Language of document : ECLI:EU:F:2015:48

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE (Camera a doua)

18 mai 2015(*)

[Text rectificat prin Ordonanța din 30 octombrie 2015]

„Funcție publică – Funcționari – Pensionare din oficiu – Articolul 23 alineatul (1) din anexa XIII la statut – Vârsta de pensionare – Refuzul prelungirii perioadei de activitate – Articolul 52 al doilea paragraf din statut – Interesul serviciului”

În cauza F‑36/14,

având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta,

Hartwig Bischoff, fost funcționar al Comisiei Europene, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentat de C. Bernard‑Glanz și de A. Blot, avocați,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de J. Currall și de C. Ehrbar, în calitate de agenți,

pârâtă,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua),

compus din domnii K. Bradley (raportor), președinte, și H. Kreppel și doamna M. I. Rofes i Pujol, judecători,

grefier: domnul P. Cullen, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 ianuarie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 18 aprilie 2014, domnul Bischoff solicită anularea deciziei autorității împuternicite să facă numiri a Comisiei Europene (denumită în continuare „AIPN”) din 28 martie 2014 de respingere a cererii sale de prelungire a activității și, prin urmare, de confirmare a pensionării sale din oficiu începând cu 1 iunie 2014. Domnul Bischoff solicită de asemenea repararea prejudiciilor care au putut sau ar fi putut rezulta din această decizie.

 Cadrul juridic

2        Articolul 52 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de modificare a Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 50 [din statut], funcționarul este pensionat:

„(a)      fie din oficiu, în ultima zi a lunii în cursul căreia acesta împlinește vârsta de 66 de ani

[…]

Cu toate acestea, la cererea sa și atunci când [AIPN] consideră că acest lucru este justificat în interesul serviciului, funcționarul poate rămâne în activitate până la vârsta de 67 de ani sau, în mod excepțional, până la 70 de ani, caz în care acesta este pensionat din oficiu în ultima zi a lunii în cursul căreia împlinește vârsta respectivă.

[…]”

3        Totuși, articolul 23 alineatul (1) din anexa XIII la statut prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor de la articolul 50 [din statut], în cazul în care se aplică articolul 52 [primul paragraf] litera (a) din [statut], un funcționar încadrat în muncă înainte de 1 ianuarie 2014 se pensionează automat în ultima zi a lunii în care împlinește vârsta de 65 de ani. […]”

 Situația de fapt

4        Reclamantul a intrat în serviciul Direcției Generale (DG) „Întreprinderi și industrie” a Comisiei la 1 iunie 1994. În momentul introducerii acțiunii era funcționar de gradul AD 12 și lucra în cadrul unității „Politică și cercetare spațială” a direcției G „Industrie aerospațială, maritimă, de securitate și de apărare”.

5        Întrucât împlinea vârsta de 65 de ani în mai 2014, reclamantul a solicitat, printr‑o notă adresată directorului general al DG „Întreprinderi și industrie” la 8 ianuarie 2014, o prelungire a carierei până în mai 2016 (denumită în continuare „cererea de menținere în serviciu”).

6        Prin nota din 6 februarie 2014 (denumită în continuare „nota din 6 februarie 2014”), directorul general al DG „Întreprinderi și industrie” l‑a informat pe reclamant că, în opinia sa, interesul serviciului nu justifica un răspuns favorabil la cererea sa și i‑a precizat că o transmite, alături de opinia sa, la DG „Resurse umane și securitate” (denumită în continuare „DG «Resurse umane»”), AIPN în materie.

7        Prin nota din 10 februarie 2014 adresată directorului general al DG „Resurse umane”, reclamantul a contestat opinia directorului general al DG „Întreprinderi și industrie”.

8        Prin nota din 28 martie 2014, directorul general al DG „Resurse umane” a comunicat reclamantului că, în opinia sa, directorul general al DG „Întreprinderi și industrie” a tratat cererea de menținere în serviciu cu respectarea normelor.

9        Prin nota din aceeași zi, directorul general al DG „Resurse umane” l‑a informat pe directorul general al DG „Întreprinderi și industrie” cu privire la decizia sa de a da un răspuns negativ la cererea de menținere în serviciu a reclamantului, confirmând astfel pensionarea acestuia la 1 iunie 2014 (denumită în continuare „decizia din 28 martie 2014” sau „decizia în litigiu”). Această decizie era motivată de transferul în creștere al gestionării de programe spre agențiile executive și de comprimarea efectivelor și consecințele ei asupra DG „Întreprinderi și industrie”, inclusiv în domeniul cercetării spațiale.

10      Reclamantul a fost informat în legătură cu decizia din 28 martie 2014 prin nota din 7 aprilie 2014 a persoanei care îndeplinea funcția de director al DG „Întreprinderi și industrie” (denumită în continuare „nota din 7 aprilie 2014”).

11      La 18 aprilie 2014, reclamantul a introdus o reclamație împotriva „deciziei […] din 28 martie 2014 […] împreună cu [nota] din 7 aprilie 2014 […]” și a solicitat, în aceeași zi, suspendarea executării acestor două acte. Cererea sa a fost respinsă prin Ordonanța președintelui Tribunalului din 22 mai 2014, Bischoff/Comisia (F‑36/14 R, EU:F:2014:112).

12      [Astfel cum a fost rectificat prin Ordonanța din 30 octombrie 2015] Prin nota din 21 mai 2014, reclamantul a fost informat în legătură cu decizia directorului general al DG „Resurse umane” de a fi menținut în serviciu până la 30 iunie 2014. La 27 iunie 2014, AIPN a decis să îl mențină pe reclamant în serviciu încă o lună, până la 31 iulie 2014. În sfârșit, printr‑o a treia decizie din 29 iulie 2014, anulată și înlocuită printr‑o decizie din 31 iulie 2014, această menținere în serviciu a fost prelungită până la 30 septembrie 2014. Aceste decizii erau motivate de faptul că reclamantul își depusese candidatura la un post în cadrul „Grupului de susținere pentru Ucraina”, pe care Comisia era în curs de a‑l înființa.

13      Prin decizia din 25 iulie 2014, AIPN a respins reclamația (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”). Această decizie a fost notificată Tribunalului la 31 iulie 2014.

14      Prin e‑mailul din 26 septembrie 2014, reclamantul a fost informat că nu a fost reținută candidatura sa pentru postul din cadrul „Grupului de susținere pentru Ucraina”.

15      Prin nota din 30 septembrie 2014, reclamantul a fost informat că va primi pensie pentru limită de vârstă începând de la 1 octombrie 2014.

16      Prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului la 31 octombrie 2014, reclamantul a solicitat posibilitatea de a‑și adapta concluziile inițiale astfel încât acțiunea sa să aibă ca obiect anularea tuturor actelor adoptate de Comisie după introducerea acțiunii sale.

17      Prin scrisoarea grefei din 14 noiembrie 2014, părțile au fost informate că Tribunalul se va pronunța ulterior cu privire la cererea reclamantului din 31 octombrie 2014. Prin aceeași scrisoare, Tribunalul a solicitat reclamantului anumite precizări cu privire la concluziile cuprinse în cererea menționată.

 Concluziile părților și procedura

18      În cererea introductivă, reclamantul solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei din 28 martie 2014 împreună cu nota din 7 aprilie 2014;

–        repararea prejudiciilor care au rezultat sau ar putea rezulta din decizia din 28 martie 2014 și din nota din 7 aprilie 2014;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

19      În scrisoarea din 31 octombrie 2014, reclamantul formulează concluzii prin care urmărește anularea:

–        deciziei de respingere a reclamației;

–        deciziei din 21 mai 2014, prin care este autorizat să rămână în serviciu până la 30 iunie 2014;

–        deciziei din 27 iunie 2014, prin care este autorizat să rămână în serviciu până la 31 iulie 2014;

–        deciziei din 31 iulie 2014, prin care este autorizat să rămână în serviciu până la 30 septembrie 2014;

–        notei din 30 septembrie 2014, prin care este informat despre plata pensiei sale începând de la 1 octombrie 2014.

20      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

21      În ședință, reclamantul a renunțat la concluziile îndreptate împotriva notei din 7 aprilie 2014.

 În drept

 Cu privire la concluziile care figurează în scrisoarea din 31 octombrie 2014

22      Conform articolului 35 din Regulamentul de procedură în vigoare la momentul introducerii acțiunii, devenit, după modificări, articolul 50 din Regulamentul de procedură, numai concluziile cuprinse în cererea de sesizare a instanței pot fi luate în considerare. Prin urmare, o parte nu poate, din principiu, să prezinte concluzii noi în cursul procedurii sau să extindă obiectul unor concluzii existente, în caz contrar modificându‑se obiectul litigiului. Numai atunci când există un element nou care ar putea afecta obiectul acțiunii, cum ar fi de exemplu adoptarea în cursul procedurii a unui act care abrogă și înlocuiește actul atacat, este admisibilă cererea unui reclamant de a‑și adapta concluziile (Hotărârea Glantenay și alții/Comisia, F‑23/12 și F‑30/12, EU:F:2013:127, punctul 34).

23      În speță, în ceea ce privește, mai întâi, concluziile îndreptate împotriva deciziei de respingere a reclamației, este necesar să se constate că această decizie, adoptată după introducerea acțiunii, confirmă decizia de a nu admite cererea de menținere în serviciu, furnizând în același timp motivarea sa. Într‑o asemenea ipoteză, legalitatea actului inițial care lezează trebuie examinată prin luarea în considerare a motivării care figurează în decizia de respingere a reclamației, această motivare trebuind să coincidă cu acest act (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, EU:T:2009:485, punctele 57-59 și jurisprudența citată).

24      În aceste împrejurări, concluziile îndreptate împotriva deciziei de respingere a reclamației sunt lipsite de conținut autonom și acțiunea trebuie privită ca fiind îndreptată formal împotriva deciziei în litigiu, a cărei motivare este precizată prin decizia de respingere a reclamației (a se vedea în acest sens Hotărârea Eveillard/Comisia, T‑258/01, EU:T:2004:177, punctele 31 și 32, și Hotărârea Buxton/Parlamentul European, F‑50/11, EU:F:2012:51, punctul 21).

25      În ceea ce privește, în continuare, concluziile îndreptate împotriva deciziilor din 21 mai, din 27 iunie și din 31 iulie 2014 care permit reclamantului să rămână în serviciu până la 30 iunie, la 31 iulie și, respectiv, la 30 septembrie 2014, trebuie să se constate că aceste decizii se limitează la a‑l autoriza pe reclamant să rămână în serviciu o perioadă totală de patru luni de la data la care, în lipsa deciziilor menționate, ar fi fost pensionat, și anume la 1 iunie 2014, fără a afecta totuși decizia de respingere a cererii de menținere în serviciu. Aceste decizii, care nu îl lezează pe reclamant, nu au nicio incidență asupra obiectului prezentei cauze, astfel încât cererea reclamantului de a‑și adapta concluziile trebuie respinsă în privința lor.

26      În sfârșit, situația este aceeași pentru concluziile care vizează nota din 30 septembrie 2014. Astfel, nota menționată se limitează la a‑l informa pe reclamant că, în urma expirării efectelor deciziei de a fi menținut în serviciu până la 30 septembrie 2014, i se va plăti o pensie pentru limită de vârstă începând de la 1 octombrie 2014. O asemenea notă nu produce efecte juridice obligatorii de natură a afecta în mod direct și imediat interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația sa juridică, și, prin urmare, nu poate constitui un act care lezează (a se vedea în acest sens Hotărârea Pimlott/Europol, F‑52/06, EU:F:2007:210, punctul 48 și jurisprudența citată). În consecință, cererea reclamantului de a‑și adapta concluziile trebuie respinsă în ceea ce privește concluziile care vizează nota din 30 septembrie 2014.

 Cu privire la concluziile în anularea deciziei în litigiu

 Argumentele părților

27      Reclamantul invocă un motiv unic, împărțit în patru aspecte, întemeiate pe încălcarea articolului 52 din statut, pe eroarea vădită de apreciere, pe încălcarea principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine și, respectiv, pe încălcarea articolului 5 din statut.

28      Reclamantul recunoaște că, în contextul unei cereri introduse în temeiul articolului 52 al doilea paragraf din statut, administrația dispune de o largă putere de apreciere în determinarea interesului serviciului; totuși, el consideră că interpretarea acestei noțiuni ar trebui să fie compatibilă cu „normele superioare”, dintre care, în primul rând, articolul 52 din statut. În plus, examinarea interesului serviciului ar trebui efectuată cu atenție și cu imparțialitate și în conformitate cu principiul egalității de tratament a funcționarilor. În continuare, administrația ar trebui de asemenea să ia în considerare interesul funcționarului vizat și să se mențină în limite rezonabile.

29      În speță, în opinia reclamantului, AIPN competentă să statueze asupra cererii sale de menținere în serviciu nu ar fi efectuat o asemenea examinare a intereselor.

30      În special, în ceea ce privește interesul serviciului, reclamantul contestă, în primul rând, motivarea deciziei în litigiu, potrivit căreia politica de externalizare a gestionării programelor de cercetare spațială ar justifica respingerea cererii sale de menținere în serviciu. În această privință, el subliniază faptul că această politică este instituită din anul 2009. În plus, în februarie 2014 ar fi fost recrutați trei noi agenți în cadrul fostei sale unități. În opinia reclamantului, agenții care au rămas în această unitate după ieșirea lui la pensie vor putea, pe de altă parte, gestiona cu dificultate singuri ansamblul sarcinilor de muncă ce revin unității, în condițiile în care aceasta, pentru a face față misiunilor din cadrul programului de muncă pentru anii 2014 și 2015, ar avea nevoie de un personal care, la fel ca el, să aibă o înaltă calificare și experiență.

31      În al doilea rând, reclamantul reproșează Comisiei că nu a ținut cont de faptul că cererea sa de menținere în serviciu fusese susținută de șeful său de unitate și de directorul său, sub rezerva, pentru acesta din urmă, ca menținerea sa în activitate să fie „neutră” în termeni de resurse umane.

32      În al treilea rând, reclamantul consideră că Comisia nu a ținut cont de faptul că menținerea sa în funcție până în anul 2016 nu ar împiedica realizarea obiectivului de reducere a efectivelor cu 5 % în anul 2017.

33      În ceea ce privește interesul său personal, reclamantul reproșează Comisiei că nu a ținut seama de faptul că menținerea sa în serviciu i‑ar fi permis majorarea sensibilă a drepturilor sale de pensie, de la 40 % din ultima remunerație până la aproximativ 50 % din aceasta, permițându‑i să își continue activitatea profesională, așa cum a dorit.

34      În sfârșit, reclamantul susține că faptul că directorul general al DG „Întreprinderi și industrie” nu ar fi admis niciodată o cerere de menținere în activitate dincolo de limita de vârstă, deși asemenea cereri sunt acceptate mult mai ușor în celelalte direcții generale, ar pune problema respectării principiului egalității de tratament între funcționari.

35      Comisia solicită respingerea motivului în întregime.

 Aprecierea Tribunalului

–       Observații introductive

36      Atunci când AIPN ia în considerare interesul serviciului pentru a se pronunța asupra cererii unui funcționar de a rămâne în serviciu dincolo de limita de vârstă prevăzută la articolul 52 primul paragraf litera (a) din statut pentru pensionarea din oficiu, ea dispune de o largă putere de apreciere și Tribunalul nu poate cenzura aprecierea AIPN decât în caz de eroare vădită de apreciere sau de abuz de putere (a se vedea în acest sens și prin analogie, în ceea ce privește o decizie de reînnoire a contractului unui agent temporar, Hotărârea Comisia/Macchia, T‑368/12 P, EU:T:2014:266, punctul 49).

37      În această privință, este necesar să se amintească faptul că o eroare poate fi calificată drept vădită doar atunci când poate fi cu ușurință identificată utilizând unul dintre criteriile de care legiuitorul a înțeles să condiționeze exercitarea de către administrație a largii sale puteri de apreciere. În consecință, pentru a stabili dacă a fost săvârșită o eroare vădită la aprecierea faptelor, de natură să justifice anularea unei decizii, elementele de probă pe care reclamantul are obligația să le aducă trebuie să fie suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate aprecierea faptelor reținută de administrație în decizia sa. Cu alte cuvinte, motivul întemeiat pe o eroare vădită trebuie respins dacă, în pofida elementelor prezentate de reclamant, aprecierea contestată poate fi totuși considerată adevărată sau valabilă (Hotărârea BB/Comisia, F‑17/11, EU:F:2013:14, punctul 60, și Hotărârea DG/ENISA, F‑109/13, EU:F:2014:259, punctul 44 și jurisprudența citată).

–       Cu privire la pretinsa lipsă de luare în considerare a interesului serviciului

38      În speță, reiese din dosar că directorul general al direcției generale de repartizare a reclamantului a examinat cererea de menținere în serviciu a reclamantului și i‑a comunicat, în nota din 6 februarie 2014, motivele pentru care considera că interesul serviciului nu justifica aprobarea acestei cereri, așa cum s‑a precizat la punctul 6 din prezenta hotărâre. În plus, directorul general al DG „Resurse umane” a luat în considerare cererea reclamantului, însușindu‑și motivele expuse de directorul general al DG „Întreprinderi și industrie”. În sfârșit decizia de respingere a reclamației confirmă analiza interesului serviciului efectuată de administrație, adăugându‑i precizări.

39      În consecință, în măsura în care reclamantul pretinde că AIPN nu ar fi efectuat în speță „examinarea intereselor în cauză” în conformitate cu procedura stabilită la articolul 52 al doilea paragraf din statut, argumentele sale nu sunt susținute de fapte și trebuie să fie respinse.

–       Cu privire la eroarea vădită de apreciere

40      Pentru a demonstra că decizia în litigiu ar fi viciată de o eroare vădită de apreciere, reclamantul pretinde, în primul rând, că politica de externalizare a gestionării programelor de cercetare spațială nu ar justifica respingerea cererii sale de menținere în serviciu.

41      În speță, rezultă din nota din 6 februarie 2014 că politica menționată implica faptul că rolul serviciilor Comisiei va fi limitat la controlul și la dezvoltarea politicii spațiale, gestionarea cotidiană a acestei politici urmând să fie încredințată Agenției Executive pentru Cercetare și Agenției Spațiale Europene. În plus, în aceeași notă se menționa că erau necesare reduceri de personal în cadrul DG „Întreprinderi și industrie” și reatribuiri de posturi.

42      Or, reclamantul se limitează să afirme, primo, că aplicarea politicii de externalizare menționate începuse deja în anul 2009. O asemenea împrejurare nu constituie însă nicidecum un indiciu că politica menționată nu putea justifica o decizie adoptată în anul 2014.

43      Secundo, reclamantul arată că în februarie 2014 au fost recrutați trei noi agenți în fosta sa unitate. Cu toate acestea, faptul că, după cum a subliniat reclamantul însuși, acești agenți nu ar avea experiență în domeniul cercetării spațiale și ar fi fost recrutați în domeniul administrativ, juridic și politic este perfect coerent cu ceea ce a indicat directorul general al DG „Întreprinderi și industrie”, și anume că aceasta s‑ar ocupa mai degrabă de controlul și de dezvoltarea politicii spațiale decât de aspectele științifice ale acestei politici. Prin urmare, acest element nu poate fi considerat susceptibil să dovedească existența unei erori vădite de apreciere.

44      Tertio, reclamantul subliniază importanța volumului de lucru care revenea fostei sale unități și consideră că DG „Întreprinderi și industrie” ar avea nevoie de experiența și de calitățile lui profesionale pentru a îndeplini cu bine misiunile care îi sunt încredințate.

45      Chiar presupunând exacte afirmațiile reclamantului privind efectivele fostei sale unități și importanța volumului de lucru, aprecierea nevoilor de personal necesare pentru buna funcționare a unei unități este totuși de competența exclusivă a AIPN. Simpla afirmație a reclamantului potrivit căreia personalul aflat în funcție „[ar] putea cu greu […] să îndeplinească cu bine” atribuțiile încredințate unității nu demonstrează în niciun fel existența unei erori vădite de apreciere a interesului serviciului.

46      Situația este aceeași în privința considerațiilor reclamantului referitoare la întinderea experienței sale, care nu a fost contestată de Comisie.

47      Astfel, asemenea afirmații nu sunt în sine susceptibile să demonstreze că AIPN ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere în examinarea interesului serviciului. Așa cum a subliniat Comisia în memoriul în apărare și în ședință, luarea în considerare a interesului serviciului în contextul examinării unei cereri de menținere în activitate dincolo de limita de vârstă stabilită pentru pensionarea din oficiu nu se limitează numai la problema adecvării competențelor persoanei interesate pentru funcțiile exercitate, adecvare care, pe de altă parte, nu face obiectul nici al celei mai mici contestări în speță. Astfel, este de competența AIPN să ia în considerare alte elemente, cum ar fi punerea în aplicare a unei politici generale în materie de personal sau necesitatea operării unei reduceri a efectivelor ori, în plus, posibilitatea înlocuirii funcționarilor care ating vârsta pentru pensionarea din oficiu cu funcționari de grad inferior sau chiar cu agenți temporari sau contractuali.

48      Prin urmare, este necesar să se constate că reclamantul nu a demonstrat că AIPN a săvârșit o eroare vădită de apreciere a interesului serviciului întrucât a ținut seama de politica de externalizare pusă în aplicare începând din anul 2009.

49      În al doilea rând, reclamantul afirmă că decizia în litigiu nu ar ține seama de nivelul de susținere de care ar fi beneficiat acesta din partea superiorilor săi ierarhici. Totuși, rezultă din dosar că susținerea din partea directorului general al direcției generale de repartizare a reclamantului era condiționată de respectarea planificării resurselor direcției menționate și că directorul general al DG „Întreprinderi și industrie” a dat un aviz negativ. În plus, AIPN competentă pentru examinarea cererilor de menținere în serviciu întemeiate pe articolul 52 al doilea paragraf din statut nu este directorul general al DG „Întreprinderi și industrie”, ci directorul general al DG „Resurse umane”. În consecință, susținerea menționată ar fi fost, în orice caz, lipsită de relevanță pentru aprecierea temeiniciei deciziei în litigiu, dat fiind că AIPN competentă putea formula o apreciere a interesului serviciului complet diferită de cea a DG „Întreprinderi și industrie”, în care era repartizat reclamantul.

50      În al treilea rând, reclamantul reproșează AIPN că nu a ținut seama de faptul că aprobarea cererii sale de menținere în serviciu nu ar fi împiedicat Comisia să își atingă obiectivul de reducere a efectivelor cu 5 % în anul 2017, întrucât, chiar dacă ar fi fost aprobată cererea sa, în orice caz, el și‑ar fi părăsit postul anterior anului 2017. Or, un asemenea argument nu demonstrează în niciun mod existența unei erori vădite de apreciere a interesului serviciului. Astfel, așa cum a arătat Comisia în memoriul în apărare, este la fel de compatibilă, chiar mai compatibilă cu interesul serviciului reducerea efectivelor unei instituții în mod progresiv față de așteptarea expirării termenului de punere în aplicare a unei asemenea reduceri.

51      Prin urmare, este necesar să se respingă critica întemeiată pe o eroare vădită de apreciere a interesului serviciului, întrucât reclamantul nu a demonstrat existența unei asemenea erori.

–       Cu privire la pretinsa încălcare a obligației de solicitudine a AIPN

52      Reclamantul afirmă că, la aplicarea articolului 52 al doilea paragraf din statut, AIPN ar fi obligată, în temeiul obligației de solicitudine față de funcționarul vizat, să ia în considerare interesul acestuia.

53      Reiese din jurisprudența citată de reclamant însuși că obligația de solicitudine a administrației în privința agenților săi reflectă un echilibru al drepturilor și al obligațiilor reciproce pe care statutul le‑a instituit în relațiile dintre autoritățile publice și agenții din serviciul public. Această obligație implică în principal luarea în considerare de către autoritate, atunci când ia o decizie cu privire la situația unui funcționar sau a unui agent, a tuturor elementelor care îi pot determina decizia și, în același timp, luarea în considerare nu numai a interesului serviciului, ci și a interesului funcționarului în cauză. Cu toate acestea, protecția drepturilor și a intereselor funcționarilor trebuie întotdeauna limitată de respectarea normelor în vigoare (Hotărârea Angelidis/Parlamentul, T‑416/03, EU:T:2006:375, punctul 117 și jurisprudența citată).

54      Interesul serviciului și interesul funcționarului sunt, prin urmare, două noțiuni diferite. În cazul specific prevăzut la articolul 52 al doilea paragraf din statut, interesul funcționarului vizat este deja luat în considerare prin faptul că acesta trebuie să solicite să poată rămâne în activitate dincolo de limita de vârstă prevăzută statutar pentru pensionarea din oficiu. Potrivit textului însuși al acestei dispoziții, decizia pe care trebuie să o adopte AIPN competentă în privința unei astfel de cereri depinde exclusiv de interesul serviciului, fără ca AIPN să trebuiască să ia în considerare interesele funcționarului solicitant. Prin urmare, funcționarul nu trebuie să demonstreze AIPN existența interesului său personal de a rămâne în activitate, așa cum a făcut reclamantul în cadrul prezentei acțiuni, un asemenea interes fiind lipsit de relevanță în cadrul cererii sale.

55      Critica reclamantului întemeiată pe o eventuală încălcare de către AIPN a obligației sale de solicitudine nu poate fi, așadar, admisă.

–       Cu privire la pretinsa încălcare a principiilor egalității de tratament și bunei administrări și a articolului 5 din statut

56      Reclamantul afirmă că directorul general al DG „Întreprinderi și industrie” nu ar fi aprobat niciodată nicio cerere de menținere în activitate dincolo de limita de vârstă, contrar practicii celorlalte direcții generale, și că o astfel de împrejurare „suscită întrebări în ceea ce privește respectarea […] principiului egalității între funcționari, astfel cum este consacrat în special la articolul 5 din statut”.

57      Tribunalul constată că, dincolo de caracterul foarte general al afirmațiilor sale, reclamantul nu a expus niciun argument de drept în susținerea afirmației sale potrivit căreia, prin adoptarea deciziei în litigiu, AIPN nu ar fi respectat principiul egalității de tratament. El nu a încercat, în special, să demonstreze că ar fi fost tratat în mod mai puțin favorabil decât un alt funcționar care s‑ar fi aflat într‑o situație juridică asemănătoare cu a sa. Această critică nu poate decât să fie declarată inadmisibilă, conform articolului 35 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul de procedură aplicabil la momentul depunerii cererii introductive, devenit, după modificări, articolul 50 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul de procedură.

58      Situația este aceeași în privința argumentelor reclamantului întemeiate pe pretinsa încălcare a principiului bunei administrări, care este evocată la punctul 21 din cererea sa introductivă, fără nici cea mai mică expunere a motivelor sau a argumentelor de drept care ar putea să îi susțină poziția.

59      Prin urmare, este necesar să se respingă motivul unic al reclamantului ca vădit nefondat.

 Cu privire la concluziile referitoare la despăgubiri

60      Tribunalul constată că, deși reclamantul solicită repararea „prejudiciilor care [au] rezult[at] sau ar putea rezulta [din decizia din 28 martie 2014 și din nota din 7 aprilie 2014]”, cererea introductivă nu cuprinde nicio detaliere privind această cerere și nu precizează nici chiar natura, materială sau morală, a prejudiciului a cărui reparare este solicitată de reclamant, astfel încât concluziile referitoare la despăgubiri trebuie respinse ca inadmisibile.

61      În orice caz, din moment ce concluziile în anularea deciziilor contestate de reclamant au fost respinse, trebuie să se respingă și concluziile referitoare la despăgubiri, care urmăresc repararea prejudiciului despre care se pretinde că ar fi rezultat din deciziile menționate (a se vedea Hotărârea CT/EACEA, F‑36/13, EU:F:2013:190, punctele 79 și 80 și jurisprudența citată).

62      În consecință, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

63      Potrivit articolului 101 din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul 8 din titlul II din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte. În temeiul articolului 102 alineatul (1) din același regulament, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte propriile cheltuieli de judecată, dar să nu fie obligată decât la plata parțială a cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.

64      Rezultă din motivele enunțate în prezenta hotărâre că reclamantul a căzut în pretenții. În plus, Comisia a solicitat în mod expres în concluziile sale ca reclamantul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 102 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, reclamantul trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată și este obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie, inclusiv cele aferente procedurii măsurilor provizorii în cauza F‑36/14 R.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Domnul Bischoff suportă în întregime propriile cheltuieli de judecată și este obligat la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de Comisia Europeană.

Bradley

Kreppel

Rofes i Pujol

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 mai 2015.

Grefier

 

       Președinte

W. Hakenberg

 

       K. Bradley


* Limba de procedură: franceza.