HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
6 decembrie 2011(*)
„Spațiul de libertate, securitate și justiție – Directiva 2008/115/CE – Standarde și proceduri comune pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Reglementare națională care prevede, în situație de ședere ilegală, o pedeapsă cu închisoarea și o amendă”
În cauza C‑329/11,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) (Franța), prin decizia din 29 iunie 2011, primită de Curte la 5 iulie 2011, în procedura
Alexandre Achughbabian
împotriva
Préfet du Val‑de‑Marne,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnii A. Tizzano, J. N. Cunha Rodrigues, K. Lenaerts, J.-C. Bonichot, J. Malenovský, U. Lõhmus și M. Safjan, președinți de cameră, domnii A. Borg Barthet, M. Ilešič (raportor), A. Arabadjiev, doamna C. Toader și domnul J.-J. Kasel, judecători,
avocat general: domnul J. Mazák,
grefier: doamna R. Șereș, administrator,
având în vedere Ordonanța președintelui Curții din 30 septembrie 2011 prin care s‑a dispus judecarea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu articolul 104a primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 octombrie 2011,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Achughbabian, de C. Papazian și de P. Spinosi, avocați;
– pentru guvernul francez, de doamna E. Belliard, de domnul G. de Bergues și de doamna B. Beaupère‑Manokha, în calitate de agenți;
– pentru guvernul danez, de domnul C. Vang, în calitate de agent;
– pentru guvernul german, de domnii T. Henze și N. Graf Vitzthum, în calitate de agenți;
– pentru guvernul eston, de doamna M. Linntam, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de doamna M. Condou Durande, în calitate de agent,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 348, p. 98).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Achughbabian, pe de o parte, și préfet du Val‑de‑Marne, pe de altă parte, în legătură cu șederea ilegală a domnului Achughbabian pe teritoriul francez.
Cadrul juridic
Directiva 2008/115
3 Considerentele (4), (5) și (17) ale Directivei 2008/115 prevăd:
„(4) Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente și echitabile care să asigure o politică de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației.
(5) Această directivă ar trebui să stabilească un set de norme orizontale, aplicabile tuturor resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc sau care nu mai îndeplinesc condițiile de intrare, ședere sau reședință într‑un stat membru.
[…]
(17) […] Fără a se aduce atingere reținerii inițiale de către autoritățile de aplicare a legii, reglementată prin legislația națională, luarea în custodie publică ar trebui să se efectueze, în general, în centre specializate de cazare.”
4 Articolul 1 din Directiva 2008/115, intitulat „Obiectul”, prevede:
„Prezenta directivă stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar, precum și cu dreptul internațional, inclusiv obligațiile în materie de protecție a refugiaților și de drepturi ale omului.”
5 Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, are următorul cuprins:
„(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.
(2) Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care:
(a) fac obiectul unui refuz de intrare, […] sau care sunt reținuți sau prinși de către autoritățile competente în cazul unei treceri ilegale pe cale terestră, maritimă sau aeriană a frontierei externe a unui stat membru […];
(b) fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau fac obiectul unor proceduri de extrădare.
[…]”
6 Articolul 3 din Directivă, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
2. «ședere ilegală» înseamnă prezența pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant al unei țări terțe care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile […] de intrare, ședere sau reședință în acel stat membru;
3. «returnare» înseamnă procesul de întoarcere a unui resortisant al unei țări terțe – fie prin respectarea voluntară a unei obligații de returnare, fie prin aplicarea forțată a acesteia – în:
– țara de origine, sau
– o țară de tranzit în conformitate cu acordurile comunitare sau bilaterale de readmisie sau alte acorduri, sau
– o altă țară terță, în care resortisantul în cauză al unei țări terțe decide în mod voluntar să se întoarcă și în care acesta va fi acceptat;
4. «decizie de returnare» înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care șederea unui resortisant al unei țări terțe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală și prin care se impune sau se stabilește obligația de returnare;
5. «îndepărtare» înseamnă executarea obligației de returnare, respectiv transportul fizic în afara statului membru;
[…]”
7 Articolele 6-9 din Directiva 2008/115 prevăd:
„Articolul 6
Decizia de returnare
(1) Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).
(2) Resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și care posedă un permis de ședere valid sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, eliberate de un alt stat membru, li se cere să se întoarcă imediat pe teritoriul statului membru respectiv. […]
(3) Statele membre pot decide să nu emită o decizie de returnare pentru un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, dacă resortisantul în cauză al unei țări terțe este preluat de un alt stat membru […].
(4) Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. În acest caz, nu se emite nicio decizie de returnare. […]
(5) În cazul în care un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru face obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care îi conferă un drept de ședere, statul membru respectiv ia în considerare posibilitatea de a nu emite decizia de returnare până la finalizarea procedurii în curs […]
[…]
Articolul 7
Plecarea voluntară
(1) Decizia de returnare prevede un termen adecvat între șapte și treizeci de zile pentru plecarea voluntară, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2) și (4). […]
[…]
(2) Statele membre prelungesc, atunci când este cazul, în mod adecvat termenul plecării voluntare, ținând seama de circumstanțele specifice fiecărui caz în parte, cum ar fi durata șederii, existența copiilor care frecventează școala și existența altor legături familiale și sociale.
(3) În cursul termenului pentru plecare voluntară pot fi impuse o serie de obligații în scopul de a evita riscul de sustragere, cum ar fi aceea de a se prezenta, la intervale de timp periodice, autorităților, de a depune o garanție financiară corespunzătoare, de a prezenta documente sau obligația de a rămâne într‑un anumit loc.
(4) În cazul existenței unui risc de sustragere sau în cazul în care o cerere de permis de ședere a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă sau în cazul în care persoana în cauză prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, statele membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară sau pot să acorde o perioadă mai scurtă de șapte zile.
Articolul 8
Îndepărtarea
(1) Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată în conformitate cu articolul 7.
[…]
(4) În cazul în care statele membre aplică – în ultimă instanță – măsuri coercitive pentru a proceda la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care se opune îndepărtării, aceste măsuri sunt proporționale și recurgerea la forță nu trebuie să depășească limitele rezonabile. Aceste măsuri se aplică astfel cum este prevăzut în legislația națională în conformitate cu drepturile fundamentale și cu respectarea demnității și a integrității fizice a resortisantului în cauză al unei țări terțe.
[…]
Articolul 9
Amânarea îndepărtării
(1) Statele membre amână îndepărtarea:
(a) în cazul în care aceasta ar încălca principiul nereturnării sau
(b) pe durata acordării unui efect suspensiv [prin soluționarea unei acțiuni formulate împotriva unei decizii referitoare la returnare].
(2) Statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o perioadă corespunzătoare, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz. Statele membre iau în considerare în special:
(a) starea fizică sau capacitatea mentală a resortisantului țării terțe;
(b) motive de ordin tehnic, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau imposibilitatea de îndepărtare datorită lipsei identificării.
(3) În cazul în care îndepărtarea se amână în conformitate cu alineatele (1) și (2), resortisantului în cauză al unei țări terțe îi pot fi impuse obligațiile prevăzute la articolul 7 alineatul (3).”
8 Articolele 15 și 16 din Directiva 2008/115 au următorul cuprins:
„Articolul 15
Luarea în custodie publică
(1) Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care:
(a) există riscul de sustragere sau
(b) resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare.
Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și a executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.
[…]
(4) În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat.
(5) Luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni.
(6) Statele membre nu pot extinde perioada menționată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația sa națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită:
(a) lipsei de cooperare a resortisantului în cauză al unei țări terțe sau
(b) întârzierilor în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe.
Articolul 16
Condițiile de luare în custodie publică
(1) Luarea în custodie publică se efectuează, în general, în centre specializate de cazare. Dacă un stat membru nu poate oferi cazare într‑un centru specializat de cazare și trebuie să recurgă la cazarea în cadrul unui penitenciar, resortisanții țărilor terțe luați în custodie publică sunt separați de deținuții obișnuiți.
[…]”
9 Potrivit articolului 20 din Directiva 2008/115, statele membre ar trebui să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a respecta dispozițiile prezentei directive până la 24 decembrie 2010.
Reglementarea națională
Codul privind intrarea și șederea străinilor, precum și dreptul de azil (Code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile)
10 Potrivit articolului L. 211-1 din Codul francez privind intrarea și șederea străinilor, precum și dreptul de azil (denumit în continuare „Ceseda”), „[p]entru a intra în Franța, orice străin trebuie să prezinte […] documentele și vizele impuse de convențiile internaționale și de legislația în vigoare […]”.
11 Potrivit articolului L. 311-1 din acest cod, „[…] orice străin cu o vârstă mai mare de 18 ani care dorește să locuiască în Franța trebuie, după expirarea termenului de trei luni de la data intrării în Franța, să aibă un permis de ședere”.
12 Articolul L. 551-1 din Ceseda, în versiunea în vigoare la data faptelor din acțiunea principală, are următorul cuprins:
„Întrucât luarea în custodie publică a unui străin în centre de cazare nu este de competența administrației penitenciare, aceasta poate fi dispusă când străinul în cauză:
[…]
3° face obiectul unei hotărâri prin care s‑a dispus returnarea la frontieră […] pronunțate cu mai puțin de un an în urmă sau trebuie să fie returnat la frontieră în temeiul unei interdicții de a se afla pe teritoriul francez prevăzută de […] Codul penal, însă nu poate părăsi imediat acest teritoriu;
[…]
6° face obiectul unei obligații de a părăsi teritoriul instituite […] cu mai puțin de un an în urmă și în legătură cu care termenul de o lună pentru a părăsi voluntar teritoriul a expirat, însă nu poate părăsi imediat acest teritoriu.”
13 Articolul L. 552-1 prima teză din Ceseda, în versiunea în vigoare la data faptelor din acțiunea principală, prevedea că, „după împlinirea unui termen de 48 de ore de la data deciziei de luare în custodie, juge des libertés et de la détention (judecătorul desemnat cu soluționarea cererilor privind detenția preventivă și a cererilor de punere în libertate) este sesizat în scopul prelungirii reținerii”.
14 Articolul L. 621-1 din Ceseda prevede:
„Pătrunderea sau șederea unui străin în Franța fără a se conforma dispozițiilor articolelor L. 211-1 și L. 311-1 ori rămânerea unui străin în Franța peste durata autorizată prin viză se pedepsește cu un an de închisoare și cu o amendă de 3 750 de euro.
În plus, instanța poate interzice străinului condamnat, pe o durată care nu poate depăși trei ani, pătrunderea sau șederea în Franța. Măsura expulzării atrage de plin drept returnarea celui condamnat, dacă este cazul, la expirarea pedepsei închisorii.”
15 Unele dintre aceste dispoziții din Ceseda au fost modificate de Legea nr. 2011-672 din 16 iunie 2011 privind imigrația, integrarea și naționalitatea (JORF din 17 iulie 2011, p. 10290), intrată în vigoare la 18 iulie 2011. Articolul L. 621-1 din Ceseda nu se regăsește printre aceste dispoziții modificate.
Codul de procedură penală
16 Potrivit articolului 62-2 din Codul de procedură penală în versiunea în vigoare la data faptelor din acțiunea principală:
„Reținerea preventivă este o măsură de constrângere de competența unui ofițer de poliție judiciară, aflat sub controlul autorității judecătorești, prin care o persoană în legătură cu care există unul sau mai multe motive plauzibile de a bănui că a săvârșit sau a încercat să săvârșească o infracțiune sancționată cu pedeapsa cu închisoarea este menținută la dispoziția anchetatorilor.”
Acțiunea principală și întrebarea preliminară
17 La 24 iunie 2011, poliția a efectuat controale de identitate pe drumurile publice din Maisons‑Alfort (Franța). Una dintre persoanele interogate cu ocazia acestor controale a declarat că se numește Alexandre Achughbabian și că este născută în Armenia la 9 iulie 1990.
18 Potrivit procesului‑verbal întocmit de poliție, domnul Achughbabian a declarat de asemenea că este cetățean armean. Acesta din urmă neagă totuși că a declarat acest lucru.
19 Bănuit că ar fi săvârșit și ar fi continuat să săvârșească fapta prevăzută la articolul L. 621-1 din Ceseda, domnul Achughbabian a fost reținut preventiv.
20 O examinare mai aprofundată a situației domnului Achughbabian a relevat ulterior că persoana interesată a intrat în Franța la 9 aprilie 2008 și a solicitat acordarea unui permis de ședere, că respectiva cerere a fost respinsă la 28 noiembrie 2008, această respingere fiind confirmată la 27 ianuarie 2009 de préfet du Val‑d’Oise și însoțită de o hotărâre a acestuia din urmă, notificată domnului Achughbabian la 14 februarie 2009, în care se prevedea obligația de a părăsi teritoriul francez în termen de o lună.
21 La 25 iunie 2011, o hotărâre prin care se dispune returnarea la frontieră și o hotărâre de luare în custodie publică administrativă au fost adoptate de préfet du Val‑de‑Marne și notificate domnului Achughbabian.
22 La 27 iunie 2011, juge des libertés et de la détention din cadrul tribunal de grande instance de Créteil (Tribunalul de Mare Instanță din Créteil), sesizat în temeiul articolului L. 552-1 din Ceseda în scopul prelungirii reținerii peste termenul de 48 de ore, a dispus această prelungire și a respins excepțiile de nulitate ridicate de domnul Achughbabian care priveau, printre altele, reținerea sa preventivă.
23 Una dintre excepțiile menționate era întemeiată pe Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi (C‑61/11 PPU, nepublicată încă în Repertoriu), prin care Curtea a statuat că Directiva 2008/115 se opune unei reglementări dintr‑un stat membru care prevede aplicarea unei pedepse cu închisoarea pentru simplul motiv că un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, încălcând un ordin de a părăsi teritoriul acestui stat într‑un termen determinat, rămâne pe teritoriul respectiv fără motive justificate. Potrivit domnului Achughbabian, din această hotărâre rezultă că pedeapsa cu închisoarea prevăzută la articolul L. 621-1 din Ceseda este incompatibilă cu dreptul Uniunii. Având în vedere această incompatibilitate, precum și norma potrivit căreia reținerea nu poate avea loc decât în cazul în care se bănuiește săvârșirea unei infracțiuni sancționate cu o pedeapsă cu închisoarea, procedura desfășurată în speță ar fi nelegală.
24 La 28 iunie 2011, domnul Achughbabian a formulat apel împotriva ordonanței pronunțate de juge des libertés et de la détention din cadrul tribunal de grande instance de Créteil în fața cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris). Aceasta a constatat că domnul Achughbabian este cetățean armean, că a făcut obiectul unei măsuri de reținere preventivă și apoi de luare în custodie publică pentru ședere ilegală și că a invocat faptul că articolul L. 621-1 din Ceseda nu este compatibil cu Directiva 2008/115, astfel cum a fost interpretată în Hotărârea El Dridi, citată anterior.
25 În aceste împrejurări, cour d’appel de Paris a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Ținând cont de domeniul său de aplicare, Directiva [2008/115] se opune unei reglementări naționale, precum articolul L. 621-1 din [Ceseda], care prevede aplicarea pedepsei închisorii unui resortisant al unei țări terțe doar pentru motivul caracterului ilegal al intrării sau al șederii sale pe teritoriul național?”
26 Pe de altă parte, instanța de trimitere a dispus încetarea măsurii de luare în custodie publică a domnului Achughbabian.
27 La cererea instanței de trimitere, camera desemnată a examinat necesitatea judecării prezentei cauze potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 104b din Regulamentul de procedură. Camera menționată a decis, după ascultarea avocatului general, să respingă această cerere.
Cu privire la întrebarea preliminară
28 Trebuie arătat de la bun început că Directiva 2008/115 nu privește decât returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală într‑un stat membru și nu are, așadar, ca obiect armonizarea integrală a normelor naționale privind șederea străinilor. În consecință, această directivă nu se opune posibilității ca dreptul unui stat membru să califice șederea ilegală drept infracțiune și să prevadă sancțiuni penale pentru a descuraja și pentru a reprima săvârșirea unei astfel de infracțiuni în raport cu normele naționale în materie de ședere.
29 Întrucât normele și procedurile comune instituite de Directiva 2008/115 nu se referă decât la adoptarea unor decizii de returnare și la executarea acestor decizii, trebuie arătat, de asemenea, că această directivă nu se opune unei dețineri în vederea stabilirii caracterului legal sau nelegal al șederii unui resortisant al unei țări terțe.
30 Această constatare este confirmată de considerentul (17) al directivei menționate, din cuprinsul căruia rezultă că condițiile arestării inițiale a resortisantului țării terțe bănuit că s‑ar afla în situație de ședere ilegală într‑un stat membru sunt reglementate în continuare de dreptul național. Pe de altă parte, după cum a observat guvernul francez, s‑ar aduce atingere obiectivului Directivei 2008/115, mai precis, returnării eficiente a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, dacă statele membre nu ar avea posibilitatea să evite, printr‑o modalitate de privare de libertate precum reținerea preventivă, ca o persoană bănuită că se află în situație de ședere ilegală să fugă înainte ca situația sa să fie clarificată.
31 În această privință, este necesar să se considere că autoritățile competente trebuie să dispună de un termen în mod cert scurt, dar rezonabil pentru a identifica persoana controlată și pentru a căuta datele care permit să se stabilească dacă această persoană este un resortisant al unei țări terțe a cărui ședere ar fi ilegală. Determinarea numelui și a cetățeniei se poate dovedi dificilă în cazul în care persoana interesată nu cooperează. Verificarea existenței unei șederi ilegale poate și ea să se dovedească complexă, în special atunci când persoana interesată invocă statutul de solicitant de azil sau de refugiat. Având în vedere cele menționate, autoritățile competente sunt obligate, în scopul de a evita să aducă atingere obiectivului Directivei 2008/115, astfel cum a fost amintit la punctul precedent, să acționeze cu diligență și să se pronunțe fără întârziere asupra caracterului legal sau ilegal al șederii persoanei în cauză. Odată ce a fost constatată ilegalitatea șederii, autoritățile menționate trebuie, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată și fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute de aceasta din urmă, să adopte o decizie de returnare.
32 Deși din cele menționate rezultă că Directiva 2008/1145 nu se opune nici unei reglementări naționale precum articolul L. 621-1 din Ceseda, în măsura în care aceasta califică șederea ilegală drept infracțiune și prevede sancțiuni penale, printre care pedeapsa cu închisoarea, pentru a pune capăt acestei șederi, nici reținerii unui resortisant al unei țări terțe în vederea determinării caracterului legal sau ilegal al acesteia, trebuie să se verifice, în continuare, dacă această directivă se opune unei reglementări cum este articolul L. 621-1 din Ceseda, în măsura în care poate conduce la o deținere în cursul procedurii de returnare reglementate de directiva menționată.
33 În această privință, Curtea a arătat deja că, deși, în principiu, legislația penală și normele de procedură penală sunt de competența statelor membre, acest domeniu poate fi totuși influențat de dreptul Uniunii. Rezultă că, în pofida faptului că nici articolul 63 primul paragraf punctul 3 litera (b) CE, dispoziție reluată la articolul 79 alineatul (2) litera (c) TFUE, nici Directiva 2008/115, adoptată în special în temeiul acestei dispoziții din Tratatul CE, nu exclud competența penală a statelor membre în domeniul imigrației clandestine și al șederii ilegale, acestea din urmă trebuie să își adapteze legislația în acest domeniu astfel încât să asigure respectarea dreptului Uniunii. Statele membre nu pot să aplice o reglementare penală care poate pune în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin directiva menționată și, prin urmare, să o lipsească de efectul său util (Hotărârea El Dridi, citată anterior, punctele 53 la 55 și jurisprudența citată).
34 Pentru a răspunde la întrebarea dacă Directiva 2008/115 se opune, pentru motive similare celor prevăzute de Curte în Hotărârea El Dridi, citată anterior, trebuie să se constate, mai întâi, că situația reclamantului din acțiunea principală corespunde celei evocate la articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată.
35 Astfel, din dosarul și din răspunsul instanței de trimitere la o cerere de clarificare care i‑a fost adresată de Curte rezultă că un ordin de a părăsi teritoriul francez care stabilește un termen de o lună pentru plecarea voluntară a fost notificat la 14 februarie 2009 domnului Achughbabian și că ordinul menționat nu a fost respectat de acesta. Întrucât respectiva decizie de returnare nu mai era în vigoare la 24 iunie 2011, data controlului și a reținerii preventive a domnului Achughbabian, o nouă decizie de returnare a fost adoptată la 25 iunie 2011, care a luat de această dată forma unei hotărâri prin care se dispune returnarea la frontieră, în care nu se prevedea un termen de plecare voluntară. În consecință, indiferent de problema dacă situația reclamantului din acțiunea principală trebuie asimilată situației unei persoane care nu a respectat o obligație de returnare în termenul acordat pentru plecare voluntară sau a unei persoane căreia i‑a fost adresată o decizie de returnare fără stabilirea unui termen pentru plecare voluntară, situația menționată este în orice caz vizată de articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2008/115 și, prin urmare, dă naștere obligației impuse de acest articol statului membru în cauză de a adopta toate măsurile necesare pentru a efectua îndepărtarea, și anume, în temeiul articolului 3 punctul 5 din directiva menționată, transportul fizic în afara statului membru.
36 Apoi, trebuie arătat că din cuprinsul punctului 8 alineatele (1) și (4) din Directiva 2008/115 rezultă clar că termenii „măsuri” și „măsuri coercitive” utilizați se referă la orice intervenție care conduce, în mod eficient și proporțional, la returnarea persoanei interesate. Articolul 15 din directiva menționată prevede că luarea în custodie publică a persoanei interesate nu este permisă decât în vederea pregătirii și a desfășurării procesului de îndepărtare și că această formă de privare de libertate nu poate fi menținută decât pentru o perioadă maximă de șase luni, care poate fi extinsă la douăsprezece luni numai în cazul în care neexecutarea deciziei de returnare pe perioada celor șase luni este cauzată de lipsa de cooperare a persoanei interesate sau de întârzieri suferite în vederea obținerii documentației necesare din partea țărilor terțe.
37 Or, în mod evident, aplicarea și executarea unei pedepse cu închisoarea în cursul procedurii de returnare prevăzute de Directiva 2008/115 nu contribuie la realizarea îndepărtării, care reprezintă obiectivul acestei proceduri, și anume transportul fizic al persoanei interesate în afara statului membru. Prin urmare, o astfel de pedeapsă nu constituie o „măsură” sau o „măsură coercitivă” în sensul articolului 8 din Directiva 2008/115.
38 În sfârșit, părțile nu contestă că, întrucât reglementarea națională în cauză în acțiunea principală prevede o pedeapsă cu închisoarea pentru orice resortisant al unei țări terțe cu o vârstă mai mare de 18 ani și care se află în situație de ședere ilegală în Franța după expirarea termenului de trei luni de la intrarea sa pe teritoriul francez, aceasta poate conduce la o deținere, în timp ce, potrivit normelor și procedurilor comune prevăzute la articolele 6, 8, 15 și 16 din Directiva 2008/115, un astfel de resortisant al unei țări terțe trebuie în mod prioritar să facă obiectul unei proceduri de returnare și poate în plus, în ceea ce privește privarea de libertate, să facă obiectul luării în custodie publică.
39 O reglementare națională precum cea în discuție în acțiunea principală poate, în consecință, să împiedice aplicarea normelor și a procedurilor comune stabilite de Directiva 2008/115 și poate să întârzie returnarea, aducând astfel atingere, cum este cazul reglementării în cauză în acțiunea care a condus la pronunțarea Hotărârii El Dridi, citată anterior, efectului util al directivei menționate.
40 Concluzia enunțată mai sus nu este infirmată nici de împrejurarea, amintită de guvernul francez, potrivit căreia, în temeiul circularelor adresate instanțelor judecătorești, pedepsele prevăzute de reglementarea națională în cauză în acțiunea principală sunt rar aplicate în afara cazurilor în care persoana care se află în situație de ședere ilegală a săvârșit, în plus față de infracțiunea reprezentată de șederea ilegală, o altă faptă penală, nici de faptul invocat de asemenea de guvernul francez că domnul Achughbabian nu a fost condamnat la pedepsele menționate.
41 În această privință, trebuie arătat că resortisanții țărilor terțe care au săvârșit, pe lângă infracțiunea de ședere ilegală, una sau mai multe alte infracțiuni în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/115 pot, dacă este cazul, să nu intre sub incidența acestuia. Totuși, niciun element din dosarul prezentat Curții nu sugerează că domnul Achughbabian ar fi săvârșit o altă infracțiune decât cea care constă în șederea ilegală pe teritoriul francez. Prin urmare, situația reclamantului din acțiunea principală trebuie să intre în domeniul de aplicare al Directivei 2008/115, articolul 2 alineatul (2) litera (b) din aceasta neputând fi în mod evident interpretat, sub sancțiunea de a lipsi această directivă de obiectul său și de efectul său obligatoriu, în sensul că statele membre ar avea posibilitatea de a nu aplica normele și procedurile comune prevăzute de directiva menționată în cazul resortisanților țărilor terțe care nu au săvârșit decât infracțiunea de ședere ilegală.
42 În ceea ce privește împrejurarea că domnul Achughbabian nu a fost condamnat până în prezent la pedepsele cu închisoarea și cu amendă prevăzute la articolul L. 621-1 din Ceseda, trebuie arătat că nu se contestă că adoptarea împotriva sa a unei hotărâri prin care se dispune returnarea la frontieră s‑a întemeiat pe constatarea infracțiunii de ședere ilegală prevăzute la articolul menționat și că acesta din urmă este, indiferent de conținutul împrejurărilor menționate de guvernul francez, susceptibil să conducă la o condamnarea la pedepsele menționate. În consecință, articolul L. 621-1 din Ceseda, precum și problema compatibilității cu dreptul Uniunii sunt pertinente în cauza principală, instanța de trimitere și guvernul francez nemenționând de altfel nici clasarea definitivă, nici, mai general, o decizie care exclude definitiv orice posibilitate de urmărire împotriva domnului Achughbabian pentru infracțiunea menționată.
43 În plus, similar celor amintite la punctul 33 din prezenta hotărâre, trebuie subliniată obligația statelor membre care rezultă din articolul 4 alineatul (3) TUE și care este menționată la punctul 56 din Hotărârea El Dridi, citată anterior, de a lua orice măsură corespunzătoare pentru a asigura executarea obligațiilor care rezultă din Directiva 2008/115 și de a se abține de la luarea oricărei măsuri care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor acesteia. Este important ca dispozițiile naționale aplicabile să nu fie susceptibile să compromită buna aplicare a normelor și a procedurilor comune introduse de directiva menționată.
44 În sfârșit, nu poate fi primită argumentarea guvernelor german și eston, potrivit căreia articolele 8, 15 și 16 din Directiva 2008/115 se opun în mod cert ca pedeapsa cu închisoarea să fie aplicată în cursul procedurii de îndepărtare prevăzute de aceste articole, însă nu se opun ca un stat membru să îi aplice unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală o pedeapsă cu închisoarea înainte de a proceda la înstrăinarea acestei persoane în conformitate cu condițiile prevăzute de directivă.
45 În această privință, este suficient să se constate că atât din obligația de loialitate a statelor membre, cât și din cerințele de eficacitate amintite în special în considerentul (4) al Directivei 2008/115 rezultă că obligația impusă la articolul 8 din această directivă statelor membre de a efectua îndepărtarea, în ipotezele prevăzute la alineatul (1) al acestui articol, trebuie îndeplinită în cel mai scurt termen. În mod evident, nu aceasta ar fi situația dacă, după ce a constatat șederea ilegală a resortisantului unei țări terțe, statul membru în cauză ar efectua, înainte de executarea deciziei de returnare, chiar înainte de însăși adoptarea deciziei respective, măsuri de urmărire penală urmate, dacă este cazul, de o pedeapsă cu închisoarea. O astfel de procedură ar întârzia îndepărtarea (Hotărârea El Dridi, citată anterior, punctul 59) și nu figurează, în plus, printre justificările unui raport de îndepărtare menționate la articolul 9 din Directiva 2008/115.
46 Deși din toate considerațiile precedente rezultă că statele membre pentru care Directiva 2008/115 este obligatorie nu pot institui o pedeapsă cu închisoarea pentru resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală în împrejurări în care aceștia trebuie, în temeiul unor norme și al unor proceduri comune stabilite de această directivă, să fie îndepărtați și pot, în vederea pregătirii și a desfășurării acestei îndepărtări, cel mult să facă obiectul unei măsuri de reținere, acest lucru nu exclude facultatea statelor membre de a adopta sau de a menține dispoziții, dacă este cazul cu caracter penal, care să stabilească, cu respectarea principiilor directivei menționate și a obiectivului acesteia, situația în care prin măsurile coercitive nu s‑a reușit să se realizeze îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală (Hotărârea El Dridi, citată anterior, punctele 52 și 60).
47 Având în vedere această posibilitate, trebuie să se constate că teza susținută de guvernele care au formulat observații în fața Curții, potrivit căreia o interpretare precum cea de mai sus ar pune capăt posibilității statelor membre de a descuraja șederea ilegală, nu este fondată.
48 În special, Directiva 2008/115 nu se opune aplicării unor sancțiuni penale, potrivit unor norme naționale de procedură penală, resortisanților țărilor terțe care au făcut obiectul procedurii de returnare stabilite de această directivă și care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru fără un motiv justificat de nereturnare.
49 În această privință, trebuie subliniat că în cadrul aplicării normelor de procedură penală menționate, aplicarea sancțiunilor amintite la punctul precedent trebuie să respecte pe deplin drepturile fundamentale și în special cele garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.
50 Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că
– se opune unei reglementări dintr‑un stat membru care instituie sancțiuni penale pentru șederea ilegală, în măsura în care aceasta permite deținerea unui resortisant al unei țări terțe care, deși se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru și nu este dispus să părăsească acest teritoriu voluntar, nu a fost supus măsurilor coercitive la care se referă articolul 8 din această directivă, iar în cazul luării sale în custodie publică în vederea pregătirii și a desfășurării acestei îndepărtări, nu a fost atins termenul maxim al acestei luări în custodie și
– nu se opune unei astfel de reglementări, în măsura în care aceasta permite deținerea resortisantului unei țări terțe căruia i s‑a aplicat procedura de returnare stabilită de directiva menționată și care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul amintit fără un motiv justificat de nereturnare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
51 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală trebuie interpretată în sensul că
– se opune unei reglementări dintr‑un stat membru care instituie sancțiuni penale pentru șederea ilegală în măsura în care aceasta permite deținerea unui resortisant al unei țări terțe care, deși se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru și nu este dispus să părăsească acest teritoriu voluntar, nu a fost supus măsurilor coercitive la care se referă articolul 8 din această directivă, iar în cazul luării sale în custodie publică în vederea pregătirii și a desfășurării acestei îndepărtări, nu a fost atins termenul maxim al acestei luări în custodie și
– nu se opune unei astfel de reglementări în măsura în care aceasta permite deținerea resortisantului unei țări terțe căruia i s‑a aplicat procedura de returnare stabilită de directiva menționată și care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul amintit fără un motiv justificat de nereturnare.
Semnături