Ediție provizorie
HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi extinsă)
22 aprilie 2016(*)
„Ajutoare de stat – Directiva 92/81/CEE – Accize pentru uleiurile minerale – Uleiuri minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină – Scutire de acciză – Încredere legitimă – Securitate juridică – Termen rezonabil”
În cauza T‑56/06 RENV II,
Republica Franceză, reprezentată de G. de Bergues, de D. Colas și de R. Coesme, în calitate de agenți,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de V. Di Bucci, de N. Khan, de G. Conte, de D. Grespan și de K. Walkerová, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare a articolului 5 din Deciziei 2006/323/CE a Comisiei din 7 decembrie 2005 privind scutirea de acciză pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia, pusă în aplicare de Franța, de Irlanda și, respectiv, de Italia (JO 2006, L 119, p. 12), în măsura în care impune Republicii Franceze să recupereze ajutorul de stat incompatibil cu piața comună pe care l‑a acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii de acciză pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne (Franța),
TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă),
compus din domnul H. Kanninen, președinte, doamna I. Pelikánová (raportor), domnii E. Buttigieg, S. Gervasoni și L. Madise, judecători,
grefier: doamna S. Bukšek Tomac, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 martie 2015,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
Scutirea în litigiu
1 Alumina (sau oxidul de aluminiu) este un praf alb utilizat în principal în topitorii pentru producerea de aluminiu. Aceasta este extrasă din bauxită printr‑un procedeu de rafinare a cărui ultimă etapă este calcinarea. Alumina calcinată este utilizată în proporție de peste 90 % pentru topirea aluminiului. Restul este supus unor noi transformări și este utilizat în aplicații chimice. Există două piețe distincte ale produselor, și anume cea a aluminei metalurgice și cea a aluminei chimice. Uleiurile minerale pot fi utilizate drept combustibil în producția de alumină.
2 Există câte un singur producător de alumină în Irlanda, în Italia și în Franța. În Franța, este vorba despre Alcan Inc., cu sediul în regiunea Gardanne. Sunt de asemenea prezenți producători de alumină în Germania, în Spania, în Grecia, în Ungaria și în Regatul Unit.
3 Începând cu anul 1997, Republica Franceză scutește de acciză uleiurile minerale utilizate drept combustibil pentru producerea aluminei în regiunea Gardanne (denumită în continuare „scutirea în litigiu”). Scutirea în litigiu fost introdusă în dreptul francez prin articolul 6 din Legea de rectificare a bugetului pentru anul 1997 nr. 97‑1239 din 29 decembrie 1997 (loi de finances rectificative pour 1997 n° 97 1239) (JORF din 30 decembrie 1997, p. 19101).
4 Aplicarea scutirii franceze în regiunea Gardanne a fost autorizată până la 31 decembrie 1998 prin Decizia 97/425/CE a Consiliului din 30 iunie 1997 de autorizare a statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente în conformitate cu procedura prevăzută în Directiva 92/81/CEE (JO L 182, p. 22). Ulterior, autorizația a fost prelungită de Consiliul Uniunii Europene până la 31 decembrie 1999 prin Decizia 1999/255/CE din 30 martie 1999 de autorizare a anumitor state membre, în conformitate cu Directiva 92/81/CEE, să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize și de modificare a Deciziei 97/425 (JO L 99, p. 26). Autorizația a fost prelungită din nou de Consiliu până la 31 decembrie 2000 prin Decizia 1999/880/CE din 17 decembrie 1999 de autorizare a statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente, în conformitate cu procedura prevăzută în Directiva 92/81/CEE (JO L 331, p. 73).
5 Decizia 2001/224/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind ratele reduse și scutirile de accize pentru anumite uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice (JO L 84, p. 23, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 46), și anume ultima decizie privind scutirile în litigiu, prelungește autorizarea de aplicare a scutirilor menționate până la 31 decembrie 2006. Potrivit considerentului (5), această decizie „nu aduce atingere rezultatelor niciuneia dintre eventualele proceduri legate de denaturarea funcționării pieței unice care ar putea fi întreprinse în special în temeiul articolelor 87 [CE] și 88 [CE]” și „[n]u încalcă cerința ca statele membre să notifice Comisiei potențialele ajutoare de stat în temeiul articolului 88 [CE]”.
Procedura administrativă
6 Prin scrisoarea din 2 iunie 1998, Comisia Comunităților Europene a solicitat autorităților franceze informații pentru a verifica dacă scutirea în litigiu făcea parte din domeniul de aplicare al articolelor 87 CE și 88 CE. După ce a solicitat o prelungire a termenului de răspuns la 10 iulie 1998, care a fost acordată la 24 iulie 1998, Republica Franceză a răspuns prin scrisoarea din 7 august 1998.
7 Prin scrisoarea din 17 iulie 2000, Comisia a solicitat Republicii Franceze să îi notifice scutirea în litigiu. Prin scrisoarea din 4 septembrie 2000, autoritățile franceze au răspuns că apreciau că scutirea în litigiu nu constituia un ajutor de stat și, prin urmare, nu trebuia să fie notificată. Prin scrisoarea din 27 septembrie 2000, Comisia a invitat Republica Franceză să îi furnizeze informații suplimentare. În urma unui rapel al Comisiei din 20 noiembrie 2000, autoritățile franceze au răspuns la 8 decembrie 2000.
8 Prin Decizia C(2001) 3295 din 30 octombrie 2001, Comisia a deschis procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE în privința scutirii în litigiu (denumită în continuare „procedura oficială de investigare”). Această decizie a fost notificată Republicii Franceze prin scrisoarea din 5 noiembrie 2001 și a fost publicată la 2 februarie 2002 în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JO C 30, p. 21).
9 Prin scrisorile din 26 și 28 februarie 2002 și din 1 martie 2002, Comisia a primit observații de la Aughinish Alumina Ltd, de la Eurallumina SpA, de la Alcan și, respectiv, de la Asociația Europeană a Aluminiului. Acestea au fost comunicate Republicii Franceze la 26 martie 2002.
10 După ce a solicitat o prelungire a termenului de răspuns prin scrisoarea din 21 noiembrie 2001, care a fost acordată la 29 noiembrie 2001, Republica Franceză și‑a prezentat observațiile prin scrisoarea din 12 februarie 2002.
Decizia Alumină I
11 La 7 decembrie 2005, Comisia a adoptat Decizia 2006/323/CE privind scutirea de acciză pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia, pusă în aplicare de Franța, de Irlanda și, respectiv, de Italia (JO 2006, L 119, p. 12, denumită în continuare „Decizia Alumină I”).
12 Decizia Alumină I privește perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2004, la care a devenit aplicabilă Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității (JO L 283, p. 51, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 98), care a abrogat Directiva 92/81/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind armonizarea structurilor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 12), precum și Directiva 92/82/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind apropierea legislativă a ratelor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 19) de la 31 decembrie 2003 [considerentul (57)]. Ea extinde totuși procedura oficială de investigare la perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2003 [considerentul (92)].
13 Partea dispozitivă a Deciziei Alumină I prevede în special:
„Articolul 1
Scutirile de accize pentru uleiurile minerale grele utilizate în producerea aluminei acordate de Franța, Irlanda și Italia până la 31 decembrie 2003 constituie ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) [CE].
Articolul 2
Ajutorul acordat între 17 iulie 1990 și 2 februarie 2002, în măsura în care este incompatibil cu piața comună, nu se recuperează deoarece această recuperare ar fi contrară principiilor generale ale dreptului comunitar.
Articolul 3
Ajutorul menționat la articolul 1, acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003, este compatibil cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) [CE] în măsura în care beneficiarii achită o taxă de cel puțin 13,01 euro pentru 1 000 kg de ulei mineral greu.
Articolul 4
Ajutorul […] acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 este incompatibil cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) [CE] în măsura în care beneficiarii nu au achitat o taxă de cel puțin 13,01 euro pentru 1 000 kg de ulei mineral greu.
Articolul 5
(1) Franța, Irlanda și Italia iau toate măsurile necesare pentru recuperarea de la beneficiari a ajutorului incompatibil menționat la articolul 4.
[…]
(5) Franța, Irlanda și Italia dispun ca beneficiarii ajutorului incompatibil menționat la articolul 4 să ramburseze ajutorul ilegal majorat cu dobânzi în termen de două luni de la data notificării prezentei decizii.”
Procedura și concluziile părților
14 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 februarie 2006, Republica Franceză a introdus prezenta acțiune, înregistrată cu numărul de referință T‑56/06.
15 În temeiul articolului 14 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991 și la propunerea Camerei a doua, Tribunalul a decis, după ascultarea părților conform articolului 51 din același regulament, trimiterea prezentelor cauze în fața unui complet de judecată extins.
16 Prin Ordonanța din 24 mai 2007, președintele Camerei a doua extinse a Tribunalului, după ascultarea părților, a reunit cauza T‑56/06 și cauzele T‑50/06, T‑60/06, T‑62/06 și T‑69/06 (denumite în continuare „cauzele Alumină I”) pentru buna desfășurare a procedurii orale, conform articolului 50 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.
17 Prin Hotărârea din 12 decembrie 2007, Irlanda și alții/Comisia (T‑50/06, T‑56/06, T‑60/06, T‑62/06 și T‑69/06, EU:T:2007:383), Tribunalul a reunit cauzele Alumină I în vederea pronunțării hotărârii, a anulat Decizia Alumină I și, în cauza T‑62/06, a respins în rest acțiunea.
18 Prin cererea introductivă din 26 februarie 2008, Comisia a introdus recurs împotriva acestei hotărâri a Tribunalului.
19 Prin Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții (C‑89/08 P, Rep., EU:C:2009:742), Curtea a anulat Hotărârea Irlanda și alții/Comisia, punctul 17 de mai sus (EU:T:2007:383), în măsura în care Tribunalul anulase Decizia Alumină I, a trimis cauzele Alumină I spre rejudecare la Tribunal și a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.
20 În urma Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 19 de mai sus (EU:C:2009:742) și conform articolului 118 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, cauzele Alumină I au fost atribuite Camerei a doua extinse prin decizia președintelui Tribunalului din 18 decembrie 2009.
21 Conform articolului 119 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, Republica Franceză și Comisia au depus memoriile cuprinzând observații scrise la 16 februarie 2010 și, respectiv, la 28 aprilie 2010. În memoriul cuprinzând observații scrise, Republica Franceză a menționat, având în vedere Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 19 de mai sus (EU:C:2009:742), că renunța la al doilea motiv al acțiunii, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare.
22 Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua extinse din 1 martie 2010, cauzele Alumină I au fost reunite pentru buna desfășurare a procedurii scrise, a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii. Prin decizia președintelui Tribunalului din 20 septembrie 2010, cauzele Alumină I au fost reatribuite Camerei a patra extinse.
23 Prin Hotărârea din 21 martie 2012, Irlanda/Comisia (T‑50/06 RENV, T‑56/06 RENV, T‑60/06 RENV, T‑62/06 RENV și T‑69/06 RENV, Rep., EU:T:2012:134), Tribunalul a anulat Decizia Alumină I, în măsura în care aceasta a constatat sau s‑a întemeiat pe constatarea că scutirile de accize pentru uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină, acordate de Republica Franceză, de Irlanda și de Republica Italiană până la 31 decembrie 2003 (denumite în continuare „scutirile de acciză”), constituiau ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, și în măsura în care a dispus ca Republica Franceză, Irlanda și Republica Italiană să adopte toate măsurile necesare pentru recuperarea scutirilor menționate de la beneficiari, în cazul în care aceștia nu au achitat o acciză de cel puțin 13,01 euro pentru 1 000 kg de ulei mineral greu.
24 Prin cererea introductivă din 1 iunie 2012, Comisia a introdus recurs împotriva acestei hotărâri a Tribunalului.
25 Prin Hotărârea din 10 decembrie 2013, Comisia/Irlanda și alții (C‑272/12 P, Rep., EU:C:2013:812), Curtea a anulat Hotărârea Irlanda/Comisia, punctul 23 de mai sus (EU:T:2012:134), a trimis cauzele Alumină I spre rejudecare la Tribunal și a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.
26 În urma Hotărârii Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), cauzele Alumină I au fost atribuite Camerei întâi prin deciziile președintelui Tribunalului din 21 ianuarie 2014 și din 10 martie 2014.
27 Conform articolului 119 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, Republica Franceză și Comisia au depus memoriile cuprinzând observații scrise la 20 februarie 2014 și, respectiv, la 8 aprilie 2014. În memoriul cuprinzând observații scrise, Republica Franceză a menționat, având în vedere Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), că renunța la primul motiv al acțiunii, întemeiat pe încălcarea noțiunii de ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE și că își limita concluziile în această acțiune la anularea articolului 5 din Decizia Alumină I, în măsura în care prin acesta i se impunea să recupereze ajutorul de stat incompatibil pe care l‑a acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii în litigiu (denumit în continuare „ajutorul în litigiu”), precum și la obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. Comisia a luat act de această împrejurare în memoriul său cuprinzând observații scrise.
28 Prin decizia președintelui Tribunalului din 30 septembrie 2014, cauzele Alumină I au fost reatribuite Camerei întâi extinse, conform articolului 118 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.
29 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale.
30 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 6 martie 2015.
31 Republica Franceză solicită, în esență, Tribunalului:
– anularea articolului 5 din Decizia Alumină I, în măsura în care acesta prevede recuperarea ajutorului în litigiu (denumită în continuare „decizia atacată”);
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
32 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea Republicii Franceze la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
33 În susținerea prezentei acțiuni, Republica Franceză nu mai invocă decât un singur motiv, care corespunde celui de al treilea motiv al acțiunii, întemeiat pe faptul că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia a încălcat principiile protecției încrederii legitime, securității juridice și respectării unui termen rezonabil.
34 În primul rând, în susținerea motivului întemeiat pe încălcarea principiilor protecției încrederii legitime, securității juridice și respectării unui termen rezonabil, Republica Franceză face trimitere la considerentele (98) și (99) ale Deciziei Alumină I, în care Comisia admite existența unor împrejurări excepționale care se opun, conform articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41) și unei jurisprudențe constante, recuperării ajutorului în litigiu.
35 În al doilea rând, Republica Franceză invocă Decizia 2001/224, care o autorizează să aplice scutirea în litigiu până la 31 decembrie 2006, precum și articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96, care confirmă această din urmă decizie, ce se opun aprecierii Comisiei potrivit căreia publicarea în Jurnalul Oficial, la 2 februarie 2002, a deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare determinase încetarea încrederii legitime a beneficiarului ajutorului în litigiu, Alcan, în legalitatea acestui ajutor.
36 În al treilea rând, Republica Franceză menționează încrederea legitimă a Alcan în legalitatea ajutorului în litigiu, rezultată din întârzierea Comisiei în adoptarea Deciziei Alumină I, care a intervenit abia la 7 decembrie 2005, deși, în luna februarie 2002, fusese publicată decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare și fuseseră depuse ultimele observații ale părților și deși principiile securității juridice și respectării unui termen rezonabil se opuneau întârzierii la nesfârșit de către Comisie a exercitării competențelor sale în materia ajutoarelor de stat.
37 În al patrulea rând, Republica Franceză se întemeiază pe imposibilitatea, în cazul Comisiei, de a justifica acest termen de examinare de aproximativ patru ani prin complexitatea specifică a dosarului în lipsa precizării anterioare din partea acesteia a motivului pentru care aprecierea compatibilității scutirilor de acciză cu articolul 87 CE și, în special, cu orientările comunitare din 1994 și din 2001 privind ajutorul de stat pentru protecția mediului ridica dificultăți importante și având în vedere cunoașterea de mult timp de către Comisie a scutirilor de acciză.
38 În al cincilea rând, Republica Franceză se întemeiază pe jurisprudența care consacră posibilitatea instanței Uniunii Europene de a aprecia caracterul rezonabil al duratei procedurii oficiale de investigare a Comisiei, chiar după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 659/1999. În opinia sa, este imposibil ca articolul 15 din Regulamentul nr. 659/1999, care instituie un termen de prescripție de zece ani pentru recuperarea unui ajutor, să fie interpretat în sensul autorizării Comisiei de a recurge la examinarea compatibilității ajutorului în același termen, fără a se aduce atingere termenului indicativ de examinare de 18 luni, prevăzut în mod expres la articolul 15 din același regulament.
39 Comisia susține că prezentul motiv nu este fondat.
40 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, Comisia nu poate solicita recuperarea unui ajutor de stat în cazul în care aceasta ar contraveni unui principiu general al dreptului Uniunii.
41 În speță, Republica Franceză apreciază tocmai că decizia atacată contravine principiilor protecției încrederii legitime, securității juridice și respectării principiului unui termen rezonabil.
42 În această privință, trebuie amintit mai întâi că principiul protecției încrederii legitime, principiu fundamental al dreptului Uniunii (Hotărârea din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, Rec., EU:C:1999:498, punctul 52), permite oricărui operator economic pe care o instituție l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate să se prevaleze de acestea [Hotărârea din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens și Van Dijk Food Products (Lopik)/CEE, 265/85, Rec., EU:C:1987:121, punctul 44, Hotărârea din 24 martie 2011, ISD Polska și alții/Comisia, C‑369/09 P, Rep., EU:C:2011:175, punctul 123, și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Producteurs de légumes de France/Comisia, T‑328/09, EU:T:2012:498, punctul 18]. Cu toate acestea, atunci când un operator economic prudent și avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri a Uniunii de natură să îi afecteze interesele, el nu poate invoca beneficiul acestui principiu atunci când această măsură este adoptată (a se vedea Hotărârea din 1 februarie 1978, Lührs, 78/77, Rec., EU:C:1978:20, punctul 6, și Hotărârea din 25 martie 2009, Alcoa Trasformazioni/Comisia, T‑332/06, EU:T:2009:79, punctul 102). Dreptul de a se prevala de încrederea legitimă presupune îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, administrația trebuie să fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o așteptare legitimă. În al treilea rând, asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile (a se vedea Hotărârea Producteurs de légumes de France/Comisia, citată anterior, EU:T:2012:498, punctul 19 și jurisprudența citată).
43 În continuare, în ceea ce privește în mod specific aplicabilitatea principiului protecției încrederii legitime în materia ajutoarelor de stat, trebuie amintit că un stat membru ale cărui autorități au acordat un ajutor cu încălcarea normelor de procedură prevăzute la articolul 88 CE poate invoca încrederea legitimă a întreprinderii beneficiare pentru a contesta în fața instanței Uniunii validitatea unei decizii a Comisiei prin care dispune să recupereze ajutorul, însă nu pentru a se sustrage de la obligația de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia (a se vedea Hotărârea din 14 ianuarie 1997, Spania/Comisia, C‑169/95, Rec., EU:C:1997:10, punctele 48 și 49 și jurisprudența citată). În plus, reiese din jurisprudență că, având în vedere rolul fundamental al obligației de notificare pentru a permite efectivitatea controlului ajutoarelor de stat de către Comisie, care prezintă un caracter imperativ, beneficiarii unui ajutor pot avea, în principiu, încredere legitimă în legalitatea ajutorului respectiv numai dacă acesta a fost acordat cu respectarea procedurii prevăzute la articolul 88 CE, iar un operator economic diligent trebuie să fie în mod normal în măsură să se asigure că procedura a fost respectată. În special, atunci când un ajutor este pus în aplicare fără să fi fost notificat în prealabil Comisiei, astfel încât acesta este ilegal, potrivit articolului 88 alineatul (3) CE, beneficiarul ajutorului nu poate avea în acel moment încredere legitimă în legalitatea acordării acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Producteurs de légumes de France/Comisia, punctul 42 de mai sus, EU:T:2012:498, punctele 20 și 21 și jurisprudența citată), în afara existenței unor împrejurări excepționale (Hotărârea din 20 septembrie 1990, Comisia/Germania, C‑5/89, Rec., EU:C:1990:320, punctul 16; a se vedea de asemenea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑298/00 P, Rec., EU:C:2004:240, punctul 86 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Franța/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, Rep., EU:T:2009:474, punctul 263).
44 Trebuie să se amintească de asemenea că respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea unei proceduri administrative constituie un principiu general al dreptului Uniunii (Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Regione Siciliana/Comisia, T‑190/00, Rec., EU:T:2003:316, punctul 136). În plus, cerința fundamentală de securitate juridică, ce se opune posibilității Comisiei de a întârzia la nesfârșit exercitarea competențelor sale, determină instanța să analizeze dacă desfășurarea procedurii administrative denotă existența unei acțiuni excesiv de tardive din partea acestei instituții (Hotărârea din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., EU:C:2002:524, punctele 140 și 141, și Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, T‑109/01, Rec., EU:T:2004:4, punctele 145-147).
45 Întârzierea Comisiei în a decide că un ajutor este ilegal și că acesta trebuie desființat și recuperat de un stat membru poate, în anumite împrejurări, să determine o încredere legitimă a beneficiarilor ajutorului menționat, de natură să împiedice Comisia să solicite statului membru respectiv să dispună restituirea acelui ajutor (Hotărârea din 24 noiembrie 1987, RSV/Comisia, 223/85, Rec., EU:C:1987:502, punctul 17). În prezența unor ajutoare de stat care nu sunt notificate, o asemenea întârziere poate fi însă imputată Comisiei numai din momentul în care aceasta a luat cunoștință despre existența ajutoarelor incompatibile cu piața comună (Hotărârea Italia/Comisia, punctul 43 de mai sus, EU:C:2004:240, punctul 91).
46 Simplul fapt că Regulamentul nr. 659/1999, în afara unui termen de prescripție de zece ani (începând de la data acordării ajutorului), la încetarea căruia nu mai poate fi dispusă recuperarea, nu prevede un termen, nici măcar indicativ, pentru examinarea de către Comisie a unui ajutor ilegal, în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din acest regulament, care să prevadă că Comisia nu este legată de termenul stabilit la articolul 7 alineatul (6) din același regulament, nu se opune ca instanța Uniunii să verifice dacă această instituție nu a respectat un termen rezonabil sau a acționat în mod excesiv de tardiv (a se vedea în acest sens și prin analogie, în ceea ce privește un termen indicativ, Hotărârea din 15 iunie 2005, Regione autonoma della Sardegna/Comisia, T‑171/02, Rec., EU:T:2005:219, punctul 57, și Hotărârile din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții, T‑230/01-T‑232/01 și T‑267/01-T‑269/01, EU:T:2009:316, punctele 338 și 339, și Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑30/01-T‑32/01 și T‑86/02-T‑88/02, Rep., EU:T:2009:314, punctele 259 și 260).
47 În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, principiul securității juridice impune ca, atunci când Comisia a creat, cu nerespectarea obligației de diligență care îi revine, o situație având un caracter echivoc, din cauza introducerii unor elemente de incertitudine și a lipsei de claritate în reglementarea aplicabilă, cumulată cu o lipsă prelungită de reacție din partea sa în pofida cunoașterii de către aceasta a ajutoarelor în cauză, Comisia are obligația să clarifice situația respectivă înainte de a putea pretinde să întreprindă orice acțiune prin care urmărește să dispună restituirea ajutoarelor plătite deja (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 1970, Comisia/Franța, 26/69, Rec., EU:C:1970:67, punctele 28-32).
48 În lumina regulilor amintite la punctele 42-47 de mai sus trebuie apreciate, în speță, argumentele părților.
49 Republica Franceză nu contestă că nu a notificat niciodată Comisiei ajutorul în litigiu. Prin urmare, acest ajutor a fost acordat fără să fi fost notificat în prealabil Comisiei, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE.
50 Republica Franceză invocă, în speță, existența unor împrejurări excepționale care ar fi întemeiat în mod legitim încrederea Alcan în caracterul legal al scutirii în litigiu și, în consecință, al ajutorului în litigiu.
51 Cu toate acestea, Republica Franceză nu are temei, în speță, să invoce existența unor asemenea împrejurări excepționale, pentru motivele arătate la punctele 52-86 de mai jos.
52 Contrar celor susținute de Republica Franceză, publicarea în Jurnalul Oficial a deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare a fost de natură să determine încetarea încrederii legitime pe care Alcan o putea avea în legalitatea scutirii în litigiu, având în vedere situația cu caracter echivoc creată anterior prin modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului, adoptate la propunerea Comisiei, inclusiv modul de redactare a Deciziei 2001/224, care era în vigoare în perioada vizată de decizia atacată.
53 La punctele 52 și 53 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), care sunt obligatorii pentru Tribunal, conform articolului 61 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a statuat că împrejurarea că deciziile de autorizare ale Consiliului au fost adoptate la propunerea Comisiei, iar aceasta nu a exercitat niciodată competențele pe care le deținea în temeiul articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 sau al articolelor 230 CE și 241 CE pentru a obține desființarea sau modificarea acestor decizii, trebuia luată în considerare în ceea ce privește obligația de recuperare a ajutorului incompatibil în raport cu principiile protecției încrederii legitime și securității juridice, astfel cum Comisia procedase în Decizia Alumină I, renunțând să dispună recuperarea ajutoarelor acordate până la 2 februarie 2002, data publicării în Jurnalul Oficial a deciziilor de deschidere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE. Acest motiv a fost decisiv pentru ca, la punctul 54 din Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea să constate că motivarea expusă la punctele 39-44 din aceeași hotărâre nu putea întemeia în drept concluzia Tribunalului, potrivit căreia Decizia Alumină I repunea în discuție validitatea deciziilor de autorizare ale Consiliului și încălca astfel principiile securității juridice și prezumției de legalitate a actelor Uniunii și concluzia, care avea ca temei aceeași motivare, potrivit căreia, în cauza T‑62/06 RENV, Comisia încălcase principiul bunei administrări.
54 În lumina cerințelor care decurg din principiile protecției încrederii legitime și securității juridice, situația cu caracter echivoc creată prin modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului, adoptate la propunerea Comisiei, contravenea numai recuperării ajutorului acordat în temeiul scutirii în litigiu până la data publicării în Jurnalul Oficial a deciziei de deschidere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE. În schimb, de la data acestei publicări, Alcan trebuia să știe că, dacă scutirea în litigiu constituia un ajutor de stat, aceasta trebuia autorizată de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE.
55 Rezultă că, în mod contrar celor susținute de Republica Franceză, publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare a determinat încetarea încrederii legitime pe care Alcan o putea avea anterior în ceea ce privește caracterul legal al scutirii în litigiu, având în vedere deciziile de autorizare ale Consiliului adoptate anterior la propunerea Comisiei.
56 Așadar, în mod întemeiat, în considerentul (98) al Deciziei Alumină I, Comisia a ținut seama că împrejurările cauzei erau excepționale, deoarece determinase și menținuse o anumită ambiguitate prin prezentarea unor propuneri Consiliului, și că, întrucât nu putea să demonstreze dacă și, eventual, în ce moment beneficiarii diferiți fuseseră informați efectiv de statele membre despre decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare, nu se putea exclude ca beneficiarii să se fi putut prevala de principiul încrederii legitime până la 2 februarie 2002, atunci când deciziile de deschidere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE în privința scutirilor de acciză fuseseră publicate în Jurnalul Oficial, remarcându‑se că, în mod excepțional, această publicare eliminase orice incertitudine legată de modul de redactare a deciziilor de autorizare ale Consiliului cu privire la faptul că măsurile în discuție, întrucât constituiau ajutoare de stat, trebuiau să fie autorizate de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE.
57 Temeinicia unei asemenea soluții nu este repusă în discuție prin celelalte argumente prezentate de Republica Franceză.
58 Pe de o parte, faptul că articolul 18 alineatul (1) din această directivă coroborat cu articolul 28 alineatul (2) din aceasta autoriza Republica Franceză să continue să aplice scutirea în litigiu începând cu 1 ianuarie 2003 este lipsită de pertinență în ceea ce privește o eventuală încredere legitimă pe care Alcan ar fi putut să o aibă în caracterul legal al scutirii în litigiu în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat. Astfel, la data la care articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 a devenit aplicabil, la 1 ianuarie 2003, Alcan trebuia să fie informată despre existența unei proceduri oficiale de investigare aflată în desfășurare în legătură cu scutirea în litigiu și despre faptul că, dacă scutirea în litigiu constituia un ajutor de stat, aceasta trebuia să fie autorizată de Comisie în conformitate cu articolul 88 CE. Această situație nu a putut să fie modificată prin adoptarea și prin intrarea în vigoare a Directivei 2003/96, la 27 și la 31 octombrie 2003, al cărei considerent (32) menționează în mod expres că această directivă „nu aduce atingere rezultatului oricărei proceduri viitoare cu privire la ajutoare de stat care poate fi adoptată în temeiul articolelor 87 [CE] și 88 [CE]” (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus, EU:C:2013:812, punctul 51). Astfel, după publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 nu era de natură să determine Alcan să nutrească din nou o încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat.
59 Pe de altă parte, întârzierea de către Comisie a adoptării Deciziei Alumină I nu este o împrejurare excepțională de natură să determine Alcan să nutrească o încredere legitimă în legalitatea scutirii în litigiu, pentru toate motivele expuse la punctele 60-86 de mai jos.
60 În primul rând, trebuie să se analizeze dacă durata procedurii oficiale de investigare a depășit, în speță, limitele rezonabile.
61 În această privință, trebuie să se arate că, în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502), invocată de Republica Franceză, Curtea a apreciat că termenul de 26 de luni în care Comisia adoptase decizia depășise limitele rezonabile.
62 În plus, trebuie amintit că, în temeiul articolului 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999, termenul de referință pentru finalizarea unei proceduri oficiale de investigare în cadrul ajutoarelor de stat notificate este de 18 luni. Acest termen, chiar dacă nu este aplicabil ajutoarelor ilegale, în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 (a se vedea punctul 46 de mai sus), furnizează o referință utilă pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri oficiale de investigare care privește, precum în speță, o măsură ce nu este notificată.
63 În speță, trebuie să se constate că, la 17 iulie 2000, Comisia a solicitat Republicii Franceze, Irlandei și Republicii Italiene să notifice scutirile de acciză pe baza dispozițiilor în materia ajutoarelor de stat. Răspunsurile, care nu au avut calitatea unei notificări, au fost primite de aceasta în lunile septembrie, octombrie și decembrie 2000. Comisia a deschis ulterior procedura oficială de investigare prin decizia din 30 octombrie 2001, notificată statelor membre în cauză la 5 noiembrie 2001 și publicată în Jurnalul Oficial la 2 februarie 2002. Ulterior, Comisia a primit comentarii de la Aughinish Alumina (scrisorile din 26 februarie 2002 și din 1 martie 2002), de la Eurallumina (scrisorile din 28 februarie 2002), de la Alcan (scrisoarea din 1 martie 2002) și de la Asociația Europeană a Aluminiului (scrisoarea din 26 februarie 2002). Aceste observații au fost comunicate Irlandei, Republicii Italiene și Republicii Franceze la 26 martie 2002.
64 Irlanda și‑a prezentat comentariile la decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare la 8 ianuarie 2002. Comisia a solicitat la 18 februarie 2002 informații suplimentare Irlandei, care a răspuns la 26 aprilie 2002, după ce solicitase o prelungire a termenului stabilit pentru răspuns. După ce a solicitat de asemenea o prelungire a termenului pentru răspuns la 21 noiembrie 2001, Republica Franceză și‑a prezentat comentariile la decizia de deschidere la 12 februarie 2002. Republica Italiană și‑a prezentat comentariile la 6 februarie 2002.
65 Decizia Alumină I a fost adoptată la 7 decembrie 2005.
66 Astfel, au trecut puțin mai mult de 49 de luni între adoptarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare și adoptarea Deciziei Alumină I.
67 A priori, un asemenea termen, care a fost aproape dublu față de cel luat în considerare în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502), și puțin mai mult decât dublul celui prevăzut la articolul 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999 pentru a finaliza o procedură oficială de investigare în cadrul ajutoarelor de stat notificate, pare nerezonabil. Conform jurisprudenței, trebuie totuși să se analizeze dacă acest termen nu putea fi justificat în raport cu împrejurările cauzei.
68 În speță, împrejurările invocate de Comisie nu sunt însă de natură să justifice un termen de investigare de 49 de luni.
69 Desigur, acest termen ține seama, pe de o parte, de termenul acordat statelor membre și beneficiarilor pentru a‑și prezenta observațiile și, pe de altă parte, de faptul că guvernele francez, irlandez și italian au solicitat Comisiei amânări de termene pentru a‑și prezenta observațiile și răspunsurile în cadrul procedurii oficiale de investigare. Având în vedere legăturile strânse existente, în speță, între scutirile de acciză, în ceea ce privește unele măsuri similare autorizate la finalizarea procedurilor desfășurate în paralel prin aceeași decizie a Consiliului, trebuie să se ia în considerare ansamblul actelor de procedură intervenite în dosarele respective și, în special, faptul că, la 26 aprilie 2002, Irlanda a răspuns la ultima solicitare de informații suplimentare care îi fusese adresată de Comisie.
70 Totuși, după această din urmă dată, au trecut puțin mai mult de 43 de luni până la adoptarea de către Comisie a Deciziei Alumină I. Or, un asemenea termen de examinare a dosarelor respective, în lumina tuturor observațiilor prezentate de statele în cauză și de părțile interesate, nu poate fi justificat în împrejurările speței.
71 Primo, în ceea ce privește pretinsa dificultate a dosarelor, aceasta nu este demonstrată și, chiar dacă ar fi existat o asemenea situație, ea nu ar putea să justifice un termen de investigare atât de lung precum cel din speță. Astfel, dosarul nu conține niciun indiciu al unor probleme juridice având o importanță specifică cu care Comisia s‑ar fi confruntat, Decizia Alumină I având, de altfel, o întindere rezonabilă (112 considerente) și fără să evidențieze în dezvoltările sale nicio dificultate vădită. În continuare, după cum a arătat în mod întemeiat Republica Franceză, Comisia luase cunoștință despre scutirile de acciză, în mod clar, înainte de deschiderea procedurii oficiale de investigare, dat fiind că primele solicitări de scutire fuseseră formulate în anul 1992 în cazul Irlandei, în anul 1993 în cazul Republicii Italiene și în anul 1997 în cazul Republicii Franceze. De altfel, Comisia este cea care a transmis Consiliului propunerile succesive de decizii de autorizare a scutirilor de acciză, după ce a primit cereri în acest sens din partea Republicii Franceze, a Irlandei și a Republicii Italiene. În sfârșit, în cadrul rapoartelor sale privind ajutoarele de stat, Comisia a informat Organizația Mondială a Comerțului (OMC) despre existența scutirii irlandeze.
72 Mai mult, însăși Comisia a indicat că, începând cu anul 1999, a considerat scutirile de acciză contrare normelor în materia ajutoarelor de stat. Așadar, aceasta a fost în măsură, de la acea dată, să își aprofundeze analiza cu privire la legalitatea scutirilor respective în raport cu normele în această materie.
73 Pe de altă parte, faptul că Comisia nu a mai solicitat nicio informație suplimentară Republicii Franceze, Irlandei sau Republicii Italiene în cele 43 de luni care au precedat adoptarea Deciziei Alumină I atestă că dispunea deja în acea perioadă de toate elementele necesare pentru a adopta decizia privind scutirile de acciză.
74 În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa dificultate rezultată din evoluția regimului comunitar al impozitării uleiurilor minerale și îndeosebi din adoptarea Directivei 2003/96, Comisia nu are temei să o invoce, după cum susține în mod întemeiat Republica Franceză. Astfel, Decizia Alumină I privește o situație juridică ce nu era reglementată de noul regim al impozitării uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, ci de regimul impozitării uleiurilor minerale aplicabil anterior. În consecință, evoluția reglementării comunitare invocată de Comisie era lipsită de incidență în speță. Acest aspect este confirmat de faptul că, în Decizia Alumină I, Comisia a deschis o nouă procedură oficială de investigare privind scutirile de acciză pe uleiurile minerale utilizate drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia pentru perioada care începea la 1 ianuarie 2004, dată ce marca debutul aplicării noului regim de impozitare a uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96. În orice caz, trebuie să se sublinieze că Decizia Alumină I a fost adoptată la aproape doi ani de la adoptarea Directivei 2003/96. Or, simpla necesitate invocată de Comisie de a ține seama în Decizia Alumină I de noul regim de impozitare a uleiurilor minerale rezultat din Directiva 2003/96 nu putea fi suficient pentru a justifica un termen de investigare atât de lung precum cel din speță.
75 În aceste condiții, Comisia avea o bună cunoaștere a contextului juridic și factual al scutirilor de acciză și nu era confruntată cu nicio dificultate vădită privind examinarea acestora în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat.
76 Secundo, în ceea ce privește dificultățile de ordin practic și lingvistic invocate de Comisie, chiar dacă se presupune că există, acestea nu pot justifica un termen de investigare atât de lung precum cel din speță. În orice caz, Comisia avea la dispoziție servicii care îi permiteau să facă față dificultăților lingvistice pe care le invocă, precum și examinării în paralel a scutirilor de acciză în termene evident mai scurte decât cel din speță, în special datorită unei coordonări adecvate a serviciilor sale.
77 Prin urmare, termenul de examinare a ajutorului în litigiu este, în speță, nerezonabil.
78 În al doilea rând, trebuie să se analizeze dacă, astfel cum susține Republica Franceză, o asemenea întârziere a Comisiei în adoptarea deciziei atacate a putut să determine în mod rezonabil Alcan să creadă că îndoielile Comisiei nu mai subzistau și că scutirea în litigiu nu era confruntată cu nicio obiecție și dacă această întârziere era de natură să împiedice Comisia să solicite recuperarea ajutorului acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul acesteia, după cum s‑a statuat în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502, punctul 16), invocată de Republica Franceză.
79 În Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502), Curtea a estimat, desigur, că termenul de 26 de luni în care Comisia a adoptat decizia ar fi putut să determine o încredere legitimă a reclamantului, beneficiar al ajutorului, de natură să împiedice instituția să impună autorităților naționale în cauză să dispună restituirea ajutorului.
80 Cu toate acestea, deși trebuie asigurată respectarea imperativelor securității juridice care protejează interese private, este de asemenea necesar ca aceste imperative să fie evaluate comparativ față de imperativele protejării intereselor publice, printre care se numără, în domeniul ajutoarelor de stat, cel care urmărește să se evite ca funcționarea pieței să nu fie denaturată de ajutoare de stat ce vatămă concurența, împrejurare care impune, potrivit unei jurisprudențe constante, ca ajutoarele ilegale să fie restituite în vederea restabilirii situației anterioare [a se vedea Hotărârea din 5 august 2003, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, T‑116/01 și T‑118/01, Rec., EU:T:2003:217, punctele 207 și 208 și jurisprudența citată].
81 Așadar, jurisprudența a interpretat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502) în sensul că împrejurările concrete ale cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea au avut un rol decisiv în orientarea Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea Italia/Comisia, punctul 43 de mai sus, EU:C:2004:240, punctul 90, Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑372/97, Rec., EU:C:2004:234, punctul 119, Hotărârea Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, EU:T:2009:314, punctul 286, și Hotărârea Diputación Foral de Álava și alții, punctul 46 de mai sus, EU:T:2009:316, punctul 344). În special, ajutorul în discuție în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502), fusese acordat înainte de inițierea de către Comisie a procedurii oficiale de investigare referitoare la acel ajutor. În plus, după plata acestuia, ajutorul făcuse obiectul unei notificări formale către Comisie. Pe de altă parte, ajutorul era legat de unele costuri suplimentare aferente ajutoarelor autorizate de Comisie și privea un sector care, începând cu anul 1977, beneficiase de ajutoare autorizate de Comisie. În sfârșit, examinarea compatibilității ajutorului nu impunea nicio investigare aprofundată.
82 Or, ansamblul împrejurărilor excepționale din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502), nu se regăsește în prezenta cauză. Desigur, ca și în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502), în momentul în care Comisia a rămas aparent inactivă, aceasta avea deja o bună cunoaștere a scutirii în litigiu și fusese, așadar, în măsură să exprime un aviz cu privire la legalitatea acesteia în raport cu normele în materia ajutoarelor de stat, astfel încât nu mai trebuia să efectueze în această privință o investigare aprofundată. Cu toate acestea, în speță, lipsesc alte împrejurări esențiale reținute în Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502). În special, în prezenta cauză, ajutorul în litigiu a fost acordat după inițierea de către Comisie a procedurii oficiale de investigare referitoare la scutirea în litigiu.
83 Această situație diferențiază în mod fundamental împrejurările concrete din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502), de cele din prezenta cauză. În consecință, Republica Franceză nu poate invoca în mod util, în speță, Hotărârea RSV/Comisia, punctul 45 de mai sus (EU:C:1987:502).
84 Pe de altă parte, trebuie să se țină seama de faptul că, la punctul 52 din Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Demesa și Territorio Histórico de Álava/Comisia (C‑183/02 P și C‑187/02 P, Rec., EU:C:2004:701), în ceea ce privește împrejurările excepționale care ar putea să fi întemeiat în mod legitim încrederea legitimă a beneficiarului unui ajutor ilegal în caracterul legal al acestuia și, mai exact, o încredere legitimă care poate să rezulte din inacțiunea Comisiei, Curtea s‑a pronunțat în sensul că orice inacțiune aparentă a acestei instituții era lipsită de semnificație atunci când o schemă de ajutoare nu îi fusese notificată. Astfel, în speță, inacțiunea aparentă a Comisiei timp de 43 de luni după răspunsul Irlandei la ultima solicitare de informații suplimentare adresată de Comisie (a se vedea punctul 70 de mai sus), chiar dacă poate fi contrară principiului respectării unui termen rezonabil, nu are totuși o semnificație specifică din perspectiva aplicării normelor în materia ajutoarelor de stat în cazul ajutorului în litigiu. Prin urmare, ea nu este suficientă pentru a constata existența unor împrejurări excepționale de natură să determine Alcan să nutrească din nou o încredere legitimă în legalitatea ajutorului în litigiu în lumina normelor în materia ajutoarelor de stat. Rezultă că unica încălcare, în speță, a principiului respectării unui termen rezonabil pentru adoptarea Deciziei Alumină I nu se opunea ca, în această decizie, Comisia să dispună recuperarea ajutorului în litigiu.
85 Astfel, trebuie respins argumentul întemeiat pe nerespectarea termenului rezonabil.
86 Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se constate că, în speță, Republica Franceză nu a demonstrat existența unor împrejurări excepționale de natură să determine în mod rezonabil Alcan să creadă că nu mai subzistau îndoielile Comisiei și că scutirea în litigiu nu ar întâmpina nicio obiecție, împrejurări care ar fi putut să se opună ca, în considerentul (5) al Deciziei Alumină I, Comisia să dispună recuperarea ajutorului în litigiu.
87 Prin urmare, trebuie înlăturat motivul întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiilor protecției încrederii legitime, securității juridice și respectării unui termen rezonabil și, așadar, trebuie respinsă în totalitate acțiunea, care nu mai cuprinde decât acest motiv unic.
Cu privire la cheltuielile de judecată
88 Conform articolului 219 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în deciziile Tribunalului date după anulare și trimitere spre rejudecare, acesta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată privitoare, pe de o parte, la procedurile desfășurate în fața sa și, pe de altă parte, asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții. Întrucât, în Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 19 de mai sus (EU:C:2009:742), și în Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 25 de mai sus (EU:C:2013:812), Curtea a dispus soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată odată cu fondul, în prezenta hotărâre, Tribunalului îi revine sarcina să se pronunțe și asupra cheltuielilor de judecată aferente acestor proceduri de recurs.
89 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Totuși, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, cu titlu excepțional, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte. În plus, potrivit articolului 135 alineatul (2) din același regulament, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată de Tribunal la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru. În special, Tribunalului îi este permis să oblige la plata cheltuielilor de judecată o instituție a cărei decizie nu a fost anulată din cauza caracterului insuficient al acesteia din urmă, care a putut să determine un reclamant să introducă o acțiune (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 septembrie 2010, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑387/08, EU:T:2010:377, punctul 177 și jurisprudența citată).
90 În speță, Republica Franceză a căzut în pretenții. Cu toate acestea, din cuprinsul punctului 77 de mai sus reiese că, la adoptarea deciziei atacate, Comisia a încălcat principiul respectării unui termen rezonabil, ceea ce a putut determina Republica Franceză să introducă o acțiune în vederea constatării acestei încălcări. În aceste împrejurări, Tribunalul apreciază că este just și echitabil, în ceea ce privește cauzele T‑56/06, T‑56/06 RENV I și T‑56/06 RENV II, să oblige Republica Franceză să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie și să o oblige pe aceasta din urmă să suporte un sfert din propriile cheltuieli de judecată. În ceea ce privește cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P, întrucât cinci părți s‑au opus Comisiei în fiecare dintre acestea, în temeiul cheii de repartizare reținute în cauzele T‑56/06, T‑56/06 RENV I și T‑56/06 RENV II, Republica Franceză trebuie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și trei douăzecimi, și anume o cincime din trei sferturi, din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie și să o oblige pe aceasta din urmă să suporte o cincime din propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Republica Franceză să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată ale Comisiei Europene în cauzele T‑56/06, T‑56/06 RENV I și T‑56/06 RENV II și trei douăzecimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P.
3) Obligă Comisia să suporte un sfert din propriile cheltuieli de judecată în cauzele T‑56/06, T‑56/06 RENV I și T‑56/06 RENV II, precum și o cincime din propriile cheltuieli de judecată în cauzele C‑89/08 P și C‑272/12 P.
Kanninen | Pelikánová | Buttigieg |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 22 aprilie 2016.
Semnături