HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
9 februarie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 2014/17/UE – Contracte de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale – Articolul 25 alineatul (1) – Rambursare anticipată – Dreptul consumatorului la o reducere a costului total al creditului, care constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului – Articolul 4 punctul 13 – Noțiunea de «cost total al creditului pentru consumatori» – Costuri independente de durata contractului”
În cauza C‑555/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), prin decizia din 19 august 2021, primită de Curte la 9 septembrie 2021, în procedura
UniCredit Bank Austria AG
împotriva
Verein für Konsumenteninformation,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din doamna K. Jürimäe, președintă de cameră, și domnii M. Safjan (raportor), N. Piçarra, N. Jääskinen și M. Gavalec, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: doamna S. Beer, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 iulie 2022,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru UniCredit Bank Austria AG, de M. Kellner și F. Liebel, Rechtsanwälte;
– pentru Verein für Konsumenteninformation, de A.‑M. Kosesnik‑Wehrle și S. Langer, Rechtsanwälte;
– pentru guvernul german, de J. Möller și M. Hellmann, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Rocchitta, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de G. Goddin, B.‑R. Killmann și H. Tserepa‑Lacombe, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 29 septembrie 2022,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO 2014, L 60, p. 34).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între UniCredit Bank Austria AG (denumită în continuare „UCBA”), pe de o parte, și Verein für Konsumenteninformation (denumită în continuare „VKI”), pe de altă parte, în legătură cu recurgerea de către UCBA la o clauză standard care figurează în contractele sale de credit imobiliar ce prevede că, în cazul rambursării anticipate a creditului de către consumator, costurile de prelucrare independente de durata creditului nu îi sunt rambursate.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2008/48/CE
3 Articolul 3 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66), intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:
[…]
(g) «costul total al creditului pentru consumatori» înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii;
[…]”
4 Articolul 16 din Directiva 2008/48, intitulat „Rambursarea anticipată”, prevede la alineatul (1):
„Consumatorul trebuie să aibă dreptul să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale în baza unui contract de credit, în orice moment. În aceste cazuri, acesta trebuie să aibă dreptul la o reducere a costului total al creditului, care constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului.”
Directiva 2014/17
5 Considerentele (15), (19), (20), (22) și (50) ale Directivei 2014/17 sunt redactate după cum urmează:
„(15) Obiectivul prezentei directive este de a asigura un nivel ridicat de protecție pentru consumatorii care încheie contracte de credit pentru bunuri imobile. […]
[…]
(19) Din rațiuni de securitate juridică, cadrul legislativ al Uniunii în domeniul contractelor de credit pentru bunuri imobile rezidențiale ar trebui să fie coerent cu alte acte ale Uniunii [Europene], în special în domeniul protecției consumatorului și în cel al supravegherii prudențiale, și să le completeze. […]
(20) Pentru a le asigura consumatorilor un cadru coerent în domeniul creditelor și pentru a minimiza sarcina administrativă pentru creditori și intermediarii de credite, cadrul central al prezentei directive ar trebui să urmeze structura Directivei [2008/48] […]
[…]
(22) În același timp, este important să fie luate în considerare particularitățile contractelor de credit pentru bunuri imobile rezidențiale, care justifică o abordare diferențiată. […]
[…]
(50) Costul total al creditului pentru consumator ar trebui să includă toate costurile pe care acesta trebuie să le plătească în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor. Prin urmare, acest cost ar trebui să includă dobânda, comisioanele, taxele, tarifele pentru intermediarii de credite, costul evaluării bunului pentru ipotecă și orice alte taxe, cu excepția onorariilor notariale, necesare pentru obținerea creditului, de exemplu asigurarea de viață, sau pentru obținerea creditului în termenii și condițiile din ofertă, de exemplu asigurarea de incendiu. […] Costul total al creditului pentru consumator ar trebui să excludă costurile pe care le plătește consumatorul în legătură cu cumpărarea bunului imobil sau a terenului, cum ar fi taxele asociate cumpărării și costurile notariale sau costurile legate de înregistrarea în registrul funciar. […]”
6 Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede:
„Prezenta directivă prevede un cadru comun pentru anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre referitoare la contractele care acoperă credite pentru consumatori garantate prin ipotecă sau legate în alt mod de bunuri imobile rezidențiale, inclusiv obligația de a efectua o evaluare a bonității înainte de acordarea unui credit, ca bază pentru elaborarea unor standarde de subscriere eficace în legătură cu bunurile imobile rezidențiale în statele membre, precum și referitor la anumite cerințe prudențiale și de supraveghere, inclusiv pentru înființarea și supravegherea intermediarilor de credite, a reprezentanților desemnați și a instituțiilor nonbancare.”
7 Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:
„În înțelesul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
13. «costul total al creditului pentru consumator» înseamnă costul total al creditului pentru consumator, conform definiției de la articolul 3 litera (g) din Directiva [2008/48], incluzând costul evaluării bunului, în cazul în care o astfel de evaluare este necesară pentru obținerea creditului, dar excluzând taxele de înregistrare pentru transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil. Acesta exclude orice taxe plătibile de către consumator pentru nerespectarea angajamentelor prevăzute în contractul de credit;
[…]”
8 Articolul 14 din aceeași directivă, intitulat „Informații precontractuale”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Statele membre se asigură că creditorul și, dacă este cazul, intermediarul de credite sau reprezentantul desemnat îi oferă consumatorului informațiile personalizate de care acesta are nevoie pentru a compara produsele de credit disponibile pe piață, a evalua implicațiile lor și a decide în cunoștință de cauză dacă să încheie sau nu un contract de credit:
(a) fără întârzieri nejustificate, după ce consumatorul a furnizat informațiile necesare cu privire la nevoile sale, situația sa financiară și preferințe, în conformitate cu articolul 20 și
(b) în timp util înainte ca consumatorul să fie obligat printr‑un contract de credit sau o ofertă.
(2) Informațiile personalizate menționate la alineatul (1) se furnizează, pe hârtie sau pe alt suport durabil, prin intermediul [fișei europene de informații standardizate (FEIS)] care figurează în anexa II.”
9 Articolul 25 din Directiva 2014/17, intitulat „Rambursarea anticipată”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre se asigură că consumatorul are dreptul de a‑și îndeplini integral sau parțial obligațiile care îi revin în temeiul unui contract de credit înainte de expirarea acestuia. În aceste cazuri, consumatorul trebuie să aibă dreptul la o reducere a costului total al creditului pentru consumator, care constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului.”
10 Articolul 41 din această directivă, intitulat „Caracterul imperativ al directivei”, prevede:
„Statele membre se asigură că:
[…]
(b) măsurile pe care le adoptă pentru transpunerea prezentei directive nu pot fi eludate într‑un mod care ar putea conduce la pierderea de către consumatori a protecției garantate prin prezenta directivă, ca urmare a modului în care sunt formulate contractele, în special prin integrarea contractelor de credit care intră sub incidența prezentei directive în contracte de credit al căror caracter sau scop ar face posibilă evitarea aplicării respectivelor măsuri.”
Dreptul austriac
11 Articolul 20 din Bundesgesetz über Hypothekar- und Immobilienkreditverträge und sonstige Kreditierungen zu Gunsten von Verbrauchern (Legea federală privind contractele de credit ipotecar și imobiliar și alte credite pentru consumatori) din 26 noiembrie 2015 (BGBl. I, 135/2015), în versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2020 (BGBl. I, 93/2017), intitulat „Rambursarea anticipată”, prevedea la alineatul (1):
„Împrumutatul are dreptul, în orice moment, să ramburseze parțial sau integral valoarea creditului înainte de expirarea perioadei convenite. Rambursarea anticipată a întregii valori a creditului, majorată cu dobânzi, este considerată reziliere a contractului de credit. În cazul rambursării anticipate a creditului, dobânzile datorate de împrumutat se reduc proporțional cu creanța astfel redusă și, dacă este cazul, proporțional cu durata astfel redusă a contractului; costurile care depind de durata contractului se reduc proporțional.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
12 VKI, o asociație care urmărește protejarea intereselor consumatorilor, a introdus o acțiune la instanțele civile austriece având ca obiect obligarea UCBA, o instituție de credit, să înceteze utilizarea, la încheierea contractelor privind credite garantate prin ipoteci care intră sub incidența Directivei 2014/17, a unei clauze contractuale standard. Această clauză prevede că, în cazul rambursării anticipate a creditului de către consumator, dobânda, precum și costurile legate de durata creditului sunt reduse proporțional, în timp ce „costurile de prelucrare care nu depind de durata creditului nu sunt rambursate, nici măcar proporțional”.
13 VKI apreciază că o atare clauză este incompatibilă cu articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17, care consacră dreptul consumatorului la reducerea costului total al creditului în cazul rambursării anticipate a creditului. Ea se referă în această privință la Hotărârea din 11 septembrie 2019, Lexitor (C‑383/18, EU:C:2019:702), în care Curtea a statuat că articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, care prevede un astfel de drept în materia contractelor de credit pentru consumatori, trebuie interpretat în sensul că acest drept include toate costurile impuse consumatorului.
14 Instanța de prim grad de jurisdicție a respins acțiunea VKI pentru motivul că Directiva 2014/17 stabilește un sistem diferit de cel al Directivei 2008/48. Aceste două directive ar prezenta diferențe în special în ceea ce privește noțiunea de „cost total al creditului pentru consumatori” care face obiectul unei reduceri în cazul rambursării anticipate.
15 Instanța de apel a reformat această hotărâre, considerând că, dat fiind modul lor de redactare aproape identic, articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 și articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 trebuie interpretate în același mod. Având în vedere Hotărârea din 11 septembrie 2019, Lexitor (C‑383/18, EU:C:2019:702), nu ar fi posibil să se deducă din Directiva 2014/17 că nu trebuie rambursate proporțional costurile independente de durata contractului de credit.
16 Sesizată cu un recurs de către UCBA, instanța de trimitere, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), apreciază că abordarea instanței de apel nu se impune în mod evident.
17 Potrivit instanței de trimitere, s‑ar putea considera, desigur, că, având în vedere modul aproape identic de redactare a celor două dispoziții, precum și obiectivul comun ambelor directive de a asigura o protecție ridicată a consumatorului, articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 ar trebui interpretat în același sens ca articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48.
18 Cu toate acestea, contractele de credit pentru consumatori reglementate de Directiva 2008/48 ar prezenta diferențe importante în raport cu contractele de credit garantate prin ipotecă sau referitoare la bunuri imobile, reglementate de Directiva 2014/17, acestea din urmă cuprinzând în general numeroase costuri independente de durata contractului, a căror valoare nu este controlată cu adevărat de instituția de credit. În acest sens, instanța de trimitere evocă printre altele costurile de evaluare a bunului imobil, de autentificare a semnăturilor în vederea înregistrării ipotecii în registrul cadastral, de rezervare a rangului în vederea unei cesiuni sau a unui gaj și de înregistrare a cererii de înscriere a ipotecii în registrul cadastral.
19 În plus, în ceea ce privește costurile independente de durata contractului în cadrul Directivei 2014/17, creditorul nu ar dispune deloc de o marjă de manevră contractuală pentru a recalifica astfel de costuri drept costuri dependente de durata respectivă. În această privință, instanțele austriece ar controla, la nevoie prin intermediul unei recalificări, dacă anumite costuri impuse consumatorului corespund unei remunerații pentru utilizarea temporară a capitalurilor sau dacă urmăresc să compenseze o prestație a creditorului independentă de durata contractului.
20 În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 25 alineatul (1) din Directiva [2014/17] trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că, în cazul exercitării dreptului împrumutatului de a rambursa parțial sau integral valoarea creditului înainte de expirarea perioadei convenite, dobânzile datorate de împrumutat și costurile care depind de durata contractului sunt reduse proporțional, în timp ce pentru costurile care nu depind de durata contractului nu există o asemenea reglementare?”
Cu privire la întrebarea preliminară
21 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că dreptul consumatorului la reducerea costului total al creditului în cazul rambursării anticipate a creditului include numai dobânzile și costurile dependente de durata creditului.
22 În conformitate cu această dispoziție, statele membre trebuie să se asigure că consumatorul are dreptul de a‑și îndeplini integral sau parțial obligațiile care îi revin în temeiul unui contract de credit înainte de expirarea acestuia. În acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, care constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului.
23 În ceea ce privește, în primul rând, costurile care intră sub incidența „costului total al creditului pentru consumator”, legiuitorul Uniunii a reținut o definiție largă a acestei noțiuni.
24 Astfel, din articolul 4 punctul 13 din Directiva 2014/17 coroborat cu articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48 rezultă că noțiunea de „cost total al creditului pentru consumatori”, în sensul primei dintre aceste dispoziții, include toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească în temeiul contractului de credit și care sunt cunoscute de creditor. După cum confirmă considerentul (50) al Directivei 2014/17, sunt excluse din acesta în mod expres numai onorariile notariale, taxele de înregistrare pentru transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil, precum costurile legate de înregistrarea în registrul funciar și taxele aferente, precum și taxele plătibile de către consumator pentru nerespectarea angajamentelor prevăzute în contractul de credit.
25 Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă tipurile de costuri pe care le menționează și care sunt amintite la punctul 18 din prezenta hotărâre se încadrează în costurile pe care consumatorul trebuie să le suporte în temeiul contractului de credit în discuție în litigiul principal și care sunt cunoscute de creditor, în special în situațiile expres prevăzute la articolul 4 punctul 13 din Directiva 2014/17 și la articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48, și dacă acestea intră eventual sub incidența excepțiilor rezumate la punctul anterior, în special a onorariilor notariale.
26 Referitor, în al doilea rând, la conținutul noțiunii de „reducere a costului total al creditului pentru consumator”, prevăzută la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17, Curtea a constatat deja, la punctele 24 și 25 din Hotărârea din 11 septembrie 2019, Lexitor (C‑383/18, EU:C:2019:702), în ceea ce privește articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, că nici referirea la „durata restantă contractului”, care figurează la această dispoziție, nici o analiză comparativă a diferitelor versiuni lingvistice ale acesteia nu permite să se determine conținutul exact al reducerii prevăzute la dispoziția menționată. Curtea a dedus de aici, la punctul 26 din această hotărâre, că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, era necesar, așadar, ca această dispoziție să fie interpretată în funcție de contextul său, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte.
27 Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 este redactat în termeni aproape identici cu cei ai articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, astfel încât este necesar să se considere că modul său de redactare nu permite, în sine, stabilirea conținutului exact al reducerii prevăzute la această dispoziție. Prin urmare, aceasta trebuie interpretată în lumina contextului său și a obiectivelor urmărite de reglementarea din care face parte.
28 În această privință, din considerentele (19) și (20) ale Directivei 2014/17 reiese că, din rațiuni de securitate juridică, este necesar să se asigure coerența și complementaritatea acestei directive cu alte acte adoptate în domeniul protecției consumatorilor. Reiese însă de asemenea din considerentul (22) al acestei directive că este important să fie luate în considerare particularitățile contractelor de credit pentru bunuri imobile rezidențiale, care justifică o abordare diferențiată.
29 În plus, trebuie amintit că, în temeiul articolului 1 din Directiva 2014/17, interpretat în lumina considerentului (15) al acesteia, respectiva directivă stabilește un cadru comun pentru anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale actelor administrative ale statelor membre referitoare la contractele care acoperă credite pentru consumatori garantate prin ipotecă sau legate în alt mod de bunuri imobile rezidențiale pentru a le asigura acestora un nivel ridicat de protecție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2020, Association française des usagers de banques, C‑778/18, EU:C:2020:831, punctul 34).
30 Or, trebuie să se constate, după cum a subliniat domnul avocat general în esență la punctul 69 din concluzii, că dreptul la reducere prevăzut la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 nu urmărește să plaseze consumatorul în situația în care s‑ar fi aflat dacă contractul de credit ar fi fost încheiat pentru o durată mai scurtă, pentru o sumă mai mică sau, mai general, în condiții diferite. El urmărește, în schimb, adaptarea acestui contract în funcție de împrejurările rambursării în mod anticipat.
31 În aceste condiții, dreptul menționat nu poate include costurile care, independent de durata contractului, sunt puse în sarcina consumatorului fie în favoarea creditorului, fie a unor terți pentru prestații care au fost deja executate integral la momentul rambursării anticipate.
32 Este adevărat că, în contextul Directivei 2008/48, Curtea a statuat că efectivitatea dreptului consumatorului la reducerea costului total al creditului ar fi diminuată dacă reducerea respectivă s‑ar putea limita la luarea în considerare doar a costurilor prezentate de creditor ca depinzând de durata contractului, din moment ce costurile și repartizarea acestora sunt determinate în mod unilateral de bancă, iar facturarea costurilor poate include o anumită marjă de profit. În plus, limitarea reducerii costului total al creditului doar la costurile legate în mod expres de durata contractului ar crea riscul ca unui consumator să i se impună plăți nerecurente mai ridicate la momentul încheierii contractului de credit, întrucât creditorul ar putea fi tentat să reducă la minimum costurile care depind de durata contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2019, Lexitor, C‑383/18, EU:C:2019:702, punctele 31 și 32).
33 În acest scop, Curtea a subliniat că, în cadrul directivei menționate, marja de manevră de care dispun instituțiile de credit în facturare și în organizarea lor internă face, în practică, foarte dificilă determinarea de către un consumator sau de către o instanță a costurilor legate în mod obiectiv de durata contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2019, Lexitor, C‑383/18, EU:C:2019:702, punctul 33)
34 În această privință, trebuie amintit totuși că, în conformitate cu articolul 14 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/17, creditorul sau, dacă este cazul, intermediarul de credite sau reprezentantul desemnat este obligat să furnizeze consumatorului informații precontractuale prin intermediul FEIS, care figurează în anexa II la această directivă. Această fișă prevede o repartizare a costurilor plătibile de către consumator în funcție de caracterul lor recurent sau nerecurent.
35 Or, o astfel de repartizare standardizată a costurilor puse în sarcina consumatorului reduce semnificativ marja de manevră de care dispun instituțiile de credit în facturare și în organizarea lor internă și permite atât consumatorului, cât și unei instanțe naționale să verifice dacă un tip de costuri este legat în mod obiectiv de durata contractului.
36 În consecință, riscul unui comportament abuziv al creditorului, evocat în jurisprudența citată la punctele 32 și 33 din prezenta hotărâre, nu poate justifica includerea costurilor independente de durata contractului în dreptul la reducerea costului total al creditului, prevăzut la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17.
37 În această privință, trebuie amintit însă că, pentru a garanta protecția de care beneficiază consumatorii în temeiul Directivei 2014/17, articolul 41 litera (b) din aceasta impune statelor membre să se asigure că măsurile pe care le adoptă pentru transpunerea acestei directive nu pot fi eludate într‑un mod care ar putea conduce la pierderea de către consumatori a protecției garantate prin directiva menționată, ca urmare a modului în care sunt formulate contractele.
38 Pentru a garanta această protecție, revine instanțelor naționale sarcina de a se asigura că acele costuri care, indiferent de durata contractului de credit, sunt impuse consumatorului nu constituie în mod obiectiv o remunerație a creditorului pentru utilizarea temporară a capitalului care face obiectul acestui contract sau pentru prestații care, la momentul rambursării anticipate, încă ar trebui să fie furnizate consumatorului. În această privință, creditorul este obligat să demonstreze caracterul recurent sau nerecurent al costurilor în cauză.
39 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede că dreptul consumatorului la reducerea costului total al creditului în cazul rambursării anticipate a creditului nu include decât dobânzile și costurile dependente de durata creditului.
Cu privire la costurile de judecată
40 Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la costurile de judecată. Costurile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010
trebuie interpretat în sensul că
nu se opune unei reglementări naționale care prevede că dreptul consumatorului la reducerea costului total al creditului în cazul rambursării anticipate a creditului nu include decât dobânzile și costurile dependente de durata creditului.
Semnături