HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)
25 noiembrie 2020(*)
„Marcă a Uniunii Europene – Înregistrare internațională care desemnează Uniunea Europeană – Semn tridimensional – Forma unei sticle întunecate – Motiv absolut de refuz – Lipsa caracterului distinctiv – Articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001”
În cauza T‑862/19,
Brasserie St Avold, cu sediul în Saint‑Avold (Franța), reprezentată de P. Greffe, D. Brun și F. Donaud, avocați,
reclamantă,
împotriva
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de A. Folliard‑Monguiral și V. Ruzek, în calitate de agenți,
pârât,
având ca obiect o acțiune formulată împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a EUIPO din 21 octombrie 2019 (cauza R 466/2019-4) privind înregistrarea internațională care desemnează Uniunea Europeană a unui semn tridimensional constituit din forma unei sticle întunecate,
TRIBUNALUL (Camera a treia),
compus din domnii A. M. Collins, președinte, și V. Kreuschitz și doamna G. Steinfatt (raportoare), judecători,
grefier: doamna J. Pichon, administratoare,
având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 decembrie 2019,
având în vedere memoriul în răspuns depus la grefa Tribunalului la 28 februarie 2020,
în urma ședinței din 10 septembrie 2020,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 La 16 martie 2018, reclamanta, Brasserie St Avold, a desemnat Uniunea Europeană pentru înregistrarea internațională nr. 1408065 a unui semn tridimensional constituit din forma unei sticle întunecate. Marca care face obiectul înregistrării internaționale care desemnează Uniunea Europeană este semnul tridimensional reprodus în continuare:
2 Produsele pentru care s‑a solicitat protecția prin intermediul mărcii fac parte din clasele 32 și 33 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespund următoarei descrieri:
– clasa 32: „Bere; băuturi non‑alcoolice; ape minerale și gazoase; băuturi din fructe și sucuri de fructe; siropuri pentru băuturi; produse pentru prepararea băuturilor; limonade; nectaruri de fructe; băuturi răcoritoare; aperitive nealcoolice”;
– clasa 33: „Băuturi alcoolice (cu excepția berii); vinuri; vinuri cu denumire de origine protejată; vinuri cu indicații geografice protejate”.
3 Prin decizia din 25 ianuarie 2019, examinatoarea Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) a respins protecția înregistrării internaționale în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1).
4 La 20 februarie 2019, reclamanta a formulat o cale de atac la EUIPO, în temeiul articolelor 66-71 din Regulamentul 2017/1001, împotriva deciziei examinatoarei.
5 Prin decizia din 21 octombrie 2019 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a EUIPO a respins calea de atac, pentru motivul că semnul în litigiu era lipsit de caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001.
6 Pentru a ajunge la această concluzie, în primul rând, camera de recurs a considerat că, deoarece semnul în litigiu corespundea uneia dintre cele mai evidente forme de ambalare pentru băuturile alcoolice și nealcoolice vizate de cererea de protecție, și anume sticla, acesta nu poate fi considerat distinctiv decât cu condiția de a se deosebi în mod semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului. Aceste deosebiri ar trebui să fie specifice, să poată fi memorate și să fie percepute de public ca fiind indicatori ai originii comerciale a produselor.
7 În al doilea rând, publicul relevant ar fi alcătuit din cumpărătorii de băuturi alcoolice sau nealcoolice din întreaga Uniune.
8 În al treilea rând, forma sticlei întunecate, închisă cu o capsă, ar fi obișnuită în sectorul băuturilor. În ceea ce privește eticheta albă înfășurată în mod neregulat pe corpul sticlei, exemplele concrete prezentate de examinatoare ar arăta că este o caracteristică care nu este neobișnuită în sectorul în cauză, indiferent dacă eticheta acoperă sticla în întregime sau în parte. Aceste exemple concrete ar susține concluzia potrivit căreia publicul vizat este mai tentat să identifice originea comercială a băuturilor alcoolice sau nealcoolice mai degrabă prin referire la elementele verbale ale etichetelor decât prin referire la forma sau la poziția acestora. Publicul vizat nu ar percepe semnul în litigiu ca pe un indicator al originii, indiferent dacă eticheta este percepută ca reprezentarea unei mitre episcopale sau ca un șervețel împăturit în triunghi. Semnul în litigiu nu ar putea fi memorat ușor și imediat de publicul relevant ca semn distinctiv. Pe de altă parte, eticheta ar putea fi percepută ca având o funcție antipicurare la momentul turnării lichidului.
9 Astfel, semnul în litigiu nu ar fi constituit decât dintr‑o combinație de elemente tipice ale produselor în cauză, și anume o sticlă și o etichetă, a cărei formă și dispunere nu s‑ar diferenția în mod substanțial de anumite forme de bază ale produselor respective, ci ar apărea mai degrabă ca o simplă variantă a acestora. Diferențele invocate în raport cu normele sectorului nu ar fi perceptibile decât în urma unei inspecții mai atente, care nu ar fi efectuată de un consumator mediu, astfel încât acestea nu ar fi percepute ca indicații ale originii comerciale a produselor în cauză. Consumatorul menționat ar percepe semnul în litigiu drept o finisare estetică, decorativă sau funcțională a produselor în cauză, care, de altfel, nu s‑ar diferenția în mod substanțial de normele sectorului.
10 În al patrulea rând, camera de recurs a precizat că înregistrările obținute în Franța și în Statele Unite nu pot să o oblige în cadrul aprecierii sale.
Concluziile părților
11 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.
12 EUIPO solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la admisibilitatea elementelor de probă prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului
13 La punctul 43 din cererea introductivă figurează două fotografii care reprezintă un raft cu sticle prevăzute cu etichete conforme cu pretinsa normă a sectorului și un raft cu produsele reclamantei prevăzute cu marca revendicată.
14 Aceste înscrisuri, prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului, nu pot fi luate în considerare. Astfel, acțiunea în fața Tribunalului vizează controlul legalității deciziilor camerelor de recurs ale EUIPO în sensul articolului 72 din Regulamentul 2017/1001, astfel încât rolul Tribunalului nu este acela de a reexamina împrejurările de fapt în lumina înscrisurilor prezentate pentru prima dată în fața sa. Prin urmare, aceste documente trebuie înlăturate, fără a mai fi necesară examinarea forței lor probante [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2005, Sadas/OAPI – LTJ Diffusion (ARTHUR ET FELICIE), T‑346/04, EU:T:2005:420, punctul 19 și jurisprudența citată].
Cu privire la fond
15 În susținerea acțiunii, reclamanta invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001.
16 Acest motiv este împărțit în trei aspecte. În primul rând, reclamanta susține că camera de recurs a reținut în mod eronat caracteristicile și natura semnului în litigiu. În al doilea rând, camera de recurs ar fi aplicat în esență criterii eronate în scopul aprecierii caracterului distinctiv al semnului în litigiu. În al treilea rând, camera de recurs ar fi săvârșit o eroare atunci când a concluzionat în sensul lipsei caracterului distinctiv al semnului în litigiu.
Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare în înțelegerea caracteristicilor și a naturii mărcii solicitate
17 Reclamanta formulează în esență trei critici în cadrul acestui aspect. În primul rând, ea reproșează camerei de recurs că a definit greșit semnul în litigiu. Acesta ar fi constituit din eticheta poziționată în mod specific pe o sticlă, fără ca sticla respectivă să facă parte din semnul în litigiu. În al doilea rând, reclamanta susține că forma și poziționarea acestei etichete pe sticlă se îndepărtează în mod foarte semnificativ de normele și de uzanțele sectorului. În al treilea rând, eticheta menționată nu ar prezenta niciun aspect funcțional.
18 În măsura în care argumentele invocate în cadrul ultimelor două critici privesc aprecierea concretă a existenței caracterului distinctiv al semnului în litigiu și le completează pe cele prezentate în cadrul celui de al treilea aspect, ele vor fi luate în considerare în cadrul acestui din urmă aspect.
19 În ceea ce privește prima critică, reclamanta susține că semnul în litigiu este compus din următoarele elemente:
– o etichetă în formă de triunghi dreptunghic;
– o aplicare specifică a acestei etichete pe o sticlă: întrucât ipotenuza sa este situată în partea de jos a sticlei, iar eticheta se înfășoară în întregime în jurul corpului cilindric al sticlei astfel încât înălțimea sa variază pe circumferința sticlei și formează o proeminență ascuțită pe o parte și un decupaj în forma majusculei „V” pe partea opusă, care sugerează astfel o mitră episcopală; eticheta are o înălțime care depășește corpul cilindric al sticlei, așa încât, la nivelul proeminenței, nu urmează forma sticlei.
20 Prin urmare, nu ar avea importanță faptul că „sticla întunecată închisă cu capsă [ar fi] un ambalaj obișnuit al produselor în discuție”, întrucât reclamanta ar revendica drepturi asupra unei etichete specifice, aplicată în mod distinctiv pe o sticlă, iar nu asupra recipientului însuși. În consecință, ar fi inoperant să se examineze caracteristicile sticlei și inexact să se descrie semnul în litigiu ca fiind „reprezentarea tridimensională în patru unghiuri a unei sticle întunecate cu o capsă de închidere […] prevăzută cu o etichetă albă înfășurată pe corpul inferior al acesteia”, astfel cum ar fi procedat camera de recurs. Dimpotrivă, camera de recurs ar fi trebuit să examineze dacă combinația elementelor de pe etichetă precizate la punctul 19 de mai sus nu forma, în ansamblul său, un semn distinctiv.
21 EUIPO contestă argumentele reclamantei.
22 În această privință, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în cadrul ședinței, reclamanta a precizat că semnul a cărui înregistrare se solicită este un semn tridimensional, astfel cum este reprezentat la punctul 2 din cererea introductivă și în cererea de protecție, și anume o sticlă prevăzută cu capsă și cu etichetă.
23 Astfel, camera de recurs a ținut seama în mod întemeiat de impresia de ansamblu produsă de toate aceste elemente.
24 Pe de altă parte, reiese în special din cuprinsul punctelor 16, 17, 20, 22, 23 și 25 din decizia atacată că, în mod corect, camera de recurs a luat în considerare toate elementele care caracterizează percepția pe care o are consumatorul în cauză asupra semnului în litigiu.
25 Prin urmare, sub rezerva precizării efectuate la punctul 18 de mai sus, primul aspect trebuie respins.
Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe aplicarea unor criterii eronate pentru aprecierea caracterului distinctiv al semnului în litigiu
26 Făcând trimitere la Hotărârea din 27 februarie 2002, Eurocool Logistik/OAPI (EUROCOOL) (T‑34/00, EU:T:2002:41, punctul 39), reclamanta arată că un caracter distinctiv minim este suficient pentru ca articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 să nu se aplice. Or, semnul în litigiu ar fi constituit dintr‑o combinație de elemente care îl diferențiază net de celelalte forme prezente pe piață pentru produsele în cauză, astfel încât, privit în ansamblu, ar fi prevăzut cu caracterul distinctiv minim cerut.
27 Această concluzie ar fi confirmată de Hotărârea din 3 octombrie 2018, Wajos/EUIPO (Forma unui recipient) (T‑313/17, nepublicată, EU:T:2018:638, punctul 26), potrivit căreia, în sectorul alimentar, care s‑ar caracteriza printr‑o concurență puternică, operatorii sunt puternic incitați să își facă produsele identificabile în raport cu cele ale concurenților, în special în ceea ce privește aspectul și conceperea ambalajului acestora, pentru a atrage atenția consumatorilor. Ar rezulta astfel că consumatorul mediu este pe deplin capabil să perceapă forma ambalajului produselor vizate ca pe o indicație a originii comerciale a acestora din urmă, în măsura în care această formă prezintă suficiente caracteristici pentru a‑i atrage atenția.
28 Or, camera de recurs nu ar fi respectat această jurisprudență la punctul 11 din decizia atacată, când a apreciat în esență că stabilirea caracterului distinctiv al unui semn tridimensional, care este constituit din aspectul sau din ambalajul produsului însuși, s‑ar putea dovedi mai dificilă în raport cu cel al unei mărci verbale sau figurative. Prin urmare, prin pretinderea unui grad de distinctivitate mai ridicat pentru semnul în litigiu, camera de recurs ar fi săvârșit o eroare de drept.
29 EUIPO contestă argumentele reclamantei.
30 În această privință, conform articolului 4 din Regulamentul 2017/1001, forma unui produs sau a ambalajului său poate constitui o marcă a Uniunii Europene, cu condiția ca această formă să fie în măsură să distingă produsele unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
31 În conformitate cu articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001, se respinge înregistrarea mărcilor care sunt lipsite de caracter distinctiv.
32 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, caracterul distinctiv al unei mărci, în sensul acestei din urmă dispoziții, înseamnă că această marcă permite să se identifice produsul sau serviciul a cărui înregistrare este solicitată ca provenind de la o întreprindere determinată și, prin urmare, să se distingă acel produs de cele ale altor întreprinderi [a se vedea Hotărârea din 20 octombrie 2011, Freixenet/OAPI, C‑344/10 P și C‑345/10 P, EU:C:2011:680, punctul 42 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 septembrie 2019, Fränkischer Weinbauverband/EUIPO (Forma unei sticle elipsoidale), T‑68/18, nepublicată, EU:T:2019:677, punctul 15 și jurisprudența citată].
33 Acest caracter distinctiv al unei mărci trebuie apreciat în raport cu produsele sau serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea, pe de o parte, și în raport cu percepția publicului relevant asupra acestora, pe de altă parte [a se vedea Hotărârea din 20 octombrie 2011, Freixenet/OAPI, C‑344/10 P și C‑345/10 P, EU:C:2011:680, punctul 43 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Steiff/OAPI (Fixarea printr‑un buton a unei etichete în zona mediană a urechii unei jucării de pluș), T‑434/12, nepublicată, EU:T:2014:6, punctul 19 și jurisprudența citată].
34 Trebuie amintit de asemenea că, pentru a aprecia dacă o marcă este sau nu este lipsită de caracter distinctiv, trebuie să se ia în considerare impresia de ansamblu pe care aceasta o produce. Acest lucru nu poate însemna totuși că nu este necesar să se efectueze, într‑o primă etapă, o examinare succesivă a diferitor elemente de prezentare utilizate pentru această marcă. Într‑adevăr, poate fi util, în aprecierea globală, să se examineze fiecare dintre elementele constitutive ale mărcii în cauză (a se vedea Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Fixarea printr‑un buton a unei etichete în zona mediană a urechii unei jucării de pluș, T‑434/12, nepublicată, EU:T:2014:6, punctul 18 și jurisprudența citată).
35 Pe de altă parte, un caracter distinctiv minim este suficient pentru ca motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 207/2009 să nu fie aplicabil [a se vedea Hotărârea din 25 septembrie 2015, Bopp/OAPI (Reprezentarea unui cadru octogonal verde), T‑209/14, nepublicată, EU:T:2015:701, punctul 45 și jurisprudența citată].
36 Potrivit unei jurisprudențe constante, criteriile de apreciere a caracterului distinctiv al mărcilor tridimensionale care sunt constituite din forma produsului însuși nu diferă de cele aplicabile celorlalte categorii de mărci. Cu toate acestea, în aplicarea criteriilor menționate, percepția consumatorului mediu nu este neapărat aceeași în cazul unei mărci tridimensionale, constituită din aspectul produsului însuși, ca în cazul unei mărci verbale sau figurative, care constă într‑un semn independent de aspectul produselor pe care le desemnează. Astfel, consumatorul mediu nu este obișnuit să deducă proveniența produselor în funcție de forma acestora sau de aceea a ambalajului lor, în lipsa oricărui element grafic sau textual, și, prin urmare, stabilirea caracterului distinctiv al unei astfel de mărci tridimensionale ar putea fi mai dificilă decât în cazul unei mărci verbale sau figurative (a se vedea Hotărârea din 20 octombrie 2011, Freixenet/OAPI, C‑344/10 P și C‑345/10 P, EU:C:2011:680, punctele 45 și 46 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 septembrie 2019, Forma unei sticle elipsoidale, T‑68/18, nepublicată, EU:T:2019:677, punctul 17 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 8 aprilie 2003, Linde și alții, C‑53/01-C‑55/01, EU:C:2003:206, punctul 48).
37 În special, întrucât ambalajul unui produs lichid reprezintă o necesitate pentru comercializare, consumatorul mediu îi atribuie, în primul rând, doar această funcție. O marcă tridimensională constituită dintr‑un astfel de ambalaj nu este distinctivă decât dacă îi permite consumatorului mediu al produsului în cauză, normal informat și suficient de atent și de avizat, ca, fără a efectua o analiză sau o comparație și fără a dovedi o atenție specială, să distingă acest produs de cele ale altor întreprinderi (a se vedea Hotărârea din 24 septembrie 2019, Forma unei sticle elipsoidale, T‑68/18, nepublicată, EU:T:2019:677, punctul 18 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 12 februarie 2004, Henkel, C‑218/01, EU:C:2004:88, punctul 53).
38 În aceste condiții, cu cât forma a cărei înregistrare se solicită ca marcă se apropie de forma cea mai probabilă pe care o va lua produsul în cauză, cu atât mai posibil este ca forma respectivă să fie lipsită de caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001. Doar o marcă ce se deosebește în mod semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului și, prin aceasta, își poate îndeplini funcția esențială de origine nu este lipsită de caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Freixenet/OAPI, C‑456/01 P și C‑457/01 P, EU:C:2004:258, punctul 39, și Hotărârea din 12 decembrie 2019, EUIPO/Wajos, C‑783/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1073, punctul 24 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 12 februarie 2004, Henkel, C‑218/01, EU:C:2004:88, punctul 49).
39 De asemenea, trebuie amintit că noutatea sau originalitatea nu sunt criterii relevante pentru aprecierea caracterului distinctiv al unei mărci, astfel încât, pentru ca o marcă să poată fi înregistrată, nu este suficient ca ea să fie originală, ci trebuie să se diferențieze în mod substanțial de formele de bază ale produsului în cauză, utilizate în mod obișnuit în comerț, și să nu apară ca o simplă variantă sau chiar o variantă posibilă a acestor forme. În plus, nu este necesar să se dovedească caracterul uzual al formei în comerț pentru a demonstra lipsa caracterului distinctiv al mărcii solicitate [a se vedea Hotărârea din 7 octombrie 2015, The Smiley Company/OAPI, (Conturul unei fețe în formă de stea), T‑244/14, nepublicată, EU:T:2015:764, punctul 38 și jurisprudența citată; a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2019, Gibson Brands/EUIPO – Wilfer (Forma unei chitare), T‑340/18, nepublicată, EU:T:2019:455, punctul 39].
40 Tribunalul a precizat de asemenea că prezența pe piață a unui număr important de forme cu care se confruntă consumatorul face puțin probabil ca acesta din urmă să considere că un tip special de formă aparține mai degrabă unui fabricant specific decât diversității care caracterizează piața respectivă. Astfel, marea diversitate a formelor care au un aspect original sau fantezist deja prezente pe piață restrânge probabilitatea ca o anumită formă să fie considerată semnificativ diferită de norma care prevalează pe această piață și, prin urmare, să fie identificată de consumatori doar pe baza particularității sau originalității sale (Hotărârea din 28 iunie 2019, Forma unei chitare, T‑340/18, nepublicată, EU:T:2019:455, punctul 36).
41 Rezultă că, atunci când o marcă tridimensională este constituită din forma produsului a cărui înregistrare este solicitată sau din forma ambalajului acestui produs, simplul fapt că această formă este o variantă a uneia dintre formele obișnuite ale acestui tip de produse sau ale ambalajelor sale nu este suficient pentru a stabili că marca respectivă nu este lipsită de caracter distinctiv, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001. Trebuie întotdeauna să se verifice dacă o astfel de marcă permite consumatorului mediu al acestui produs, normal informat și suficient de atent și de avizat, să distingă, fără a efectua o analiză și fără a dovedi o atenție specială, produsul în cauză de cele ale altor întreprinderi (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2019, EUIPO/Wajos, C‑783/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1073, punctul 25 și jurisprudența citată).
42 În speță, la punctele 8-13 din decizia atacată, camera de recurs a prezentat jurisprudența aplicabilă în materie de examinare a existenței caracterului distinctiv al unei mărci tridimensionale, constituită din forma produsului însuși sau din ambalajul acestuia. Ea a amintit în special cerința potrivit căreia o astfel de marcă trebuia să se deosebească în mod semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului. La punctele 14-27 din decizia atacată, camera de recurs a aplicat această jurisprudență semnului în litigiu și a concluzionat, la punctele 25-27 din această decizie, în primul rând, că semnul nu era constituit decât dintr‑o combinație de elemente tipice ale produselor în cauză, și anume o sticlă și o etichetă, ale căror formă și dispunere nu se deosebeau în mod substanțial de anumite forme de bază ale produselor în discuție, ci apăreau mai degrabă ca o simplă variantă a acestora, în al doilea rând, că diferențele invocate în raport cu norma sectorului nu ar fi perceptibile decât în urma unei inspecții mai atente care nu ar fi efectuată de un consumator mediu, astfel încât ele nu ar fi percepute ca indicații ale originii comerciale a produselor în cauză, și, în al treilea rând, că consumatorul menționat ar percepe marca drept o finisare estetică, decorativă sau funcțională a produselor vizate de aceasta, care, de altfel, nu s‑ar diferenția în mod substanțial de norma sectorului.
43 Desigur, din cuprinsul punctului 26 din Hotărârea din 3 octombrie 2018, Forma unui recipient (T‑313/17, nepublicată, EU:T:2018:638), la care face trimitere reclamanta, reiese că, în sectorul alimentar, care este caracterizat printr‑o concurență puternică, operatorii sunt puternic incitați să își facă produsele identificabile în raport cu cele ale concurenților, în special în ceea ce privește aspectul și conceperea ambalajului acestora, pentru a atrage atenția consumatorilor, astfel încât se dovedește că consumatorul mediu este pe deplin capabil să perceapă forma ambalajului produselor vizate ca pe o indicație a originii comerciale a acestora din urmă, în măsura în care această formă prezintă suficiente caracteristici pentru a‑i atrage atenția.
44 Cu toate acestea, pe de o parte, trebuie amintit că, începând cu Hotărârea din 8 aprilie 2003, Linde și alții (C‑53/01-C‑55/01, EU:C:2003:206, punctul 48), intervenită în cadrul aplicării Primei directive 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92), dar ale cărei principii pot fi transpuse în speță, potrivit unei jurisprudențe constante, consumatorul mediu nu este obișnuit să deducă proveniența produselor în funcție de forma lor sau de aceea a ambalajului lor, în lipsa oricărui element grafic sau textual, și, prin urmare, stabilirea caracterului distinctiv al unei astfel de mărci tridimensionale ar putea fi mai dificilă decât în cazul unei mărci verbale sau figurative (a se vedea punctul 36 de mai sus).
45 Pe de altă parte, la punctul 26 din Hotărârea din 3 octombrie 2018, Forma unui recipient (T‑313/17, nepublicată, EU:T:2018:638), Tribunalul a făcut trimitere la Hotărârea din 3 decembrie 2003, Nestlé Waters France/OAPI (Forma unei sticle) (T‑305/02, EU:T:2003:328, punctul 34), care a fost pronunțată înainte de precizarea Curții din Hotărârea din 12 februarie 2004, Henkel (C‑218/01, EU:C:2004:88, punctul 49), Hotărârea din 29 aprilie 2004, Henkel/OAPI (C‑456/01 P et C‑457/01 P, EU:C:2004:258, punctul 39), și Hotărârea din 7 octombrie 2004, Mag Instrument/OAPI (C‑136/02 P, EU:C:2004:592, punctul 31), că, în materie de mărci tridimensionale constituite din forma produsului însuși sau din ambalajul acestuia, doar o marcă ce se deosebește în mod semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului și, prin aceasta, își poate îndeplini funcția esențială de origine nu este lipsită de caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 (a se vedea punctul 38 de mai sus).
46 Astfel, norma care se desprinde din cuprinsul punctului 34 din Hotărârea din 3 decembrie 2003, Forma unei sticle (T‑305/02, EU:T:2003:328), trebuie interpretată în lumina jurisprudenței ulterioare a Curții (a se vedea punctele 36 și 38 de mai sus). Prin urmare, premisa potrivit căreia consumatorul mediu este pe deplin capabil să perceapă forma ambalajului produselor vizate ca pe o indicație a originii comerciale a acestora din urmă, în măsura în care această formă prezintă caracteristici suficiente pentru a‑i reține atenția, trebuie înțeleasă în sensul că vizează o situație în care marca tridimensională solicitată, constituită din forma produsului însuși sau din ambalajul acestuia, se deosebește în mod semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului.
47 Aceasta este situația cu atât mai mult cu cât Tribunalul a precizat, în Hotărârea din 3 octombrie 2018, Forma unui recipient (T‑313/17, nepublicată, EU:T:2018:638, punctul 28), că, pentru a aprecia caracterul distinctiv al unei mărci tridimensionale, constituită din forma produsului însuși sau din ambalajul acestuia, este necesar să se examineze dacă marca solicitată era diferită în mod semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului. În Hotărârea din 12 decembrie 2019, EUIPO/Wajos (C‑783/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1073, punctele 24, 26 și 30), Curtea a confirmat în mod expres aplicarea în materie a testului „diferențierii semnificative în raport cu norma sau cu uzanțele din sectorul în cauză”.
48 Rezultă că reclamanta pretinde în mod greșit că au fost aplicate criterii eronate de către camera de recurs în scopul aprecierii caracterului distinctiv al mărcii solicitate.
49 Prin urmare, al doilea aspect trebuie respins.
Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe faptul că, în mod eronat, camera de recurs a concluzionat în sensul lipsei caracterului distinctiv al semnului în litigiu
50 Având în vedere precizarea de la punctul 18 de mai sus, reclamanta invocă două critici în cadrul acestui al treilea aspect. În primul rând, aceasta invocă în esență definirea greșită a normei și a uzanțelor sectorului de către camera de recurs. În al doilea rând, forma și poziționarea etichetei pe sticlă nu ar prezenta niciun aspect funcțional și s‑ar deosebi în mod semnificativ de normele și de uzanțele sectorului.
– Cu privire la prima critică, întemeiată pe o eroare în definirea normelor și a uzanțelor sectorului
51 Reclamanta arată că exemplele menționate de camera de recurs nu sunt reprezentative pentru norma și uzanțele sectorului. În sectorul alimentar și în special în cel al băuturilor alcoolice, norma ar fi de a aplica pe sticlă o etichetă, de obicei dreptunghiulară, fixată în întregime pe o parte a corpului cilindric al sticlei.
52 EUIPO contestă argumentele reclamantei.
53 În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în măsura în care un reclamant se prevalează de caracterul distinctiv al unei mărci solicitate, în pofida analizei efectuate de EUIPO, revine reclamantului obligația de a furniza informații concrete și susținute care să demonstreze că marca solicitată are un caracter distinctiv intrinsec [a se vedea Hotărârea din 28 septembrie 2010, Rosenruist/OAPI (Reprezentarea a două linii curbe pe un buzunar), T‑388/09, nepublicată, EU:T:2010:410, punctul 37 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 21 noiembrie 2018, Bopp/EUIPO (Reprezentarea unui octogon echilateral), T‑460/17, nepublicată, EU:T:2018:816, punctul 53 și jurisprudența citată].
54 Trebuie amintit de asemenea că camera de recurs nu este ținută să indice, în plus, în mod general și abstract, ansamblul normelor și al uzanțelor sectorului în cauză [a se vedea Hotărârea din 13 mai 2020, Cognac Ferrand/EUIPO (Forma unei împletituri pe o sticlă), T‑172/19, nepublicată, EU:T:2020:202, punctul 49 și jurisprudența citată].
55 În speță, prin aprobarea analizei examinatoarei referitoare la diversitatea formelor de etichete pe sticlele pentru băuturi, inclusiv în ceea ce privește poziționarea acestora, și prin reproducerea unora dintre ele la punctul 17 din decizia atacată, camera de recurs a stabilit că norma și uzanțele din acest sector se caracterizau printr‑o mare varietate de forme de prezentare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2019, Forma unei chitare, T‑340/18, nepublicată, EU:T:2019:455, punctele 38 și 39).
56 Astfel, chiar dacă se presupune că forma majoritară a unei etichete a produselor în discuție este, astfel cum susține reclamanta, dreptunghiulară, fixată în întregime pe o parte a corpului cilindric al sticlei, norma și uzanțele sectorului nu pot fi reduse, astfel cum susține în mod întemeiat EUIPO, doar la forma statistic cea mai răspândită, ci cuprind toate formele pe care consumatorul le vede în mod obișnuit pe piață.
57 Rezultă că prima critică trebuie respinsă.
– Cu privire la a doua critică, întemeiată pe o eroare în aprecierea caracterului funcțional al etichetei și a deosebirii semnificative față de norma și uzanțele sectorului
58 În primul rând, reclamanta susține că forma etichetei și modul în care se înfășoară în jurul sticlei sunt foarte specifice. Semnul în litigiu s‑ar caracteriza prin eticheta sa în formă de triunghi dreptunghic, a cărui ipotenuză ar fi situată în partea de jos a sticlei și a cărui înălțime ar varia pe circumferința sticlei astfel încât să formeze o proeminență ascuțită pe o parte și un decupaj în forma majusculei „V” pe partea opusă, care sugerează astfel o mitră episcopală. Eticheta ar avea o înălțime care depășește corpul cilindric al sticlei, astfel încât, la nivelul proeminenței, eticheta nu ar urma forma sticlei.
59 În schimb, în cvasitotalitatea exemplelor furnizate de camera de recurs, eticheta ar fi șifonată, iar nu netedă. Aceste etichete ar urma complet, iar nu parțial corpul sticlei. Singurul exemplu furnizat în decizia atacată care reprezintă o etichetă înfășurată complet în jurul corpului sticlei ar privi totuși o etichetă dreptunghiulară, iar înălțimea acesteia ar fi regulată pe întreaga circumferință a sticlei, iar nu o etichetă cu o înălțime neregulată, care prezintă o proeminență ascuțită.
60 Astfel, semnul în litigiu ar fi foarte diferit de aceste exemple și, prin urmare, de norma sectorului. Niciunul dintre exemplele prezentate de camera de recurs nu ar reproduce o sticlă a cărei etichetă ar prezenta caracteristicile distinctive ale semnului în litigiu. Aspectul special al acestuia ar fi perceptibil chiar la distanță. Publicul relevant nu l‑ar percepe ca pe o variantă clasică a formelor posibile pentru produsele în cauză, ci ca pe o indicație de origine care poate fi ușor de memorat, care i‑ar permite, chiar fără a considera mențiunile înscrise pe aceasta, să distingă imediat produsele reclamantei de cele care au alte origini comerciale.
61 În al doilea rând, afirmația camerei de recurs de la punctul 20 din decizia atacată, potrivit căreia proeminența ascuțită a etichetei ar putea să nu fie vizibilă sau reperată dacă cel care consumă lichidul din sticlă apucă acea parte a sticlei cu mâna, ar fi surprinzătoare. Pe de o parte, proeminența nu s‑ar situa la nivelul corpului sticlei, și anume în partea de jos pe care consumatorul o apucă atunci când dorește să consume lichidul, ci la nivelul gâtului sticlei, astfel încât nu ar acoperi‑o cu mâna atunci când bea. Pe de altă parte, pentru a fi distinctiv, nu s‑ar impune nicidecum ca un semn să fie în permanență vizibil consumatorului. În caz contrar, nicio marcă nu ar putea fi protejată, orice semn aplicat pe un produs fiind în situația de a fi ascuns temporar în funcție de modul în care acesta este stocat sau utilizat.
62 În al treilea rând, contrar celor indicate de camera de recurs la punctul 24 din decizia atacată, eticheta vizată de reclamantă nu ar prezenta niciun aspect funcțional și nu ar fi destinată să rețină picătura de lichid care rămâne pe gâtul sticlei imediat după turnarea într‑un pahar sau după ce s‑a băut direct din sticlă. Astfel, nu ar fi vorba despre un șervețel, ci despre o etichetă din hârtie fină care nu are nicio proprietate absorbantă. O picătură care s‑ar scurge de‑a lungul sticlei, fie pe partea proeminenței care formează un vârf ascuțit, fie pe partea care formează un decupaj în „V”, nu ar fi mai bine reținută de eticheta vizată decât de orice altă etichetă de hârtie.
63 EUIPO contestă argumentele reclamantei.
64 În această privință, în primul rând, trebuie amintit că semnul în litigiu constă în reprezentarea tridimensională din patru unghiuri diferite a unei sticle întunecate, închisă cu o capsă. O etichetă albă este înfășurată pe corpul inferior al sticlei în mod neregulat, cu excepția unei proeminențe îndreptate în sus care nu urmează corpul sticlei în această parte. Pe cealaltă parte a sticlei, eticheta formează un decupaj în forma majusculei „V”.
65 Atât camera de recurs, cât și examinatoarea au demonstrat că sectorul băuturilor alimentare se caracteriza printr‑o mare varietate de forme și de modalități de poziționare a etichetelor pe sticle. Există printre altele etichete șifonate sau netede, precum cea în cauză, precum și etichete care acoperă în întregime sticla sau doar o înfășoară în parte, la fel ca eticheta în cauză. Anumite etichete sunt complet lipite pe sticlă, în timp ce altele, precum cea în cauză, se detașează parțial de aceasta. De asemenea, există etichete dreptunghiulare, rotunde sau cele care, precum eticheta în cauză, folosesc alte forme geometrice. Deși nu este exclus ca o etichetă precum cea vizată de cererea de înregistrare sau chiar o etichetă foarte similară să nu fie încă prezentă pe piața produselor în cauză, trebuie amintit totuși că noutatea sau originalitatea nu sunt criterii relevante pentru aprecierea caracterului distinctiv al unei mărci. Aspectul și poziționarea etichetei în cauză pe sticlă se situează în continuarea formelor pe care consumatorul le poate vedea în mod obișnuit pe piață. Astfel, după cum reiese în esență în special din cuprinsul punctelor 17-25 din decizia atacată, departe de a se deosebi în mod semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului, această etichetă nu constituie decât o variantă posibilă a formelor deja existente.
66 Astfel cum a constatat în mod întemeiat camera de recurs, în special la punctele 23 și 26 din decizia atacată, pentru a percepe diferențe între eticheta vizată de semnul în litigiu și celelalte forme de etichete prezente în mod obișnuit pe piață, trebuie să se efectueze o examinare atentă, pe care consumatorul mediu al produselor în discuție nu o va face. Astfel, divergențele menționate nu îi vor stârni atenția și nu vor fi memorate de acesta ca semn distinctiv (a se vedea jurisprudența citată la punctele 37 și 41 de mai sus).
67 În orice caz, o simplă deosebire față de normele sau de uzanțele sectorului nu este suficientă pentru a reține caracterul distinctiv al semnului în litigiu (Hotărârea din 13 mai 2020, Forma unei împletituri pe o sticlă, T‑172/19, nepublicată, EU:T:2020:202, punctul 55).
68 În al doilea rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 18, 19, 22 și 27 din decizia atacată și astfel cum susține în mod întemeiat EUIPO, consumatorii medii se vor aștepta ca eticheta să fie suportul pentru informații referitoare la produsele în discuție, inclusiv desemnarea originii lor comerciale, dar nu să desemneze în sine, și anume în lipsa oricărui element grafic sau figurativ, proveniența acestor produse. Reclamanta admite, de altfel, că eticheta va fi acoperită de elemente verbale (a se vedea punctul 60 de mai sus). Consumatorii ar putea percepe de asemenea eticheta ca fiind un finisaj estetic. În lipsa unor informații de natură să îi sensibilizeze pe acești consumatori asupra faptului că acest semn este considerat că desemnează originea produselor în cauză, aceștia nu vor fi în măsură să își imagineze că semnul în cauză desemnează un producător concret și nu vor acorda o atenție deosebită acestui aspect [a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 octombrie 2002, Glaverbel/OAPI (Suprafața unei plăci de sticlă), T‑36/01, EU:T:2002:245, punctul 28, și Hotărârea din 21 noiembrie 2018, Bopp/EUIPO (Reprezentarea unui octogon echilateral), T‑460/17, nepublicată, EU:T:2018:816, punctul 63].
69 Prin urmare, semnul în litigiu nu este susceptibil să desemneze originea produselor în discuție. Așadar, acesta nu are caracterul distinctiv minim necesar.
70 Această concluzie nu este repusă în discuție prin argumentele reclamantei.
71 În primul rând, reclamanta nu a demonstrat că un consumator mediu ar înțelege că eticheta face aluzie la o mitră episcopală, ceea ce ar contribui la diferențierea de norma și de uzanțele sectorului. Pe de o parte, contrar etichetei menționate, o mitră episcopală are de obicei două proeminențe, una în față și cealaltă în spate. Pe de altă parte, consumatorii la scara Uniunii în ansamblul ei ar trebui să înțeleagă semnificația etichetei ca mitră episcopală. Or, o mitră cu proeminențe ascuțite face parte de obicei doar din veșmintele episcopilor bisericilor catolice și anglicane, precum și ai altor biserici mai puțin răspândite. Ea nu este utilizată în bisericile ortodoxe sau evanghelice, răspândite totuși pe scară largă în mai multe state membre. În orice caz, reclamanta a precizat în ședință că este irelevant că consumatorii recunosc eticheta ca o aluzie la o mitră.
72 În al doilea rând, constatarea camerei de recurs care figurează la punctul 20 din decizia atacată, potrivit căreia în esență consumatorii ar putea să nu perceapă că proeminența etichetei este detașată de partea superioară a sticlei, în funcție de modul în care o țin atunci când îi consumă conținutul, trebuie interpretată din perspectiva jurisprudenței citate la punctele 37 și 41 de mai sus, astfel cum a fost amintită și aplicată în special la punctele 12, 22, 23 și 26 din decizia atacată, potrivit căreia publicul vizat, normal informat și suficient de atent, nu dovedește, în general, o atenție specială în momentul achiziționării produselor în cauză, astfel încât eticheta în discuție și modul în care este aplicată pe sticlă nu îi vor atrage cu adevărat atenția. De asemenea, camera de recurs nu a constatat că niciunul dintre consumatori nu ar percepe acest element. Astfel, ea nu a făcut decât să evoce posibilitatea ca un consumator suficient de atent să nu perceapă această particularitate dacă ar ține sticla într‑un anumit mod. Or, o asemenea situație nu poate fi exclusă efectiv, în măsura în care sticla poate fi ținută atât de partea inferioară, cât și de partea superioară, chiar dacă se poate întâmpla doar rareori.
73 În plus, în special din cuprinsul punctelor 17-19, 21, 22 și 27 din decizia atacată, reiese clar că această caracteristică specială a etichetei nu va fi percepută de consumatori ca un element de natură să îi confere un caracter distinctiv. Pe de o parte, ea reprezintă doar o ușoară variație estetică sau decorativă în raport cu formele prezente pe piață. Pe de altă parte, consumatorii medii se vor aștepta ca eticheta să fie suportul pentru informațiile referitoare la produsele în discuție, inclusiv desemnarea originii lor comerciale, dar nu să le desemneze în sine proveniența, mai exact în lipsa oricărui element grafic sau figurativ. Prin urmare, motivarea care figurează la punctul 20 din decizia atacată era de fapt neesențială.
74 În al treilea rând, deși motivarea care figurează la punctele 24 și 27 din decizia atacată, referitoare la pretinsa funcție antipicurare a etichetei în cauză, este puțin convingătoare, după cum recunoaște de altfel și EUIPO, ea este, în orice caz, neesențială. Nu numai că rezultă din cele ce precedă că celelalte motive care figurează în decizia atacată sunt deja suficiente pentru a justifica lipsa caracterului distinctiv al semnului în litigiu, dar constatările în discuție sunt introduse prin expresiile „de asemenea” și „sau chiar”, care confirmă importanța lor secundară în raționamentul camerei de recurs. În consecință, argumentele reclamantei prin care urmărește să conteste această motivare trebuie înlăturate, întrucât sunt inoperante în speță [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 ianuarie 2020, Vinos de Arganza/EUIPO – Nordbrand Nordhausen (ENCANTO), T‑239/19, nepublicată, EU:T:2020:12, punctul 51].
75 Consumatorii produselor în cauză nu vor percepe, așadar, că semnul în litigiu desemnează originea comercială a acestora, astfel încât semnul respectiv nu dispune de caracterul distinctiv minim în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001.
76 Constatarea lipsei caracterului distinctiv minim în sensul acestei dispoziții este cu atât mai valabilă cu cât semnul în litigiu este constituit, pe lângă eticheta în discuție, dintr‑o sticlă întunecată însoțită de o capsă, al cărei caracter absolut obișnuit în raport cu norma din sectorul stabilit de camera de recurs nu a fost contestat de reclamantă. Semnul în litigiu nu constituie, așadar, decât o variantă a formelor de prezentare prezente pe piață.
77 Rezultă din tot ceea ce precedă că reclamanta nu a demonstrat că semnul în litigiu se deosebea în mod semnificativ de norma sau de uzanțele sectorului pe o piață caracterizată de o mare varietate de forme de ambalaje. Prin urmare, a doua critică din cadrul celui de al treilea aspect trebuie de asemenea respinsă.
78 Din toate considerațiile de mai sus rezultă că se impune respingerea motivului unic și, prin urmare, a acțiunii în întregime.
Cu privire la cheltuielile de judecată
79 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor EUIPO.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a treia)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Brasserie St Avold la plata cheltuielilor de judecată.
Collins | Kreuschitz | Steinfatt |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 25 noiembrie 2020.
Semnături