Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL ATHANASIOS RANTOS
prezentate la 30 mai 2024(1)
Cauza C‑677/22
Przedsiębiorstwo Produkcyjno - Handlowo- Usługowe A.
împotriva
P. S.A.
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy Katowice – Wschód w Katowicach (Tribunalul Districtual Katowice‑Est din Katowice, Polonia)]
„Trimitere preliminară – Directiva 2011/7/UE – Combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale – Articolul 3 – Tranzacții între întreprinderi – Articolul 3 alineatul (5) – Obligația statelor membre de a se asigura că termenul de plată stabilit în contract nu depășește 60 de zile calendaristice, «în afara cazului în care contractul prevede în mod expres dispoziții contrare» – Contracte încheiate în urma unei licitații publice sau a unei cereri de ofertă – Clauză contractuală ce stipulează un termen de plată de 120 de zile calendaristice stabilită unilateral de una dintre părțile contractante”
I. Introducere
1. Directiva 2011/7/UE(2), al cărei obiectiv constă în combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, prevede la articolul 3 alineatul (5) că statele membre se asigură că termenul de plată stabilit în contract nu depășește 60 de zile calendaristice, în afara cazului în care contractul „prevede în mod expres” dispoziții contrare și cu condiția ca acest lucru să nu fie vădit inechitabil pentru creditor, în înțelesul articolului 7 din această directivă.
2. În cadrul unor contracte încheiate între întreprinderi, poate fi considerat a fi „prev[ăzut] în mod expres”, în sensul articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7, un termen de plată mai lung de 60 de zile calendaristice de la data livrării facturii către debitor, stabilit unilateral de una dintre părțile contractante? Aceasta este în esență întrebarea adresată de Sąd Rejonowy Katowice – Wschód w Katowicach (Tribunalul Districtual Katowice‑Est din Katowice, Polonia).
3. Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între Przedsiębiorstwo Produkcyjno – Handlowo – Usługowe A., o societate cu răspundere limitată în domeniul producției de echipamente miniere (denumită în continuare „A” sau „reclamanta”), pe de o parte, și P. S.A., o societate pe acțiuni în domeniul extracției și vânzării de cărbune (denumită în continuare „P.” sau „pârâta”), în legătură cu o cerere de plată a unor dobânzi de întârziere pentru facturi neachitate la scadență de către P., aferente contractelor încheiate între aceste societăți și, mai precis, cu validitatea unui termen de plată de 120 de zile prevăzut într‑o clauză contractuală redactată în prealabil de P.
4. Prezenta cauză invită Curtea să se pronunțe, pentru prima dată, cu privire la interpretarea derogării prevăzute la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7. Pentru a răspunde la întrebarea adresată, va trebui să se stabilească dacă, în cadrul combaterii întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, noțiunea de „prevedere expresă” în sensul acestei dispoziții acoperă acceptarea unui termen de plată ce rezultă din utilizarea unor documente întocmite exclusiv de una dintre părțile contractante, precum modele de contracte standardizate sau „contracte de adeziune” care prevăd termene de plată mai lungi de 60 de zile calendaristice prin intermediul unor condiții generale.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
5. Potrivit considerentelor (12), (13) și (28) ale Directivei 2011/7:
„(12) Întârzierea în efectuarea plăților constituie o încălcare a contractului care, în majoritatea statelor membre, a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăților și/sau a procedurilor greoaie de acțiune. Pentru a inversa această tendință și pentru a descuraja întârzierile în efectuarea plăților, se impune o schimbare decisivă în direcția creării unei culturi a efectuării prompte a plăților, inclusiv aceea în care ar trebui să fie considerat, în toate situațiile, drept clauză sau practică contractuală inechitabilă orice caz de excludere a dreptului de a percepe dobânzi. Această schimbare ar trebui să includă, de asemenea, introducerea unor dispoziții specifice referitoare la termenele de plată și la despăgubirea creditorilor pentru cheltuielile suportate și, printre altele, dispoziții care să constate caracterul vădit inechitabil al excluderii dreptului la despăgubire pentru cheltuielile suportate în vederea recuperării fondurilor.
(13) În consecință, în contractele între întreprinderi ar trebui să se prevadă termene de plată limitate, ca regulă generală, la 60 de zile calendaristice. Totuși, pot exista situații în care întreprinderile necesită termene de plată mai lungi, de exemplu atunci când acestea doresc să acorde credite comerciale clienților lor. Ar trebui, prin urmare, să fie în continuare posibil ca părțile contractante să poată conveni asupra unor termene de plată specifice, mai lungi de 60 de zile calendaristice, cu condiția totuși ca o astfel de prelungire să nu fie vădit inechitabilă pentru creditor.
[…]
(28) Prezenta directivă ar trebui să interzică abuzul în materie de libertate contractuală în dezavantajul creditorilor. Prin urmare, în cazul în care o clauză contractuală sau o practică referitoare la scadența sau la termenul de plată, rata dobânzii pentru întârzierea efectuării plăților sau compensația pentru costurile de recuperare nu este justificată pe baza termenelor acordate debitorului sau în cazul în care aceasta are drept scop principal furnizarea de active lichide debitorului, pe cheltuiala creditorului, aceasta poate fi considerată drept un astfel de abuz. […]”
6. Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede:
„(1) Prezenta directivă urmărește să combată întârzierea în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, în vederea asigurării funcționării adecvate a pieței interne, promovând astfel competitivitatea întreprinderilor, în special cea a [întreprinderilor mici și mijlocii (IMM‑urilor)].
(2) Prezenta directivă se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.
[…]”
7. Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
1. «tranzacții comerciale» înseamnă tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost;
2. «autoritate publică» înseamnă orice autoritate contractantă, conform definiției prevăzute la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2004/17/CE[(3)] și la articolul 1 alineatul (9) din Directiva 2004/18/CE[(4)], indiferent de obiectul sau valoarea contractului;
3. «întreprindere» înseamnă orice organizație, alta decât o autoritate publică, care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, chiar dacă respectiva activitate este desfășurată de o singură persoană;
4. «întârziere în efectuarea plăților» înseamnă neefectuarea plăților în termenul contractual sau legal de plată, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) sau la articolul 4 alineatul (1);
5. «dobândă pentru întârziere în efectuarea plăților» înseamnă dobândă legală pentru întârzierea în efectuarea plăților sau dobândă la o rată stabilită de comun acord între întreprinderi, în conformitate cu articolul 7;
6. «dobândă legală pentru întârzierea efectuării plăților» înseamnă dobândă simplă pentru întârzierea în efectuarea plăților într‑un cuantum care reprezintă valoarea ratei de referință, plus cel puțin opt puncte procentuale;
[…]”
8. Articolul 3 alineatele (1), (3) și (5) din aceeași directivă, intitulat „Tranzacții între întreprinderi”, prevede:
„(1) Statele membre garantează că, în cadrul unor tranzacții comerciale între întreprinderi, creditorul este îndreptățit să perceapă dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) creditorul și‑a îndeplinit obligațiile contractuale și legale; și
(b) creditorul nu a primit suma datorată la scadență, cu excepția cazului în care debitorul nu este responsabil de întârziere.
[…]
(3) Atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1), statele membre garantează următoarele:
(a) creditorul este îndreptățit să perceapă dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților din ziua următoare scadenței sau a expirării termenului de plată stabilite în contract;
[…]
(5) Statele membre se asigură că termenul de plată stabilit în contract nu depășește 60 de zile calendaristice, în afara cazului în care contractul prevede în mod expres dispoziții contrare și cu condiția ca acest lucru să nu fie vădit inechitabil pentru creditor, în înțelesul articolului 7.”
9. Articolul 7 din Directiva 2011/7, intitulat „Practici și clauze contractuale inechitabile”, are următorul cuprins la alineatul (1):
„(1) Statele membre garantează că o clauză contractuală sau o practică referitoare la […] rata dobânzii pentru efectuarea cu întârziere a plăților […] nu este aplicabilă sau generează dreptul de a cere despăgubiri, dacă este vădit inechitabilă pentru creditor.
Pentru a determina dacă o clauză contractuală sau o practică este vădit inechitabilă pentru creditor, în sensul primului paragraf, se ține cont de toate circumstanțele cazului, inclusiv de următoarele:
[…]
(c) dacă debitorul are motive obiective de derogare de la rata dobânzii legale sau de la termenul de plată așa cum este prevăzut la articolul 3 alineatul (5) […]”
B. Dreptul polonez
10. Ustawa o przeciwdziałaniu nadmiernym opóźnieniom w transakcjach handlowych (Legea privind combaterea întârzierilor excesive în tranzacțiile comerciale) din 8 martie 2013(5), care a transpus Directiva 2011/7 în dreptul polonez, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea din 8 martie 2013”), prevede la articolul 5:
„În cazul în care părțile la o tranzacție comercială, cu excepția entităților publice din domeniul medical […], au prevăzut în contract un termen de plată mai lung de 30 de zile, creditorul poate solicita dobânzi legale la expirarea unui termen de 30 de zile, calculate de la data executării prestației sale și a livrării către debitor a unei facturi sau a unei chitanțe prin care se confirmă livrarea unui bun sau prestarea unui serviciu, până la data plății, sub rezerva nedepășirii datei de exigibilitate a prestației pecuniare.”
11. Articolul 7 din Legea din 8 martie 2013 este astfel formulat:
„1. În tranzacțiile comerciale, cu excepția tranzacțiilor în cadrul cărora debitorul este o entitate publică, creditorul are dreptul de a obține, fără punere în întârziere, dobânzile legale aferente întârzierii în tranzacțiile comerciale, cu excepția cazului în care părțile au convenit cu privire la dobânzi mai mari pentru perioada cuprinsă între ziua exigibilității prestației pecuniare și ziua plății, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoare condiții:
1) creditorul și‑a executat prestația;
2) creditorul nu a obținut plata în termenul stabilit în contract.
2. Termenul de plată prevăzut în contract nu poate depăși 60 de zile, calculate de la data transmiterii către debitor a facturii sau a chitanței care confirmă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor, cu excepția cazului în care părțile convin altfel în mod expres prin contract și cu condiția ca acest acord să nu fie vădit inechitabil pentru creditor.
3. Atunci când termenul de plată stabilit în contract este mai lung de 60 de zile de la data transmiterii către debitor a facturii sau a chitanței care confirmă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor, iar condiția prevăzută la alineatul 2 nu este îndeplinită, creditorul care și‑a executat prestația are dreptul, la expirarea termenului de 60 de zile, la dobânzile prevăzute la alineatul 1.”
12. Articolul 11b din această lege prevede:
„Pentru a determina cuantumul dobânzilor legale de întârziere în tranzacțiile comerciale, se aplică rata de referință a Băncii Naționale a Poloniei în vigoare:
1) la 1 ianuarie – pentru dobânzile datorate pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 30 iunie;
2) la 1 iulie – pentru dobânzile datorate pentru perioada cuprinsă între 1 iulie și 31 decembrie.”
III. Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
13. Procedura principală se referă la un litigiu între societatea A., o societate de drept polonez cu răspundere limitată, care desfășoară o activitate economică, printre altele, în domeniul fabricării de echipament electronic pentru exploatare minieră, pe de o parte, și societatea P., o societate pe acțiuni de drept polonez – una dintre cele mai mari societăți miniere din Europa, a cărei activitate economică constă printre altele în extracția și vânzarea de cărbune.
14. În cursul anilor 2018 și 2019, P. a încheiat cu A. mai multe contracte având ca obiect furnizarea de echipamente miniere (denumite în continuare „contractele în discuție”). Unele dintre aceste contracte au fost încheiate în urma unei licitații publice (sub forma unei licitații „spot”), organizată pe un site internet administrat de P., pe care erau publicate informațiile referitoare la contractul în cauză, precum și la condițiile de executare a acestuia. Participarea la licitațiile care s‑au desfășurat în format electronic implica, așadar, acceptarea acestor condiții. Alte contracte au fost încheiate în urma unei proceduri de cerere de ofertă, publică sau nu, în conformitate cu condițiile stabilite în mod unilateral în caietul de sarcini întocmit de P. Documentul respectiv a fost elaborat în mod autonom de această din urmă societate, fără ca A. să fi avut vreo influență asupra conținutului său. Pentru a contesta aceste condiții, A. avea posibilitatea de a formula o cale de atac(6), ceea ce nu a făcut în speță.
15. Atât în cazul licitației, cât și în cel al cererii de ofertă, termenul de plată a fost stabilit de P. la 120 de zile de la data la care primea factura, fără posibilitatea ca cealaltă parte să modifice acest termen de plată. Contractele în discuție puteau fi încheiate numai după acceptarea de către A. a condițiilor definite de P., inclusiv a celei privind termenul de plată de 120 de zile de la data primirii facturii de către P.(7).
16. Astfel, cele două părți au încheiat o serie de contracte care au fost executate de A. și pentru care aceasta din urmă a trimis facturi parțiale către P., care a plătit 354 de facturi emise de A. într‑un termen de 120-122 de zile de la data primirii acestor facturi. Ulterior, ținând seama de faptul că plata a fost efectuată după data scadenței termenului de 120 de zile prevăzut de contractele în discuție, A. a adresat P. o notă contabilă recapitulativă care includea, pe lângă sumele principale ale creanțelor, sumele datorate cu titlu de dobânzi de întârziere și de indemnizație forfetară (în speță 40 de euro pentru fiecare factură).
17. La 31 decembrie 2021, printr‑o cerere introdusă la Sąd Rejonowy Katowice – Wschód w Katowicach (Tribunalul Districtual Katowice‑Est din Katowice), și anume instanța de trimitere, A. a formulat o acțiune prin care solicita plata de către P. a unei sume de 13 702,99 zloți polonezi (PLN) (aproximativ 2 985 de euro), majorată cu dobânzile legale de întârziere între data depunerii cererii și data plății, precum și a unei sume de 4 473,04 PLN (aproximativ 975 de euro) pentru compensarea cheltuielilor de recuperare a creanțelor. Pentru perioada cuprinsă între ziua a 31-a până în ziua a 60-a de la emiterea facturii, reclamanta a calculat dobânzile de întârziere la o rată redusă în conformitate cu articolul 5 din Legea din 8 martie 2013. În schimb, pentru perioada cuprinsă între ziua a 61-a și până la data plății, ea a calculat aceste dobânzi la o rată mai mare, în conformitate cu articolul 7 din legea menționată.
18. În susținerea cererii sale de dobânzi întemeiate pe articolul 7 din legea menționată, A. a arătat că avea dreptul să calculeze dobânzile în acest mod, întrucât termenul de plată de 120 de zile nu a fost convenit de părți, ci a fost stabilit unilateral de către P. în modelul de contract anexat la caietul de sarcini publicat(8).
19. La 26 ianuarie 2022, referendarz sądowy (grefier, Polonia) al instanței de trimitere a emis o somație de plată, prin care cererea formulată de A. a fost admisă în totalitate.
20. P. a formulat o acțiune parțială împotriva acestei somații, contestând printre altele partea din dobânzi calculată în conformitate cu articolul 7 din Legea din 8 martie 2013. În susținerea acțiunii, ea a contestat că termenul de plată a facturilor ar fi trebuit să fie de 60 de zile și a arătat că facturile au fost plătite la scadență, fără întârziere, astfel încât reclamanta nu avea dreptul la nicio despăgubire pentru cheltuielile de recuperare. Astfel, potrivit P., A. a acceptat termenul de plată de 120 de zile, iar facturile pe care le‑a emis menționau și acest termen de plată. Ținând seama de faptul că A. a luat cunoștință de caietul de sarcini, că ulterior a depus la P., în cadrul procedurilor de achiziții, ofertele în care anticipa un termen de plată de 120 de zile și că, după ce a fost selectată, a încheiat mai multe contracte prin care a confirmat acest termen fără a contesta stipulațiile în această privință, ar fi fost necesar să se considere că părțile au convenit asupra unui termen de plată prelungit. De asemenea, P. a afirmat că a încheiat, în calitate de vânzător, mai multe contracte de furnizare cu condiții financiare identice, între anii 2018-2020, așa încât nu se poate considera că termenul indicat aduce un prejudiciu creditorului, întrucât reclamanta avea certitudinea că își va vinde serviciile, că va obține venituri și că va păstra lichiditățile(9).
21. În aceste împrejurări, instanța de trimitere consideră necesar să se stabilească dacă termenul de plată prevăzut în contractele în discuție, ce depășește 60 de zile de la data transmiterii facturii către debitor, a fost stabilit cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul 2 din Legea din 8 martie 2013, care transpune în ordinea juridică poloneză articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7.
22. În această privință, instanța respectivă tinde în special să considere că contractele ale căror clauze sunt definite exclusiv de una dintre părți nu îndeplinesc nici prima condiție prevăzută de această din urmă dispoziție, și anume „prevederea expresă” în contract a unui termen de plată care să depășească 60 de zile(10), nici a doua condiție, potrivit căreia un termen de plată stabilit în contract care depășește 60 de zile nu trebuie să fie vădit inechitabil pentru creditor(11).
23. În acest context, Sąd Rejonowy Katowice – Wschód w Katowicach (Tribunalul Districtual Katowice‑Est din Katowice) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 3 alineatul (5) din Directiva [2011/7] trebuie interpretat în sensul că prevederea expresă de către întreprinderi a unui termen de plată mai lung de 60 de zile se poate aplica numai în cazul contractelor ale căror clauze nu sunt stabilite unilateral de una dintre părțile contractante?”
24. P., guvernele polonez și german, precum și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise.
IV. Analiză
A. Cu privire la admisibilitatea întrebării preliminare
25. Înainte de a începe analiza întrebării preliminare unice formulate de instanța de trimitere trebuie să ne pronunțăm asupra admisibilității acesteia.
26. Astfel, în observațiile scrise, guvernul german susține că întrebarea preliminară este inadmisibilă pentru motivul că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu este relevantă pentru soluționarea cauzei principale, întrucât decizia pe care instanța de trimitere o va pronunța depinde și de un alt aspect, care nu face obiectul prezentei cereri de decizie preliminară, asupra căruia această instanță nu s‑a pronunțat încă, și anume dacă termenul de plată stabilit în contractele în discuție, care depășește termenul general de 60 de zile, este „vădit inechitabil pentru creditor”.
27. Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru decizia ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe. Astfel, refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil numai atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(12).
28. Or, în speță, întrebarea adresată de instanța de trimitere răspunde în mod clar unei nevoi obiective pentru soluționarea efectivă a litigiului principal. Astfel, problema dacă dreptul Uniunii se opune aplicării unei reglementări naționale care limitează posibilitatea părților contractante de a conveni în mod explicit cu privire la termene de plată mai lungi de 60 de zile numai în cazul contractelor ale căror clauze nu sunt stabilite de una dintre părțile contractante este necesară instanței de trimitere pentru soluționarea litigiului principal. Împrejurarea că, pentru decizia pe care o va pronunța, această instanță va fi chemată, dacă este cazul, să soluționeze alte aspecte pe care nu le‑a examinat în decizia de trimitere nu înseamnă că întrebarea preliminară nu este relevantă pentru soluționarea cauzei principale.
29. În consecință, considerăm că prezenta cerere de decizie preliminară este admisibilă.
B. Cu privire la fond
30. Prin intermediul întrebării preliminare formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că, la încheierea unui contract între întreprinderi, acceptarea unui termen de plată care rezultă din utilizarea unor documente elaborate unilateral de debitor poate fi asimilată unei „prevederi exprese” sau dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că noțiunea respectivă se referă numai la contractele negociate individual de părți, un termen de plată mai lung de 60 de zile neputând fi convenit decât în contracte de acest tip.
1. Cu privire la dispozițiile aplicabile în speță
31. Analiza juridică a întrebării preliminare prezentate de instanța de trimitere impune, în opinia noastră, formularea în prealabil a câtorva observații în ceea ce privește stabilirea dispozițiilor Directivei 2011/7 care se aplică în speță.
32. În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că, potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2011/7, aceasta se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru „tranzacții comerciale” și, pe de altă parte, că această noțiune este definită în mod extins la articolul 2 punctul 1 din directiva menționată ca fiind „tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost”. Astfel, această din urmă dispoziție stabilește două condiții cumulative pentru ca o tranzacție să poată fi calificată drept „tranzacție comercială”. În primul rând, ea trebuie să fie efectuată fie între întreprinderi, fie între întreprinderi și autorități publice și, în al doilea rând, trebuie să conducă la furnizarea de bunuri sau la prestarea de servicii contra cost(13).
33. În speță, este cert că a doua condiție este îndeplinită. În fapt, A. a furnizat în mod incontestabil mărfuri către P. (și anume „echipamente de automatizare și de control pentru utilajele folosite de P. pentru a asigura funcționarea continuă a instalației miniere și funcționarea continuă a utilajelor”) în schimbul unei anumite remunerații.
34. În schimb, în ceea ce privește prima condiție, nu se poate exclude la prima vedere ca unele dintre contractele în discuție, în special cele care au fost încheiate în urma unei proceduri de licitație publică, să fie calificate drept tranzacții între o „întreprindere” (și anume A.) și o „autoritate publică” (și anume P.). Într‑adevăr, după cum arată Comisia în observațiile scrise, pe de o parte, trezoreria publică poloneză ar fi unicul acționar al lui P. și, pe de altă parte, activitatea economică a lui P. ar fi extracția minieră, o activitate care ar putea fi asimilată activității ce constă în „prospectarea și extracția de cărbune sau de alți combustibili solizi” în sensul articolului 14 litera (b) din Directiva 2014/25/UE(14).
35. Or, o asemenea calificarea juridică a acestor tranzacții este determinantă în ceea ce privește dispozițiile aplicabile din Directiva 2011/7, tranzacțiile între întreprinderi și autorități publice nefiind supuse condițiilor prevăzute la articolul 3 din aceasta (intitulat „Tranzacții între întreprinderi”), ci celor prevăzute la articolul 4 (intitulat „Tranzacții între întreprinderi și autoritățile publice”), care prevede condiții mai stricte atât pentru respectarea termenelor de plată(15), cât și pentru posibilitatea de a prevedea în mod expres în contract termene de plată mai lungi(16), chestiunea centrală în speță.
36. În aceste condiții, în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Curtea a adresat instanței de trimitere o cerere de lămuriri pentru clarificarea statutului juridic al lui P.
37. În răspunsul primit de Curte la 4 octombrie 2023, instanța de trimitere a confirmat, pe baza elementelor de probă de care dispunea, că P. trebuia să fie considerată o „întreprindere” în sensul articolului 2 punctul 3 din Directiva 2011/7, iar nu ca acționând în calitate de „autoritate publică” în sensul articolului 2 punctul 2 din aceasta. În opinia sa, deși trezoreria publică poloneză este unicul acționar al lui P., această întreprindere ar fi fost înființată în principal pentru a obține profit din zăcămintele sale minerale, iar nu pentru a satisface nevoi de interes general, fără caracter industrial sau comercial.
38. Având în vedere precizările aduse de instanța de trimitere, ale cărei aprecieri de fapt legate de o calificare juridică nu pot, în orice caz, să fie repuse în discuție de Curte(17), propunem să se excludă o eventuală reformulare a întrebării preliminare prin care să se includă și articolul 4 din Directiva 2011/7 și să se procedeze astfel la analiza întrebării preliminare așa cum a fost formulată de această instanță.
2. Cu privire la întrebarea preliminară
39. Cu titlu introductiv, trebuie constatat că articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7 nu cuprinde nicio definiție sau precizări cu privire la sintagma „contractul prevede în mod expres dispoziții contrare” și nici nu face trimitere la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare. În aceste condiții, o asemenea noțiune trebuie să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, având în vedere cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii în raport cu principiul egalității. O asemenea interpretare trebuie stabilită ținând seama în același timp de termenii acestei dispoziții, de contextul în care se înscrie și de finalitățile pe care aceasta le urmărește, precum și, după caz, de geneza sa(18).
a) Cu privire la interpretarea textuală
40. În ceea ce privește, în primul rând, termenii articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7, după cum a arătat instanța de trimitere(19), această dispoziție subordonează validitatea unui termen de plată convenit care depășește 60 de zile calendaristice îndeplinirii a două condiții cumulative, și anume o condiție de formă (fiind necesar ca „contractul [să] prev[adă] în mod expres” acest termen) și o condiție de fond (termenul respectiv nu trebuie să „fie vădit inechitabil pentru creditor, în înțelesul articolului 7”).
41. Din modul de redactare a acestei dispoziții reiese că aceasta nu soluționează în mod direct problema dacă o „prevedere expresă” poate figura în contracte al căror conținut a fost elaborat unilateral de una dintre părți. Astfel, condiția de formă privind o „prevedere expresă” [în sensul articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7), chiar o „[convenție specifică]” [în sensul considerentului (13) al acestei directive](20), face referire nu la modul în care s‑a convenit asupra contractului(21), ci, dimpotrivă, la cerința că acest contract trebuie să menționeze „în mod expres” prevederea referitoare la termenul de plată, cu alte cuvinte într‑un mod suficient de clar și neechivoc pentru a garanta că părțile contractante au pe deplin cunoștință de acesta, fără a trebui să se deducă o eventuală prelungire a termenului de plată din alte clauze contractuale sau din comportamentul efectiv al părților contractante(22).
42. A fortiori și contrar analizei instanței de trimitere, nu se poate deduce din modul de redactare a articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7 că nu există o „prevedere expresă” decât atunci când această prevedere a fost negociată individual. Astfel, modul de redactare a acestui articol se opune unei asemenea interpretări, în măsura în care, prin utilizarea formulării „prevede în mod expres”, legiuitorul Uniunii nu precizează partea contractantă care a inclus clauza referitoare la termenul de plată în contract și nu face nicio diferențiere după cum clauza a fost sau nu negociată individual. De asemenea, acesta nu face nicio distincție între „acordul individual” și „contractul de adeziune”. După cum observă în mod întemeiat guvernul german, în cazul în care ar fi dorit să stabilească o asemenea distincție pentru a lua în considerare împrejurarea că o clauză a fost negociată individual, legiuitorul Uniunii ar fi optat pentru o formulare diferită care ar impune obligația unei asemenea negocieri(23).
43. Prin urmare, din modul de redactare a articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7 reiese că, în raporturile lor contractuale, părțile contractante sunt autorizate să prelungească termenul legal de 60 de zile, în măsura în care conținutul clauzei care prevede o astfel de prelungire este suficient de clar și neechivoc pentru partea contractantă considerată a fi cea mai slabă.
44. În opinia noastră, această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul invocat în special de Comisie potrivit căruia, în esență, termenii „prevede în mod expres” [utilizați la articolul 3 alineatul (5) din această directivă] sau să „conv[ină] [asupra unor termene de plată] specifice” [menționați în considerentul (13) al directivei menționate] fac în mod necesar trimitere la o participare activă a creditorului la încheierea contractului, astfel încât să exercite o influență reală asupra conținutului acestuia. Faptul că ar trebui să fie posibil ca părțile contractante să „conv[ină]” asupra unor termene de plată specifice, mai lungi de 60 de zile, nu poate fi interpretat ca o cerință care constă în participarea activă a tuturor părților contractante la elaborarea clauzei. Astfel, împrejurarea că termenii unui contract sunt elaborați numai de una dintre părțile contractante nu poate, cu excepția unui abuz(24), să fie asimilată lipsei unui acord, chiar unei „convenții” invalide, între părțile contractante. A susține contrariul ar conduce la concluzia paradoxală potrivit căreia ar exista o prezumție că contractele standardizate, precum contractele de adeziune, nu pot reflecta voința comună a părților contractante, cu excepția cazului în care fiecare clauză pe care o conțin face obiectul unei negocieri individualizate(25).
b) Cu privire la interpretarea contextuală
45. În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie această dispoziție, considerăm că interpretarea contextuală confirmă interpretarea textuală dezvoltată anterior.
46. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 40 din prezentele concluzii, pe lângă condiția de formă referitoare la includerea unei „prevederi exprese”, condiția de fond impune că această clauză nu trebuie să „fie vădit inechitabil[ă] pentru creditor, în înțelesul articolului 7 [din Directiva 2011/7]”. Or, această din urmă dispoziție, care conține elementele ce trebuie luate în considerare pentru a stabili, printre altele, dacă o clauză contractuală este vădit inechitabilă pentru creditor, nu poate fi interpretată în sensul că se limitează la clauzele care au făcut obiectul unei „negocieri individuale”. Astfel, articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2011/7 arată că, pentru a determina dacă o clauză este inechitabilă, „se ține cont de toate circumstanțele cazului”, inclusiv de aspectul „dacă debitorul are motive obiective de derogare de la rata dobânzii legale [și în special] de la termenul de plată așa cum este prevăzut la articolul 3 alineatul (5) […] [din această directivă]”. Rezultă că împrejurarea că o clauză privind termenul de plată a fost stabilită de una dintre părțile contractante poate constitui unul dintre elementele speței care vor fi luate în considerare. Într‑adevăr, interzicerea abuzului vădit față de creditor garantează astfel o protecție globală a acestuia, că termenele de plată au fost negociate individual sau au fost stabilite de una dintre părți. În consecință, pare coerent ca cele două tipuri de clauze să poată fi considerate „prevederi exprese”.
c) Cu privire la interpretarea teleologică
47. În ceea ce privește, în al treilea rând, finalitatea urmărită de Directiva 2011/7, apreciem că aceasta susține de asemenea această interpretare.
48. Articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7, așa cum reiese din considerentul (12) al acesteia, se înscrie în obiectivul mai general de a marca „[o] schimbare decisivă în direcția creării unei culturi a efectuării prompte a plăților […]. Această schimbare [trebuind] să includă, de asemenea, introducerea unor dispoziții specifice referitoare la termenele de plată […]”(26). În consecință, în conformitate cu considerentul (13) al acestei directive, dispoziția menționată mai sus urmărește să pună în aplicare intenția legiuitorului privind „termene de plată limitate, ca regulă generală, la 60 de zile calendaristice [în contractele între întreprinderi]”. Totuși, legiuitorul Uniunii acceptă că „pot exista situații în care întreprinderile necesită termene de plată mai lungi, de exemplu atunci când acestea doresc să acorde credite comerciale clienților lor. Ar trebui, prin urmare, să fie în continuare posibil ca părțile contractante să poată conveni asupra unor termene de plată specifice, mai lungi de 60 de zile calendaristice, cu condiția totuși ca o astfel de prelungire să nu fie vădit inechitabilă pentru creditor”. Articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7 codifică, așadar, cadrul dorit de legiuitorul Uniunii în ceea ce privește posibilitatea de a admite o asemenea prelungire convențională a termenului legal de 60 de zile(27).
49. Considerăm că acest obiectiv nu poate fi compromis de faptul că una dintre părțile contractante stabilește individual clauza care prevede un termen de plată mai lung de 60 de zile, de exemplu prin utilizarea unor condiții generale prestabilite. Alegerea acestui tip de clauză nu scutește părțile contractante de respectarea tuturor condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7. Un termen de plată stabilit unilateral de una dintre părțile contractante și care depășește limita de 60 de zile trebuie să rezulte ca atare „în mod expres” – cu alte cuvinte într‑un mod suficient de clar – din documente contractuale și nu trebuie să fie vădit inechitabil pentru creditor. Cu privire la acest aspect, atragem atenția asupra faptului că mecanismele de sancționare prevăzute la articolul 7 din directiva menționată, potrivit cărora statele membre constată că clauzele contractuale abuzive sunt fie inaplicabile, fie conduc la o acțiune în despăgubire, se aplică și în aceste situații.
50. Astfel, cerința unei „prevederi exprese” are vocația de a permite părții considerate a fi cea mai slabă dintre contractanți (în principiu, creditorul) să stabilească într‑un mod suficient de clar, și anume înainte de încheierea contractului, dacă acceptă o prevedere de natură să aducă atingere intereselor sale în sensul articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7. Această parte numită „slabă” are nevoie de protecția respectivă, independent de aspectul dacă clauza care îi aduce prejudicii figurează într‑un contract care a făcut obiectul unei negocieri individuale sau chiar în condițiile contractuale redactate în prealabil.
51. În sfârșit, această constatare nu poate fi infirmată de argumentul invocat în special de instanța de trimitere, potrivit căruia dispoziția menționată urmărește să protejeze creditorul împotriva unor termene excesive. Astfel, protecția creditorului nu justifică declararea automată ca ilicite a termenelor de plată convenite care au fost stabilite unilateral de debitor. O asemenea interpretare ar depăși obiectivul urmărit de Directiva 2011/7. Astfel, articolul 7 alineatul (1) din această directivă nu prevede că termenele de plată care depășesc 60 de zile ce au fost stabilite numai de una dintre părțile contractante sunt „vădit inechitabile” ca atare, ci indică, în schimb, elementele de care trebuie să se țină seama, enumerând principalele criterii de apreciere(28). În consecință, nu este exclus de la bun început ca un termen de plată mai lung de 60 de zile, stabilit de una dintre părțile contractante, să îndeplinească și criteriile unei excepții admise.
52. De asemenea, deși logica în care se înscrie articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7 este aceea de a limita recurgerea la termene de plată mai lungi de 60 de zile la situațiile excepționale în care întreprinderile „necesită termene de plată mai lungi”, aceasta nu înseamnă că a admite posibilitatea ca o întreprindere să impună în mod unilateral o clauză de prelungire a termenului de plată este revelator în sine pentru lipsa unor asemenea nevoi „de termene de plată mai lungi”. În orice caz, într‑o situație în care un creditor apreciază că o astfel de „necesitate” nu este prezentă sau justificată, acesta ar trebui să poată contesta validitatea clauzei în discuție susținând că, de exemplu, prin durata sa excesivă sau prin lipsa justificării sale, această clauză nu îndeplinește a doua condiție prevăzută la articolul 3 alineatul (5) din directiva menționată, întrucât este „vădit inechitabilă” pentru el. Astfel, tocmai această a doua condiție de fond este, în opinia noastră, pertinentă și garantează recurgerea la termene de plată prelungite numai în cazul în care se justifică asemenea termene, în special, în cazul unei „prevederi exprese” impuse întreprinderilor mai slabe din punct de vedere economic, precum IMM‑urile(29). Pe de altă parte, articolul 7 alineatele (4) și (5) din directiva menționată prevede că statele membre garantează că există „mijloace adecvate și eficiente” pentru a stopa aplicarea unor clauze vădit inechitabile. În consecință, contrar celor susținute de Comisie în observațiile scrise, nu apreciem să existe un risc real de „creștere bruscă” a utilizării unor formulare care să impună termene de plată mai lungi de 60 de zile doar ca urmare a acceptării că o clauză contractuală stabilită unilateral de una dintre părțile contractante poate îndeplini criteriul „prevederii exprese”, în sensul articolului 3 alineatul (5) din aceeași directivă(30).
d) Cu privire la geneza Directivei 2011/7
53. În ceea ce privește, în al patrulea și ultimul rând, geneza Directivei 2011/7, este necesar să se observe că aceasta permite să se ajungă la aceeași concluzie. Astfel, propunerea inițială a Comisiei nu prevedea cerințe specifice în ceea ce privește prevederile contractuale în materie de termene de plată care depășesc anumite praguri, ci numai o condiție generală potrivit căreia termenul de plată convenit nu trebuie să fie extrem de inechitabil pentru creditor(31). De asemenea, deși Parlamentul European a solicitat o modificare în sensul că prevederea unor termene mai lungi de 60 de zile trebuia supusă anumitor condiții, nu rezultă că această instituție a urmărit să interzică stabilirea unor termene mai lungi de 60 de zile în clauze standardizate, redactate în prealabil(32).
54. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere că articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că „prevederea expresă” a unui termen de plată mai lung de 60 de zile calendaristice este validă în contractele între întreprinderi ale căror clauze sunt stabilite unilateral de una dintre părțile contractante, în măsura în care această prevedere reiese într‑un mod suficient de clar și de neechivoc din aceste contracte, astfel încât să se garanteze că părțile contractante au avut pe deplin cunoștință de ea, o eventuală prelungire a termenului de plată neputând fi dedusă pur și simplu din interpretarea celorlalte clauze contractuale sau din comportamentul efectiv al părților contractante.
V. Concluzie
55. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Sąd Rejonowy Katowice – Wschód w Katowicach (Tribunalul Districtual Katowice‑Est din Katowice, Polonia) după cum urmează:
Articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale
trebuie interpretat în sensul că
„prevederea expresă” a unui termen de plată mai lung de 60 de zile calendaristice este validă în contractele între întreprinderi ale căror clauze sunt stabilite unilateral de una dintre părțile contractante, în măsura în care această prevedere reiese într‑un mod suficient de clar și de neechivoc din aceste contracte, astfel încât să se garanteze că părțile contractante au avut pe deplin cunoștință de ea, o eventuală prelungire a termenului de plată neputând fi dedusă pur și simplu din interpretarea celorlalte clauze contractuale sau din comportamentul efectiv al părților contractante.