Language of document : ECLI:EU:C:2021:517

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GERARD WILLIAM HOGAN

prezentate la 24 iunie 2021(1)

Cauza C110/20

Regione Puglia

împotriva

Ministero dell’ambiente e della tutela del territorio e del mare,

Ministero dei beni e delle attività culturali e del turismo,

Ministero dello sviluppo economico,

Presidenza del Consiglio dei Ministri,

Commissione tecnica di verifica dell’impatto ambientale,

cealaltă parte la procedură:

Global Petroleum Ltd

[cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia)]

„Cerere de decizie preliminară – Directiva 94/22/CE – Energie – Condiții de acordare și folosire a autorizațiilor de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor – Autorizație de prospectare a hidrocarburilor într‑o anumită zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp – Delimitarea întinderii zonelor care fac obiectul unei autorizații – Zone învecinate – Acordarea mai multor autorizații unuia și aceluiași operator – Procedură concurențială”






I.      Introducere

1.        Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia, instanța de trimitere) privește interpretarea anumitor dispoziții ale Directivei 94/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind condițiile de acordare și folosire a autorizațiilor de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor(2).

2.        În esență, instanța de trimitere dorește să afle dacă Directiva 94/22 obligă un stat membru să stabilească și să impună o limită absolută în ceea ce privește întinderea geografică a unei zone pentru care unui operator i se poate acorda o autorizație pentru activitățile de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor (denumite în continuare „activități de exploatare și extracție”)(3).

3.        Înainte de a examina situația de fapt și problemele juridice ridicate în contextul prezentei cauze, este necesară mai întâi stabilirea dispozițiilor legale relevante.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

4.        Considerentele al patrulea și al șaselea-al nouălea ale Directivei 94/22 au următorul cuprins:

„[…] statele membre dețin suveranitatea și drepturi suverane asupra rezervelor de hidrocarburi aflate pe teritoriile lor;

[…]

[…] trebuie să se asigure accesul nediscriminatoriu și exercitarea activităților legate de prospectarea, explorarea și extracția hidrocarburilor în condiții care să încurajeze o concurență crescută în acest sector și, prin urmare, să se favorizeze cele mai bune metode de prospectare, explorare și extracție a resurselor în statele membre și să [se] consolideze integrarea pe piața internă de energie;

[…] în acest scop, este necesar să se stabilească norme comune care să asigure că procedurile de acordare a autorizațiilor de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor sunt deschise tuturor entităților care posedă capacitățile necesare; […] autorizațiile trebuie să fie acordate în temeiul unor criterii obiective și publicate; […] condițiile de acordare a autorizațiilor trebuie să fie cunoscute dinainte în egală măsură de către toate entitățile participante la procedură;

[…] statele membre trebuie să își păstreze opțiunea de limitare a accesului la aceste activități și a exercitării lor, din rațiuni justificate de interesul public, și să o condiționeze de achitarea unei contribuții financiare sau a unei contribuții în hidrocarburi, detaliile înțelegerilor privind această contribuție fiind stabilite astfel încât să nu interfereze cu gestionarea entităților; […] această opțiune trebuie utilizată într‑o manieră nediscriminatorie; întrucât, cu excepția obligațiilor legate de folosirea acestei opțiuni, este indicat[ă] evitarea impunerii asupra entităților a unor condiții și obligații care nu sunt justificate de necesitatea de a desfășura activitatea în mod corespunzător; […] activitățile entităților trebuie să fie supravegheate numai în măsura necesară pentru asigurarea respectării acestor obligații și condiții;

[…] întinderea zonelor care fac obiectul unei autorizații și durata autorizării trebuie să fie limitate, în scopul de a preveni rezervarea pentru o singură entitate a unui drept exclusiv asupra unei zone care poate fi prospectată, explorată și exploatată mai eficient de mai multe entități;

[…]”

5.        Articolul 1 punctul 3 din Directiva 94/22 definește noțiunea de „autorizație” după cum urmează:

„«autorizație» înseamnă orice act cu putere de lege, act administrativ sau clauză contractuală sau instrument emis în temeiul acestora, prin care autoritățile competente dintr‑un stat membru dau dreptul unei entități să exercite, pe cont și risc propriu, dreptul exclusiv de prospectare sau explorare sau extracție de hidrocarburi într‑o zonă geografică. Autorizația poate fi acordată pentru fiecare activitate în parte sau pentru mai multe activități o dată.”

6.        Articolul 2 din Directiva 94/22 prevede:

„(1)      Statele membre își rezervă dreptul de a determina zonele de pe teritoriul lor care sunt puse la dispoziție pentru exercitarea activităților de prospectare, explorare și extracție de hidrocarburi.

(2)      Ori de câte ori o zonă este pusă la dispoziție pentru exercitarea activităților stabilite la alineatul (1), statele membre veghează să nu se facă nici un fel de discriminare între entități în ceea ce privește accesul la aceste activități și exercitarea lor.

[…]”

7.        Articolul 3 alineatele (1), (2) și (4) din Directiva 94/22 se referă la procedura care trebuie urmată pentru acordarea autorizațiilor:

„(1)      Statele membre adoptă dispozițiile necesare pentru a garanta că acordarea autorizațiilor se face în conformitate cu o procedură în cadrul căreia toate entitățile interesate pot depune cereri în conformitate cu alineatul (2) sau (3).

(2)      Procedura va fi inițiată:

(a)      fie la inițiativa autorităților competente, prin intermediul unei înștiințări care invită la depunerea cererilor, înștiințare care se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene cu cel puțin 90 zile înainte de data limită de primire a cererilor;

(b)      fie prin intermediul unei înștiințări care invită la depunerea cererilor, înștiințare care se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene ca urmare a depunerii unei cereri de către o entitate, fără a aduce atingere articolului 2 alineatul (1). Alte entități interesate au la dispoziție pentru depunerea cererilor o perioadă de cel puțin 90 zile după data publicării.

Înștiințările trebuie să specifice tipul de autorizație, zona sau zonele geografice care fac sau pot face, în tot sau în parte, obiectul unei cereri, precum și data sau termenul limită propus pentru acordarea autorizației.

[…]

(4)      Un stat membru poate decide să nu aplice dispozițiile alineatului (1) dacă și în măsura în care considerațiile geologice și de extracție justifică acordarea autorizației pentru o zonă deținătorului unei autorizații pentru o zonă învecinată. Statul membru în cauză garantează că deținătorii de autorizații pentru orice zonă învecinată sunt capabili să depună cereri într‑un astfel de caz și că li se pune la dispoziție suficient timp pentru aceasta.

[…]”

8.        Articolul 4 din Directiva 94/22 are următorul cuprins:

„Statele membre adoptă dispozițiile necesare pentru a asigura că:

(a)      în cazul în care zonele geografice nu sunt delimitate pe baza unei divizări geografice prealabile a teritoriului, întinderea fiecărei zone să fie determinată în așa fel încât să nu depășească zona justificată de cea mai bună exercitare posibilă a activităților din punct de vedere tehnic și economic. În cazul autorizațiilor acordate ca urmare a procedurilor prevăzute la articolul 3 alineatul (2), trebuie stabilite și puse la dispoziția entităților criterii obiective în acest scop, înainte de depunerea cererilor;

(b)      durata de valabilitate a unei autorizații nu depășește perioada necesară pentru desfășurarea activităților pentru care este acordată. Cu toate acestea, autoritățile competente pot prelungi autorizația în cazul în care durata stipulată este insuficientă pentru încheierea activității în cauză și în care activitatea a fost desfășurată în conformitate cu prevederile autorizației;

(c)      entitățile nu dețin drepturi exclusive în zona geografică pentru care au primit autorizație pentru o perioadă mai lungă decât cea necesară pentru desfășurarea corespunzătoare a activităților autorizate.”

9.        Articolul 6 alineatul (2) din Directiva 94/22 prevede:

„Statele membre pot impune condiții și cerințe privind exercitarea unor activități prezentate în articolul 2 alineatul (1) într‑o măsură justificată de siguranța națională, siguranța publică, sănătatea publică, siguranța transportului, protecția mediului, protejarea resurselor biologice și a tezaurelor naționale cu valoare artistică, istorică sau arheologică, siguranța instalațiilor și a lucrătorilor, gestionarea planificată a resurselor de hidrocarburi (de exemplu, rata de epuizare a hidrocarburilor sau optimizarea recuperării lor) sau necesitatea asigurării veniturilor din impozite.”

10.      Articolul 7 din această directivă prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor referitoare la sau incluse în autorizațiile individuale și prevederilor articolului 3 alineatul (5) litera (b), actele cu putere de lege și actele administrative care rezervă unei entități unice dreptul de a obține autorizații într‑o zonă geografică specifică de pe teritoriul unui stat membru trebuie abrogate de către statele membre respective până la 1 ianuarie 1997.”

B.      Dreptul italian

1.      Legea nr. 9/1991

11.      Decreto Legislativo 25 novembre 1996, n. 625, Attuazione della direttiva 94/22/CEE relativa alle condizioni di rilascio e di esercizio delle autorizzazioni alla prospezione, ricerca e coltivazione di idrocarburi(4) (Decretul legislativ nr. 625/1996 de transpunere a Directivei 94/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind condițiile de acordare și folosire a autorizațiilor de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 625/1996”) a transpus Directiva 94/22 în dreptul italian. Acesta a modificat articolul 6 din Legge 9 gennaio 1991, n. 9, privind acordarea autorizațiilor de explorare a hidrocarburilor(5) (Legea nr. 9 din 9 ianuarie 1991 privind autorizarea explorării hidrocarburilor, denumită în continuare „Legea nr. 9/1991”), care prevede:

„1.      Autorizația de explorare se acordă prin decret al ministrului industriei, comerțului și meșteșugurilor, după consultarea comitetului tehnic pentru hidrocarburi și geotermie și a regiunii sau a provinciei autonome Trento sau Bolzano vizate teritorial, prin acordul, pentru competențele respective, cu ministrul mediului și cu ministrul marinei comerciale […]”

2.      Zona pentru care se acordă autorizația trebuie să fie de așa natură încât să permită dezvoltarea rațională a programului de explorare și, în orice caz, nu poate depăși întinderea de 750 de kilometri pătrați; în zona pentru care se acordă autorizația pot fi cuprinse arii adiacente de uscat și de mare.

3.      Ministrul industriei, comerțului și meșteșugurilor, în cazul în care apreciază că zona solicitată nu are dimensiuni suficiente și o configurație rațională în raport cu finalitățile optime ale explorării, poate decide să nu acorde autorizația de explorare până la momentul la care va fi posibilă reunirea zonei respective cu zone limitrofe.

4.      Durata autorizației este de șase ani.

5.      Deținătorul unei autorizații are dreptul la două prelungiri succesive, fiecare de trei ani, în cazul în care și‑a îndeplinit obligațiile care decurg din autorizația respectivă.

6.      Deținătorului unei autorizații i se poate acorda o prelungire suplimentară în cazul în care […] sunt încă în curs de desfășurare lucrări pentru motive care nu țin de inacțiunea, de neglijența sau de incompetența sa […]”

2.      Decreto Direttoriale 22 marzo 2011/Decreto Direttoriale 15 luglio 2015

12.      Procedura de acordare a autorizațiilor de explorare a fost reglementată prin decrete administrative adoptate de Ministero dello sviluppo economico (Ministerul Dezvoltării Economice din Italia, denumit în continuare „MISE”). Inițial, această procedură a fost reglementată prin decretul administrativ din 22 martie 2011(6), în vigoare la data cererii de autorizare, până la 4 septembrie 2015. Începând cu această dată și până la data emiterii decretelor prin care a fost declarată compatibilitatea cu normele de mediu, decretul administrativ din 15 iulie 2015(7) a fost aplicabil. Acesta a rămas în vigoare până la 3 aprilie 2017. Acestea prevedeau o procedură unică de eliberare a unei autorizații pentru activitățile de exploatare și extracție, care necesita de asemenea o evaluare a impactului asupra mediului care trebuia să facă obiectul unei cereri separate. La această procedură unică au participat statul și autoritățile regionale în cauză și a fost necesară obținerea avizelor autorităților(8), a concluziilor procedurii de evaluare a impactului asupra mediului și, în ceea ce privește zona continentală/terestră, acordul regiunii.

13.      Articolul 9 alineatul (1) din decretul administrativ din 22 martie 2011 și articolul 14 alineatul (1) din decretul administrativ din 15 iulie 2015 prevăd deopotrivă că se pot acorda aceleiași entități mai multe autorizații de explorare sau licențe de concesiune unice, cu condiția ca suprafața totală să nu depășească 10 000 de kilometri pătrați.

III. Situația de fapt aflată la originea litigiului principal

14.      La 27 august 2013, Global Petroleum Ltd, întreprindere australiană care desfășoară în întreaga lume activități în sectorul hidrocarburilor offshore, a depus la MISE patru cereri separate. Aceasta solicita acordarea a patru autorizații de explorare în zone învecinate între ele, situate în largul coastei din regiunea Apulia, fiecare dintre ele având o suprafață cu puțin sub 750 de kilometri pătrați și, prin urmare, o suprafață totală de aproximativ 3 000 de kilometri pătrați.

15.      În conformitate cu normele de procedură italiene aplicabile, cererile de evaluare a impactului asupra mediului trebuiau depuse separat. Global Petroleum a depus aceste cereri la 30 mai 2014, când a solicitat MATTM deciziile necesare privind compatibilitatea cu normele de mediu pentru anchete seismice în două dimensiuni și, eventual, în trei dimensiuni care urmau să fie efectuate prin tehnica denumită „air gun” în zonele vizate.

16.      În temeiul a patru decrete distincte, emise la trei date diferite, 14 octombrie 2016, 31 august 2017 și, respectiv, 26 septembrie 2017 (denumite în continuare „decretele în litigiu”), MATTM, prin acordul cu Ministro dei beni e delle attività culturali e del turismo (ministrul bunurilor, activităților culturale și turismului, denumit în continuare „MIBAC”), a declarat compatibilitatea proiectelor cu normele de mediu. MATTM a observat că Global Petroleum nu putea depune o singură cerere, întrucât Legea nr. 9/1991 prevedea că zona pentru care se acordă autorizația trebuie să fie de așa natură încât să permită dezvoltarea rațională a programului de explorare și, în orice caz, nu poate depăși întinderea de 750 de kilometri pătrați, dar a indicat că comitetul tehnic pentru evaluarea impactului asupra mediului a solicitat mai multe informații de la Global Petroleum pentru a evalua efectul cumulativ al proiectelor.

17.      Regione Puglia (Regiunea Apulia), în calitate de organism chemat să participe la procedură, a atacat fiecare dintre decretele menționate prin patru acțiuni separate la Tribunale Amministrativo Regionale del Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia). Aceasta a susținut că decretele în litigiu încalcă articolul 6 alineatul 2 din Legea nr. 9/1991, întrucât aplicau limita de 750 de kilometri pătrați numai autorizațiilor individuale, în loc să le aplice operatorilor. Aceasta însemna că un operator putea obține autorizații pentru o zonă totală care depășea această limită.

18.      Tribunalul Administrativ Regional a respins această acțiune. Acesta a statuat că legea nu avea drept scop protejarea mediului, ci facilitarea exploatării raționale a resurselor de hidrocarburi și deci a concurenței între operatorii din domeniul în discuție. Acesta a concluzionat astfel că un singur operator ar putea să obțină mai multe autorizații, inclusiv pentru zone învecinate, cu condiția să formuleze fiecare cerere pentru o zonă de sub 750 de kilometri pătrați și să obțină fiecare autorizație în urma unei proceduri distincte.

19.      Regione Puglia a formulat apel împotriva tuturor celor patru hotărâri la instanța de trimitere.

20.      Această instanță ridică problema conformității legislației naționale italiene cu Directiva 94/22. Ea exprimă îndoieli cu privire la interpretarea corectă a articolului 4 din această directivă. În opinia sa, această dispoziție ar trebui interpretată în sensul că încurajează „concurența pe piață”, ceea ce înseamnă că un număr mare de operatori ar trebui să concureze pe piață, și nu doar „concurența pentru piață”, în care operatorii sunt selectați prin intermediul unor mecanisme concurențiale pentru a își desfășura activitatea pe o anumită piață. Această ultimă formă a fost însă cea aleasă în actul de transpunere în Italia a directivei menționate, care nu interzice – și în acest fel permite – eliberarea mai multor autorizații pentru un operator, cu condiția ca acesta din urmă să le fi obținut prin intermediul unor proceduri administrative separate.

21.      În schimb, instanța de trimitere susține că articolul 4 din Directiva 94/22 obligă statele membre să definească o singură întindere optimă a zonelor care urmează să fie puse la dispoziție pentru activitățile de exploatare și extracție și durata optimă a autorizațiilor în acest scop care să fie puse la dispoziția oricărui operator pentru a garanta „concurența pe piață” a unor operatori diferiți, iar nu doar a câtorva sau chiar a unuia singur. Instanța de trimitere exprimă preocuparea că, în caz contrar, ar putea exista o concentrare a autorizațiilor în mâinile unuia sau doar ale câtorva operatori.

22.      Instanța de trimitere arată în continuare, făcând trimitere la modul de redactare a legislației italiene, că nu este în măsură să interpreteze legislația italiană de transpunere în conformitate cu ceea ce consideră a fi corecta interpretare a dreptului Uniunii, și anume în sensul că permite emiterea doar a unei singure autorizații pentru fiecare solicitant. Astfel cum susține această instanță, legislația italiană a stabilit întotdeauna două limite distincte în ceea ce privește acordarea autorizațiilor de explorare a hidrocarburilor: prima se referă la suprafața maximă pentru care se acordă o autorizație individuală(9). A doua limită se referă la suprafața maximă pentru care s‑ar putea acorda autorizații deținute de o singură persoană sau entitate juridică(10). Prin urmare, eliminarea acestei a doua limite nu poate fi interpretată, în opinia instanței de trimitere, decât în sensul că nu există nicio limitare a numărului de autorizații pe care un operator le‑ar putea obține(11). În opinia instanței, acest lucru ar fi însă contrar finalității Directivei 94/22. Instanța de trimitere reține că aceasta este situația chiar dacă s‑ar considera limita maximă de 10 000 de kilometri pătrați(12) prevăzută la articolul 9 alineatul 1 din decretul administrativ din 22 martie 2011 și la articolul 14 alineatul 1 din decretul administrativ din 15 iulie 2015, întrucât această limită este de peste treisprezece ori mai mare decât „limita optimă” pentru suprafața destinată activităților de exploatare și extracție stabilită la 750 de kilometri pătrați.

IV.    Întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

23.      Având în vedere considerațiile care precedă, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„[Directiva 94/22] trebuie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea descrisă, care, pe de o parte, definește ca fiind optimă în vederea acordării unei autorizații pentru explorarea hidrocarburilor o zonă de o anumită întindere pusă la dispoziție pentru o perioadă determinată – în speță, o zonă de 750 de kilometri pătrați pentru o perioadă de șase ani – și, pe de altă parte, permite depășirea acestor limite prin acordarea în favoarea aceleiași entități a mai multe autorizații de explorare similare, cu condiția ca acestea să fie acordate în urma unor proceduri administrative distincte?”

24.      Regione Puglia, Global Petroleum Ltd, guvernele italian, polonez și cipriot, precum și Comisia au depus observații scrise.

A.      Analiză

1.      Admisibilitate

25.      În observațiile sale scrise, Republica Italiană susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă. În motivare susține, de altfel, că decretele în litigiu se referă la evaluarea impactului asupra mediului care se bazează pe aplicarea normelor de mediu, în timp ce întrebarea privește aplicarea corectă a Directivei 94/22. În plus, arată că Regione Puglia nu are un interes direct și actual în această privință, întrucât cererile de autorizații de explorare în cauză se referă la zone adiacente coastei care fac parte din marea teritorială. Aceasta înseamnă că sunt de competența exclusivă a statului. Republica Italiană informează de asemenea Curtea că autorizațiile de explorare nu au fost încă eliberate, deoarece acordarea acestora, la fel ca în cazul oricărei alte autorizații de explorare, este suspendată în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Decreto‑Legge 14 Dicembre 2018 n. 135(13), care impune adoptarea unui „plan de dezvoltare”(14) înainte de acordarea autorizațiilor pentru activitățile de exploatare și extracție.

26.      Potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care rezultă că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, dacă problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor respective(15).

27.      În ceea ce privește prezenta cauză, apreciem că cererea de decizie preliminară trebuie declarată admisibilă. În primul rând, potrivit instanței de trimitere, pentru a obține autorizațiile de explorare solicitate de Global Petroleum, era necesară formularea unor cereri – fie ele și separate – pentru evaluarea impactului asupra mediului. Prin urmare, procedura de evaluare a impactului asupra mediului făcea parte integrantă din procedura de acordare a autorizațiilor(16). În al doilea rând, întrebarea dacă împrejurarea că numai statul italian este competent în ceea ce privește activitățile de explorare și extracție desfășurate în apele teritoriale are semnificația că Regione Puglia nu este competentă să conteste decretele în litigiu se referă la procedura în desfășurare în fața instanțelor italiene. Aceasta nu are nicio incidență asupra admisibilității unei cereri de decizie preliminară. Același lucru este valabil și în ceea ce privește întrebarea dacă și în ce măsură intrarea în vigoare a Decretului‑lege nr. 135 din 14 decembrie 2018 ar putea influența procedura în fața instanțelor italiene. Atât timp cât procedura continuă în fața instanței de trimitere, întrebarea nu poate fi considerată ipotetică. În al treilea rând, deși decretele în litigiu privesc impactul asupra mediului al anchetelor seismice pe care Global Petroleum intenționează să le efectueze utilizând tehnica „air gun”, decretele privind compatibilitatea cu normele de mediu se referă în mod specific la faptul că, având în vedere dispozițiile Legii nr. 9/1991, nu a fost posibil ca Global Petroleum să solicite o singură autorizație pentru aceste patru zone învecinate. În al patrulea rând, Regione Puglia invocă într‑adevăr articolul 6 alineatul 2 din Legea nr. 9/1991 pentru a contesta aceste patru decrete. Dat fiind că este vorba despre dispoziția de transpunere a Directivei 94/22, rezultă că interpretarea dispozițiilor acestei directive este necesară instanței de trimitere pentru a se pronunța în litigiul principal.

2.      Răspunsul la întrebarea preliminară

28.      Atunci când instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă statele membre pot „eluda” o limitare geografică a întinderii zonelor consacrate în legislația sa de transpunere a articolului 4 litera (a) din Directiva 94/22 prin acordarea mai multor autorizații aceleiași entități în cazul în care a solicitat astfel de autorizații în mod separat, se ridică problema dacă Directiva 94/22 impune statelor membre să limiteze întinderea geografică în ceea ce privește autorizațiile pe care le acordă unei singure entități. Instanța de trimitere ridică această problemă nu numai în ceea ce privește limitarea geografică [articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22], ci și în ceea ce privește limitarea temporală a oricărei autorizații [articolul 4 literele (b) și (c) din Directiva 94/22]. Limitarea în timp prevăzută la articolul 4 litera (b) este mai flexibilă decât limitarea geografică prin faptul că permite o prelungire în cazul în care durata stipulată este insuficientă pentru încheierea activității în cauză și în care activitatea a fost desfășurată în conformitate cu prevederile autorizației(17). În plus, potrivit deciziei de trimitere, această limitare nu este pusă în discuție în speță. Prin urmare, ne vom concentra asupra aspectului geografic, deși nu avem îndoieli că orice soluție găsită s‑ar aplica și în ceea ce privește aspectul temporal.

29.      Potrivit articolului 288 al treilea paragraf TFUE, directivele sunt obligatorii pentru statele membre cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând însă autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele prin care acest rezultat trebuie atins. Prin urmare, întrebarea principală este dacă Directiva 94/22 a intenționat să oblige statele membre să stabilească o limită maximă pentru suprafețele pe care pot fi desfășurate activități de explorare și extracție de către una și aceeași entitate în fiecare stat membru.

30.      Acest lucru va trebui verificat prin aplicarea metodelor de interpretare utilizate în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții. Aceste metode de interpretare trebuie să ia în considerare, pe lângă modul de formulare a dispoziției respective, contextul acesteia și obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte(18).

a)      Interpretarea literală

31.      Întrucât niciuna dintre dispozițiile Directivei 94/22 nu oferă un răspuns clar la întrebarea dacă statele membre trebuie să stabilească o zonă geografică maximă în care activitățile de exploatare și extracție ar putea fi desfășurate de un operator, este oportun să se analizeze dacă dispozițiile conexe sau sistemul unor astfel de dispoziții contribuie la clarificarea acestei întrebări.

32.      Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 94/22 prevede că statele membre își rezervă dreptul de a determina zonele de pe teritoriul lor care sunt puse la dispoziție pentru exercitarea activităților de explorare și extracție. Aceasta este premisa pe baza căreia Directiva 94/22 efectuează o armonizare neexhaustivă a activităților menționate(19).

33.      Dispoziția care se referă în mod efectiv la „întinderea […] zonei [zonelor]” – termenul relevant utilizat este „zonă”, iar în această teză nu se face nicio referire la autorizație (autorizații)(20) – este articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22. Acesta prevede ca, în cazul în care zonele geografice nu sunt delimitate pe baza unei divizări geografice prealabile a teritoriului, „întinderea fiecărei zone să fie determinată în așa fel încât să nu depășească zona justificată de cea mai bună exercitare posibilă a activităților din punct de vedere tehnic și economic”. Această dispoziție nu impune statelor membre să delimiteze o suprafață maximă în cifre absolute aplicabile în toate cazurile pe teritoriul statelor membre. De asemenea, aceasta nu stabilește nici dacă această limită înseamnă că astfel de zone trebuie să constituie totodată limita pentru orice operator individual care desfășoară activitățile menționate anterior. În consecință, aceasta nu conține nici norme pentru zonele învecinate.

34.      Articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22 impune însă că, în cazul în care autorizațiile sunt acordate în conformitate cu procedura descrisă la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 94/22 (denumit în continuare „sistemul de acordare a autorizațiilor în runde”), „trebuie stabilite și puse la dispoziția entităților criterii obiective în acest scop, înainte de depunerea cererilor”. Aceasta implică două aspecte. În primul rând, în cazul în care un stat membru inițiază o rundă de acordare a autorizațiilor, publicarea criteriilor de stabilire a acestei limite este importantă(21). În al doilea rând, această primă dispoziție implică faptul că, în cazul în care autorizațiile sunt acordate în conformitate cu celelalte două sisteme, și anume „sistemul deschis” în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din această directivă(22) și sistemul prevăzut la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 94/22 – la care ne vom referi în continuare –, acestea vor trebui de asemenea să respecte cerința ca întinderea fiecărei zone să nu depășească zona justificată de cea mai bună exercitare posibilă a activităților din punct de vedere tehnic și economic.

35.      Articolul 3 din Directiva 94/22 se referă la aspecte procedurale privind acordarea autorizațiilor. Articolul 3 alineatul (2) descrie ceea ce am calificat deja drept „sistemul de acordare a autorizațiilor în runde” prin care solicitanții sunt invitați să solicite autorizații, fie la inițiativa autorității competente, fie ca reacție la o cerere a unei entități în cazul în care statul membru în cauză dorește să pună ulterior la dispoziție teritoriul respectiv pentru activități de explorare și extracție. Respectivele înștiințări care invită la depunerea cererilor se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene(23). Articolul 3 alineatul (3) din aceeași directivă prevede un „sistem deschis” în cazuri specifice, care însă necesită de asemenea publicarea în Jurnalul Oficial. Ambele proceduri urmăresc să permită accesul la procedură tuturor părților interesate să participe la aceasta.

36.      Articolul 3 alineatul (4) din Directiva 94/22 conține o exceptare de la aceste proceduri „dacă și în măsura în care considerațiile geologice și de extracție justifică acordarea autorizației pentru o zonă deținătorului unei autorizații pentru o zonă învecinată”. Polonia susține că această dispoziție nu face decât să permită statelor membre să acorde autorizații fără a fi necesar să se ofere tuturor părților interesate posibilitatea de a participa la procedură. Întrucât aceasta este singura exceptare permisă în temeiul acestei dispoziții, Polonia consideră că dispoziția respectivă pornește de la premisa că unuia și aceluiași operator îi pot fi acordate efectiv autorizații pentru zone învecinate. Modul de redactare a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 94/22 pare să susțină această interpretare, întrucât prevede că, în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatele (2) și (3) din această directivă, statele membre adoptă dispozițiile necesare pentru a garanta că acordarea autorizațiilor se face în conformitate cu o procedură în cadrul căreia toate entitățile interesate pot depune cereri în conformitate cu alineatul (2) sau (3). Dispoziția admite, așadar, că procedura excepțională reglementată la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 94/22 nu impune ca toate entitățile interesate să aibă acces la acea procedură. Astfel, articolul 3 din Directiva 94/22 nu privește decât aspecte procedurale referitoare la acordarea de autorizații.

37.      În schimb, Regione Puglia consideră că articolul 3 alineatul (4) din Directiva 94/22 conține o exceptare nu numai de la cerințele procedurale, ci și de la ceea ce consideră a fi un principiu general, și anume că autorizațiile pentru zone învecinate pot fi acordate numai în împrejurările specifice prevăzute de această dispoziție. Trebuie amintit că această dispoziție se referă numai la acordarea de autorizații pentru zone învecinate în împrejurări specifice. Articolul 3 din Directiva 94/22 (sau orice altă dispoziție într‑adevăr) nu stipulează că autorizațiile pentru zonele învecinate pot fi acordate doar în circumstanțele prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din această directivă și nici nu se referă la limitele geografice ale acestor zone (agregate). Prin urmare, în cazul în care se pornește de la premisa că articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22 obligă un stat membru să prevadă o limită absolută în ceea ce privește întinderea zonelor acordate unui singur operator, de ce nu ar trebui să fie acceptate cererile pentru zone învecinate în cazul în care aceste zone învecinate nu depășesc această întindere(24)? Modul de redactare a Directivei 94/22 nu susține o astfel de interpretare. Nici articolul 3 alineatul (4) din Directiva 94/22 nu acordă o exceptare de la limita prevăzută la articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22 în cazul în care această din urmă dispoziție ar fi interpretată în sensul că prevede o limită absolută.

38.      Prin urmare, în Directiva 94/22 nu există nicio indicație cu privire la un principiu general potrivit căruia nu ar trebui acordată nicio autorizație pentru zone învecinate, astfel cum a susținut Regione Puglia. Acesta nu constituie un răspuns însă la întrebarea dacă articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22 limitează întinderea zonelor care pot fi acordate unui singur operator.

39.      O altă dispoziție relevantă este articolul 5 din Directiva 94/22. Acesta stabilește criteriile de acordare a autorizațiilor operatorilor(25). Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 94/22 conține un ansamblu foarte limitat de criterii pentru acordarea unei autorizații și prevede că aceste criterii trebuie să fie elaborate și publicate în Jurnalul Oficial înainte de începerea perioadei de depunere a cererilor. Celelalte alineate ale articolului 5 din Directiva 94/22 urmăresc să garanteze că toate condițiile și cerințele privind exercitarea și încetarea activității – inclusiv informațiile cu privire la modificări – sunt puse la dispoziția tuturor părților interesate. Situația este aceeași în ceea ce privește comunicarea motivelor de respingere a unei cereri către solicitant, dacă solicitantul dorește acest lucru. În plus, acesta obligă statele membre să aplice aceste criterii, condiții și cerințe în mod nediscriminatoriu.

40.      Articolul 6 alineatul (2) din Directiva 94/22 este interesant în ceea ce privește aspectele de mediu invocate de Regione Puglia și de Comisie. Acesta permite statelor membre să impună condiții și cerințe privind exercitarea activităților de explorare și extracție, printre altele, în măsura justificată de protecția mediului.

41.      Articolul 7 din Directiva 94/22 conține un mesaj de natură concurențială. Acesta obligă statele membre să abroge până la 1 ianuarie 1997 actele cu putere de lege și actele administrative care rezervă unei entități unice dreptul de a obține autorizații într‑o zonă geografică specifică de pe teritoriul său.

42.      Deși din articolul 7, precum și din al șaselea considerent al Directivei 94/22 reiese că intenția legiuitorului este de a spori concurența în acest sector, articolul 7 din această directivă abordează problema existentă la momentul intrării în vigoare a acestei directive. Astfel, în numeroase țări existau acte cu putere de lege și acte administrative care rezervau unei entități unice dreptul de a obține autorizații pentru activități de explorare și extracție în zone specifice de pe teritoriul statelor membre. Acestea trebuiau să fie abrogate până la 1 ianuarie 1997(26). Această dispoziție nu conține însă nicio prevedere care să vizeze perioada de după această dată. Astfel cum reiese de asemenea din modul de redactare a celui de al șaselea considerent, măsurile care trebuie luate în temeiul acestei directive sunt accesul nediscriminatoriu și exercitarea activităților reglementate de această directivă în condiții care „să încurajeze o concurență crescută în acest sector și, prin urmare, să se favorizeze cele mai bune metode de prospectare, explorare și extracție a resurselor în statele membre și să [se] consolideze integrarea pe piața internă de energie”.

43.      De asemenea, trebuie avut în vedere că articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22 impune numai determinarea unei zone care „să nu depășească zona justificată de cea mai bună exercitare posibilă a activităților din punct de vedere tehnic și economic” în cazul în care zonele geografice nu sunt delimitate pe baza unei divizări geografice prealabile a teritoriului(27). Prin urmare, dacă s‑ar fi dorit asigurarea acelorași condiții concurențiale în ceea ce privește întinderea zonelor pentru toți potențialii operatori situați pe teritoriul unui stat membru, aceasta ar fi întotdeauna incompletă(28).

44.      Articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22 obligă statele membre doar să stabilească criterii obiective pentru determinarea unei astfel de zone. Acesta nu obligă statele membre să stabilească o anumită suprafață geografică determinată în cifre absolute pentru toate zonele situate pe teritoriul lor (aceasta ar putea, ca urmare a diferențelor geografice sau geologice existente în diferite părți ale teritoriului unui stat membru, să nu fie cel mai eficient mod din perspectivă tehnică și economică). Stabilirea unei suprafețe maxime pentru astfel de activități în cifre absolute constituie un criteriu obiectiv(29). Nefiind singura modalitate în care un stat membru ar putea transpune articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22, considerăm că nu este totuși o indicație clară că o limită precum cea de 750 de kilometri pătrați trebuie considerată o limită absolută impusă de directivă.

45.      Formularea cea mai clară în sprijinul unei astfel de interpretări se regăsește probabil în al nouălea considerent. Acesta prevede că „întinderea zonelor care fac obiectul unei autorizații și durata autorizării trebuie să fie limitate, în scopul de a preveni rezervarea pentru o singură entitate a unui drept exclusiv asupra unei zone care poate fi prospectată, explorată și exploatată mai eficient de mai multe entități”(30). Având în vedere că se referă în mod clar la criteriile care figurează la articolul 4 literele (a) și (b) din Directiva 94/22, această dispoziție ar putea fi interpretată, în lumina celui de al nouălea considerent, în sensul că aceste criterii urmăresc limitarea la nu mai mult de o autorizație pentru orice operator/entitate în orice moment, pentru activitățile de explorare și extracție, în orice stat membru.

46.      Deși o interpretare a articolului 4 litera (a) din Directiva 94/22 în sensul că trebuie să existe o limită absolută pentru zona pentru care una sau mai multe autorizații ar putea fi acordate unei singure entități ar putea crește numărul de concurenți pentru activitățile de explorare și extracție, ea are și efecte potențial negative. Astfel cum subliniază Comisia, aceasta ar putea limita concurența pentru autorizații întrucât, în timp, ar elimina din proces, în funcție de durata de valabilitate a autorizațiilor, un număr din ce în ce mai mare de entități în cazul în care acestea desfășoară deja astfel de activități într‑un stat membru.

47.      Deși această analiză pur textuală nu conduce la concluzia că operatorii sunt limitați la o singură autorizație de explorare, totuși vom analiza în continuare obiectivele urmărite de Directiva 94/22.

b)      Interpretarea contextuală și teleologică

48.      Potrivit celui de al șaselea considerent al Directivei 94/22, aceasta are două obiective interconectate. În primul rând, aceasta urmărește să asigure accesul nediscriminatoriu și exercitarea activităților de explorare și extracție și, prin urmare, să favorizeze cele mai bune metode de prospectare, explorare și extracție a resurselor care se găsesc în Uniunea Europeană. Astfel cum reiese din al treilea considerent al acestei directive, acest lucru este deosebit de important având în vedere faptul că Uniunea Europeană depindea la momentul intrării în vigoare a Directivei 94/22 și depinde încă în mare măsură de importuri pentru aprovizionarea cu hidrocarburi.

49.      Directiva 94/22 a fost adoptată în temeiul articolului 57 alineatul (2) prima și a treia teză, precum și al articolelor 66 și 100a din Tratatul CE(31). Prin urmare, trebuie să se constate deja că obiectul principal al directivei este instituirea pieței interne. Principalul său obiectiv este de a asigura accesul nediscriminatoriu al tuturor entităților la activități de explorare și extracție, indiferent de naționalitatea acestora sau indiferent dacă sunt publice sau private(32). Această concluzie se desprinde din normele sale care, astfel cum s‑a arătat anterior, se concentrează pe informarea tuturor părților care ar putea fi interesate de acordarea unei autorizații(33) și pe stabilirea unui număr limitat de criterii relevante pentru acordarea unei astfel de autorizații(34). Această a doua măsură vizează limitarea posibilităților statelor membre de a adapta criteriile în funcție de preferințele lor (naționale). Aceste principii pot fi grupate sub titlul „transparență și nediscriminare”(35).

50.      Potrivit Regione Puglia, Directiva 94/22 garantează concurența pe piață, care, în opinia sa, nu este posibilă decât dacă dispozițiile sale sunt interpretate astfel încât să se opună obținerii de către o entitate a unei poziții dominante sau concentrării autorizațiilor în mâinile câtorva operatori. Regione Puglia susține că Directiva 94/22 are drept obiectiv evitarea creării unor drepturi exclusive în zone geografice care ar împiedica „o concurență reală pe piață”. Aceasta consideră că cu cât sunt alocate zone mai mari pentru servicii de explorare și extracție unei entități, cu atât discriminarea va conduce la o denaturare mai mare a pieței. Potrivit Regione Puglia, limita impusă potrivit articolului 4 litera (a) din Directiva 94/22, și anume limita de 750 de kilometri pătrați, are ca obiectiv prevenirea acestui lucru.

51.      Nu împărtășim acest raționament. În primul rând, normele prevăzute de Directiva 94/22 fac parte din ansamblul normelor privind achizițiile publice, iar nu din normele în materie de concurență. Deși ambele seturi de norme au scopul de a facilita concurența în cadrul Uniunii, care, la rândul său, vizează promovarea creării unei piețe interne, acestea pleacă de la premise diferite. În timp ce legislația privind achizițiile publice reglementează comportamentul autorităților publice sau al întreprinderilor publice ori al întreprinderilor care funcționează pe baza unor drepturi speciale sau exclusive acordate de un stat membru, normele în materie de concurență se referă la activitățile economice ale întreprinderilor(36). Ca atare, normele respective acționează la niveluri diferite. În timp ce articolele 101 și 102 TFUE limitează anumite comportamente neconcurențiale, iar Regulamentul privind concentrările economice(37) urmărește să prevină schimbările structurale ale pieței cauzate de concentrări care ar ridica obstacole semnificative în calea concurenței efective, normele privind achizițiile publice urmăresc să ofere acces egal la piață tuturor entităților interesate, prin aplicarea principiilor transparenței și nediscriminării. Numai Regulamentul privind concentrările economice împiedică crearea unei poziții dominante și acest lucru numai în cazul unei concentrări.

52.      Faptul că Directiva 94/22 face parte din al doilea set de dispoziții este confirmat și de articolul 12 din Directiva 94/22, care leagă imediat această directivă de Directiva 93/38(38). În temeiul acestei directive, precum și al directivei care o înlocuiește, „exploatarea zonelor geografice în scopul […] prospectării sau extracției de petrol [sau] gaze” era o activitate relevantă în sensul directivei menționate(39). În temeiul articolului 3 din Directiva 93/38 era totuși posibil să se solicite o derogare de la aplicarea Directivei privind utilitățile dacă erau îndeplinite anumite criterii, și anume cele referitoare la transparență și nediscriminare în acordarea autorizațiilor. În aceste condiții, statele membre trebuiau să se asigure că, în cadrul procedurii de autorizare, entitatea căreia i s‑a acordat o astfel de autorizație a respectat principiile nediscriminării și concurenței în materie de achiziții, precum și să informeze Comisia cu privire la atribuirea contractelor. Articolul 3 alineatul (5) din Directiva 93/38, astfel cum a fost completat prin dispoziția introdusă de articolul 12 din Directiva 94/22, prevedea că criteriile transparenței și nediscriminării sunt considerate îndeplinite de la data la care statele membre s‑au conformat dispozițiilor Directivei 94/22(40).

53.      Acest lucru demonstrează că Directiva 94/22 și dispozițiile sale reprezintă o verigă în lanțul de măsuri luate astfel încât sectoarele care își desfășurau activitatea pe piețe închise să acționeze pe baza concurenței la nivelul Uniunii și să aplice normele în materie de achiziții publice, lucru care nu fusese posibil anterior având în vedere drepturile exclusive acordate de autoritățile naționale pentru exploatarea anumitor zone geografice(41).

54.      Limitările care trebuie impuse în temeiul articolului 4 din Directiva 94/22 trebuie analizate în acest context. Astfel, deși se recunoaște că activitățile de explorare și extracție care necesită o investiție importantă vor fi desfășurate într‑o zonă numai dacă sunt acordate drepturi exclusive(42), fiecare astfel de drept exclusiv implică încetarea concurenței pentru zona geografică care face obiectul unei astfel de autorizații pe durata de valabilitate a acesteia. În consecință, eliminarea efectivă a concurenței trebuie să fie cât mai limitată posibil în ceea ce privește zona și durata, permițând în același timp titularilor de autorizații (cel puțin teoretic)(43) să își recupereze investițiile(44).

55.      Curtea a subliniat că normele Uniunii din domeniul atribuirii contractelor de achiziții publice au fost adoptate în cadrul realizării pieței unice, care urmărește să asigure libera circulație și să elimine practicile care restrâng concurența, și că, în acest context, este în interesul dreptului Uniunii să se asigure o participare cât mai largă posibil a ofertanților la o cerere de ofertă(45). În această logică, Curtea s‑a opus în mod constant încercărilor de extindere a motivelor de excludere a întreprinderilor din procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice dincolo de motivele prevăzute în directivele respective, cu excepția cazului în care acestea urmăreau să asigure „respectarea principiilor egalității de tratament a tuturor ofertanților și transparenței, care constituie temeiul directivelor Uniunii privind procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice, cu condiția ca principiul proporționalității să fie respectat”(46). Deși aceste constatări au fost făcute în ceea ce privește atribuirea contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, același obiectiv de a nu restricționa în mod nejustificat accesul la contracte este prezent în aceeași măsură în domeniul utilităților(47).

56.      Prin urmare, obiectivul Directivei 94/22 nu este de a limita numărul solicitanților de autorizații, ci mai degrabă exact contrariul, și anume acela de a avea un număr cât mai mare de entități – adecvate – care să concureze pentru autorizații. Nu este în interesul concurenței excluderea anumitor concurenți de pe piață atunci când această concurență există, și anume la momentul acordării autorizațiilor, pentru simplul motiv că autorizațiile pe care le dețin ating deja limita stabilită în conformitate cu articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22. Deși este adevărat că entitățile care dețin deja autorizații pentru activitățile de explorare și extracție, în special autorizații pentru zone învecinate, ar putea fi mai în măsură să îndeplinească criteriile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 94/22, oferta lor fiind astfel cea selectată pentru acordarea de autorizații suplimentare, prevenirea acestui lucru nu intră în domeniul de aplicare al legislației privind achizițiile publice. Or, astfel cum am arătat mai sus, nici dispozițiile dreptului concurenței nu se opun eventualei obțineri a unei poziții dominante în cazul în care această poziție dominantă este obținută ca urmare a performanței pe piață, iar nu prin concentrare.

57.      În cazul în care împrejurarea că o singură entitate deține mai multe autorizații conduce la obținerea unei poziții dominante pe piața serviciilor de explorare și extracție, care, astfel cum s‑a arătat deja, reprezintă o piață mondială, și în cazul în care ar abuza de această poziție, aceasta ar încălca dreptul concurenței care este în mod evident aplicabil. Cu toate acestea, este discutabil de la bun început dacă o piață funcționează cel mai bine în cazul în care au dreptul să desfășoare activități numai operatorii care nu desfășoară deja activități similare în aceeași țară.

3.      Considerații legate de mediu

58.      Deși instanța de trimitere nu a ridicat această problemă în cererea sa de decizie preliminară, atât Regione Puglia, cât și Comisia au adus în discuție oportunitatea luării în considerare a unor considerații de mediu. Deși avem îndoieli cu privire la relevanța acestora în prezenta cauză, am dori totuși să abordăm pe scurt problemele ridicate.

59.      Astfel cum subliniază Comisia, prospectarea prin utilizarea „tehnicii air gun” necesită o evaluare a impactului asupra mediului înainte de eliberarea unei autorizații(48). Atunci când decid, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2011/92, dacă trebuie efectuată o evaluare a impactului asupra mediului, autoritățile naționale competente trebuie să ia în considerare efectul cumulativ al proiectelor în conformitate cu punctul 1 litera (b) din anexa III la această directivă pentru a evita o eludare a obiectivului reglementării Uniunii prin divizarea proiectelor care, luate împreună, pot avea efecte semnificative asupra mediului(49). În această privință, Regione Puglia pare să susțină că faptul că (mai multe) autorizații sunt solicitate de unu și același operator în cadrul unor proceduri diferite conduce la o situație în care evaluarea (evaluările) de impact asupra mediului necesară (necesare) iau în considerare numai impactul fiecărei măsuri individuale (care face obiectul unei astfel de proceduri), iar nu impactul cumulat al tuturor măsurilor respective(50). În plus, articolul 11 TFUE prevede că cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii Europene, în special pentru promovarea dezvoltării durabile(51). Acest principiu a fost recunoscut de Curte într‑o serie de domenii de politici(52).

60.      Potrivit instanței de trimitere, articolul 3 alineatul (9) din Decretul ministerial al MISE din 7 decembrie 2016(53) prevede o procedură unică în cadrul căreia se efectuează evaluarea impactului asupra mediului. Mai multe ministere participă la această procedură. În acest scop, Global Petroleum a depus la MATTM patru cereri de evaluare a impactului asupra mediului prin utilizarea tehnicii „air gun” în zonele pentru care solicitase autorizații. Decretele care confirmă compatibilitatea cu normele de mediu fac obiectul procedurii judiciare aflate la originea prezentei trimiteri preliminare. Cererea de decizie preliminară cuprindea de asemenea informația că decretele prevedeau că, în conformitate cu dreptul italian aplicabil, nu a fost posibilă solicitarea unei evaluări unice a impactului asupra mediului, dar că, pentru a evalua totuși impactul cumulativ, s‑au solicitat Global Petroleum informații suplimentare cu privire la acest aspect. Prin urmare, nimic nu indică faptul că procedura italiană nu garantează executarea corectă a obligațiilor care decurg din Directiva 2011/92. Dimpotrivă, cerințele în materie de protecție a mediului au fost integrate în procedura de acordare a unei autorizații pentru activitățile de explorare și extracție, astfel cum se prevede la articolul 11 TFUE.

61.      Mai mult, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 94/22 prevede că statele membre pot impune condiții și cerințe privind exercitarea activităților de explorare și extracție în măsura în care o justifică protecția mediului și protejarea resurselor biologice. Or, instanța de trimitere nu a furnizat nicio informație în sensul că Republica Italiană a impus astfel de condiții sau cerințe.

62.      În plus și cel mai important, nu este clar în ce mod poate avea o influență asupra evaluării impactului asupra mediului aspectul dacă unui singur operator îi sunt sau nu îi sunt acordate mai multe autorizații care permit operatorului respectiv să desfășoare activități de explorare și extracție într‑o zonă care depășește 750 de kilometri pătrați.

63.      Pentru acest motiv, considerăm că considerațiile privind mediul, inclusiv Directiva 2011/92, nu joacă niciun rol în interpretarea articolului 4 litera (a) din Directiva 94/22.

V.      Concluzie

64.      În lumina considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) după cum urmează:

Articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind condițiile de acordare și folosire a autorizațiilor de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare națională să permită eliberarea de autorizații de explorare multiple (inclusiv pentru zone învecinate) aceleiași entități în urma unor proceduri administrative distincte, chiar dacă aceasta conduce la obținerea de către o entitate a unor autorizații de explorare pentru o zonă mai mare decât zona geografică (și pentru o perioadă de timp mai lungă decât cea) stabilită în conformitate cu această dispoziție.


1      Limba originală: engleza.


2      JO 1994, L 164, p. 3, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 173.


3      Aceasta este o abreviere consacrată pentru „explorare și extracție” (de hidrocarburi). O vom utiliza în acest context cu sensul că include etapa de prospectare, analiza geologică anterioară unei explorări ulterioare, întrucât toate cele trei etape sunt reglementate în mod specific în Directiva 94/22.


4      GURI nr. 293 din 14 decembrie 1996.


5      GURI nr. 13 din 16 ianuarie 1991.


6      Decreto 22 marzo 2011, Procedure operative di attuazione del decreto ministeriale 4 marzo 2011 e modalità di svolgimento delle attività di prospezione, ricerca e coltivazione di idrocarburi liquidi e gassosi e dei relativi controlli ai sensi dell’articolo 15, comma 5 del Decreto Ministeriale 4 marzo 2011 [Decretul administrativ din 22 martie 2011, Proceduri de punere în aplicare a decretului ministerial din 25 martie 2015 și proceduri de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor lichide și gazoase și controalele aferente în conformitate cu articolul 15 alineatul (5) din decretul ministerial din 4 martie 2011], GURI nr. 89 din 18 aprilie 2011.


7      Decreto 15 luglio 2015, Procedure operative di attuazione del Decreto Ministeriale 25 marzo 2015 e modalità di svolgimento delle attività di prospezione, ricerca e coltivazione di idrocarburi liquidi e gassosi e dei relativi controlli ai sensi dell'art. 19, comma 6, dello stesso decreto [Decretul administrativ din 15 iulie 2015, Proceduri de punere în aplicare a decretului ministerial din 25 martie 2015 și proceduri de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor lichide și gazoase și controalele aferente, în sensul articolului 19 alineatul (6) din acest decret], GURI nr. 204 din 3 septembrie 2015.


8      Pentru activitățile offshore, printre aceste autorități se numără Ministero dell’Ambiente e della Tutela del Territorio e del Mare (Ministerul Mediului și Protecției Teritoriului și a Mării, denumit în continuare „MATTM”), Ministerul Infrastructurii și Transporturilor și Ministerul Politicilor Agricole și Forestiere.


9      Limita a fost stabilită inițial la 50 000 de hectare (100 de hectare egale cu 1 kilometru pătrat) în conformitate cu dispozițiile Legge 11 gennaio 1957, n. 6 (Legea nr. 6 din 11 ianuarie 1957, denumită în continuare „Legea nr. 6/1957”), apoi a fost mărită la 70 000 de hectare conform dispozițiilor tranzitorii ale Legge 21 luglio 1967, n. 613 (Legea nr. 613 din 21 iulie 1967, denumită în continuare „Legea nr. 613/1967”), și, în sfârșit, la 100 000 de hectare în temeiul dispozițiilor aceleiași legi. Această cifră a fost menținută în textul inițial al articolului 6 din Legea nr. 9/1991 (anterior modificării sale în temeiul Decretului legislativ nr. 625/1996).


10      Această a doua cifră era de 300 000 de hectare pe întreg teritoriul național și de 150 000 de hectare în aceeași regiune, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 6/1957 (cu interdicția acordării de autorizații pentru zonele învecinate), fiind mărită la 500 000 de hectare în temeiul dispozițiilor tranzitorii ale Legii nr. 613/1967. Cifra a fost mărită la 1 000 000 de hectare în temeiul aceleiași legi, precum și al Legii nr. 9/1991 (înainte de modificarea sa în temeiul Decretului legislativ nr. 625/1996), cu o excepție acordată în cazul Ente nazionale idrocarburi (Autoritatea Națională pentru Hidrocarburi, în prezent Eni SpA).


11      Instanța de trimitere arată că aceeași poziție a fost adoptată într‑o hotărâre a Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), secțiunea a VI‑a din 4 ianuarie 2019, nr. 92. Instanța de trimitere nu împărtășește totuși constatarea din această secțiune potrivit căreia nu putea fi dedusă din reglementarea Uniunii, și anume din Directiva 94/22, o interdicție de a elibera mai multe autorizații unui operator (limita în zona prevăzută fiind astfel depășită în favoarea unui singur operator).


12      Situația fiind aceeași, și anume 1 000 000 de hectare, ca cea care figurează în Legea nr. 9/1991, înainte de modificarea sa în temeiul Decretului legislativ nr. 625/1996.


13      Decreto‑legge 14 dicembre 2018, n. 135, recante disposizioni urgenti in materia di sostegno e semplificazione per le imprese e per la pubblica amministrazione (Decretul‑lege nr. 135 din 14 decembrie 2018 privind dispoziții urgente în materia sprijinirii întreprinderilor și a administrației publice și măsurile de simplificare instituite pentru acestea, GURI nr. 290 din 14 decembrie 2018), devenit ulterior Legea nr. 12 din 11 februarie 2019, GURI nr. 36 din 12 februarie 2019.


14      Piano per la tranzizione Energetica Sostenible delle Aree Idonee (Plan pentru tranziția energetică durabilă a zonelor eligibile).


15      A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2021, PROFI CREDIT Slovakia (C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 38 și jurisprudența citată).


16      Întrebarea dacă o astfel de decizie care ar putea fi considerată o condiție prealabilă pentru acordarea autorizației de explorare poate fi contestată sau dacă numai acordarea definitivă a unei astfel de autorizații poate fi contestată ține în întregime de sfera dreptului național.


17      Articolul 4 litera (c) din Directiva 94/22 precizează totuși în mod clar că trebuie să se asigure că entitățile în cauză nu dețin drepturi exclusive în zona geografică pentru o perioadă mai lungă decât cea necesară pentru desfășurarea corespunzătoare a activităților autorizate.


18      A se vedea în acest sens de exemplu Hotărârea din 29 aprilie 2021, Natumi (C‑815/19, EU:C:2021:336, punctul 35 și jurisprudența citată).


19      A se vedea de asemenea în acest sens Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauzele conexate Eni și Shell Italia E & P (C‑364/18 și C‑365/18, EU:C:2019:503, punctele 38 și 39).


20      Acesta se distinge de articolul 4 litera (b) din Directiva 94/22, care se referă la „durata de valabilitate a unei autorizații”. În schimb, acesta nu exclude posibilitatea deținerii mai multor autorizații de către aceeași entitate.


21      Prin urmare, aceste criterii pot fi de asemenea contestate.


22      Un „sistem deschis” descrie un sistem în care zonele pentru activități de explorare și extracție sunt disponibile în mod permanent și pot face obiectul unei cereri de acordare a unei autorizații în orice moment în urma negocierii individuale a autorizațiilor.


23      La momentul intrării în vigoare a Directivei 94/22, în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.


24      Regione Puglia este de acord că o entitate ar trebui să aibă dreptul de a obține mai multe autorizații de explorare, cu condiția ca zona vizată de toate autorizațiile să rămână în limita a 750 de kilometri pătrați.


25      Astfel, numai articolul 5 alineatul (1) al patrulea paragraf din Directiva 94/22 se referă la „operatori”. În general, directiva se referă la „entități”. Noțiunea „entitate” este definită la articolul 1 punctul 2 din Directiva 94/22 ca însemnând „orice persoană fizică sau juridică sau orice grup de astfel de persoane care solicită, poate solicita sau deține o autorizație”. Sintagma „operatorul unei entități”, „Betreiber eines Unternehmens” (în limba germană), „l’exploitant de l’entité” (în limba franceză), „agente de una entidad” (în limba spaniolă), cuprinsă la articolul 5 alineatul (1) al patrulea paragraf pare oarecum neobișnuită. Coroborată cu al treilea paragraf al acestei dispoziții, care se referă la „compoziția unei entități căreia îi pot acorda autorizație”, această sintagmă pare să indice că o astfel de entitate ar putea cuprinde grupuri de societăți care își desfășoară activitatea, de exemplu, în calitate de consorțiu [a se vedea de asemenea articolul 3 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 94/22]. Distincția făcută între noțiunile „entitate” și „operator” nu prezintă importanță în scopul prezentei analize, iar o entitate căreia i se alocă o autorizație va avea nevoie de un operator sau va trebui să acționeze ca operator care desfășoară activitățile efective de explorare și extracție.


26      Nu este vorba despre dispozițiile care privesc sau reglementează autorizațiile individuale și nici despre dispozițiile articolului 3 alineatul (5) din Directiva 94/22.


27      De asemenea, s‑a subliniat de către Wangelow, V. P., „Petroleum licensing in the European Union: the allocation of E&P rights in Denmark”, în The Journal of World Energy Law & Business, vol. 11(2), OUP, Oxford, 2018, p. 145-163, la pagina 155, că, la momentul adoptării sale, Directiva 94/22 a fost afectată de faptul că majoritatea zonelor geografice fuseseră deja alocate înainte de adoptarea acesteia (a se vedea o listă a dispozițiilor legale adoptate în statele membre prin care s‑au acordat astfel de autorizații la momentul respectiv în anexa IV la Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, JO 1993, L 199, p. 84).


28      În plus, aceasta ar viza doar anumite state membre, în timp ce piața – fără a intra în detalii și întrucât problema nu a fost discutată sau detaliată, am presupune că piața produsului este piața de explorare a țițeiului și a gazului natural (Comisia a luat în considerare aceste piețe împreună întrucât conținutul zăcămintelor subterane nu poate fi cunoscut în etapa explorării) – pentru aceste activități nu este neapărat cea a statelor membre individuale. Astfel, Comisia a indicat în diverse decizii că piața serviciilor de explorare și extracție trebuie considerată o piață mondială. A se vedea de exemplu Decizia de punere în aplicare a Comisiei din 24 iunie 2011 de acordare a unei derogări pentru activitățile de explorare a petrolului și gazelor și de exploatare a petrolului în Italia, de la aplicarea Directivei 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO 2011, L 166, p. 28, punctele 9 și 14), precum și, în ceea ce privește activitățile de explorare, Decizia de punere în aplicare (UE) 2015/1120 a Comisiei din 8 iulie 2015 de acordare a unei derogări de la aplicarea Directivei 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale pentru activitățile de explorare a petrolului și a gazelor din Grecia (JO 2015, L 182, p. 88, punctul 12) și Decizia Comisiei din 7 martie 2019 în cazul M.9175 – Total/Chevron Denmark (JO 2019, C 126, p. 1, punctul 19), tot cu privire la definiția pieței produsului.


29      Global Petroleum susține că, în general, activitatea de explorare a hidrocarburilor offshore este foarte costisitoare, implicând costuri inițiale semnificative, uneori de zeci de milioane de euro, în funcție de adâncimea apei, precum și garanții financiare cuprinse între 200 și 500 de milioane de euro pentru a acoperi garanțiile pentru prejudiciile care ar putea interveni în timpul explorării (în conformitate cu legislația italiană). În opinia acestei părți și a Republicii Italiene, entitățile nu ar fi interesate să desfășoare activități de explorare și extracție dacă ar fi limitate la o zonă de 750 de kilometri pătrați. Totuși, această împrejurare ar putea servi doar ca argument că limita de 750 de kilometri pătrați stabilită de Republica Italiană reprezintă o limită prea scăzută. Cu toate acestea, articolul 4 litera (a) din Directiva 94/22 nu se opune stabilirii de către Republica Italiană a unei limite care ar putea fi sub un nivel optim, deoarece această dispoziție nu obligă statele membre decât să ia măsuri astfel încât zonele geografice pentru activitățile de explorare și extracție „să nu depășească zona justificată de cea mai bună exercitare posibilă a activităților din punct de vedere tehnic și economic” (sublinierea noastră).


30      Sublinierea noastră.


31      În prezent articolul 53 alineatul (1) TFUE, articolul 62 TFUE și articolul 114 TFUE.


32      A se vedea de asemenea în acest sens Raportul Comisiei către Consiliu din 29 iulie 1998 referitor la Directiva 94/22/CE privind condițiile de acordare și folosire a autorizațiilor de prospectare, explorare și extracție a hidrocarburilor COM(1998) 447 final (denumit în continuare „Raportul privind Directiva 94/22”).


33      În special, potrivit articolului 3 alineatele (2) și (3) din Directiva 94/22.


34      Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 94/22.


35      Aceste principii sunt principii generale ale legislației privind achizițiile publice care își găsesc expresia și în directivele privind utilitățile. A doua parte a acestui principiu era deja menționată în mod specific la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/38. Directivele ulterioare privind utilitățile conțin un articol care stabilește aceste principii de atribuire a contractelor. A se vedea de exemplu articolul 10 din Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3) și articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile efectuate de entitățile care își desfășoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale și de abrogare a Directivei 2004/17/CE (JO 2014, L 94, p. 243).


36      Aceasta nu înseamnă că o autoritate publică ar putea să nu fie considerată o întreprindere în sensul dreptului concurenței dacă exercită activități economice.


37      Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi [Regulamentul (CE) privind concentrările economice] (JO 2004, L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201).


38      Această legătură este asigurată prin intermediul articolului 45 alineatul (4) din directiva menționată care stipulează că trimiterile la Directiva 90/531/CEE din 17 septembrie 1990 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO 1990, L 297, p. 1), directiva pe care articolul 12 din Directiva 94/22 a modificat‑o, trebuie interpretate ca fiind făcute la Directiva 94/22. Dat fiind că Directiva 93/38 a trebuit să fie transpusă până la 1 iulie 1994 potrivit articolului 45 alineatul (1) din aceasta, în timp ce Directiva 94/22 a trebuit să fie transpusă (doar) până la 1 iulie 1995 potrivit articolului 14 alineatul (1) din aceasta, semnifica faptul că trimiterea inițială la Directiva 90/531 avea puțină relevanță practică.


39      Articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 93/38 și articolul 14 litera (a) din Directiva 2014/25.


40      De fapt, această soluție a fost preluată în Directiva 2004/17 prin articolul 30 alineatul (3) coroborat cu anexa XI G. Având în vedere că s‑a constatat că Directiva 94/22 a fost pusă în aplicare în mod corect și a funcționat corect, Directiva 2004/17 a eliminat regimul specific instituit în ceea ce privește activitățile de explorare și extracție și l‑a înlocuit cu o procedură generală care permite exceptarea sectoarelor a căror activitate este expusă direct concurenței pe piețe la care accesul nu este restricționat [considerentul (38) al Directivei 2004/17 și articolul 30 din această directivă]. În temeiul Directivei 2014/25, aplicabile în prezent, „achizițiile efectuate în scopul explorării petrolului și gazelor” au fost excluse complet din această directivă. Motivul este că „s‑a stabilit în repetate rânduri că acest sector este supus unor presiuni concurențiale care fac ca disciplina în materie de achiziții impusă de normele Uniunii privind achizițiile să nu mai fie necesară” [considerentul (25) al Directivei 2014/25], în timp ce extracția petrolului și a gazelor continuă să fie reglementată de aceasta. Cu toate acestea, accesul la această piață se va consideră nerestricționat în cazul în care statul membru a implementat și a pus în aplicare Directiva 94/22 [a se vedea considerentul (25) și articolul 34 alineatul (3) coroborat cu anexa III G la aceasta].


41      A se vedea considerentul (11) al Directivei 93/38 și considerentul (1) al Directivei 2014/25.


42      Articolul 1 punctul 3 din Directiva 94/22 definește autorizația ca fiind dreptul de a exercita un drept exclusiv.


43      Dat fiind că activitățile de prospectare și explorare au scopul de a stabili dacă și unde ar putea exista resurse de hidrocarburi exploatabile, există, în mod evident, întotdeauna posibilitatea de a nu se găsi hidrocarburi sau cel puțin niciuna a cărei exploatare să fie viabilă din punct de vedere economic.


44      Aceeași idee stă la baza limitării temporale a concesiunilor în conformitate cu articolul 18 din Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune (JO 2014, L 94, p. 1). A se vedea de asemenea considerentul (52) al acestei directive.


45      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 2009, Assitur (C‑538/07, EU:C:2009:317, punctele 25 și 26), precum și Hotărârea din 8 februarie 2018, Lloyd of London (C‑144/17, EU:C:2018:78, punctele 33 și 34, precum și jurisprudența citată).


46      Hotărârea din 16 decembrie 2008, Michaniki (C‑213/07, EU:C:2008:731, punctele 43 și 44), în ceea ce privește articolul 24 primul paragraf din Directiva 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări (JO 1993, L 199, p. 54), și Hotărârea din 8 februarie 2018, Lloyd’s of London (C‑144/17, EU:C:2018:78, punctele 29, 30, 36, precum și jurisprudența citată), în ceea ce privește motivele de excludere de la participarea la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice ca urmare a situației personale a candidatului sau a ofertantului prevăzute la articolul 45 din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116).


47      A se vedea considerentele (71), (73) și (106) al treilea paragraf ale Directivei 2014/25.


48      Aceasta a fost pusă în aplicare în temeiul legislației italiene, astfel cum se prevede la articolul 4 alineatul (2) coroborat cu punctul 2 litera (e) din anexa II la Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (text codificat) (JO 2012, L 26, p. 1).


49      A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2008, Ecologistas en Acción‑CODA (C‑142/07, EU:C:2008:445, punctul 44 și jurisprudența citată), Hotărârea din 10 decembrie 2009, Umweltanwalt von Kärnten (C‑205/08, EU:C:2009:767, punctul 53), Hotărârea din 17 martie 2011, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții (C‑275/09, EU:C:2011:154, punctul 36), Hotărârea din 15 decembrie 2011, Comisia/Spania (C‑560/08, nepublicată, EU:C:2011:835, punctul 80), Hotărârea din 21 martie 2013, Salzburger Flughafen și alții (C‑244/12, EU:C:2013:203, punctul 37), Hotărârea din 11 februarie 2015, Marktgemeinde Straßwalchen și alții (C‑531/13, EU:C:2015:79, punctele 43 și 45), cu privire la Directiva 85/337 care a fost precursoarea Directivei 2011/92, precum și Hotărârea din 14 ianuarie 2016, Comisia/Bulgaria (C‑141/14, EU:C:2016:8, punctul 95).


50      Regione Puglia face trimitere la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 94/22, la articolul 3 alineatul (3) TFUE și la Directiva 2008/56/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de instituire a unui cadru de acțiune comunitară în domeniul politicii privind mediul marin (Directiva‑cadru „Strategia pentru mediul marin”) (JO 2008, L 164, p. 19), fără a preciza însă în mod clar în ce mod interpretarea articolului 4 litera (a) din Directiva 94/22 în sensul că nu stabilește o limită globală pentru zonele geografice pentru care pot fi acordate autorizații unui operator care încălcă aceste dispoziții.


51      A se vedea de asemenea articolul 37 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.


52      De exemplu în domeniul achizițiilor publice.


53      Decreto 7 dicembre 2016 Disciplinare tipo per il rilascio e l'esercizio dei titoli minerari per la prospezione, ricerca e coltivazione di idrocarburi liquidi e gassosi in terraferma, nel mare territoriale e nella piattaforma continentale (Decretul din 7 decembrie 2016, Procedura standard pentru emiterea și exercitarea licențelor de minerit pentru prospectarea, cercetarea și cultivarea hidrocarburilor lichide și gazoase în zona continentală/terestră, în marea teritorială și pe platforma continentală, GURI nr. 78 din 3 aprilie 2017.