CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA
prezentate la 21 iunie 2018(1)
Cauza C‑342/17
Memoria Srl,
Antonia Dall’Antonia
împotriva
Comune di Padova,
intervenientă:
Alessandra Calore
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale Amministrativo Regionale per il Veneto (Tribunalul Administrativ Regional din Veneto, Italia)]
„Cerere de decizie preliminară – Admisibilitate – Situație pur internă – Restricții privind libertatea de stabilire – Reglementare care interzice orice activitate lucrativă legată de păstrarea urnelor funerare”
1. Din motive de naturi foarte diverse (religioase, culturale, sanitare), toate civilizațiile au trebuit să facă față chestiunii tratamentului care trebuie rezervat rămășițelor pământești ale defuncților. Încă din cele mai vechi timpuri, multe dintre aceste civilizații au optat pentru înhumarea cadavrului (sit tibi terra levis) în cimitire, unde are loc înmormântarea lui și se permite amintirea și cinstirea memoriei defunctului. În ultimele secole, aceste spații au fost gestionate de regulă de administrația publică, în general de cea locală.
2. Cremațiunea sau incinerarea defuncților este însă din ce în ce mai frecventă. Pe măsură ce dispar reticențele, mai mult sau mai puțin tradiționale, față de utilizarea acestei tehnici(2) și sunt susținute, în mod corelativ, avantajele ei (economice, sociale, de ocupare a spațiilor și altele), practica incinerării se răspândește, ceea ce suscită noi dileme, precum cele referitoare la păstrarea cenușii.
3. În jurul morții s‑a țesut o rețea complexă de servicii de pompefunebre. Majoritatea acestor servicii sunt furnizate de întreprinderi private care oferă familiei defunctului colaborarea lor profesională, în special pentru transportul rămășițelor de la domiciliu sau de la camera funerară și pentru alte activități și demersuri inerente înmormântării și anterioare înhumării. În afara acestor servicii de pompe funebre, există și serviciile funerare în sens strict(3), care se desfășoară în perimetrul cimitirelor și care cuprind în special incinerarea sau înhumarea cadavrelor sau a cenușii, precum și păstrarea rămășițelor pământești ale defunctului(4). De obicei, aceste servicii depind exclusiv de autoritățile publice, în general de cele locale.
4. În unele state membre, a fost însă autorizată amenajarea de cimitire private, iar în altele (inclusiv în Italia) administrarea cimitirelor publice poate fi încredințată unor întreprinderi comerciale. Se poate vorbi, din această perspectivă, de o anumită privatizare a cimitirelor, deloc scutită de polemică, în cadrul căreia a fost evidențiată „ruptura culturală” pe care o presupun astfel de inițiative. În prezenta cauză, există un amestec de considerente de ordin antropologic cu altele care susțin menținerea cimitirelor publice drept bunuri comune care reflectă memoria istorică a unei colectivități.
5. În prezenta trimitere preliminară se dezbate tocmai posibilitatea ca administrația locală a orașului italian Padova să își rezerve custodia urnelor cu cenușa rezultată în urma incinerărilor (în cazul în care rudele decid să nu le păstreze în locuință) în cimitirele municipale.
6. Pentru a răspunde instanței de trimitere, Curtea va trebui să pună în balanță o interdicție impusă întreprinderilor private de a desfășura această activitate, pe de o parte, și libertatea de stabilire și libera prestare de servicii, pe de altă parte. Dacă va fi cazul, vor trebui examinate motivele care ar putea justifica restricția, fie rezultate din cerințe legate de sănătatea publică (binecunoscute în jurisprudența Curții), fie tributare pietății datorate defuncților, asupra căreia Curtea, dacă nu ne înșelăm, nu s‑a pronunțat până în prezent.
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. TFUE
7. Articolul 49 din TFUE reglementează libertatea de stabilire în următorii termeni:
„În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.”
8. Articolul 56 primul paragraf TFUE instituie libera circulație a serviciilor după cum urmează:
„În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într‑un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor.”
2. Directiva 2006/123/CE(5)
9. Potrivit articolului 1:
„(1) Prezenta directivă stabilește dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor.
(2) Prezenta directivă nu are ca obiect liberalizarea serviciilor de interes economic general, rezervate organismelor publice sau private, și nici privatizarea organismelor publice prestatoare de servicii.
(3) Prezenta directivă nu are ca obiect eliminarea monopolurilor care prestează servicii și nici ajutoarele acordate de statele membre în baza normelor comunitare în materie de concurență.
[…]”
10. În conformitate cu articolul 2:
„(1) Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.
(2) Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activități:
(a) servicii neeconomice de interes general;
[…]”
B. Dreptul național
1. Legea nr. 234/2012(6)
11. Articolul 53 prevede că cetățenilor italieni nu li se aplică normele sau practicile din dreptul italian care produc efecte discriminatorii în raport cu condițiile și cu tratamentul garantate cetățenilor Uniunii Europene de ordinea juridică italiană.
2. Legea nr. 130/2001(7)
12. Articolul 3 prevede:
„1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, [Regulamentul din 1990] poate fi modificat printr‑un regulament adoptat în temeiul articolului 17 alineatul 1 din Legea nr. 400 din 23 august 1998, cu modificările ulterioare, la propunerea Ministerului Sănătății, cu consultarea Ministerului de Interne și a Ministerului Justiției și după obținerea avizului comisiilor parlamentare competente, pe baza următoarelor principii:
a) […]
b) autorizația de a recurge la incinerare se va acorda pe baza voinței defunctului, exprimată în timpul vieții sau declarată de un membru al familiei sale, în conformitate cu următoarele specificații:
[…]
c) împrăștierea cenușii, conform cu voința defunctului, este permisă exclusiv în sectorul rezervat în acest scop în cimitir, în mijlocul naturii sau pe un teren privat; împrăștierea cenușii pe un teren privat trebuie să se facă în aer liber, cu acordul proprietarului, și nu poate fi efectuată în schimbul unei remunerări; în orice caz, împrăștierea cenușii este interzisă în zonele locuite […]; împrăștierea pe mare, în apele din lacuri și în cursurile de apă este permisă în zonele în care nu există ambarcațiuni sau clădiri;
d) împrăștierea cenușii se realizează de către soțul supraviețuitor sau de către un alt membru autorizat al familiei, de executorul testamentar sau de reprezentantul legal al asociației menționate la litera b) punctul 2, al cărei membru a fost defunctul, sau de către o persoană autorizată în acest scop de către administrația locală;
[…];
f) transportarea urnei cu cenușă nu este supusă măsurilor sanitare preventive impuse în cazul transportului rămășițelor pământești ale persoanelor decedate, cu excepția cazului în care se specifică altfel de către autoritățile sanitare;
[…]
i) în clădirea crematoriului trebuie amenajată o sală de așteptare care să permită realizarea ritualurilor funerare și aducerea unui ultim omagiu cu demnitate persoanei decedate.”
3. Decretul regal din 1934(8)
13. Articolul 343 prevede:
„Incinerarea corpurilor neînsuflețite se va efectua într‑un crematoriu autorizat de prefect, după consultarea medicului zonal. Administrația locală va ceda cu titlu gratuit în cimitir terenul necesar pentru construirea crematoriului. Urnele funerare cu cenușa rezultată din incinerarea totală a defuncților vor putea fi amplasate într‑un cimitir, într‑o capelă sau într‑un templu aflat în proprietatea unei persoane juridice ori într‑un columbar privat care are o destinație stabilă și este protejat împotriva oricărei forme de profanare.”
4. Regulamentul poliției mortuare din 1990(9)
14. Articolele 90-95 din acest regulament se referă la concesionarea de locuri private de înmormântare în cimitire. Articolul 92 alineatul 4 interzice concesionarea de parcele pentru locuri private de înmormântare persoanelor fizice sau juridice care urmăresc să obțină profit din acestea sau să facă speculă cu ele.
5. Legea regională din Veneto în materie funerară din 2010(10)
15. Articolul 1 alineatul 1 din această lege prevede:
„Prezenta lege reglementează aspecte referitoare la protecția sănătății publice în domeniul funcțiilor și al serviciilor legate de decesul unei persoane, în condiții de respectare a demnității, a convingerilor religioase și culturale, precum și a dreptului tuturor de a alege liber modul de îngropare sau incinerarea.”
16. Articolul 49 alineatul 2 precizează:
„La cerere, urna sigilată poate fi încredințată persoanelor autorizate pentru păstrarea în cimitir, pentru păstrarea în condiții de siguranță cu titlu privat sau pentru împrăștierea cenușii.”
6. Regulamentul privind serviciile funerare al orașului Padova(11)
17. Articolul 52 („Încredințarea urnei în scopul păstrării într‑o locuință”), în versiunea modificată prin Decizia nr. 2015/0084 a Consiliului Municipal Padova, prevede următoarele:
„1. Încredințarea urnei funerare pentru păstrarea sa într‑o locuință va fi acordată în conformitate cu dispozițiile scrise ale defunctului, în timpul vieții. În absența unor astfel de dispoziții, încredințarea poate fi solicitată de către soțul supraviețuitor, iar în absența acestuia, de către ruda cea mai apropiată identificată în conformitate cu articolele 74, 75, 76 și 77 din Codul civil și, în cazul mai multor astfel de rude, de către majoritatea absolută a acestora.
[…]
3. Persoana căreia îi este încredințată urna funerară nu poate, în niciun caz, să încredințeze unor terți păstrarea urnei funerare. Această interdicție se aplică și în cazul voinței exprese manifestate de defunct în timpul vieții.
4. Persoana căreia îi este încredințată urna funerară va trebui să o păstreze în locuința sa, într‑un loc protejat împotriva unor eventuale profanări sau sustrageri. În niciun caz urna nu va putea fi deschisă sau perforată.
5. Serviciile funerare vor putea solicita, în orice moment, prezentarea urnei funerare de către depozitar pentru a verifica integritatea și starea de conservare a acesteia.
[…]
9. În orice moment poate fi solicitată plasarea într‑un cimitir a urnei încredințate spre păstrare.
10. În plus față de cerințele prevăzute la punctul 4, păstrarea urnelor funerare nu poate avea în niciun caz scop lucrativ. Prin urmare, nu sunt permise activități economice care să aibă ca obiect, chiar neexclusiv, păstrarea de urne funerare indiferent cu ce titlu și indiferent pe ce durată. Această interdicție se va aplica și în cazul voinței exprese manifestate de defunct în timpul vieții.”
II. Litigiul principal și întrebarea preliminară
18. Societatea Memoria Srl a fost înființată la 1 decembrie 2014 cu scopul de a oferi publicului servicii de păstrare a urnelor funerare.
19. Memoria Srl furniza familiilor defuncților care fuseseră incinerați posibilitatea de a depozita urnele funerare în spații diferite de locuințele acestora sau de cimitire, unde rudele puteau aduce omagii celor dragi decedați. Societatea menționată promova aceste spații drept locuri menite exclusiv să găzduiască urnele într‑un mediu agreabil din punct de vedere estetic, intim, protejat și pe deplin potrivit pentru reculegere și rugăciune în memoria celor dispăruți. În acest scop, rudele încheiau contracte de concesiune a dreptului de utilizare a nișelor (columbarelor) unde erau depozitate urnele.
20. Începând din luna septembrie a anului 2015, Memoria Srl a inaugurat respectivele spații funerare denumite „luoghi della memoria” (locuri comemorative), situate în diferite zone ale orașului Padova. Accesul membrilor de familie ai persoanei decedate în aceste spații era condiționat de acceptarea unui cod intern de conduită, care impunea respectarea regulilor de bună creștere, de corectitudine și de demnitate, interzicerea consumului de băuturi alcoolice și obligația de a purta o vestimentație corectă.
21. Doamna Antonia Dall’Antonia era un potențial client al Memoria Srl, deoarece intenționa să incinereze trupul soțului său defunct și să îi păstreze cenușa într‑unul dintre spațiile respective.
22. La 30 noiembrie 2015, Consiglio Comunale di Padova (Consiliul Municipal Padova) a adoptat Decizia nr. 2015/0084 de modificare a Regulamentului privind serviciile funerare al orașului Padova(12). Modificarea în cauză a eliminat posibilitatea ca persoana căreia i se încredințează spre păstrare urna funerară să recurgă la servicii comerciale private gestionate în afara mediului obișnuit al serviciilor funerare și al cimitirelor municipale.
23. La 15 februarie 2016, Memoria Srl și doamna Dall’Antonia s‑au adresat Tribunale Amministrativo Regionale per il Veneto (Tribunalul Administrativ Regional din Veneto, Italia) cu o cerere de anulare a Deciziei nr. 2015/0084 a Consiliului Municipal din Padova, solicitând și repararea prejudiciului suferit de Memoria Srl. Pe scurt, au invocat incompatibilitatea deciziei cu norme de drept al Uniunii, și anume cu principiul libertății de stabilire și al liberei prestări a serviciilor.
24. Instanța de trimitere își exprimă îndoiala privind aplicabilitatea acestor principii în cazul unei măsuri valabile exclusiv pe raza orașului Padova și care nu vizează întreaga populație italiană. Consideră de asemenea că nu par să existe motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică de natură să justifice această restricție.
25. În acest context, instanța menționată adresează Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolele 49 și 56 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării următoarelor dispoziții ale articolului 52 din Regulamentul privind serviciile funerare al orașului Padova:
«Persoana căreia îi este încredințată urna funerară nu poate, în niciun caz, să încredințeze unor terți păstrarea urnei funerare. Această interdicție se aplică și în cazul voinței exprese manifestate de defunct în timpul vieții (alineatul 3).
Urna trebuie păstrată exclusiv în locuința persoanei căreia îi este încredințată […] (alineatul 4).
[…]
Păstrarea urnelor funerare nu poate avea în niciun caz scop lucrativ și, prin urmare, nu sunt permise activități economice care să aibă ca obiect, chiar neexclusiv, păstrarea de urne funerare indiferent cu ce titlu și indiferent pe ce durată. Această interdicție se aplică și în cazul voinței exprese manifestate de defunct în timpul vieții (alineatul 10)»?”
26. Au depus observații scrise Memoria Srl, orașul Padova, guvernul italian și Comisia. Cu excepția orașului Padova, toate persoanele care au intervenit în procedură au participat la ședința care a avut loc la 16 aprilie 2018, în care Curtea le‑a invitat să își prezinte observațiile cu privire la eventuala aplicare a Directivei 2006/123.
III. Analiza întrebării preliminare
27. Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă o normă națională care împiedică furnizarea de către întreprinderi private de servicii de păstrare a urnelor funerare este compatibilă cu articolele 49 și 56 TFUE.
28. Potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că instanța de trimitere și‑a limitat întrebările la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care i‑ar putea fi utile pentru a se pronunța în cauza cu care este sesizată(13).
29. În plus, Curtea, chemată să furnizeze un răspuns util instanței de trimitere, este competentă să îi dea indicații întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile scrise și orale care i‑au fost prezentate(14).
30. Din această perspectivă, pe baza informațiilor cuprinse în decizia de trimitere și a dezbaterii din cadrul ședinței, interdicția ca întreprinderile private să furnizeze servicii de păstrare a urnelor funerare trebuie examinată și în raport cu Directiva 2006/123.
A. Cu privire la admisibilitatea trimiterii preliminare
31. Guvernul italian și orașul Padova solicită respingerea cererii de decizie preliminară ca inadmisibilă, în principal(15) din două motive: a) este vorba despre un litigiu pur intern, fără elemente transfrontaliere, și b) instanța de trimitere nu a inclus în decizia sa toate elementele de fapt și de drept pertinente astfel încât Curtea să poată răspunde în mod adecvat.
32. Principala obiecție constă în faptul că procedura principală privește o situație pur internă care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii: o societate italiană a chemat în judecată orașul Padova pentru aplicarea unei norme locale, valabilă exclusiv pe teritoriul său. Nu ar exista, prin urmare, niciun element transfrontalier care să justifice invocarea de aspecte referitoare la libertățile fundamentale ale pieței interne(16).
33. Având în vedere jurisprudența Curții referitoare la situațiile pur interne, recent sistematizată în Hotărârea Ullens de Schooten(17), acest argument ar trebui respins.
34. Este adevărat că, în general, „dispozițiile Tratatului FUE în materie de libertate de stabilire, de liberă prestare a serviciilor și de liberă circulație a capitalurilor nu își găsesc aplicarea într‑o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru”(18).
35. Totuși, Curtea permite derogări de la această regulă, considerându‑se competentă, în prezența lor, să răspundă la întrebări preliminare adresate în litigii pur interne și lipsite de elemente transfrontaliere evidente.
36. Prima dintre aceste excepții se referă la trimiterile preliminare în care o normă internă extinde la resortisanții acelui stat membru aceleași drepturi pe care normele Uniunii le conferă resortisanților altor state membre, în scopul evitării așa‑numitei discriminări inverse (discriminare à rebours).
37. Potrivit Curții, „interpretarea libertăților fundamentale prevăzute la articolul 49, 56 sau 63 TFUE poate fi relevantă într‑o cauză în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru în cazul în care dreptul național impune instanței de trimitere să acorde unui resortisant al statului membru de care aparține instanța respectivă aceleași drepturi precum cele conferite de dreptul Uniunii în aceeași situație unui resortisant al altui stat membru”(19).
38. În prezenta cauză, instanța de trimitere consideră în mod întemeiat că articolul 53 din Legea nr. 234/2012 interzice discriminarea inversă și determină aplicarea articolului 49 TFUE în cazul resortisanților italieni, chiar și în situații pur interne, astfel cum Curtea a avut deja ocazia să confirme(20).
39. Una dintre celelalte excepții precizate în Hotărârea Ullens de Schooten se referă la „dispozițiile aplicabile nu numai resortisanților unui stat membru, ci și resortisanților celorlalte state membre, [atunci când] decizia pe care [respectiva] instanță o va adopta în urma hotărârii Curții pronunțate cu titlu preliminar va produce efecte și în privința acestor din urmă resortisanți, ceea ce justifică faptul ca ea să răspundă la întrebările care i‑au fost adresate în raport cu dispozițiile tratatului referitoare la libertățile fundamentale în pofida faptului că toate elementele litigiului principal sunt limitate la un singur stat membru”(21).
40. Astfel cum indică instanța de trimitere, reluând argumentele reclamantelor din acțiunea principală, nu este exclusă posibilitatea ca un operator economic din alt stat membru care permite păstrarea urnelor funerare în spații administrate de societăți comerciale să decidă, în viitor, să își desfășoare activitatea pe teritoriul italian. De asemenea, nu este exclusă nici posibilitatea ca un resortisant al unui alt stat membru să dorească să dispună de opțiunea de a recurge la servicii similare pe teritoriul italian.
41. Considerăm, așadar, că decizia de trimitere stabilește, deși laconic, o oarecare legătură între obiectul sau circumstanțele litigiului și articolele 49 și 56 TFUE(22).
42. Celor expuse anterior trebuie să li se adauge un argument specific privind eventuala(23) aplicabilitate a Directivei 2006/123, ale cărei dispoziții (și anume cele ale capitolului III privind libertatea de stabilire pentru prestatori) „trebuie interpretate în sensul că se aplică și unei situații în care toate elementele relevante sunt limitate la interiorul unui singur stat membru”(24).
43. În această privință, Curtea a statuat că:
‑ „textul acestor dispoziții [capitolul III din Directiva 2006/123] nu prevede nicio condiție referitoare la existența unui element de extraneitate”;
‑ „articolul 2 alineatul (1) din [Directiva 2006/123] prevede, în termeni generali, fără a face distincție între activitățile de servicii cu o dimensiune externă și activitățile de prestări servicii care nu au un element de această natură, că această directivă se aplică «serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru»”;
‑ „articolul 4 punctul 2 și articolul 4 punctul 5 din Directiva 2006/123, care definesc noțiunile «prestator» și «stabilire», nu fac referire la niciun element transfrontalier”;
‑ „în sfârșit, interpretarea potrivit căreia dispozițiile din capitolul III din Directiva 2006/123 se aplică nu numai prestatorului care dorește să se stabilească în alt stat membru, ci și celui care dorește să se stabilească în propriul stat membru este conformă cu obiectivele urmărite de această directivă”;
‑ „constatarea potrivit căreia dispozițiile capitolului III din Directiva 2006/123 se aplică și în situații pur interne este confirmată de asemenea de examinarea lucrărilor pregătitoare ale acestei directive”(25).
44. Prin urmare, nu poate fi admisă prima obiecție privind inadmisibilitatea cererii.
45. De asemenea, se cuvine a fi respinsă și cea de a doua obiecție, prin intermediul căreia se critică faptul că cererea de decizie preliminară nu cuprinde elementele de fapt și de drept necesare pentru a permite Curții să se pronunțe. În special, guvernul italian și orașul Padova indică faptul că expunerea legislației italiene relevante se limitează la Regulamentul privind serviciile funerare al orașului Padova, dar omite să descrie cadrul normativ național și regional, cu rang superior, în care se încadrează regulamentul menționat.
46. Considerăm, dimpotrivă, că instanța de trimitere a explicat în mod suficient elementele de bază din dreptul național care determină interzicerea serviciilor private de păstrare a urnelor funerare, în scopul verificării lor prin prisma normelor de drept al Uniunii a căror interpretare îi este necesară. Sunt îndeplinite cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, iar cererea de decizie preliminară îndeplinește condițiile care decurg din jurisprudența în acest domeniu(26).
47. Faptul că instanța de trimitere s‑a referit doar la argumentele reclamanților din litigiul principal, iar nu la cele prezentate de orașul Padova nu schimbă această concluzie, deoarece posibilitatea de a include anumite argumente, iar nu altele face parte din marja de apreciere de care dispune instanța națională atunci când își formulează întrebările preliminare.
48. Considerăm, în consecință, că întrebarea preliminară este admisibilă.
B. Cu privire la fond
49. Mai întâi, este necesar să se verifice dacă, în speță, s‑ar putea aduce atingere normelor referitoare la libertatea de stabilire sau celor referitoare la libera circulație a serviciilor. În cazul unui răspuns afirmativ, a doua etapă ar fi analizarea aplicabilității Directivei 2006/123 sau a dispozițiilor de drept primar care reglementează aceste libertăți (articolele 49 și 56 TFUE).
50. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, obiectivul libertății de stabilire garantate la articolul 49 TFUE este de a permite unui resortisant al unui stat membru să înființeze un sediu în alt stat membru pentru a‑și exercita activitățile pe teritoriul acestuia și de a favoriza, astfel, întrepătrunderea economică și socială în interiorul Uniunii în domeniul activităților independente.
51. Această libertate implică, așadar, posibilitatea ca o persoană fizică sau juridică să participe, în mod stabil și continuu, la viața economică a unui stat membru diferit de statul său membru de origine și să beneficieze de aceasta exercitând în mod efectiv o activitate economică printr‑o instalare stabilă și pentru o perioadă nedeterminată(27).
52. În ceea ce privește libera prestare a serviciilor consacrată la articolul 56 din TFUE, aceasta acoperă toate prestațiile care nu sunt oferite în mod stabil și continuu de la un sediu profesional situat în statul membru de destinație(28).
53. În procedura principală, Memoria Srl urmărește să faciliteze serviciul de păstrare a urnelor funerare, prin intermediul unei instalări permanente și pentru o perioadă nedeterminată în orașul Padova. Intenția sa se încadrează, așadar, în domeniul libertății de stabilire(29).
54. O eventuală îngrădire a acestei libertăți poate fi examinată prin raportarea ei la o normă de drept derivat (Directiva 2006/123) sau la dreptul primar (articolul 49 TFUE).
55. În cazul în care restricția se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123, nu mai este necesară examinarea ei și din perspectiva articolului 49 TFUE. Examinarea simultană a unei măsuri naționale din perspectiva dispozițiilor Directivei 2006/123 și a dispozițiilor TFUE ar echivala cu introducerea unei examinări de la caz la caz în temeiul dreptului primar, repunând astfel în discuție armonizarea focalizată realizată de directiva menționată(30).
1. Încadrarea activității în litigiu în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123
56. Întrebarea succesivă este dacă serviciul de păstrare a urnelor funerare intră în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123, care urmărește facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor.
57. O primă lectură a articolului 2 din Directiva 2006/123 ar pleda în favoarea aplicabilității acesteia. Potrivit alineatului (1) al acestui articol, directiva „se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru”. Excepțiile de la această regulă se regăsesc la alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol și niciuna nu vizează, cel puțin în mod explicit, serviciile funerare în general sau păstrarea urnelor funerare în special(31).
58. Având în vedere că serviciul de păstrare a urnelor funerare furnizat de Memoria Srl ar putea fi considerat o activitate economică independentă, prestată în schimbul unei remunerații(32), includerea sa în prevederea generală [articolul 2 alineatul (1)], iar nu în excepții [alineatele (2) și (3)] ar pleda în favoarea aplicării Directivei 2006/123.
59. Totuși, potrivit articolului 1 alineatul (3) din Directiva 2006/123, aceasta „nu are ca obiect eliminarea monopolurilor care prestează servicii”. Considerentul (8) al directivei aduce anumite clarificări cu privire la acest aspect, prevăzând că „[d]ispozițiile [acesteia] referitoare la libertatea de stabilire și la libera circulație a serviciilor ar trebui aplicate doar în măsura în care activitățile respective sunt deschise concurenței, astfel încât statele membre să nu fie obligate […] să desființeze monopolurile existente […]”(33).
60. Reglementarea orașului Padova sustrage de la concurența dintre operatorii privați prestarea de servicii de păstrare a urnelor funerare, făcând‑o obiectul unui monopol. Monopolul este atribuit întreprinderii municipale însărcinate cu gestionarea serviciilor funerare. În această măsură, reglementarea menționată împiedică accesul altor întreprinderi, precum Memoria Srl, la această activitate.
61. Faptul că aceste monopoluri prestatoare de servicii se află în afara domeniului de aplicare al Directivei 2006/123 este precizat de articolul 1 alineatul (3) din aceasta, interpretat în lumina considerentului (8). De aceea, în capitolul III din Directiva 2006/123, care cuprinde norme care vizează în mod specific libertatea de stabilire, nu există nicio dispoziție aplicabilă acestor monopoluri, create prin intermediul unei reglementări naționale. Astfel:
‑ Articolele 9-13 se referă la regimurile de autorizare pentru accesul la exercitarea unei activități de servicii, care sunt în mod evident diferite de cazurile în care accesul la această activitate este interzis pentru toți operatorii, cu excepția beneficiarului monopolului.
‑ Articolele 14 și 15 stabilesc o distincție între cerințele interzise și cele supuse evaluării. Cerințele interzise (articolul 14 punctele 1-8) nu pot fi justificate, iar statele membre trebuie să le elimine de îndată și în mod sistematic. În niciuna dintre acestea nu poate fi încadrată o interdicție precum cea impusă de orașul Padova.
‑ În ceea ce privește cerințele supuse evaluării [articolul 15 alineatul (1)], statelor membre le revine obligația de a examina dacă sistemul lor juridic prevede vreuna dintre cerințele menționate la alineatul (2) al acestui articol și de a se asigura că cerințele respective îndeplinesc condițiile de nediscriminare, de necesitate și de proporționalitate stabilite la alineatul (3) al articolului menționat. Interzicerea exercitării unei activități lucrative de păstrare a urnelor funerare impusă unor operatori diferiți de cel desemnat de orașul Padova nu se încadrează nici în vreuna dintre cerințele supuse evaluării.
62. Pe scurt, considerăm că un monopol privind prestarea de servicii de păstrare a urnelor funerare precum cel în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123.
2. Aplicarea directă a normelor din Tratatul FUE
63. În cazul în care nu există nicio normă de armonizare în dreptul derivat, examinarea restricției privind libertatea de stabilire trebuie să se realizeze prin raportare la dreptul primar(34). Concret, prin raportare la articolul 49 TFUE și la jurisprudența Curții, în care se regăsește o amplă interpretare a acestuia.
64. O normă internă care nu permite exercitarea activității de păstrare a urnelor funerare decât unui singur operator autorizat reprezintă, eo ipso, un obstacol insurmontabil pentru prestarea serviciului respectiv de către orice altă întreprindere. Depozitarul unei urne funerare nu poate apela decât la titularul serviciului municipal de administrare a cimitirelor dacă dorește păstrarea urnei în afara locuinței proprii, fără a putea solicita respectivul serviciu niciunui alt furnizor.
65. În aceste condiții, supunând exercitarea activității unui regim de exclusivitate în favoarea unui operator unic, orașul Padova restrânge atât libertatea de stabilire, cât și libera prestare a serviciilor(35). Monopolurile de prestări de servicii nu intră sub incidența articolul 37 TFUE(36).
66. În conformitate cu articolul 14 TFUE și cu articolul 106 alineatul (2) TFUE, prestarea activității de păstrare a urnelor funerare, astfel cum este reglementată de normele naționale(37), ar putea intra în categoria serviciilor de interes economic general sau a serviciilor de interes general de natură non‑economică(38).
67. Trebuie luate în considerare, în prima dintre aceste ipoteze, „competențele discreționare ample ale autorităților naționale, regionale și locale în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea” acestor servicii în funcție de „diferențele dintre nevoile și preferințele utilizatorilor, care pot rezulta din circumstanțe geografice, sociale sau culturale diferite”(39).
68. Dacă, dimpotrivă, este vorba despre un serviciu de interes general de natură noneconomică, articolul 2 din Protocolul (nr. 26) privind serviciile de interes general anexat la Tratatul de la Lisabona prevede, în termeni deosebit de puternici că „[d]ispozițiile tratatelor nu aduc în niciun fel atingere competenței statelor membre în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea” unor astfel de servicii(40).
69. Or, înscrisurile din dosar nu furnizează elemente suficiente care să permită să se ajungă la o concluzie certă, mai ales dacă se ține seama de faptul că autoritățile naționale trebuie să definească în mod riguros obiectivele impuse furnizorilor respectivelor servicii. Așadar, este de competența instanței de trimitere să elucideze acest aspect(41).
70. În cazul în care instanța de trimitere optează să aplice articolul 106 TFUE, ea va trebui să verifice și dacă activitatea în litigiu este supusă celorlalte norme ale tratatelor (printre care cele privind libertatea de stabilire și restricțiile acesteia), ceea ce este în general cazul, cu excepția situației în care „aplicarea acestor norme […] împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale” care a fost încredințată întreprinderii responsabile de furnizarea acestui serviciu.
71. Oricare ar fi calea aleasă, trebuie să se stabilească dacă restricționarea dreptului de stabilire poate fi justificată din motive „de ordine publică, de siguranță și de sănătate publică” sau din (alte) motive imperative de interes general, în conformitate cu jurisprudența Curții. Vom face referire exclusiv la motivele invocate în cadrul litigiului.
a) Sănătatea publică
72. Autoritățile naționale care invocă această justificare trebuie să demonstreze că legislația lor este conformă cu principiul proporționalității, cu alte cuvinte că restricția întemeiată pe acest motiv este indispensabilă pentru atingerea obiectivului declarat și că acest obiectiv nu ar putea fi atins prin interdicții sau limitări de o amploare mai redusă sau care să afecteze într‑o mai mică măsură comerțul în cadrul Uniunii. Statul membru care invocă excepția privind protecția sănătății publice trebuie să furnizeze dovezi corespunzătoare sau o analiză a oportunității și a proporționalității măsurii restrictive adoptate, precum și date specifice care să susțină argumentul său(42).
73. În opinia noastră, în prezenta cauză nu a fost realizată această demonstrație și nici nu este îndeplinită condiția de proporționalitate. Astfel cum subliniază Comisia, spre deosebire de rămășițele pământești, cenușa acestora constituie o materie inertă din punct de vedere biologic și nu reprezintă un risc pentru sănătatea publică. Procesul de incinerare, la finalul căruia cenușa defunctului este încredințată rudelor sale, elimină acest risc.
74. Este adevărat că împrăștierea necontrolată a cenușii din urnele funerare ar putea provoca anumite inconveniente minore pentru sănătatea publică. Pentru a elimina acest risc, ar fi suficient să se impună întreprinderilor private care prestează serviciul de păstrare a urnelor funerare să respecte condiții similare celor impuse cimitirelor publice. Aceasta ar fi o alternativă mai puțin restrictivă pentru libertatea de stabilire decât interzicerea totală a exercitării acestei activități de către întreprinderile private(43).
b) Respectarea memoriei defunctului
75. Orașul Padova invocă „protejarea sentimentului de pietate față de defuncți și garantarea liniștii și a respectării demnității în spațiile pentru înmormântare din mediul urban” drept justificare a reglementării sale.
76. Respectarea defuncților constituie o valoare comună amplu împărtășită de societățile din toate statele membre(44). Nu se poate exclude, a priori, că ea ar putea justifica o îngrădire a libertății de stabilire(45), cum este cea care rezultă din interzicerea activității comerciale de păstrare a urnelor funerare.
77. Astfel fiind, apar cel puțin două probleme atunci când se aplică criteriul proporționalității în privința acestei justificări ipotetice. Prima este că o întreprindere privată ar putea, în egală măsură, să asigure în mod adecvat respectarea rămășițelor pământești, impunându‑i‑se să furnizeze serviciul în condiții similare celor impuse cimitirelor municipale(46). Prin urmare, există măsuri alternative mai puțin restrictive decât interzicerea acestei activități pentru întreprinderile comerciale.
78. În al doilea rând, considerația cuvenită defuncților nu ar avea de ce să se diminueze în cazul în care întreprinderile private furnizoare de servicii de păstrare a urnelor funerare s‑ar confrunta cu falimentul, cu alte forme de lichidare sau cu închiderea activității. Posibilitatea ca, în astfel de situații, urnele funerare să rămână fără protecție și control este un risc pe care autoritățile italiene l‑ar putea neutraliza obligând aceste întreprinderi să transfere urnele către cimitirele publice sau să le restituie titularilor lor.
79. Trebuie amintit că articolul 52 punctele 5 și 9 din Regulamentul privind serviciile funerare al orașului Padova autorizează păstrarea urnelor funerare de către membrii familiei defunctului în locuința proprie, iar serviciile funerare municipale pot solicita oricând să se prezinte la depozitar pentru a verifica integritatea urnei și starea de conservare a acesteia. În plus, se poate solicita oricând mutarea într‑un cimitir a urnei încredințate spre păstrare.
80. Aceste obligații, cumulate cu obligația de a restitui urnele către cimitirele municipale sau către rudele defunctului, ar putea fi impuse întreprinderilor pentru a se preveni riscul rămânerii fără protecție a acestora în eventualitatea închiderii sau a lichidării întreprinderii. O dată în plus, există posibilitatea unor măsuri alternative mai puțin restrictive decât interzicerea totală a activității unor astfel de întreprinderi.
c) Ordinea publică în Italia
81. Guvernul italian a precizat în ședință că valorile morale și culturale care predomină în Italia, reflectate în tradițiile sale, se opun posibilității ca activitățile legate de păstrarea rămășițelor pământești să aibă scop lucrativ. Justificarea măsurii impuse de orașul Padova, care este conformă cu o interdicție impusă la nivel național(47), ar decurge, așadar, din faptul că, potrivit scării de valori din societatea italiană, urnele funerare care conțin cenușa rezultată din incinerarea defunctului sunt, în realitate, bunuri extra comercium, iar gestionarea lor este incompatibilă cu scopul lucrativ, caracteristic schimburilor comerciale.
82. Dacă, într‑adevăr, acesta ar fi cazul, s‑ar putea vorbi despre o rezervă axiologică proprie a Republicii Italiene, care nu are de ce să fie, în mod necesar, asumată de alte state membre(48). Deși nu este comparabilă cu interdicția examinată în prezenta cauză, Curtea a considerat justificată interzicerea totală a serviciilor de loterie și a altor jocuri, aflată în vigoare în Regatul Unit, din „considerente de ordin moral, religios sau cultural” printre altele(49).
83. Menționăm acest precedent deoarece noțiunea „ordine publică”, acceptată de Curte în acea cauză, precum și în alte cauze anterioare și ulterioare acesteia, admite să se permită „autorităților naționale competente o marjă de apreciere în limitele impuse de tratat”(50). În cazul în care un stat membru consideră indispensabil să se interzică comercializarea anumitor servicii, cum ar fi serviciile din prezenta cauză, considerându‑le incompatibile cu valorile sau cu interesele fundamentale ale societății lor, analiza conformității lor cu dreptul Uniunii nu poate face abstracție de cerințele de „ordine publică” națională.
84. Din nou, în absența unor elemente de apreciere suplimentare, care nu figurează în cererea de trimitere preliminară, instanța de trimitere va trebui să stabilească dacă, în ordinea sa juridică, interdicția în litigiu se încadrează realmente printre cele care decurg din „ordinea publică” italiană, în sensul expus anterior, și dacă respectiva măsură este singura adecvată, în mod proporțional, pentru respectarea, în acest domeniu, a valorilor pe care se întemeiază.
IV. Concluzie
85. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunale Amministrativo Regionale per il Veneto (Tribunalul Administrativ Regional din Veneto, Italia) după cum urmează:
„Articolul 49 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene se opune, în principiu, unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în virtutea căreia, din motive de sănătate publică sau din rațiuni de pietate datorată defuncților, se interzice întreprinderilor cu scop lucrativ activitatea de păstrare a urnelor funerare atunci când este posibilă identificarea unor modalități mai puțin restrictive de prestare a acestui serviciu care să garanteze, la același nivel, îndeplinirea acestor obiective.
Interdicția în cauză ar putea totuși să fie justificată din motive de ordine publică națională referitoare la protejarea intereselor sau a valorilor culturale ori morale esențiale, împărtășite pe scară largă în statul membru în cauză, dacă această interdicție ar fi indispensabilă pentru respectarea acestor interese sau a acestor valori și cu condiția să nu existe posibilitatea identificării altor măsuri mai puțin riguroase cu același scop, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.”