Cerere de decizie preliminară introdusă de Sąd Najwyższy (Polonia) la 21 iulie 2023 – E. S.A./W. sp. z o.o. și Bank S.A.
(Cauza C-459/23, E.)
Limba de procedură: polona
Instanța de trimitere
Sąd Najwyższy
Părțile din procedura principală
Reclamantă: E. S.A.
Pârâte: W. sp. z o.o., Bank S.A.
Întrebările preliminare
Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție în cauza C-487/19, W.Ż., trebuie interpretat în sensul că desemnarea unui judecător al Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) pentru a se pronunța, temporar, într-o altă cameră a Curții Supreme, fără consimțământul acestuia, încalcă principiul inamovibilității și principiul independenței judecătorilor, prin analogie cu transferul unui judecător al unei instanțe de drept comun între două camere ale aceleiași instanțe, atunci când:
judecătorul este desemnat să se pronunțe în cauze a căror materie nu coincide cu competența materială a camerei în care judecătorul Curții Supreme a fost numit;
judecătorul nu dispune de o cale de atac împotriva unei astfel de desemnări, care să îndeplinească cerințele prevăzute la punctul 118 din Hotărârea în cauza C-487/19, W.Ż.;
dispoziția prim-președintelui Curții Supreme de desemnare pentru a se pronunța într-o altă cameră și dispoziția președintelui care conduce activitatea Camerei civile a Curții Supreme de repartizare a anumitor cauze au fost emise de persoane numite în funcția de judecător la Curtea Supremă în aceleași împrejurări ca în cauza C-487/19, W.Ż., și, în lumina jurisprudenței de până în prezent, procedurile judiciare în care sunt implicate astfel de persoane fie nu sunt valide, fie încalcă dreptul părții la un proces echitabil, prevăzut la articolul 6 din CEDO;
desemnarea unui judecător pentru a se pronunța, fără consimțământul său, pentru o perioadă limitată de timp, într-o altă cameră a Curții Supreme decât cea în care își desfășoară activitatea, rămânând în același timp obligat să se pronunțe în camera sa principală, nu are niciun temei în dreptul național;
desemnarea unui judecător pentru a se pronunța, fără consimțământul său, pentru o perioadă limitată de timp, într-o altă cameră a Curții Supreme decât cea în care își desfășoară activitatea conduce la o încălcare a articolului 6 litera (b) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru1 ?
Independent de răspunsul la prima întrebare, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din TUE trebuie interpretat în sensul că nu este o instanță „constituită prin lege” instanța constituită ca urmare a unei dispoziții a prim-președintelui Curții Supreme de desemnare pentru a se pronunța într-o altă cameră a Curții Supreme și a unei dispoziții a președintelui care conduce activitatea Camerei civile a Curții Supreme privind repartizarea anumitor cauze care au fost emise de persoane numite în funcția de judecător la Curtea Supremă în aceleași împrejurări ca în cauza C-487/19,W.Ż, în condițiile în care din jurisprudența de până în prezent rezultă că procedurile judiciare în care sunt implicate persoane astfel numite nu sunt valide sau încalcă dreptul părții la un proces echitabil, prevăzut la articolul 6 din CEDO?
În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ sau în cazul în care răspunsul la a doua întrebare este că instanța astfel constituită nu este o instanță „constituită prin lege”, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că judecătorii numiți la o instanță constituită în modul descris la întrebările 1 și 2 pot refuza să își desfășoare activitatea, inclusiv să se pronunțe, în cauza care le-a fost repartizată, considerând inexistentă dispoziția de desemnare la o altă cameră a Curții Supreme și de repartizare a anumitor cauze, sau trebuie să se pronunțe lăsând părților libertatea de a decide dacă vor eventual să atace hotărârea pronunțată invocând încălcarea dreptului părții la judecarea cauzei de o instanță care respectă cerințele de la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și de la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale?
În cazul în care se răspunde la întrebările de mai sus în sensul că instanța de trimitere este o instanță constituită prin lege în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 3 alineatul (3) litera (b), coroborat cu articolul 20 și cu articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale1 trebuie interpretate în sensul că o întreprindere publică în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (b) din această directivă, care desfășoară activitatea de vânzare angro și cu amănuntul de energie electrică, este obligată să achiziționeze în cadrul unei proceduri de achiziții publice certificatele verzi menționate la articolul 2 literele (k) și (l) din Directiva 2009/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare și ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE și 2003/30/CE2 ?
În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare, articolul 14 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2004/17 trebuie interpretat în sensul că un acord-cadru încheiat între o astfel de întreprindere și un producător de energie din surse regenerabile trebuie să fie încheiat în conformitate cu procedura prevăzută pentru achizițiile publice atunci când valoarea totală estimată (dar nespecificată în contract) a certificatelor verzi achiziționate în temeiul contractului depășește pragul prevăzut la articolul 16 litera (a) din această directivă, dar valoarea tranzacțiilor individuale efectuate în temeiul contractului nu depășește acest prag?
În cazul unor răspunsuri afirmative la întrebările 4 și 5, încheierea unui contract cu ignorarea completă a normelor privind achizițiile publice constituie un caz prevăzut la articolul 2d alineatul (1) litera (a) din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor1 sau este vorba despre o altă încălcare a dreptului Uniunii privind achizițiile publice care permite declararea nulității unui contract în afara procedurii prevăzute de legislația națională de transpunere a directivei menționate?
În cazul unor răspunsuri afirmative la întrebările 4-6, principiul general al interzicerii abuzului de drept trebuie interpretat în sensul că o întreprindere contractantă, în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/17, nu poate solicita rezilierea unui contract pe care l-a încheiat cu un furnizor cu încălcarea dispozițiilor naționale de transpunere a directivelor Uniunii privind achizițiile publice atunci când motivul real pentru care solicită rezilierea contractului nu este respectarea dreptului Uniunii, ci scăderea rentabilității executării acestuia de către întreprinderea contractantă?
____________
1 JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3.
1 JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3.
1 JO 2009, L 140, p. 16.
1 JO 1992, L 76, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 43.