Language of document : ECLI:EU:C:2021:303

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GERARD HOGAN

prezentate la 15 aprilie 2021(1)

Cauza C665/20 PPU

Openbaar Ministerie

împotriva

X

[cerere de decizie preliminară formulată de rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos)]

„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Predarea persoanelor căutate către autoritățile judiciare emitente – Articolul 4 punctul 5 – Motive de neexecutare facultativă – Persoană căutată care a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță – Principiul ne bis in idem – Condamnare care a fost executată sau nu mai poate fi executată”






I.      Introducere

1.        Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(2), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009(3) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”).

2.        Deși jurisprudența Curții referitoare la mandatul european de arestare poate fi descrisă ca fiind abundentă, varietatea situațiilor în care este pus în aplicare acest instrument continuă să ridice noi întrebări cu privire la sfera normelor și principiilor pe care le impune aplicarea sa. Prezenta cerere de decizie preliminară constituie o altă ilustrare a acestui fapt.

3.        Aceasta a fost prezentată în cadrul executării, în Țările de Jos, a unui mandat european de arestare emis la 19 septembrie 2019 de Amtsgericht Tiergarten (Tribunalul Districtual din Tiergarten, Germania), în scopul efectuării urmăririi penale desfășurate împotriva lui X pentru fapte de o rară violență care ar fi fost săvârșite la Berlin (Germania), dar care este posibil să fi fost deja judecate, în totalitate sau parțial, de un tribunal penal din Teheran (Iran). Condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de șapte ani și șase luni, X a beneficiat de înlăturarea executării pedepsei pentru ultimele 338 de zile în cadrul unei măsuri de amnistie generală proclamată de Ghidul Revoluției cu ocazia celei de a 40‑a aniversări a revoluției iraniene.

4.        În acest context particular, Curtea este solicitată să își precizeze jurisprudența referitoare la marja de apreciere a autorităților judiciare care se confruntă cu un motiv de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare în cazul specific prevăzut la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584. Într‑un mod mai inedit, Curtea va trebui să se pronunțe și asupra aplicabilității transnaționale a principiului ne bis in idem pe care îl presupune articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 și asupra impactului unei măsuri de clemență în aplicarea acestei dispoziții.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

5.        Considerentele (6), (10) și (12) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

„(6)      Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.

[…]

(10)      Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) [TUE], constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) din tratatul menționat anterior și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.

[…]

(12)      Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 din [TUE] și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special în capitolul VI. […]”

6.        Potrivit articolului 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”:

„(1)      Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)      Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

7.        Articolul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare”, prevede:

„Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare «autoritate judiciară de executare») refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

1.      atunci când infracțiunea care se află la baza mandatului de arestare este acoperită de amnistie în statul membru de executare, atunci când acesta ar avea competența să urmărească această infracțiune în temeiul dreptului său penal;

2.      atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare;

3.      atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu poate, datorită vârstei sale, să răspundă penal pentru faptele aflate la originea acestui mandat, în temeiul dreptului statului membru de executare.”

8.        Articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584 se referă, conform titlului său, la „[m]otive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”. Potrivit acestui articol:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

[…]

5.      în cazul în care din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță, cu condiția ca, în caz de condamnare, sentința să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare;

[…]”

B.      Dreptul neerlandez

9.        Decizia‑cadru 2002/584 a fost transpusă în dreptul neerlandez prin wet tot implementatie van het kaderbesluit van de Raad van de Europese Unie betreffende het Europees aanhoudingsbevel en de procedures van overlevering tussen de lidstaten van de Europese Unie (Legea de punere în aplicare a Deciziei‑cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene) din 29 aprilie 2004(4), astfel cum a fost modificată prin Legea din 22 februarie 2017(5) (denumită în continuare „OLW”).

10.      La data cererii de decizie preliminară, articolul 9 alineatul 1 din OLW prevede:

„Predarea persoanei căutate nu este autorizată pentru o faptă pentru care:

[…]

d.      persoana este achitată sau scoasă de sub urmărire penală printr‑o hotărâre a instanței neerlandeze sau printr‑o hotărâre echivalentă a unei instanțe dintr‑un alt stat membru al Uniunii Europene sau dintr‑un stat terț;

e.      persoana este condamnată definitiv în cazuri în care:

1.      pedeapsa sau măsura pronunțată a fost deja executată;

2.      pedeapsa sau măsura pronunțată nu mai poate face obiectul executării sau al executării ulterioare;

3.      condamnarea implică o stabilire a vinovăției fără pronunțarea unei pedepse sau a unei măsuri;

4.      pedeapsa sau măsura pronunțată este executată în Țările de Jos;

[…]”

11.      Potrivit articolului 28 alineatul 2 din OLW:

„În cazul în care rechtbank [tribunalul] constată […] că predarea nu este autorizată […], acesta pronunță o decizie prin care refuză predarea.”

III. Situația de fapt aflată la originea acțiunii principale

12.      La 19 septembrie 2019, Amtsgericht Tiergarten (Tribunalul Districtual din Tiergarten) a emis un mandat european de arestare împotriva lui X pentru predarea acestuia în scopul efectuării urmăririi penale pentru fapte pe care acesta le‑ar fi săvârșit la Berlin la 30 octombrie 2012.

13.      În ziua respectivă, X ar fi legat‑o pe Y, partenera sa la data faptelor, precum și pe Z, fiica acesteia în vârstă de 10 ani, amenințându‑le cu un cuțit. Ulterior, acesta ar fi violat‑o pe Y, înainte de a o mutila. Înainte de a părăsi casa lui Y, acesta ar fi baricadat camerele în care erau legate Y și Z, cu scopul de a le provoca moartea.

14.      Infracțiunile pentru care se solicită predarea sunt următoarele:

–        tentativă de omor asupra partenerei sale;

–        tentativă de omor asupra fiicei partenerei sale, minoră la momentul respectiv;

–        viol asupra partenerei sale;

–        vătămare corporală gravă a partenerei sale;

–        lipsire de libertate în mod ilegal a partenerei sale;

–        lipsire de libertate în mod ilegal a fiicei minore a partenerei sale.

15.      În temeiul acestui mandat european de arestare, X a fost reținut în Țările de Jos și prezentat în fața instanței de trimitere la 18 martie 2020. Acesta a informat instanța respectivă că nu consimte la predarea sa către autoritățile judiciare germane și a fost plasat în detenție în așteptarea unei decizii în această privință. În sprijinul opoziției formulate împotriva predării sale, X a invocat principiul ne bis in idem, susținând în special că a fost judecat printr‑o hotărâre definitivă pentru aceleași fapte într‑o țară terță, și anume Iranul.

16.      Potrivit constatărilor instanței de trimitere, X a fost judecat în Iran pentru faptele menționate anterior, cu excepția lipsirii de libertate a lui Y, care, din punctul de vedere al elementelor sale materiale, a fost totuși inclusă în latura obiectivă a infracțiunii de tentativă de omor asupra acesteia. La finalul procedurii din Iran, X a fost condamnat printr‑o hotărâre penală definitivă pentru vătămarea corporală gravă pe care i‑a provocat‑o lui Y, precum și pentru tentativă de omor asupra lui Y și Z. În schimb, acesta a fost achitat definitiv pentru acuzațiile de viol asupra lui Y și lipsire de libertate a lui Z.

17.      În conformitate cu legislația iraniană, X a trebuit să execute numai cea mai grea dintre pedepsele cu închisoarea pronunțate în privința sa în această țară pentru faptele pentru care a fost condamnat definitiv, și anume o pedeapsă cu închisoarea de șapte ani și șase luni. X a executat cea mai mare parte din această pedeapsă. El a beneficiat de înlăturarea executării restului acestei pedepse în cadrul unei măsuri de amnistie generală, proclamată de Ghidul Revoluției cu ocazia celei de a 40‑a aniversări a revoluției iraniene.

18.      Pentru fapta de vătămare corporală gravă asupra lui Y, X a fost condamnat de asemenea să îi plătească acesteia o „diya”. Din cauza insolvabilității, X a fost autorizat să eșaloneze plata, făcând o primă plată de 200 000 000 de riali iranieni (aproximativ 4 245 de euro), urmată de plata unor rate lunare egale cu 2 % din „diya”. După efectuarea primei plăți și după plata primei rate, X a fost pus în libertate în Iran la 5 mai 2019. La 7 septembrie 2020, ca urmare a faptului că nu au fost respectate scadențele plăților ulterioare, autoritățile iraniene au emis un mandat de arestare în privința sa.

19.      În fața instanței de trimitere, X susține că a fost urmărit penal și condamnat definitiv în Iran pentru aceleași fapte ca cele pentru care se solicită predarea sa în temeiul mandatului european de arestare emis în privința sa. El ar fi fost achitat definitiv pentru o parte din fapte, în timp ce cealaltă parte ar fi condus la o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea, pe care X ar fi executat‑o integral. X susține, în plus, că „diya” nu constituie o pedeapsă sau o măsură, ci o obligație de plată a unei despăgubiri către victimă.

20.      X deduce de aici că, în conformitate cu articolul 9 alineatul 1 literele d și e punctul 1 din OLW, predarea sa către autoritățile germane în temeiul mandatului european de arestare emis în privința sa ar trebui refuzată. El susține în special că articolul 9 alineatul 1 din OLW nu face nicio distincție între o hotărâre definitivă pronunțată într‑un stat membru și o hotărâre definitivă pronunțată într‑o țară terță. Procedând astfel, legiuitorul neerlandez ar fi folosit posibilitatea pe care Decizia‑cadru 2002/584 o acordă statelor membre de a refuza predarea în cazul în care există o decizie judiciară definitivă și o pedeapsă executată integral într‑o țară terță. Prin urmare, instanțele neerlandeze ar fi obligate să o respecte.

21.      În schimb, Ministerul Public susține că excepția invocată de X, bazată pe o condamnare anterioară în Iran, nu poate fi admisă. În cazul unei condamnări pronunțate într‑o țară terță, revine într‑adevăr instanței de trimitere, în calitate de autoritate judiciară de executare în temeiul articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, sarcina de a înlătura aplicarea articolului 9 alineatul 1 litera e din OLW pentru a evalua dacă condamnarea pronunțată în Iran poate beneficia de recunoaștere reciprocă în temeiul unei încrederi reciproce bazate pe convenții și pe cutumă. Având în vedere întreruperea relațiilor diplomatice și lipsa cooperării judiciare cu Republica Islamică Iran, precum și existența unor mari diferențe între sistemele juridice din statele membre ale Uniunii și cel din Republica Islamică Iran, nu ar exista o astfel de încredere în sistemul juridic iranian. Ministerul Public concluzionează că condamnarea pronunțată împotriva lui X în Iran nu poate constitui un motiv valabil de neexecutare a mandatului european de arestare emis în privința sa.

22.      În fața acestor argumente contrare, instanța de trimitere exprimă o serie de îndoieli cu privire la modul în care trebuie interpretat articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 și modalitatea în care el a fost transpus în dreptul neerlandez.

23.      În această privință, ea observă că articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584 enumeră motivele de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare, în timp ce OLW prevede că, în prezența unor astfel de motive, executarea trebuie refuzată, autoritatea judiciară de executare neavând nicio marjă de apreciere în această privință. În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă noțiunea de „aceleași fapte” utilizată la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să primească aceeași interpretare precum cea realizată de Curte în legătură cu articolul 3 punctul 2 din această decizie‑cadru, întrucât prima ipoteză vizează existența unei decizii judiciare definitive pronunțate într‑o țară terță, în timp ce a doua se referă la o decizie judiciară definitivă pronunțată într‑un alt stat membru. În sfârșit, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o măsură de clemență precum cea de care a beneficiat X în Iran permite să se considere că sancțiunea pronunțată în privința sa a fost executată sau nu mai poate fi executată în conformitate cu dreptul țării de condamnare, în sensul articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584.

24.      Având în vedere că răspunsul la întrebarea dacă se poate executa mandatul european de arestare emis împotriva lui X depinde în definitiv de interpretarea articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții întrebări preliminare.

IV.    Întrebările preliminare și procedura de urgență în fața Curții

25.      Prin decizia din 7 decembrie 2020, primită la Curte în aceeași zi, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a decis să adreseze Curții, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie, într‑adevăr, interpretat în sensul că, atunci când un stat membru alege să transpună această dispoziție în dreptul său intern, autoritatea judiciară de executare trebuie să dispună de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă trebuie sau nu trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare?

2)      Noțiunea de «aceleași fapte» care figurează la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în același mod precum aceeași noțiune de la articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584 și, în caz contrar, cum trebuie interpretată această noțiune din prima dispoziție menționată?

3)      Condiția menționată la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 ca «sentința să fi fost executată […] sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare», trebuie interpretată în sensul că include o situație în care persoana căutată a fost condamnată definitiv, pentru aceleași fapte, la o pedeapsă privativă de libertate pe care a executat‑o în parte în țara de condamnare și pentru care a fost înlăturată în rest executarea de către o autoritate nejurisdicțională a acelei țări, în cadrul unei măsuri generale de clemență care se aplică și condamnaților care au comis fapte grave, precum persoana căutată, și care nu se bazează pe considerente raționale de politică penală?”

26.      Instanța de trimitere a solicitat de asemenea aplicarea procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

27.      În sprijinul cererii formulate, aceasta a susținut că întrebările adresate se referă la interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care intră sub incidența titlului V din partea a treia din Tratatul FUE. Instanța de trimitere a precizat de asemenea că X a fost plasat în detenție în așteptarea soluționării problemei predării acestuia către autoritățile germane. Astfel, răspunsul urgent al Curții ar avea o influență directă și determinantă asupra duratei detenției persoanei în cauză.

28.      La 17 decembrie 2020, Camera a cincea a Curții a decis să admită această cerere.

29.      Ministerul Public, guvernele neerlandez și german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Cu excepția guvernului german, fiecare dintre aceștia a prezentat observații orale în ședința desfășurată la 3 martie 2021.

V.      Analiză

A.      Observații introductive

30.      Astfel cum am arătat în cadrul introducerii la prezentele concluzii, jurisprudența referitoare la Decizia‑cadru 2002/584 este abundentă. În prezent, este cunoscut cadrul în care trebuie interpretate dispozițiile acesteia(6).

31.      Cu titlu introductiv, trebuie subliniat astfel că dreptul Uniunii se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la articolul 2 TUE. Această premisă implică și justifică existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare(7).

32.      Aceste două principii, atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, au o importanță fundamentală în dreptul Uniunii, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interne. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept(8).

33.      În acest context, Decizia‑cadru 2002/584 are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea, semnată la Paris la 13 decembrie 1957, cu un sistem simplificat și mai eficient de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite, în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor. Prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce, mecanismul mandatului european de arestare se bazează în mod necesar, potrivit exprimării legiuitorului Uniunii, pe un grad ridicat de încredere între statele membre(9).

34.      Principiul recunoașterii reciproce, care constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește o expresie specială la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată. Într‑adevăr, această dispoziție consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru. Autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, așadar, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584. În plus, executarea mandatului european de arestare nu poate fi subordonată decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din această decizie‑cadru. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte(10).

35.      Astfel, Decizia‑cadru 2002/584 prevede explicit motivele de neexecutare obligatorie (articolul 3) și facultativă (articolele 4 și 4a) a mandatului european de arestare, precum și garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale (articolul 5)(11).

36.      Cu toate acestea, principiile încrederii și recunoașterii reciproce, pe care se bazează decizia‑cadru menționată, nu pot să aducă atingere, indiferent în ce mod, drepturilor fundamentale garantate persoanelor în cauză(12). Rezultă în mod logic că Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să facă obiectul unei interpretări care să fie de natură să asigure conformitatea cu cerințele respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză, fără a fi repusă totuși în discuție eficacitatea sistemului de cooperare judiciară dintre statele membre, în cadrul căruia mandatul european de arestare, astfel cum este prevăzut de legiuitorul Uniunii, constituie un element esențial(13).

B.      Cu privire la prima întrebare preliminară

37.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, atunci când un stat membru alege să transpună această dispoziție în dreptul său intern, este obligat să acorde autorității judiciare de executare o marjă de apreciere pentru a stabili dacă este sau nu este necesar să refuze executarea mandatului european de arestare pentru motivul menționat în această dispoziție.

38.      Astfel cum a sintetizat deja avocatul general Bot în Concluziile prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Curții din 29 iunie 2017, Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:503), se pune problema de a se determina ce se înțelege prin natura „facultativă” a mandatului european de arestare. Această posibilitate vizează statele membre care, atunci când transpun Decizia‑cadru 2002/584 în dreptul lor intern, pot decide să rețină sau nu motivele de neexecutare facultativă sau este încredințată autorității judiciare de executare, care ar dispune de o marjă de apreciere pentru a stabili dacă este necesar sau nu să le rețină, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz(14)?

39.      În această privință, libertatea statelor membre de a transpune motivele de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare a fost cu siguranță confirmată de mai multe ori de Curte(15). Cu toate acestea, de atunci, Curtea a avut de asemenea ocazia să se pronunțe cu privire la diferite ipoteze de motive de neexecutare facultativă a mandatului de arestare. Or, de fiecare dată, aceasta a reținut interpretarea potrivit căreia autoritatea judiciară trebuie să dispună neapărat de o marjă de apreciere(16). În speță, concluzia la care am ajuns în urma unei analize textuale, contextuale și teleologice a articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 este identică.

40.      În primul rând, arătăm că, referindu‑se în mod expres la punctul 30 din Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:116), Curtea a statuat că reiese din modul de redactare a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 că, atunci când un stat membru a ales să transpună această dispoziție în dreptul intern, autoritatea judiciară de executare trebuie totuși să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă trebuie sau nu trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare(17).

41.      Or, la punctul menționat din concluziile sale, avocatul general Bot nu și‑a limitat analiza la textul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. Aceasta a vizat, pe de o parte, titlul articolului 4 din decizia‑cadru menționată și, pe de altă parte, primul paragraf al acestui articol, care conține o singură frază ce introduce, fără distincție, toate motivele diferite de neexecutare facultativă numerotate de la 1 la 7.

42.      Astfel, se poate aminti în mod util că adjectivul „facultativă” care apare în titlul articolului 4 din Decizia‑cadru 2002/584 se raportează la „neexecutarea” mandatului european de arestare, și nu la „motivele” care o pot justifica. Prin urmare, refuzul de a executa mandatul este cel facultativ, prin opoziție cu situațiile de refuz obligatoriu prevăzute la articolul 3 din aceeași decizie‑cadru(18). Or, întrucât este facultativă, orice decizie de refuz va reflecta în mod necesar o alegere deliberată a autorului său și, în consecință, va fi rodul propriei evaluări.

43.      În plus, astfel cum a menționat și avocatul general Bot la același punct din concluziile sale, din articolul 4 primul paragraf din Decizia‑cadru 2002/584 reiese că facultatea de a refuza executarea mandatului european de arestare este conferită în mod direct autorităților judiciare de executare naționale. Astfel, în timp ce articolul 3 primul paragraf din Decizia‑cadru 2002/584 prevede că autoritatea judiciară de executare „refuză executarea mandatului european de arestare”(19) în cazurile enumerate în această dispoziție, articolul 4 primul paragraf indică faptul că aceeași autoritate „poate refuza executarea mandatului european de arestare”(20). După cum Curtea a constatat deja, reiese din opțiunea pentru termenul „poate” că, atunci când un stat membru a ales să transpună această dispoziție în dreptul intern, autoritatea judiciară de executare trebuie să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă trebuie sau nu să refuze executarea mandatului european de arestare(21).

44.      În al doilea rând, această interpretare a articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 este susținută de contextul în care se înscrie acesta. Astfel, am amintit în observațiile noastre introductive că executarea mandatului european de arestare constituie principiul, iar refuzul executării o excepție, care, ca atare, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte(22). Or, autorizarea unei transpuneri a articolului 4 din Decizia‑cadru 2002/584 care ar impune autorității judiciare de executare să refuze executarea mandatului european de arestare în cazurile prevăzute de această dispoziție ar priva această autoritate, ca urmare a caracterului său automat, de posibilitatea de a ține seama de împrejurările specifice fiecărei spețe care ar putea să o determine să considere că nu sunt îndeplinite condițiile de refuz al predării. În consecință, prin transformarea unei simple facultăți de refuz într‑o veritabilă obligație, o dispoziție de această natură ar transforma totodată excepția constituită de refuzul predării într‑o normă de principiu(23).

45.      În plus, Curtea nu poate face abstracție, în cadrul interpretării contextuale a articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, de ipoteza avută în vedere la articolul 3 punctul 2 din această decizie‑cadru. Într‑adevăr, situațiile avute în vedere sunt identice, cu singura rezervă că prima ipoteză se referă la existența unei hotărâri definitive pronunțate de o țară terță, în timp ce a doua se referă la o hotărâre definitivă pronunțată de un stat membru. Astfel cum arată în mod pertinent guvernul german în observațiile sale scrise, dacă statele membre ar putea alege să transforme ipoteza menționată la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 într‑un motiv obligatoriu de refuz, diferența dintre cele două dispoziții nu ar mai avea sens.

46.      În al treilea rând, considerăm că obiectivul urmărit prin instituirea mandatului european de arestare confirmă de asemenea interpretarea favorabilă marjei de apreciere a autorităților judiciare. Într‑adevăr, conform articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, obiectul mecanismului mandatului european de arestare este să permită arestarea și predarea unei persoane căutate pentru ca, având în vedere obiectivul urmărit de respectiva decizie‑cadru, infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită, iar această persoană să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa(24).

47.      Or, interpretarea articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 în sensul că ar autoriza statele membre să impună autorităților judiciare să refuze, în orice caz, executarea unui mandat european de arestare în cazul în care persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într‑o țară terță (cu condiția ca, în cazul unei condamnări, aceasta să fi fost executată sau să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată în conformitate cu legislația țării de condamnare) și fără ca aceste autorități să dispună de vreo marjă de apreciere, deși sistemele juridice și procedurile aplicabile în țările terțe pot fi semnificativ diferite de cele cunoscute în statele membre, ar putea crea un risc de impunitate a persoanei căutate. În consecință, o astfel de interpretare nu poate fi considerată conformă cu Decizia‑cadru 2002/584(25).

48.      În acest context, în același mod în care autoritățile judiciare de executare trebuie, în temeiul articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584, să poată lua în considerare toate împrejurările care le permit să se asigure că predarea unei persoane vizate de un mandat european de arestare nu implică o încălcare a dreptului său la apărare, întrucât această dispoziție prevede, la fel ca articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, un caz de neexecutare facultativă(26), autoritățile judiciare competente trebuie să poată lua în considerare de asemenea toate împrejurările care le permit să se asigure că refuzul predării nu conduce la impunitatea persoanei căutate.

49.      O astfel de marjă de apreciere este cu atât mai importantă în contextul aplicării articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, întrucât această dispoziție extinde principiul ne bis in idem la hotărârile pronunțate de instanțele din țări terțe. Or, spre deosebire de ceea ce prevalează între statele membre, principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce care stau la baza mecanismului mandatului european de arestare nu pot fi transpuse în mod automat statelor terțe(27). Această particularitate se află în centrul celei de a doua întrebări preliminare și, prin urmare, o vom analiza cu această ocazie.

50.      Acestea fiind spuse, având în vedere considerațiile de mai sus, în opinia noastră, rezultă din interpretarea textuală, contextuală și teleologică a articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 că acesta trebuie interpretat în sensul că, atunci când un stat membru alege să transpună această dispoziție în dreptul său intern, are obligația de a acorda autorității judiciare de executare o marjă de apreciere pentru a stabili dacă este sau nu este necesar să refuze executarea mandatului european de arestare pentru motivul menționat în această dispoziție.

C.      Cu privire la a doua întrebare preliminară

51.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă noțiunea „aceleași fapte”, care figurează la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie interpretată în același mod precum noțiunea, identică din punct de vedere formal, utilizată la articolul 3 punctul 2 din această decizie‑cadru. În caz contrar, instanța de trimitere solicită să se stabilească modul în care trebuie interpretată această noțiune.

52.      Trebuie remarcat, cu titlu introductiv, că, la fel ca articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, articolul 4 punctul 5 din aceasta nu face referire la dreptul statelor membre în ceea ce privește noțiunea „aceleași fapte”. În consecință, ca urmare a cerinței aplicării uniforme a dreptului Uniunii, această noțiune nu poate fi lăsată la aprecierea autorităților judiciare ale fiecărui stat membru în funcție de dreptul național al acestora. Ea constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii(28).

53.      În ceea ce privește noțiunea de „aceleași fapte” care figurează la articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a considerat că aceasta trebuie să primească aceeași definiție ca cea dată noțiunii de „aceleași fapte” care figurează la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune(29), semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 (denumită în continuare „CAAS”)(30). În consecință, aceasta este interpretată în sensul că vizează numai identitatea actelor materiale și că înglobează un ansamblu de împrejurări concrete indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat(31).

54.      Curtea a justificat această identitate a conceptelor pe baza obiectivului comun al articolului 54 din CAAS și al articolului 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, care urmărește să se evite ca o persoană să fie din nou urmărită penal sau judecată pentru aceleași fapte(32). Or, nu ne dăm seama care ar putea fi celălalt obiectiv care s‑ar ascunde în spatele articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, această dispoziție fiind, astfel cum s‑a arătat mai sus, similară în toate privințele cu articolul 3 punctul 2 din aceeași decizie‑cadru, sub rezerva statului aflat la originea hotărârii anterioare prin care se statuează asupra acelorași fapte.

55.      În aceste împrejurări, având în vedere acest obiectiv comun și necesitatea, recunoscută de Curte, de a asigura coerența între interpretările date diferitor dispoziții ale Deciziei‑cadru 2002/584(33), considerăm că noțiunea de „aceleași fapte” utilizată la articolul 4 punctul 5 din aceasta trebuie să primească aceeași interpretare ca cea care figurează la articolul 3 punctul 2.

56.      Adăugăm de asemenea că, deși principiul ne bis in idem nu a fost menționat în mod oficial de legiuitorul Uniunii în Decizia‑cadru 2002/584, nu există nicio îndoială că acesta este principiul pus în aplicare la articolul 3 punctul 2 și articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584. O dovadă în acest sens este, pe de o parte, titlul capitolului în care este inserat articolul 54 din CAAS – „aplicarea principiului ne bis in idem” – și, pe de altă parte, interpretarea identică dată articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care oficializează principiul menționat în cadrul cartei(34).

57.      Prin urmare, în plus față de coerența internă a Deciziei‑cadru 2002/584, este vorba despre asigurarea unei coerențe transversale a dreptului Uniunii. Întrucât este vorba despre un principiu fundamental de drept al Uniunii, prevăzut și la articolul 50 din cartă(35) și care primește în prezent aceeași interpretare în domenii diverse precum taxa pe valoarea adăugată (TVA)(36), combaterea spălării banilor(37) sau mandatul european de arestare, definiția sa nu poate varia în funcție de instrumentul juridic în cauză și, a fortiori, în cadrul unuia și aceluiași instrument. O astfel de diferență ar fi cu atât mai disonantă, chiar anacronică, cu cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns să adopte o interpretare a principiului ne bis in idem care se concentrează pe cerința unor fapte identice sau în esență aceleași(38).

58.      Este adevărat că, la fel ca alte instrumente internaționale(39), articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, circumscrie aplicarea principiului ne bis in idem la hotărârile pronunțate în una și aceeași țară(40). La fel, articolul 50 din cartă specifică faptul că nimeni nu poate fi judecat sau condamnat penal pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat „în cadrul Uniunii”. Această aplicare transnațională limitată a principiului ne bis in idem se explică, în cadrul ordinii juridice a Uniunii, datorită principiului încrederii reciproce care impune fiecărui stat membru să considere, în afara unor circumstanțe excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta(41). Nu pierdem din vedere nici faptul că Curtea a subliniat, în cadrul CAAS, legătura necesară care exista între principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din această convenție și încrederea reciprocă a statelor membre în sistemele lor de justiție penală(42).

59.      Cu toate acestea, deși niciun principiu de drept internațional public nu impune aplicarea transnațională a principiului ne bis in idem(43), din cunoștințele noastre, nicio regulă nu interzice acest lucru(44). Or, trebuie constatat că legiuitorul Uniunii a optat în acest sens prin faptul că a ales să stabilească, în ceea ce privește hotărârile pronunțate într‑o țară terță, un motiv de refuz al executării unui mandat european de arestare în termeni identici cu cei utilizați la articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584.

60.      Cu toate acestea, trebuie reținut faptul că articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în lumina articolului 1 alineatul (3) din aceasta, care impune respectarea deplină a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale consacrate de articolul 6 TUE în executarea mecanismului mandatului european de arestare. În consecință, aplicarea transnațională a principiului ne bis in idem nu poate aduce atingere în niciun fel drepturilor fundamentale garantate persoanelor în cauză(45).

61.      Prin urmare, rezultă din interpretarea coroborată a acestor două dispoziții că, deși autoritatea judiciară de executare trebuie să ia în considerare hotărârea definitivă pronunțată de o instanță dintr‑o țară terță, acest lucru are loc numai cu condiția ca hotărârea respectivă să fie rezultatul unei proceduri care a respectat în special standardele privind procesul echitabil împărtășite de statele membre și care pot garanta drepturile tuturor părților la proces(46).

62.      Faptul că articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 stabilește un motiv facultativ de refuz al executării, în timp ce articolul 3 punctul 2 din această decizie‑cadru stabilește un motiv obligatoriu de refuz al executării implică de asemenea alte două consecințe care sunt tot atâtea garanții care pot compensa lipsa încrederii reciproce față de statele terțe.

63.      Pe de o parte, ține în definitiv de competența fiecărui stat membru să aleagă dacă dorește să transpună articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 și să extindă principiul ne bis in idem la situații transnaționale din afara Uniunii(47). Pe de altă parte, astfel cum am demonstrat în analiza noastră privind prima întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere, aplicarea concretă a excepției menționate la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie lăsată la aprecierea autorității judiciare de executare.

64.      Prin urmare, revine autorității judiciare competente sarcina de a stabili, în afară de caracterul echitabil al procedurii desfășurate în statul terț, dacă actele materiale în cauză reprezintă un ansamblu de fapte indisolubil legate în timp, în spațiu, precum și prin obiectul lor(48).

65.      În evaluarea sa, autoritatea judiciară va lua în considerare în cele din urmă obiectivul Deciziei‑cadru 2002/584, care este acela ca infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită, iar persoana căutată să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa(49). Într‑adevăr, astfel cum am menționat deja, dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584 trebuie să facă obiectul unei interpretări care, desigur, să fie de natură să asigure conformitatea cu cerințele respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză, din care face parte principiul ne bis in idem, cu condiția să nu fie însă repusă în discuție eficacitatea sistemului de cooperare judiciară dintre statele membre, în cadrul căruia mandatul european de arestare constituie un element esențial(50).

66.      Având în vedere considerațiile de mai sus, concluzionăm că noțiunea „aceleași fapte” care figurează la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să primească aceeași interpretare ca cea utilizată la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru menționată. Prin urmare, această noțiune trebuie interpretată în sensul că vizează numai materialitatea faptelor și cuprinde un ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele, indiferent de calificarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat.

D.      Cu privire la cea de a treia întrebare preliminară

67.      Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă condiția menționată la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 referitoare la executarea pedepsei trebuie interpretată în sensul că este îndeplinită atunci când persoana căutată a fost condamnată definitiv, pentru aceleași fapte, la o pedeapsă privativă de libertate pe care a executat‑o în parte în țara în care a fost pronunțată condamnarea, beneficiind în rest de înlăturarea executării pedepsei acordată de o autoritate nejurisdicțională a acelei țări, în cadrul unei măsuri generale de clemență care se aplică și condamnaților ce au comis fapte grave și care nu se bazează pe considerente raționale de politică penală.

68.      Semnificația care trebuie acordată acestei condiții este importantă, întrucât poate împiedica refuzul executării mandatului european de arestare. Într‑adevăr, în cazul în care pedeapsa nu a fost executată în sensul articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, această dispoziție impune o revenire la principiu, și anume predarea persoanei în cauză.

69.      Cu titlu introductiv, precizăm că înțelegem fenomenul juridic al clemenței astfel cum a fost definit de instanța de trimitere: și anume, ca măsură acordată de o autoritate nejurisdicțională în beneficiul unui ansamblu de persoane condamnate pentru fapte grave și care nu se bazează pe considerente raționale de politică penală. Considerăm că această modalitate neutră și generală de definire a problemei este deosebit de relevantă, având în vedere multitudinea măsurilor de clemență existente(51) și variabilitatea definiției lor în tradițiile juridice ale statelor membre(52).

70.      Odată ce contextul analizei a fost astfel definit, se poate observa că condiția privind executarea este formulată în termeni identici la articolul 3 punctul 2 și articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, dar și la articolul 54 din CAAS. Or, Curtea a precizat, în privința acestuia din urmă, că condiția privind executarea este îndeplinită în cazul în care se constată că, la momentul la care se declanșează a doua procedură penală împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte care au condus la o condamnare în primul stat contractant, pedeapsa aplicată în acest prim stat nu mai poate fi executată conform legilor acestui stat(53).

71.      Totuși, nu ne putem opri doar la această constatare, bazată pe modul de redactare a articolului 54 din CAAS, pentru a interpreta articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 și, procedând astfel, să facem abstracție de contextul în care se inserează această dispoziție și de obiectivele urmărite de legiuitorul Uniunii. Într‑adevăr, dacă „formularea unei dispoziții este întotdeauna punctul de pornire și, în același timp, limita oricărei interpretări”(54), celelalte metode de interpretare devin facultative numai în ipoteza în care formularea în discuție este absolut clară și univocă(55). Or, în speță, trebuie constatat că modul de redactare a articolului în cauză nu permite în sine determinarea domeniului de aplicare al condiției privind executarea.

72.      În primul rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, rezultă fără îndoială de la articolul 3 punctul 1 din această decizie‑cadru că legiuitorul Uniunii era conștient de interferența potențială a măsurilor de clemență în aplicarea mandatului european de arestare.

73.      Potrivit acestei dispoziții, autoritatea judiciară de executare trebuie să refuze executarea unui mandat european de arestare atunci când infracțiunea care stă la baza acestuia face obiectul unei amnistii în statul membru de executare și când acest stat membru are competența de a urmări infracțiunea menționată în conformitate cu dreptul său penal. Cu toate acestea, legiuitorul Uniunii a limitat această ipoteză la amnistia în vigoare în statul membru de executare și a considerat‑o doar ca un motiv de neexecutare obligatorie. În consecință, articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi interpretat în sensul că autorizează luarea în considerare a unei măsuri generale de clemență atunci când rezultă din jurisprudența constantă a Curții că Decizia‑cadru 2002/584 prevede în mod exhaustiv motivele de neexecutare a mandatului european de arestare(56) și refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte(57).

74.      În continuare, dacă avem în vedere obiectivele urmărite de legiuitorul Uniunii, se poate reaminti că mecanismul mandatului european de arestare constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce. Astfel, Decizia‑cadru 2002/584 are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare anterior cu un sistem simplificat și mai eficient de predare între autoritățile judiciare(58). Prin urmare, este vorba despre o „jurisdicționalizare” a extrădării: în timp ce extrădarea este un act de suveranitate, mandatul european de arestare este un act judiciar(59).

75.      Acesta este motivul pentru care Decizia‑cadru 2002/584 a instituit un mecanism de cooperare între autoritățile judiciare ale statelor membre(60), acestea trebuind înțelese în contextul deciziei‑cadru menționate în calitate de autorități care participă, în mod independent(61), la administrarea justiției penale(62).

76.      Or, măsura de clemență, astfel cum este definită de instanța de trimitere, este, pe de o parte, acordată de o autoritate nejurisdicțională și, pe de altă parte, nu se încadrează în niciun fel într‑o perspectivă de politică penală. În consecință, se pare că luarea în considerare a unei astfel de măsuri cu ocazia aplicării articolului 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 ar fi contrară filozofiei unui sistem care face din mandatul european de arestare un instrument de justiție penală și plasează autoritățile judiciare ale statelor membre în centrul funcționării sale.

77.      În plus, o astfel de interpretare ar fi incompatibilă și cu principiul ne bis in idem, întrucât acest principiu se bazează pe logica încrederii reciproce și aceasta poate funcționa numai în sfera aplicării judiciare a legii(63). Autoritățile judiciare sunt într‑adevăr cel mai bine poziționate să concilieze, după o analiză concretă și individualizată, drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză și eficacitatea sistemului de cooperare judiciară dintre statele membre.

78.      În consecință, având în vedere considerațiile de mai sus, în opinia noastră, condiția de executare impusă la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că nu vizează înlăturarea pedepsei acordată de o autoritate nejurisdicțională din țara terță în care a fost pronunțată hotărârea definitivă de condamnare, în cadrul unei măsuri generale de clemență care se aplică și condamnaților care au comis fapte grave și care nu se bazează pe considerente raționale de politică penală.

VI.    Concluzie

79.      Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) după cum urmează:

1)      Articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că, atunci când un stat membru alege să transpună această dispoziție în dreptul său intern, are obligația de a acorda autorității judiciare de executare o marjă de apreciere pentru a stabili dacă este sau nu este necesar să refuze executarea mandatului european de arestare pentru motivul menționat în această dispoziție.

2)      Noțiunea „aceleași fapte” prevăzută la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie să primească aceeași interpretare ca cea utilizată la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru menționată. Această noțiune vizează numai materialitatea faptelor. Ea cuprinde un ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele, indiferent de calificarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat.

3)      Condiția de executare impusă la articolul 4 punctul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretată în sensul că nu vizează înlăturarea pedepsei acordată de o autoritate nejurisdicțională din țara terță în care a fost pronunțată hotărârea definitivă de condamnare, în cadrul unei măsuri generale de clemență care se aplică și condamnaților care au comis fapte grave și care nu se bazează pe considerente raționale de politică penală.


1      Limba originală: franceza.


2      JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3.


3      JO 2009, L 81, p. 24.


4      Stb. 2004, nr. 195.


5      Stb. 2017, nr. 82.


6      A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandatul european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 42).


7      A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 35), precum și Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandatul european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 35).


8      A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 36), precum și Hotărârea din 17 decembrie 2020, Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente) (C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU, EU:C:2020:1033, punctul 35).


9      A se vedea considerentele (6) și (10) ale Deciziei‑cadru 2002/584. A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctele 39 și 40), precum și Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandatul european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctele 37 și 38).


10      A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 41), Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandatul european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 39), precum și Hotărârea din 17 decembrie 2020, Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente) (C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU, EU:C:2020:1033, punctul 37).


11      Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 42), precum și Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandatul european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 40).


12      A se vedea articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584. A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas (C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628, punctul 59).


13      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas (C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628, punctul 63).


14      Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:116, punctul 26).


15      Astfel, Curtea a statuat în special: „[…] atunci când transpun articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 în dreptul intern […]” [Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge (C‑42/11, EU:C:2012:517, punctul 50) (sublinierea noastră)], sau: „[…] atunci când un stat membru a ales să transpună [articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584] în dreptul intern […]” [Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 21) (sublinierea noastră)]. A se vedea de asemenea Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut (C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 33).


16      A se vedea în special, în ceea ce privește articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 21), Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut (C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 33), precum și Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 86 și 99); cu privire la articolul 4a din aceeași decizie, a se vedea Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki (C‑108/16 PPU, EU:C:2016:346, punctul 50), Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas (C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628, punctul 96), precum și Hotărârea din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (C‑416/20 PPU, EU:C:2020:1042, punctul 51).


17      Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 21).


18      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:116, punctul 30).


19      Sublinierea noastră.


20      Sublinierea noastră.


21      A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut (C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 33).


22      A se vedea punctul 34 din prezentele concluzii și trimiterile menționate în nota de subsol 10.


23      A se vedea în acest sens, cu privire la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:116, punctul 31).


24      A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandatul european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 47).


25      A se vedea în acest sens, cu privire la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 23). A se vedea de asemenea, pentru afirmarea și aplicarea principiului potrivit căruia impunitatea persoanei căutate ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit de Decizia‑cadru 2002/584, Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 82 și 103).


26      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas (C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628, punctul 96), precum și Hotărârea din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Hamburg (C‑416/20 PPU, EU:C:2020:1042, punctul 51). A se vedea de asemenea, cu privire la impactul unei ipoteze de neexecutare facultativă asupra necesității de a asigura o marjă de apreciere autorităților judiciare – în speță, articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 –, Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 86 și 99).


27      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza JR (Mandat de arestare – Condamnare într‑un stat terț, membru al SEE) (C‑488/19, EU:C:2020:738, punctul 34).


28      A se vedea prin analogie, cu privire la noțiunea de „aceleași fapte” prevăzută la articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello (C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 38).


29      JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183.


30      Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello (C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 40).


31      Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello (C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 39).


32      Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello (C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 40).


33      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Özçelik (C‑453/16 PPU, EU:C:2016:860, punctul 33).


34      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci (C‑524/15, EU:C:2018:197, punctele 25, 34 și 35). În plus, se poate observa că Curtea face referire, la punctul 35 din această hotărâre, în special la punctele 39 și 40 din Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello (C‑261/09, EU:C:2010:683), referitoare la interpretarea articolului 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584.


35      Hotărârea din 25 februarie 2021, Slovak Telekom (C‑857/19, EU:C:2021:139, punctul 39).


36      A se vedea de exemplu Hotărârea din 20 martie 2018, Menci (C‑524/15, EU:C:2018:197).


37      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza LG și MH (Autospălarea banilor) (C‑790/19, EU:C:2021:15, punctele 50 și 51).


38      A se vedea în acest sens Curtea EDO, Hotărârea din 10 februarie 2009, Zolotoukhine împotriva Rusiei, CE:ECHR:2009:0210JUD001493903, punctele 78-82, și, pentru o cerere mai recentă, Curtea EDO, Hotărârea din 19 decembrie 2017, Ramda împotriva Franței, CE:ECHR:2017:1219JUD007847711.


39      A se vedea articolul 14 alineatul (7) din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 și intrat în vigoare la 23 martie 1976.


40      A se vedea în acest sens Rafaraci, T., „The principle of non bis in idem in the jurisprudence of the European Court of Justice”, în Le contrôle juridictionnel dans l’espace pénal européen, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2009, p. 93-110, în special p. 93.


41      A se vedea punctul 32 din prezentele concluzii și trimiterile menționate la nota de subsol 8.


42      A se vedea în această privință Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok și Brügge (C‑187/01 și C‑385/01, EU:C:2003:87, punctul 33), precum și Hotărârea din 9 martie 2006, Van Esbroeck (C‑436/04, EU:C:2006:165, punctul 30).


43      A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2006, Showa Denko/Comisia (C‑289/04 P, EU:C:2006:431, punctul 58).


44      A se vedea în acest sens articolul 58 din CAAS, potrivit căruia dispozițiile acestei convenții „nu împiedică aplicarea dispozițiilor de drept intern mai largi bazate pe principiul ne bis in idem cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate”.


45      A se vedea prin analogie Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas (C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628, punctele 59 și 63).


46      În acest sens, pe baza argumentelor scrise și orale ale lui X, se pare că procedura penală care a condus la condamnarea sa în Iran nu a fost un simulacru de proces. În mod similar, sentința pronunțată pare, având în vedere condițiile de detenție descrise de X, de o anumită severitate. În cazul în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că mandatul european de arestare trebuie executat, aceste împrejurări ar putea fi, fără îndoială, luate în considerare și de instanțele germane.


47      A se vedea punctul 39 din prezentele concluzii și trimiterile menționate la nota de subsol 15.


48      A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2006, Van Esbroeck (C‑436/04, EU:C:2006:165, punctul 38), precum și Hotărârea din 18 iulie 2007, Kraaijenbrink (C‑367/05, EU:C:2007:444, punctul 27).


49      A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandatul european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 47).


50      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas (C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628, punctul 63).


51      Avem în vedere în mod spontan amnistia și grațierea. Unele persoane asociază în continuare prescripția și eliberarea condiționată cu aceasta, însă aceste măsuri nu sunt totuși singurele posibile (a se vedea în acest sens Mathieu, B., și Verpeaux, M., „Conclusions comparatives”, în Ruiz Fabri, H., Della Morte, G., Lambert Abdelgawad, E., Martin‑Chenut, K., La clémence saisie par le droit. Amnistie, prescription et grâce en droit international et comparé, Société de législation comparée, coll. de l’UMR de droit comparé de Paris, vol. 14, Paris, 2007, p. 311-318).


52      Fie și numai ca urmare a unei eventuale distincții între, pe de o parte, măsurile de clemență în sens strict („executive clemency”), care ar fi rezervate puterii executive, și, pe de altă parte, amnistia, care ar fi un act legislativ (în acest sens, în sistemele de common law, Pascoe, D., și Manikis, M., „Making Sense of the Victim’s Role in Clemency Decision Making”, în International Review of Victimology, vol. 26(I), 2020, p. 3-28, în special p. 4 și 5, precum și p. 8 și 9). A se vedea de asemenea, pentru a ne convinge de absența unei definiții comune, discuțiile în jurul noțiunilor de „grațiere”, „amnistie” și „prescripție”, „Les institutions de clémence, regards de droit comparé”, în Ruiz Fabri, H., Della Morte, G., Lambert Abdelgawad, E., Martin‑Chenut, K., La clémence saisie par le droit, op. cit., p. 275-309).


53      Hotărârea din 11 decembrie 2008, Bourquain (C‑297/07, EU:C:2008:708, punctul 48).


54      Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate în cauza Agrana Zucker (C‑33/08, EU:C:2009:99, punctul 37).


55      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Wathelet prezentate în cauza Franța/Parlamentul (Exercitarea competenței bugetare) (C‑73/17, EU:C:2018:386, punctul 25).


56      A se vedea în acest sens hotărârile citate la nota de subsol 11 din prezentele concluzii.


57      A se vedea în acest sens hotărârile citate la nota de subsol 10 din prezentele concluzii.


58      A se vedea punctul 33 din prezentele concluzii.


59      A se vedea în acest sens Jegouzo, I., „Le mandat d’arrêt européen, acte de naissance de l’Europe judiciaire pénale”, în Cartier, M.‑E., Le mandat d’arrêt européen, Bruylant, Bruxelles, 2005, p. 33-45, în special p. 42; Bot, S., Le mandat d’arrêt européen, Larcier, nr. 215, Bruxelles, 2009.


60      A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 96).


61      A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente) (C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU, EU:C:2020:1033, punctul 38).


62      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Özçelik (C‑453/16 PPU, EU:C:2016:860, punctul 32).


63      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza Bourquain (C‑297/07, EU:C:2008:206, punctul 83).