HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a doua)
29 septembrie 2011
Cauza F‑74/10
Eugène Émile Kimman
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică – Funcționari – Articolul 43 din statut – Articolul 45 din statut – Exercițiul de evaluare 2009 – Încadrarea la un nivel de performanță – Decizie de atribuire a punctelor de promovare – Raport de evaluare – Opinia grupului ad‑hoc – Încălcarea obligației de motivare – Motiv invocat din oficiu – Sarcina probei”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a, prin care domnul Kimman solicită, cu titlu principal, anularea raportului de evaluare întocmit în privința sa pentru perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2008
Decizia: Respinge acțiunea. Comisia suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, un sfert din cheltuielile de judecată ale reclamantului. Reclamantul suportă trei sferturi din propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Evaluare – Raport de evaluare – Întocmire – Funcționari care exercită funcții de reprezentare a personalului – Sistem instituit de Comisie
(Statutul funcționarilor, art. 43)
2. Funcționari – Acțiune – Motive – Insuficiența motivării – Constatare din oficiu – Limite
3. Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Concordanță între reclamație și acțiune – Identitate de obiect și de cauză – Motive și argumente care nu figurează în reclamație, dar care sunt în strânsă legătură cu aceasta – Admisibilitate
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
4. Funcționari – Evaluare – Raport de evaluare – Evaluare mai puțin favorabilă în raport cu evaluarea anterioară – Obligația de motivare
(Statutul funcționarilor, art. 43)
5. Funcționari – Evaluare – Raport de evaluare – Întocmire – Funcționari care exercită funcții de reprezentare a personalului – Sistem instituit de Comisie
(Statutul funcționarilor, art. 43)
6. Funcționari – Evaluare – Raport de evaluare – Puterea de apreciere a evaluatorilor – Control jurisdicțional – Limite – Eroare vădită de apreciere – Noțiune
(Statutul funcționarilor, art. 43)
7. Funcționari – Evaluare – Raport de evaluare – Obligația de motivare – Întindere
(Statutul funcționarilor, art. 43)
8. Funcționari – Promovare – Atribuirea de puncte de promovare de către administrație – Obligația de motivare – Întindere
[Statutul funcționarilor, art. 25 alin. (2) și art. 45]
1. Articolul 6 alineatul (8) din anexa I la Dispozițiile generale privind punerea în aplicare a articolului 43 din statut, adoptate de Comisie, impune evaluatorului să țină seama, la întocmirea raportului de evaluare a unui funcționar care exercită funcții de reprezentare a personalului, de opinia grupului ad‑hoc privind randamentul, competențele și conduita în serviciu a persoanei în cauză cu ocazia desfășurării activităților menționate. Or, simpla citare a opiniei grupului ad‑hoc nu este suficientă pentru a îndeplini obligația ce revine evaluatorilor de luare în considerare a opiniei respective.
(a se vedea punctul 37)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 25 aprilie 2007, Lebedef‑Caponi/Comisia, F‑71/06, punctul 47
2. Lipsa sau insuficiența motivării este un motiv de ordine publică ce trebuie, în orice caz, să fie examinat din oficiu de instanța Uniunii. Prin urmare, constatarea din oficiu a lipsei sau a insuficienței motivării nu se impune numai atunci când un reclamant, care a susținut în cadrul reclamației un prejudiciu în acest sens, va fi omis să reitereze aceasta în cererea introductivă, ci se impune indiferent care sunt argumentele care au fost invocate în etapa precontencioasă. Astfel, constatarea din oficiu a unui motiv de ordine publică nu are drept scop să repare o insuficiență a cererii introductive, ci să asigure respectarea unei norme care, având în vedere importanța acesteia, nu este la dispoziția părților, și aceasta indiferent de stadiul procedurii. Rezultă că o instituție nu poate invoca inadmisibilitatea unui astfel de motiv de ordine publică numai pentru că reclamantul nu l‑a invocat în reclamație.
Această constatare nu este repusă în cauză de argumentul potrivit căruia constatarea din oficiu a încălcării obligației de motivare nu ar trebui să fie permisă atunci când reclamantul a lipsit administrația de posibilitatea de a remedia lipsa ori insuficiența motivării deciziei atacate în etapa precontencioasă prin neinvocarea unui prejudiciu în acest sens în reclamație, instituția fiind în orice caz obligată întotdeauna să respecte obligațiile care îi revin și din care face parte obligația de motivare.
Totuși, această constatare din oficiu nu privește decât lipsa ori insuficiența vădită de motivare, nu și încălcarea unei obligații speciale de motivare. Prin urmare, în cazul în care un raport de evaluare cuprinde o motivare suficientă în ceea ce privește obligația generală de motivare, nu este de competența instanței Uniunii, în cadrul constatării din oficiu, să cerceteze dacă aprecierile cuprinse în acest raport de evaluare sunt mai puțin favorabile decât cele care figurează în raportul de evaluare anterior și, într‑un asemenea caz, să se asigure că administrația și‑a îndeplinit obligația specială de motivare.
(a se vedea punctele 44, 45 și 49)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 27 octombrie 1994, Mancini/Comisia, T‑508/93, punctul 36; 3 octombrie 2006, Nijs/Curtea de Conturi, T‑171/05, punctul 31 și jurisprudența citată
Tribunalul Funcției Publice: 6 martie 2008, Skareby/Comisia, F‑46/06, punctul 96
3. Regula concordanței dintre reclamație și cererea introductivă nu este încălcată decât în ipoteza în care cererea introductivă modifică respectiva cauză a reclamației, această ultimă noțiune, „cauză”, trebuind să fie interpretată în sens larg. În privința concluziilor în anulare, prin „cauza litigiului” trebuie să se înțeleagă contestarea de către reclamant a legalității interne a actului atacat sau, alternativ, contestarea legalității sale externe.
(a se vedea punctul 46)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 1 iulie 2010, Mandt/Parlamentul European, F‑45/07, punctul 119; 23 noiembrie 2010, Bartha/Comisia, F‑50/08, punctul 34; 15 decembrie 2010, Almeida Campos și alții/Consiliul, F‑14/09, punctul 28; 13 ianuarie 2011, Nijs/Curtea de Conturi, F‑77/09, punctul 129
4. Administrația are obligația să motiveze în mod suficient și detaliat orice raport de evaluare pentru a da persoanei în cauză posibilitatea de a formula observații cu privire la această motivare, respectarea acestor cerințe fiind cu atât mai importantă în cazul unei evaluări mai puțin favorabile în raport cu evaluarea anterioară.
(a se vedea punctul 48)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 12 iunie 2002, Mellone/Comisia, T‑187/01, punctul 27; 25 octombrie 2005, Micha/Comisia, T‑50/04, punctul 36
Tribunalul Funcției Publice: 10 noiembrie 2009, N/Parlamentul European, F‑93/08, punctul 86
5. În cadrul sistemului de evaluare instituit de Comisie, lipsa ori insuficiența motivării unei opinii emise de grupul ad‑hoc în cadrul procedurii de elaborare a rapoartelor de evaluare vizate la punctul 43 din statut, care, prin natură, este numai un act pregătitor, constituie un viciu de procedură. Or, pentru ca un viciu de procedură să poată determina anularea unei decizii, este necesar ca, în lipsa acestei neregularități, procedura să fi putut ajunge la un rezultat diferit.
O lipsă ori o insuficiență de motivare a unei astfel de opinii nu poate avea consecințe asupra conținutului final al raportului decât în măsura în care s‑ar îndepărta de la aprecierile evaluatorului. În schimb, atunci când, în cadrul unei proceduri de apel, opinia confirmă un raport de evaluare, trebuie considerat că autorii acestei opinii își însușesc implicit aprecierile cuprinse în raport, astfel încât nu există niciun motiv să se creadă că, dacă opinia respectivă ar fi fost motivată, evaluatorul și‑ar fi modificat raportul.
(a se vedea punctele 76 și 77)
Trimitere la:
Curte: 21 martie 1990, Belgia/Comisia, C‑142/87, punctul 48; 18 octombrie 2001, Kish Glass/Comisia, C‑241/00 P, punctul 36
Tribunalul de Primă Instanță: 23 aprilie 2002, Campolargo/Comisia, T‑372/00, punctul 39
6. Evaluatorilor le este recunoscută o importantă putere de apreciere în privința constatărilor legate de munca funcționarilor pe care sunt însărcinați să îi evalueze. Prin urmare, controlul jurisdicțional exercitat de instanța Uniunii asupra conținutului rapoartelor de evaluare se limitează la controlul regularității procedurii, al exactității materiale a faptelor, precum și al absenței unor erori vădite de apreciere sau a abuzului de putere. Astfel, nu este de competența Tribunalului Funcției Publice să verifice temeinicia aprecierii administrației în privința aptitudinilor profesionale ale unui funcționar, în situația în care cuprinde judecăți complexe de valoare care, prin însăși natura lor, nu pot face obiectul unei verificări obiective.
În această privință, o eroare de apreciere poate fi calificată drept vădită numai atunci când poate fi detectată cu ușurință pe baza criteriilor de care legiuitorul a înțeles să condiționeze exercitarea puterii decizionale a administrației.
În consecință, pentru a stabili dacă administrația a săvârșit o eroare vădită la aprecierea faptelor, de natură să justifice anularea deciziei contestate, elementele de probă pe care reclamantul are obligația să le aducă trebuie să fie suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate aprecierea faptelor reținută de administrație în decizia sa. Cu alte cuvinte, dacă, în pofida elementelor susținute de reclamant, aprecierea faptelor de către administrație poate fi totuși considerată ca plauzibilă, motivul întemeiat pe eroarea vădită de apreciere trebuie respins.
Aceasta este cu atât mai adevărat atunci când decizia în cauză este afectată de erori de apreciere care, privite în ansamblu, nu prezintă decât un caracter minor care nu poate să fi determinat decizia administrației.
În ceea ce privește în special controlul jurisdicțional al aprecierilor care figurează în rapoartele de evaluare, este cu atât mai justificat să se circumscrie controlul instanței la eroarea vădită cu cât Tribunalul Funcției Publice nu cunoaște în mod direct situația funcționarilor evaluați, iar procedura de evaluare cuprinde, pe plan administrativ, garanții, care presupun intervenția funcționarului evaluat, a superiorilor săi ierarhici și a unui organ paritar.
(a se vedea punctele 89-94)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 12 decembrie 1996, AIUFFASS et AKT/Comisia, T‑380/94, punctul 59; 6 iulie 2000, AICS/Parlamentul European, T‑139/99, punctul 39; 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, punctul 221; 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, punctul 63
Tribunalul Funcției Publice: 29 septembrie 2009, Wenning/Europol, F‑114/07, punctul 111 și jurisprudența citată; 23 februarie 2010, Faria/OAPI, F‑7/09, punctul 44 și jurisprudența citată; 24 martie 2011, Canga Fano/Consiliul, F‑104/09, punctul 35, care face obiectul unui recurs pendinte la Tribunalul Uniunii Europene, cauza T‑281/11 P
7. În cadrul întocmirii unui raport de evaluare, sub rezerva obligației de motivare și cu condiția ca evaluarea să fie individualizată în mod clar și să nu fie impersonală, existența unei importante puteri de apreciere din partea evaluatorilor presupune că aceștia nu au obligația de a menționa în rapoartele pe care le redactează toate elementele de fapt și de drept relevante în susținerea evaluării sau să consolideze aceste rapoarte cu exemple concrete, și nici pe aceea de a examina și de a răspunde la toate aspectele contestate de funcționarul în cauză. Astfel, obiectul unui raport de evaluare este acela de a constitui o dovadă scrisă și formală în ceea ce privește calitatea muncii realizate de funcționar, astfel încât nu constituie o simplă descriere a sarcinilor îndeplinite în perioada respectivă, ci cuprinde și o apreciere a calităților relaționale pe care funcționarul evaluat le‑a demonstrat în desfășurarea activității sale profesionale. Raportul de evaluare nu urmărește să realizeze un tabel exhaustiv al prestațiilor pe care fiecare funcționar a trebuit să le efectueze în cadrul executării sarcinilor din cadrul activității sale, ci să pună în evidență, pornind de la elemente determinante, competența, randamentul și conduita sa în serviciu. În consecință, pentru a fi legal emis, este suficient, în principiu, ca raportul de evaluare să menționeze particularitățile prestațiilor funcționarului în ceea ce privește randamentul, competențele și conduita sa în serviciu.
(a se vedea punctul 95)
Trimitere la:
Curte: 22 decembrie 2008, Gordon/Comisia, C‑198/07 P, punctul 44
Tribunalul de Primă Instanță: 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑249/04, punctul 86
Tribunalul Funcției Publice: 10 septembrie 2009, van Arum/Parlamentul European, F‑139/07, punctele 88 și 101; N/Parlamentul European, citată anterior, punctul 46
8. În cadrul unei decizii de atribuire a punctelor de promovare, administrația nu are obligația de a arăta funcționarului în cauză modul în care a apreciat fiecare dintre criteriile care au determinat‑o să adopte o decizie, în măsura în care decizia respectivă este în ansamblu suficient de motivată și în care, în plus, un act administrativ beneficiază de o prezumție de legalitate. Prin urmare, un reclamant nu se poate limita să constate că administrația nu a menționat modul în care a luat în considerare un criteriu de atribuire a punctelor de promovare pentru a dovedi existența unei erori de apreciere sau a unei erori de drept.
(a se vedea punctul 115)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 10 septembrie 2009, Behmer/Parlamentul European, F‑47/07, punctul 97