ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
22 ianuarie 2015(*)
„Marcă comunitară – Termen de introducere a acțiunii – Momentul de la care începe să curgă termenul – Notificarea deciziei camerei de recurs prin fax – Primirea faxului – Tardivitate – Inexistența forței majore sau a cazului fortuit – Inadmisibilitate vădită”
În cauza T‑488/13,
GEA Group AG, cu sediul în Dusseldorf (Germania), reprezentată de J. Schneiders, avocat,
reclamantă,
împotriva
Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), reprezentat inițial de domnul A. Pohlmann, iar ulterior de domnul S. Hanne, în calitate de agenți,
pârât,
având ca obiect o acțiune formulată împotriva deciziei Camerei a patra de recurs a OAPI din 21 martie 2013 (cauza R 935/2012-4), privind o cerere de înregistrare a semnului verbal engineering for a better world ca marcă comunitară,
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din doamna M. E. Martins Ribeiro, președinte, și domnii S. Gervasoni (raportor) și L. Madise, judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 septembrie 2013,
având în vedere memoriul în răspuns depus la grefa Tribunalului la 16 decembrie 2013,
având în vedere memoriul în replică depus la grefa Tribunalului la 11 martie 2014,
având în vedere memoriul în duplică depus la grefa Tribunalului la 28 aprilie 2014,
având în vedere scrisoarea reclamantei depusă la grefa Tribunalului la 11 septembrie 2013,
având în vedere că nicio cerere de stabilire a unei ședințe de judecată nu a fost formulată de părți în termenul de o lună de la comunicarea terminării procedurii scrise și hotărând, prin urmare, pe baza raportului judecătorului raportor și în temeiul articolului 135a din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,
dă prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei
1 La 6 septembrie 2011, reclamanta, GEA Group AG, a formulat la Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO L 78, p. 1), o cerere de înregistrare a mărcii verbale engineering for a better world pentru produse și servicii din clasele 6, 7, 9, 11, 35, 37, 39, 41 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare.
2 Prin decizia din 20 martie 2012, examinatorul a refuzat înregistrarea mărcii solicitate în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.
3 La 15 mai 2012, reclamanta a introdus o cale de atac la OAPI, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009.
4 Prin decizia din 21 martie 2013 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a OAPI a respins calea de atac.
5 Decizia atacată a fost notificată reclamantei prin fax la 25 martie 2013.
6 Întrucât nu a avut cunoștință de acest fax, reclamanta a depus la OAPI, la 13 iunie 2013, un memoriu complementar în procedura căii de atac în fața camerei de recurs.
7 La 11 iulie 2013, grefa OAPI a informat‑o pe reclamantă că Camera a patra de recurs statuase cu privire la calea de atac și că îi notificase decizia atacată prin fax la 25 martie 2013. Pe de altă parte, el i‑a comunicat din nou decizia atacată, precum și confirmarea transmiterii faxului său din data de 25 martie 2013, care cuprindea mențiunea „ok”.
Concluziile părților
8 Reclamantele solicită, în esență, Tribunalului:
– declararea acțiunii ca fiind admisibilă;
– anularea deciziei atacate;
– obligarea OAPI la plata cheltuielilor de judecată.
9 OAPI solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
10 Potrivit articolului 111 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, atunci când o acțiune este în mod vădit inadmisibilă, Tribunalul poate, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
11 În speță, Tribunalul consideră că este suficient de lămurit pe baza actelor dosarului și decide, în aplicarea articolului 111 din regulamentul de procedură, să se pronunțe fără continuarea procedurii.
12 OAPI arată că reclamanta nu a respectat termenul pentru introducerea unei acțiuni la Tribunal, întrucât cererea introductivă a fost depusă la aproape trei luni după expirarea termenului menționat.
13 În temeiul articolului 65 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009, acțiunea se introduce în fața Tribunalului în termen de două luni de la data notificării deciziei camerei de recurs.
14 Potrivit normei 61 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), cu modificările ulterioare, notificările pe care le efectuează OAPI pot fi făcute prin fax. Notificarea prin fax poate privi orice decizie a OAPI [Hotărârea din 19 aprilie 2005, Success‑Marketing/OAPI – Chipita (PAN & CO), T‑380/02 și T‑128/03, Rec., EU:T:2005:133, punctul 58] și, prin urmare, și deciziile camerei de recurs.
15 Norma 65 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95, intitulată „Notificarea prin fax sau prin orice alt mijloc tehnic de comunicare”, precizează că „[s]e consideră că notificarea a avut loc la data la care comunicarea a fost primită de faxul destinatarului”. Norma 70 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95, consacrată „[Calculării] termenelor”, arată, de asemenea, că, „[c]u excepția unor dispoziții contrare, atunci când actul de procedură este o notificare, recepția documentului notificat constituie evenimentul care determină curgerea termenului”.
16 Întrucât nicio dispoziție nu derogă, în speță, de la această normă, data primirii faxului constituie astfel momentul de la care începe să curgă termenul pentru introducerea acțiunii împotriva deciziilor OAPI notificate prin fax.
17 În speță, OAPI afirmă că a notificat decizia atacată prin fax la 25 martie 2013. Reclamanta a recunoscut, în scrisoarea sa din 30 august 2013, că grefa OAPI îi trimisese o copie a raportului de transmitere a faxului său, referitor la notificarea deciziei atacate, indicând mențiunea „ok”. Pe de altă parte, ea a recunoscut că sistemul informatic al reprezentantului său înregistrase și păstrase faxul din 25 martie 2013. În schimb, potrivit reclamantei, ca urmare a unei disfuncționalități tehnice, reprezentantul său nu a fost informat, în niciun moment anterior datei de 11 iulie 2013, despre sosirea faxului în litigiu și, a fortiori, despre conținutul acestuia.
18 Totuși, nu se poate deduce din aceasta că faxul care notifică decizia atacată nu a fost primit de reprezentantul reclamantei la 25 martie 2013 și că, prin urmare, termenul de introducere a acțiunii nu ar fi început să curgă de la această dată.
19 Astfel, jurisprudența distinge între, pe de o parte, comunicarea unui act către destinatarul său, impusă în scopul unei notificări legale, și, pe de altă parte, cunoașterea efectivă a actului respectiv, care nu este necesară pentru a considera că notificarea a fost legală. Potrivit jurisprudenței menționate, existența unei notificări valabile către destinatar nu este nicidecum subordonată luării la cunoștință efective de către persoana care, potrivit normelor interne ale entității destinatare, este competentă în materie, întrucât o decizie este notificată în condiții legale în momentul în care este comunicată destinatarului său, iar acesta este în măsură să ia cunoștință despre aceasta (Hotărârea din 15 decembrie 1994, Bayer/Comisia, C‑195/91 P, Rec., EU:C:1994:412, punctul 20; a se vedea de asemenea Hotărârea din 15 septembrie 1998, European Night Services și alții/Comisia, T‑374/94, T‑375/94, T‑384/94 și T‑388/94, Rec., EU:T:1998:198, punctul 76 și jurisprudența citată). Cu scopul de a aprecia legalitatea notificării, este luat, astfel, în considerare doar aspectul său extern, cu alte cuvinte transmiterea legală către destinatarul său, iar nu aspectul său intern, care are legătură cu funcționarea internă a entității destinatare (a se vedea în acest sens Hotărârea European Night Services și alții/Comisia, citată anterior, EU:T:1998:198, punctul 79).
20 În consecință, pentru a stabili data primirii unei notificări, trebuie să fie luat în considerare doar aspectul extern al acestei notificări, cu alte cuvinte primirea formală și legală de către entitatea destinatară, independent de primirea efectivă și de luarea la cunoștință în cadrul acestei entități. Această considerație nu este repusă în discuție de cerința jurisprudențială menționată mai sus, potrivit căreia notificarea implică faptul că destinatarului trebuie să i se dea posibilitatea să ia cunoștință de actul notificat. Astfel, este vizată obligația persoanei care notifică de a crea condițiile unei luări la cunoștință efective de către destinatar, și anume o obligație de mijloace (corespunzând aspectului extern al notificării), iar nu o obligație a sa de a se amesteca în funcționarea internă a acestui destinatar în scopul de a garanta respectiva luare la cunoștință, cu alte cuvinte o obligație de rezultat (corespunzând aspectului intern al notificării) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 1985, Cockerill‑Sambre/Comisia, 42/85, Rec., EU:C:1985:471, punctul 11).
21 Tribunalul a hotărât astfel că prezentarea de către OAPI a unor rapoarte de transmitere a unui fax care conțin elemente care le conferă un caracter probant era suficientă pentru a dovedi primirea faxului respectiv de către destinatarul acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea PAN & CO, punctul 14 de mai sus, EU:T:2005:133, punctele 67, 68, 80, 81 și 85). Într‑adevăr, faxurile sunt concepute astfel încât orice problemă de transmitere, dar și de primire este semnalată printr‑un mesaj de eroare care îi indică în mod precis expeditorului motivul nerecepționării, astfel cum îi este comunicat de faxul destinatarului, iar în lipsa comunicării unei astfel de probleme, este generat un mesaj de transmitere efectivă. În acest sens, în lipsa unui mesaj de eroare și în prezența unui raport de transmitere care conține mențiunea „ok”, se poate considera că faxul trimis a fost primit de destinatarul său. În speță, reclamanta însăși a făcut vorbire de mențiunea „ok” care figurează pe raportul de transmitere care i‑a fost remis de OAPI și a arătat că din acesta rezulta că notificarea deciziei atacate fusese efectuată în mod corespunzător. Pe de altă parte, a recunoscut că faxul prin care s‑a notificat decizia atacată fusese înregistrat în sistemul informatic al reprezentantului său la data de 25 martie 2013.
22 În plus, în cazul în care simpla luare la cunoștință despre faxul în litigiu ar permite dovedirea primirii sale de către reprezentantul reclamantei, efectuarea probei notificării efective a unei decizii și a datei la care aceasta a fost primită de destinatarul său ar fi imposibilă pentru OAPI, chiar și atunci când decizia menționată ar fi fost notificată în mod corespunzător destinatarului său. Momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziilor camerelor OAPI ar depinde de împrejurări aleatorii și independente de diligența cu care OAPI a notificat decizia, în condițiile în care termenele de introducere a acțiunii au fost instituite tocmai în vederea asigurării securității juridice (a se vedea jurisprudența citată la punctul 26 de mai jos).
23 Rezultă din ceea ce precedă că termenul de două luni pentru introducerea acțiunii împotriva deciziei atacate, prelungit cu termenul pentru considerente de distanță, de zece zile, prevăzut de articolul 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, a început să curgă în ziua următoare primirii faxului în litigiu, și anume la 26 martie 2013. Acest termen a expirat, astfel, la 4 iunie 2013.
24 Prezenta acțiune, depusă la 2 septembrie 2013, este, în consecință, tardivă.
25 Cu toate acestea, trebuie analizat dacă, astfel cum arată reclamanta, disfuncționalitatea faxului său ar constitui un caz fortuit sau de forță majoră care ar permite Tribunalului să înlăture decăderea în temeiul articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în temeiul articolului 53 din statutul menționat.
26 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, termenele de introducere a acțiunii sunt de ordine publică și nu sunt la dispoziția părților și a instanței (a se vedea Hotărârea din 11 noiembrie 2010, Transportes Evaristo Molina/Comisia, C‑36/09 P, EU:C:2010:670, punctul 33 și jurisprudența citată, Hotărârea din 15 martie 1995, COBRECAF și alții/Comisia, T‑514/93, Rec., EU:T:1995:49, punctul 40). Aplicarea strictă a normelor de procedură respectă cerința de securitate juridică și necesitatea de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiției. Conform articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții, nu se poate deroga de la termenele de procedură decât în împrejurări absolut excepționale, de caz fortuit sau de forță majoră (Hotărârea din 22 septembrie 2011, Bell & Ross/OAPI, C‑426/10 P, Rep., EU:C:2011:612, punctul 43).
27 Curtea a decis că noțiunile de caz fortuit sau de forță majoră conțineau un element obiectiv, referitor la împrejurări neobișnuite și străine reclamantului, și un element subiectiv, legat de obligația acestuia de a se proteja de consecințele evenimentului neobișnuit luând măsuri adecvate, fără a accepta sacrificii excesive. În special, reclamantul trebuie să supravegheze cu atenție desfășurarea procedurii inițiate și, mai ales, să dea dovadă de diligență în vederea respectării termenelor prevăzute (Hotărârea Bayer/Comisia, punctul 19 de mai sus, EU:C:1994:412, punctul 32). Astfel, noțiunea de forță majoră nu se aplică unei situații în care o persoană diligentă și avizată ar fi fost în mod obiectiv în măsură să evite expirarea unui termen de introducere a acțiunii (Hotărârea din 12 iulie 1984, Ferriera Valsabbia/Comisia, 209/83, Rec., EU:C:1984:274, punctul 22, și Ordonanța din 18 ianuarie 2005, Zuazaga Meabe/OAPI, C‑325/03 P, Rec., EU:C:2005:28, punctul 25).
28 În consecință, trebuie să se stabilească dacă reclamanta, potrivit obligației care îi revine (a se vedea Ordonanța din 12 decembrie 2011, AO/Comisia, T‑365/11 P, RepFP, EU:T:2011:727, punctul 33 și jurisprudența citată), a dovedit existența în speță a unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră care a împiedicat‑o să respecte termenul de introducere a acțiunii.
29 În acest scop, trebuie, cu titlu introductiv, să se declare admisibil raportul de expertiză prezentat de reclamantă în anexă la replica sa.
30 Astfel, potrivit jurisprudenței, interdicția depunerii tardive a propunerilor de probe prevăzută de articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură nu vizează propunerile de probe conținute în observațiile referitoare la o excepție de inadmisibilitate. Facultatea de a prezenta propuneri de probe noi în observațiile cu privire la o excepție de inadmisibilitate trebuie să fie considerată inerentă dreptului reclamantului de a răspunde argumentelor prezentate de pârât în cadrul excepției de inadmisibilitate, având în vedere că nicio normă de procedură nu impune reclamantului prezentarea unor probe referitoare la admisibilitatea acțiunii sale încă din stadiul cererii introductive (Ordonanța din 15 mai 2013, Post Invest Europe/Comisia, T‑413/12, EU:T:2013:246, punctul 21; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2006, Asociación de Estaciones de Servicio de Madrid și Federación Catalana de Estaciones de Servicio/Comisia, T‑95/03, Rec., EU:T:2006:385, punctul 50). Această jurisprudență trebuie să fie transpusă în cazul în speță, în care reclamanta prezintă, în anexă la replica limitată la chestiunea admisibilității acțiunii, o probă nouă în scopul de a răspunde susținerilor de inadmisibilitate care figurează în memoriul în răspuns al OAPI.
31 Cu toate acestea, elementele care reies din raportul de expertiză anexat la replică, precum și toate celelalte date comunicate și argumente prezentate de reclamantă nu permit să se stabilească faptul că aceasta se confrunta cu un caz fortuit sau cu un caz de forță majoră.
32 În ceea ce privește elementul obiectiv al cazului fortuit sau al forței majore, este necesar să se considere că disfuncționalitatea faxului reprezentantului reclamantei, deși poate fi calificată drept o „împrejurare neobișnuită” în sensul jurisprudenței sus‑menționate, nu este o „circumstanță străină” acestui reprezentant.
33 Astfel, aparatul în cauză este un instrument intern cabinetului de avocați care reprezintă reclamanta și care se află sub răspunderea sa exclusivă, precum angajații care lucrează în cadrul acestuia. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, problemele de transmitere în interiorul unei societăți nu sunt considerate cazuri fortuite sau cazuri de forță majoră [Hotărârea Cockerill‑Sambre/Comisia, punctul 20 de mai sus, EU:C:1985:471, punctul 12; a se vedea de asemenea Ordonanța din 28 aprilie 2008, PubliCare Marketing Communications/OAPI (Publicare), T‑358/07, EU:T:2008:130, punctele 17 și 18 și jurisprudența citată]. S‑a decis chiar că eroarea imputabilă unei terțe persoane mandatate de un cabinet de avocați pentru a efectua acte care intră sub responsabilitatea respectivului cabinet nu poate fi considerată o împrejurare străină reclamantului reprezentat de acest cabinet (Hotărârea Bell & Ross/OAPI, punctul 26 de mai sus, EU:C:2011:612, punctul 50, și Ordonanța AO/Comisia, punctul 28 de mai sus, EU:T:2011:727, punctele 37 și 40). Astfel, în speță, chiar dacă, situație care nu se regăsește în prezenta cauză, cabinetul de avocați care reprezintă reclamanta ar fi recurs la o societate externă pentru gestionarea echipamentului său informatic și a faxului, defecțiunea acestui echipament nu ar putea fi considerată ca fiind o împrejurare care i‑ar fi externă.
34 Afirmația potrivit căreia disfuncționalitatea în cauză s‑ar fi produs pentru prima dată și ar fi fost, prin urmare, imprevizibilă nu permite ca acest aspect să fie considerat o împrejurare externă reprezentantului reclamantei. Acest caracter imprevizibil ar putea cel mult să joace un rol în aprecierea posibilității persoanei interesate de a evita producerea disfuncționalității faxului și, astfel, în analiza elementului subiectiv al cazului fortuit sau al forței majore.
35 În ceea ce privește în mod precis elementul subiectiv al cazului fortuit sau al forței majore, nici acesta nu este prezent în speță. Reprezentantul reclamantei nu a luat toate măsurile rezonabile pentru a respecta termenele de introducere a acțiunii și, în speță, pentru a asigura buna funcționare a faxului.
36 Astfel, reiese din raportul de expertiză prezentat în anexa la replică faptul că în cursul lunii martie 2013 au avut loc lucrări electrice care au determinat pene de electricitate și întreruperi ale funcționării rețelei. Din acest raport mai reiese că sosirea unui fax determină crearea mai multor fișiere în sistemul informatic al cabinetului de avocați care reprezintă reclamanta, dintre care doar unele sunt accesibile angajaților însărcinați cu primirea faxurilor, iar celelalte sunt accesibile doar membrilor serviciului informatic al cabinetului. Un astfel de acces a permis, de altfel, responsabilului acestui serviciu informatic să găsească urma faxului de notificare a deciziei atacate trimise de OAPI la 25 martie 2013. În sfârșit, este necesar să se arate că reprezentantul reclamantei aparține unui mare cabinet de avocați specializat în materie de proprietate intelectuală, care are ca misiune tocmai primirea comunicărilor adresate clienților săi provenind în special de la OAPI. Potrivit raportului de expertiză sus‑menționat, el primește între zece și cincisprezece faxuri pe zi.
37 În aceste condiții, cabinetul de avocați care reprezintă reclamanta nu numai că ar fi trebuit să efectueze controale pentru a se asigura de lipsa unei perturbări a sistemului de primire a faxurilor cauzate de lucrările electrice efectuate, ci ar fi fost, de asemenea, în măsură, fără a face sacrificii excesive, să efectueze astfel de controale în legătură, printre altele, cu corespondența dintre faxurile înregistrate pe server și cele transmise în cutia poștală. Or, însuși reprezentantul reclamantei a recunoscut, în esență, că nu a efectuat acest tip de control pentru motivul că disfuncționalitatea în cauză nu mai intervenise niciodată.
38 Rezultă că noțiunile de caz fortuit sau de forță majoră nu se aplică prezentei situații, având în vedere că o persoană diligentă și informată ar fi fost în mod obiectiv în măsură să evite expirarea termenului de introducere a acțiunii.
39 În consecință, prezenta acțiune trebuie să fie respinsă ca vădit inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
40 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
41 Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile OAPI.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
dispune:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă GEA Group AG la plata cheltuielilor de judecată.
Luxemburg, 22 ianuarie 2015.
E. Coulon | | M. E. Martins Ribeiro |