sau pe aparate militare. Acesta este motivul pentru care reclamanta nu a obținut și nici nu a cerut vreodată, pentru piesele în discuție, autorizația scrisă prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 4142/87 al Comisiei din 9 decembrie 1987 de stabilire a condițiilor de admitere a anumitor mărfuri la import sub un tratament tarifar favorabil datorită destinației lor speciale (JO L 387, p. 81, denumit în continuare „Regulamentul nr. 4142/87”), autorizație care ar fi constituit condiția prealabilă pentru ca importul pieselor utilizate de reclamantă să fie scutit de plata taxelor vamale în temeiul destinației lor „civile”.
3 În aceste împrejurări, administrația vamală franceză a permis, într‑o primă etapă, ca toate piesele importate de reclamantă, indiferent de destinația lor finală, să fie declarate drept „civile”, cu condiția regularizării periodice a posteriori a situației pieselor utilizate în scopuri militare și, prin urmare, supuse plății de taxe vamale.
4 Astfel cum reiese din dosar, în cursul anului 1988, administrația vamală franceză a informat‑o pe reclamantă că practica importului cu scutire de taxe vamale și a achitării taxelor datorate prin intermediul unei plăți ulterioare nu este satisfăcătoare. Aceasta i‑a amintit angajamentul său, luat la începutul aceluiași an, de a deschide un antrepozit vamal privat informatizat, o astfel de soluție permițându‑i să declare fiecare piesă în funcție de destinația sa civilă sau militară la ieșirea din antrepozit. Astfel, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 2503/88 al Consiliului din 25 iulie 1988 privind antrepozitele vamale (JO L 225, p. 1), antrepozitul vamal este destinat, printre altele, să îi ajute pe operatorii economici care nu cunosc destinația finală a mărfurilor necomunitare sau care nu doresc încă să dea o astfel de destinație mărfurilor respective.
5 Prin scrisoarea din 26 decembrie 1988, reclamanta a solicitat efectiv deschiderea unui antrepozit vamal privat în localurile sale din aeroport. Un an mai târziu, când cererea respectivă nu era încă soluționată, administrația vamală franceză, prin scrisoarea din 28 noiembrie 1989, a confirmat aplicarea metodei plății ulterioare a taxelor vamale, utilizată în anii precedenți, adăugând că „ținând seama de dificultățile întâmpinate [...] în deschiderea unui antrepozit privat special, nu se va aplica nicio penalitate cu această ocazie”.
6 Prin scrisoarea din 25 iunie 1991, reclamanta s‑a adresat biroului vamal competent pentru a solicita din nou deschiderea unui antrepozit vamal privat. Prin scrisoarea din 2 octombrie 1991, directorul regional al vămilor a subliniat dificultățile existente în materie, legate de modificarea normelor privind antrepozitele de stocare. În sfârșit, prin scrisoarea din 16 aprilie 1992, directorul regional al vămilor i‑a transmis reclamantei autorizația de a administra antrepozitul solicitat. Cu toate acestea, în urma transferului efectuat de biroul vamal care fusese până atunci competent, același director i‑a trimis reclamantei, prin scrisoarea din 20 octombrie 1992, un act adițional la autorizația acordată inițial. Antrepozitul vamal a fost deschis abia la 1 ianuarie 1993, reclamanta imputând această întârziere „încetinelii administrative” descrise anterior.
7 Anterior, prin scrisoarea din 12 iunie 1990, biroul vamal competent o informase pe reclamantă că tratamentul tarifar privilegiat care îi fusese acordat până atunci urmează să înceteze a se aplica de la 1 iulie 1990 pentru motivul că nu își respectase angajamentul de a deschide, în anul 1990, antrepozitul vamal menționat anterior. În consecință, reclamanta a fost obligată să își desfășoare toate operațiunile de import în liberă circulație și să achite imediat taxele vamale aferente, inclusiv cele pentru piesele care aveau să primească ulterior o destinație „civilă”. În acest context, respectiva scrisoare cuprinde următoarea mențiune: „De acum înainte vă revine obligația să depuneți, la închiderea exercițiului contabil, o cerere de rambursare a taxelor și impozitelor pentru piesele de aeronave care au fost afectate unei utilizări civile.”
8 Ca urmare a primei cereri de rambursare depuse de reclamantă în octombrie 1991, directorul regional al vămilor i‑a răspuns, prin scrisoarea din 23 decembrie 1991, că „se admite principiul rambursării”, precizând că anumite documente justificative mai trebuiau depuse în scopul efectuării unui control de către serviciul competent. Ulterior, reclamanta a depus la autoritatea vamală, prin scrisoarea din 12 iulie 1993, o cerere de rambursare a taxelor pe care le achitase pentru importurile, efectuate în 1990, 1991 și 1992, de piese care fuseseră în cele din urmă montate pe aeronave civile. Suma exactă solicitată, care nu a fost precizată decât ulterior, se ridică la 1 610 338 FF. Nici suma respectivă și nici modul de calcul al acesteia nu au fost contestate de către autoritățile franceze sau de către Comisie.
9 Prin scrisoarea din 4 ianuarie 1994, Direcția generală a vămilor și a impozitelor indirecte i‑a atras reclamantei atenția asupra faptului că, la momentul introducerii pe piață a importurilor în cauză, nu deținea o autorizație pentru a beneficia de regimul tarifar favorabil având în vedere destinația lor specială, astfel încât taxele vamale achitate fuseseră datorate în mod legal în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 4142/87. De asemenea, acesta a informat‑o că, având în vedere împrejurările speciale ale cauzei, a decis să transmită cererea de rambursare Comisiei Comunităților Europene, în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1430/79 al Consiliului din 2 iulie 1979 privind rambursarea sau remiterea taxelor la import sau la export (JO L 175, p. 1), care, în versiunea ce rezultă din Regulamentul (CEE) nr. 3069/86 al Consiliului din 7 octombrie 1986 de modificare a Regulamentului nr. 1430/79 (JO L 286, p. 1, denumit în continuare „articolul 13”), are următorul conținut:
„În situații speciale, altele decât cele menționate în secțiunile A‑D, rezultând din circumstanțe ce nu au rezultat ca urmare a dolului sau neglijenței manifeste din partea persoanei respective [...] se poate proceda la rambursarea sau la remiterea taxelor la import.”
10 Prin scrisoarea din 4 februarie 1994, Ministerul Bugetului francez a transmis Comisiei dosarul reclamantei în conformitate cu norma de procedură prevăzută la articolul 905 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3, denumit în continuare „Regulamentul nr. 2454/93”, și, respectiv, JO L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58). Această dispoziție figurează într‑un capitol în care se menționează anumite situații speciale tip în care condițiile pentru a beneficia de rambursare se consideră îndeplinite sau excluse de drept. Atunci când se află în una dintre aceste situații, autoritățile naționale au competența de a decide să acorde sau să nu acorde rambursarea. În schimb, atunci când nu sunt în măsură să ia o astfel de decizie, iar cererea este însoțită de elemente care pot justifica acordarea rambursării, autoritățile naționale trebuie să transmită cazul Comisiei în vederea adoptării unei decizii, dosarul adresat Comisiei trebuind să conțină toate elementele necesare unei examinări complete a cazului prezentat.
11 În cazul în care se dovedește că informațiile comunicate Comisiei de statul membru sunt insuficiente, aceasta din urmă poate solicita furnizarea de informații suplimentare. După consultarea unui grup de experți compus din reprezentanții tuturor statelor membre reuniți în cadrul Comitetului pentru scutirea de taxe vamale pentru a examina cazul respectiv, Comisia adoptă o decizie care stabilește dacă situația specială respectivă justifică sau nu justifică rambursarea (articolul 907). Decizia trebuie notificată statului membru în cauză, iar pe baza deciziei respective autoritățile naționale decid asupra cererii persoanei interesate (articolul 908).
12 Ministerul Bugetului francez a anexat la scrisoarea sa din 4 februarie 1994 un dosar de două pagini, în care se descria cazul reclamantei în perioada 1990-1992, fără a menționa regimul vamal care i se aplicase înainte de 1990, schimbarea regimului impusă în 1990 și corespondența cu reclamanta din perioada 1988-1992 în legătură cu o eventuală rambursare și cu deschiderea unui antrepozit vamal. Dosarul relevă în special
– că reclamanta nu putea stabili, la sosirea mărfurilor, care erau piesele care urmau să fie montate pe aparate civile sau militare, motiv pentru care nu a depus o cerere de autorizare pentru a beneficia de regimul destinației speciale;
– că aceasta își punea, prin urmare, importurile în liberă circulație și achita taxele vamale aferente, deși ar fi putut beneficia de scutirea acestora în cadrul regimului amintit;
– că, din 1993, reclamanta, la sugestia serviciilor vamale, și‑a plasat importurile în antrepozit vamal.
Printre documentele contabile și vamale anexate la dosarul menționat anterior figurează și o scrisoare pe care reclamanta o adresase Direcției generale a vămilor și impozitelor indirecte la 12 iulie 1993 în care aceasta menționa încetarea, de la 1 iulie 1990, a acordării beneficiului regimului tarifar privilegiat care fusese acordat anterior, deschiderea antrepozitului său vamal la 1 ianuarie 1993, întârziată din cauza diferitelor modificări ale actelor normative aplicabile, și confirmarea care îi fusese dată potrivit căreia putea solicita rambursarea taxelor vamale achitate în 1990, în 1991 și în 1992.
13 În dosarul transmis la 4 februarie 1994, administrația franceză propunea acordarea beneficiului rambursării taxelor vamale achitate pentru piesele cu destinație „civilă”. Astfel, reclamanta nu ar fi putut să le diferențieze a priori, întrucât piesele respective sunt identice, indiferent de natura aparatului. Pentru o mai mare eficacitate, reclamanta și‑ar fi grupat importurile în loc să procedeze la importuri separate pentru aparatele civile. Piesele în cauză ar fi fost tratate în conformitate cu regimul destinației speciale. Administrația franceză a considerat că „împotriva acestei societăți nu poate fi reținut vreun dol sau vreo neglijență”.
14 În urma unei cereri a Comisiei, ministerul a completat dosarul, în luna mai a anului 1994, prin comunicarea unor date cifrice și a unei copii a declarației vamale.
15 La 18 iulie 1994, pe baza dosarului menționat anterior și după consultarea grupului de experți instituit prin reglementările în vigoare, Comisia, în temeiul articolului 13 alineatul (1), a adoptat Decizia REM 4/94, conform căreia rambursarea taxelor la import nu se justifică în speță, pentru următoarele motive:
– reclamanta nu respectase niciuna dintre condițiile stabilite de Regulamentul nr. 4142/87 pentru acordarea unui regim tarifar favorabil la import ca urmare a destinației speciale, în special pe aceea a obținerii unei autorizații prealabile scrise, o astfel de autorizație neavând efect retroactiv;
– nerespectarea unei reglementări nu constituie o situație specială în sensul articolului 13;
– au existat importuri multiple, iar eroarea a fost repetată;
– reclamanta a dat dovadă de neglijență manifestă.
16 Decizia respectivă a fost notificată de Comisie administrației franceze, iar aceasta din urmă, prin scrisoarea din 13 august 1994, a informat‑o pe reclamantă cu privire la decizie și la principalele motive ale acesteia. Astfel cum reiese din ștampila poștei, scrisoarea a fost primită la 23 august 1994 la sediul reclamantei.
Procedura
17 În aceste condiții, reclamanta a introdus prezenta acțiune, înregistrată la grefa Tribunalului la 18 octombrie 1994.
18 Procedura scrisă și‑a urmat cursul obișnuit. Prin Decizia Tribunalului din 9 martie 1995, după ascultarea observațiilor părților, cauza a fost repartizată Camerei întâi, compusă din trei judecători. Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera întâi) a decis deschiderea procedurii orale fără a dispune măsuri de cercetare judecătorească prealabile. Cu toate acestea, Tribunalul a dispus anumite măsuri de organizare a procedurii. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința publică din 27 septembrie 1995. La sfârșitul ședinței, președintele a pronunțat închiderea procedurii orale.
Concluziile părților
19 Reclamanta solicită Tribunalului:
– declararea nulității Deciziei REM 4/94 a Comisiei din 18 iulie 1994, adresată Republicii Franceze, Direcția generală a vămilor și a impozitelor indirecte;
– declararea ca fiind justificată, în principiu, cererea de rambursare transmisă prin intermediul Direcției generale a vămilor franceze, sub rezerva controlului de către aceasta a cuantumului taxelor care trebuie restituite;
– obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
20 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la concluziile referitoare la anularea deciziei
21 În susținerea concluziilor referitoare la anulare, reclamanta invocă trei motive, întemeiate pe încălcarea principiului contradictorialității, întrucât nu ar fi avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele în fața Comisiei, pe încălcarea principiului încrederii legitime, întrucât decizia atacată ar fi adus atingere încrederii pe care acesta ar fi acordat‑o în mod legitim indicațiilor administrației vamale franceze privind rambursarea taxelor vamale plătite, și pe interpretarea eronată a noțiunii „situație specială” în sensul articolului 13, întrucât în mod evident Comisia nu ar fi examinat situația sa reală luând în considerare toate ipotezele pertinente. Tribunalul consideră oportun să examineze, mai întâi, motivul întemeiat pe încălcarea principiului contradictorialității.
Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea principiului contradictorialității
Argumentele părților
22 Reclamanta susține că principiul contradictorialității, necesar pentru respectarea dreptului la apărare – recunoscut ca un principiu fundamental al dreptului comunitar – este o regulă de aplicabilitate generală conform căreia destinatarii deciziilor unei autorități publice care le afectează în mod semnificativ interesele trebuie să aibă posibilitatea să își facă cunoscute în mod util punctele de vedere (Hotărârea Curții din 23 octombrie 1974, Transocean Marine Paint/Comisia, 17/74, Rec., p. 1063, punctul 15, și Hotărârea Curții din 9 noiembrie 1983, Michelin/Comisia, 322/81, Rec., p. 3461, punctul 7). Principiul contradictorialității ar trebui să se aplice nu numai în cazul procedurilor care pot conduce la aplicarea unor sancțiuni, ci și în cazul acelora care pot avea consecințe nefavorabile pentru întreprinderi, astfel cum ar fi situația în speță.
23 Reclamanta amintește că nu avut posibilitatea, nici în fața grupului de experți, nici în fața serviciilor Comisiei, să își susțină propriile argumente. În acest context, aceasta subliniază că încălcarea principiului contradictorialității a condus Comisia, în speță, la o eroare de analiză și la o aplicare a Regulamentului nr. 4142/87 care nu corespunde în niciun mod situației sale reale. Administrația vamală franceză nu ar fi menționat, în dosarul transmis Comisiei, rolul pe care îl jucase ea însăși în evenimentele care se află la originea cererii de rambursare. Astfel, reclamanta ar fi fost privată de posibilitatea de a susține argumente esențiale pentru apărarea cauzei sale în fața Comisiei și în fața grupului de experți.
24 După ce admite importanța principiului contradictorialității, Comisia face trimitere la jurisprudența Curții, conform căreia procedura de adoptare a deciziilor de rambursare – care presupune diferite etape dintre care unele se situează la nivel național (depunerea cererii de către întreprindere, prima examinare de către administrația vamală), altele la nivel comunitar (prezentarea către Comisie a cererii, examinarea dosarului de către Comitetul pentru scutirea de taxe vamale, consultarea unui grup de experți, decizia Comisiei, notificarea statului membru în cauză) – oferă persoanelor interesate toate garanțiile juridice necesare [Hotărârea din 17 martie 1983, Control Data/Comisia, 294/81, Rec., p. 911, Hotărârea din 13 noiembrie 1984, Van Gend & Loos/Comisia, 98/83 și 230/83, Rec., p. 3763, și Hotărârea din 6 iulie 1993, CT Control (Rotterdam) și JCT Benelux/Comisia, C‑121/91 și C‑122/91, Rec., p. I‑3873, punctul 48].
25 Comisia afirmă că, în speță, această procedură a fost corect urmată și i‑a permis reclamantei să își expună argumentele în fața autorităților franceze care au susținut cererea sa de rambursare în fața Comisiei și a grupului de experți. Împrejurarea că autoritățile franceze nu au evidențiat rolul pe care l‑au jucat în această cauză se datorează fără îndoială faptului că acestea au considerat că nu era necesar să menționeze acest aspect, fie pentru că nu era demonstrat, fie pentru că nu avea niciun efect asupra examinării pe fond a cererii. Pe de altă parte, având în vedere dosarul transmis de autoritățile naționale, Comisia nu ar fi considerat necesar să solicite informații suplimentare care, oricum, nu ar fi putut modifica soluția adoptată în decizia atacată.
26 Ca răspuns la o întrebare a Tribunalului referitoare la posibila relevanță a Hotărârii Curții din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München (C‑269/90, Rec., p. I‑5469), Comisia a considerat că nu este posibilă aplicarea acestei jurisprudențe în prezentul litigiu. Astfel, motivele pentru care a fost sesizată Comisia nu ar fi comparabile în cele două cazuri. În cauza C‑269/90, problema ar fi constat în a se stabili cel mai potrivit nivel decizional în privința evaluării tehnice a unei cereri de scutire, prevăzută pentru aparatele științifice; autoritatea națională considera că Comisia, asistată de statele membre, se afla într‑o poziție mai bună decât ea însăși pentru a realiza comparații tehnice și pentru a verifica existența unor aparate echivalente în ansamblul Comunității. În schimb, în speță, care se referă la rambursarea taxelor vamale, stabilirea nivelului de competență ar depinde de poziția adoptată în decizie și de consecințele acesteia cu privire la resursele proprii ale Comunității, întrucât Comisia devine competentă atunci când trebuie să se decidă cu privire la o eventuală rambursare, în timp ce statul membru își păstrează competența decizională în caz de refuz al rambursării. Comisia a reafirmat că, în orice caz, precizările pe care reclamanta considera că le adusese în susținerea acțiunii sale nu ar fi putut modifica poziția adoptată în decizia atacată.
27 În sfârșit, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului referitoare la regimul destinațiilor speciale, Comisia a amintit că obținerea unei autorizații constituie o condiție necesară pentru a beneficia de regimul respectiv. Ar fi de la sine înțeles că, în etapa autorizării, dar mai ales în etapa declarației de punere în liberă circulație, beneficiarul trebuie să poată determina dacă îndeplinește condițiile de aplicare a regimului privind destinația specială. Pentru reclamantă, singura soluție legală ar fi constat, prin urmare, în a realiza această identificare cel târziu în momentul declarației de punere în liberă circulație. Cu toate acestea, ar fi evident că, în cazul în care reclamanta se considera în imposibilitatea de a realiza diferențierea produselor în momentul punerii acestora în liberă circulație, în funcție de destinația lor civilă sau militară, obținerea prealabilă a unei autorizații pentru destinație specială își pierdea orice interes. Comisia deduce din aceasta că, în orice caz, reclamanta nu ar fi putut, chiar dacă ar fi dorit acest lucru, nici să obțină o autorizație pentru destinație specială, nici, corelativ, să obțină un beneficiu din aceasta.
Aprecierea Tribunalului
28 În prealabil, trebuie să se constate că, potrivit cadrului normativ descris anterior, procedura administrativă care a condus la adoptarea deciziei în litigiu a avut diferite etape situate, pe de o parte, la nivel național, reclamanta prezentând administrației franceze cererea sa de rambursare însoțită de documente justificative, și, pe de altă parte, la nivel comunitar, după ce administrația franceză a decis în acest sens, transmițând dosarul reclamantei Comisiei, care, pe baza avizului unui grup de experți, a declarat nejustificată rambursarea solicitată.
29 În acest context, Comisia – făcând trimitere la Hotărârile Control Data/Comisia, Van Gend & Loos/Comisia și în special CT Control (Rotterdam) și JCT Benelux/Comisia, citate anterior – susține că, în speță, s‑a respectat dreptul reclamantei de a fi ascultată, având în vedere că procedura în litigiu i‑a permis reclamantei să își expună toate argumentele în fața autorităților franceze și că dosarul acesteia, care a fost transmis de autoritățile franceze, s‑a aflat atât la dispoziția grupului de experți, cât și la dispoziția Comisiei.
30 În această privință, Tribunalul constată că dreptul reclamantei de a fi ascultată într‑o procedură precum cea care face obiectul prezentului litigiu trebuie să fie garantat efectiv, în primul rând în cadrul relațiilor dintre persoana interesată și administrația națională. Astfel, Regulamentul nr. 2454/93 nu prevede decât contacte între persoana interesată și administrație, pe de o parte, și între aceasta din urmă și Comisie, pe de altă parte. Deși această reglementare nu prevede contacte directe între serviciile Comisiei și persoana interesată, aceasta nu înseamnă neapărat că, în toate cazurile în care este sesizată cu cereri de rambursare, Comisia trebuie să se limiteze doar la informațiile transmise de administrația națională. În această privință, trebuie amintit că articolul 905 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2454/93 prevede posibilitatea Comisiei de a solicita statului membru în cauză furnizarea de informații suplimentare. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, în speță, Comisia avea obligația să facă o astfel de cerere de furnizare de informații suplimentare pentru a garanta respectarea dreptului reclamantei de a fi ascultată, iar aceasta prin intermediul unor explicații suplimentare furnizate mai întâi de reclamantă administrației franceze și apoi transmise Comisiei.
31 În acest context, trebuie subliniat că prezenta cauză diferă în mod substanțial, în ceea ce privește situația de fapt, de cele menționate la punctele 24 și 29 de mai sus. Astfel, în speță, reclamanta se referă la caracterul incomplet al dosarului întocmit și transmis de autoritățile naționale, în condițiile în care niciun motiv de acest gen nu a fost invocat în cele trei cauze citate anterior. În cauza CT Control (Rotterdam) și JCT Benelux/Comisia, reclamanții recunoscuseră chiar că toate argumentele pe care le puteau susține fuseseră menționate în cererea acestora și că nu exista niciun element nou pe care să nu îl fi putut include în argumentația lor (punctul 49 din hotărâre). În schimb, în speță, reclamanta a declarat, ca răspuns la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, că nu a contribuit la întocmirea dosarului, că nu i s‑a dat posibilitatea să îl consulte înainte de a fi transmis și că, de fapt, nu l‑a consultat niciodată.
32 În plus, trebuie amintit că, în hotărârea pronunțată în cauza Technische Universität München, citată anterior, referitor la acordarea unei scutiri de taxe vamale la importul unui aparat științific, Curtea a arătat că, fiind vorba despre o procedură administrativă privind aprecieri tehnice complexe, Comisia dispune de o putere de apreciere, subliniind în același timp că, corelativ unei astfel de puteri de apreciere, respectarea garanțiilor conferite de ordinea juridică comunitară în procedurile administrative are o importanță fundamentală și că printre aceste garanții figurează în special dreptul persoanei interesate de a-și face cunoscut punctul de vedere (punctele 13 și 14). Întrucât reglementarea comunitară relevantă nu prevede posibilitatea importatorului de a da explicații în fața Comisiei, cu toate că informațiile furnizate de acesta cu privire la caracteristicile aparatului științific importat și la utilizarea preconizată a acestuia puteau fi foarte utile, Curtea a considerat că dreptul de a fi ascultat într‑o astfel de procedură impune ca persoana interesată să aibă posibilitatea, chiar în cursul procedurii care se derulează în fața Comisiei, să își exprime poziția și să își facă cunoscut în mod util punctul de vedere atât asupra pertinenței faptelor, cât și, atunci când este cazul, asupra documentelor luate în considerare de către instituția comunitară (punctele 23-25).
33 Este necesar să se examineze dacă raționamentul Curții expus mai sus poate fi pertinent și în cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 13, precum cea care se desfășoară în speță. În această privință, Comisia a obiectat, desigur în mod întemeiat, că nu efectuează niciodată „aprecieri tehnice complexe” atunci când decide cu privire la rambursarea sau nerambursarea unor taxe vamale. Cu toate acestea, Tribunalul consideră că nu caracterul foarte tehnic al unui dosar este singurul de natură să dea naștere dreptului persoanei interesate de a fi ascultată în fața Comisiei, ci puterea de apreciere de care aceasta dispune în materie.
34 Or, Tribunalul constată că, în mai multe privințe, Comisia dispune de o marjă de apreciere în aplicarea articolului 13, care a fost calificat de Curte drept „clauză generală de echitate” (Hotărârea din 15 decembrie 1983, Schoellershammer/Comisia, 283/82, Rec., p. 4219, punctul 7). Pe de o parte, această dispoziție se referă la „situații speciale”, ceea ce presupune în mod obligatoriu ca, dintr‑o multitudine de elemente de fapt și de drept, Comisia să le ia în considerare și să le compare pe cele care sunt susceptibile de a fi pertinente pentru decizia sa finală. Pe de altă parte, Comisia trebuie să verifice dacă persoana interesată este responsabilă nu de o simplă neglijență, ci de o neglijență „manifestă”. În sfârșit, înainte de a-și adopta decizia, Comisia trebuie să consulte un grup de experți, în conformitate cu articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93, ceea ce implică faptul că aceasta are posibilitatea de a urma sau de a nu urma avizul acestui grup. În lumina tuturor acestor elemente, Tribunalul consideră că, în cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 13, Comisia dispune de o putere de apreciere cel puțin echivalentă cu cea pe care Curtea i‑a recunoscut‑o în Hotărârea Technische Universität München, citată anterior. Rezultă că în procedurile de rambursare a taxelor vamale respectarea dreptului de a fi ascultat trebuie să fie garantată.
35 În ceea ce privește prezenta cauză, trebuie constatat că dosarul transmis Comisiei de către autoritățile franceze conține o scrisoare adresată de reclamantă, la 12 iulie 1993, administrației vamale, în care aceasta face referire la dificultățile referitoare la deschiderea antrepozitului său vamal și la „confirmarea” unei eventuale rambursări a taxelor vamale achitate între 1990 și 1992. Or, corespondența dintre reclamantă și administrația vamală franceză cu privire la aceste două aspecte nu figurează la dosar. Prin urmare, Comisia a luat decizia atacată pe baza unui dosar incomplet.
36 Trebuie adăugat că autoritățile franceze au propus, în dosarul lor, acordarea beneficiului rambursării, subliniind că împotriva reclamantei nu putea fi reținută „nicio neglijență”. În măsura în care Comisia intenționa să se îndepărteze de această poziție și să respingă cererea de rambursare pentru motivul că reclamanta era într‑adevăr responsabilă de o „neglijență manifestă” – calificativul „manifestă” fiind expres adăugat prin Regulamentul nr. 3069/86 din 7 octombrie 1986, citat anterior –, aceasta avea obligația de a solicita autorităților franceze să o asculte pe reclamantă. Astfel, o asemenea decizie asupra gradului de neglijență implica o apreciere juridică complexă care nu se putea efectua decât pe baza tuturor datelor pertinente referitoare la situația de fapt, inclusiv pe baza deciziilor și a declarațiilor administrației naționale în privința reclamantei. Tribunalul consideră că, într‑o astfel de situație, în care Comisia i‑a adus reclamantei o acuzație gravă de „neglijență manifestă”, dreptul acesteia de a fi ascultată de către administrația națională se impunea și mai mult decât în cauza Technische Universität München, citată anterior, în care Curtea a solicitat ca importatorul să fie ascultat în cursul procedurii care se derula în fața Comisiei, deși în discuție era numai evaluarea tehnică obiectivă a unui aparat științific.
37 Pe de altă parte, împrejurarea, subliniată de Comisie, că membrul francez al grupului de experți consultat înainte de adoptarea deciziei atacate s‑a pronunțat împotriva unei rambursări este irelevantă. Astfel, nici nu s‑a dovedit și nici măcar nu s‑a susținut că acest membru cunoștea toate împrejurările speței.
38 Prin urmare, decizia atacată a fost adoptată în conformitate cu o procedură administrativă în care s‑a încălcat dreptul reclamantei de a fi ascultată.
39 În măsura în care Comisia susține că nici măcar luarea în considerare a informațiilor suplimentare furnizate de reclamantă în fața Tribunalului nu ar fi putut influența decizia atacată, trebuie precizat că această argumentație, prin care Comisia pare să încerce a nega pertinența viciului de procedură constatat anterior, nu poate fi reținută. Astfel, Tribunalul nu poate să se substituie autorității administrative competente și nici să anticipeze rezultatul la care aceasta va ajunge la sfârșitul unei noi proceduri administrative, pe baza unui dosar completat de autoritățile franceze și de reclamantă. Pe de altă parte, grupul de experți pe care Comisia trebuie să îl consulte, în conformitate cu articolul 907 din Regulamentul nr. 2454/93, înainte de adoptarea deciziei nu a luat încă la cunoștință de un astfel de dosar completat și, prin urmare, nu s‑a putut încă pronunța în deplină cunoștință de cauză.
40 Din toate considerațiile care precedă rezultă că motivul întemeiat pe încălcarea principiului contradictorialității trebuie să fie admis. Prin urmare, decizia atacată trebuie anulată, fără a fi necesară pronunțarea asupra celorlalte motive invocate de reclamantă.
Cu privire la concluziile referitoare la constatarea temeiniciei cererii de rambursare
41 Ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, reclamanta a precizat că își menține concluziile referitoare la constatarea temeiniciei cererii de rambursare chiar și în cazul în care s‑ar dispune anularea deciziei atacate. În această privință, reclamanta a subliniat că își întemeiază, în principal, cererea de rambursare pe încrederea legitimă pe care a acordat‑o afirmațiilor autorităților franceze în ceea ce privește rambursarea taxelor vamale achitate. Această cauză juridică, exterioară procedurii obișnuite stabilite la articolul 905 și următoarele din Regulamentul nr. 2454/93, ar intra în competența jurisdicțională exclusivă a Tribunalului și i‑ar permite acestuia să ia, în privința reclamantei, o decizie direct executorie privind rambursarea solicitată.
42 În această privință, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei acțiuni în anulare formulate în conformitate cu articolul 173 din Tratatul CE, instanța comunitară nu poate dispune, fără a încălca prerogativele autorității administrative, ca o instituție comunitară să ia măsurile pe care le presupune executarea unei hotărâri prin care se pronunță anularea unei decizii (a se vedea, de exemplu, Ordonanța Tribunalului din 27 mai 1994, J/Comisia, T‑5/94, Rec., p. II‑391, punctul 17, și Hotărârea Tribunalului din 8 noiembrie 1990, Barbi/Comisia, T‑73/89, Rec., p. II‑619, punctul 38). Astfel, articolul 176 din tratat, conform căruia instituția emitentă a actului anulat este obligată să ia măsurile necesare, reprezintă o reglementare limitativă în materie. Trebuie adăugat că, în orice caz, este necesar ca, în prezenta speță, procedura administrativă să fie redeschisă de către Comisie, astfel încât ar fi prematur ca Tribunalul să se pronunțe asupra motivului întemeiat pe încălcarea principiului încrederii legitime.
43 Prin urmare, concluziile referitoare la constatarea temeiniciei cererii de rambursare sunt inadmisibile.
Cu privire la cheltuielile de judecată
44 În temeiul articolului 87 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a motivelor sale, Comisia trebuie obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Anulează Decizia REM 4/94 a Comisiei din 18 iulie 1994 adresată Republicii Franceze, Direcția generală a vămilor și a impozitelor indirecte.
2) Respinge acțiunea cu privire la restul motivelor.
3) Obligă Comisia la plata cheltuielilor de judecată.
Kirschner | Kalogeropoulos | Tiili |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 noiembrie 1995.