Cauza C‑165/14

Alfredo Rendón Marín

împotriva

Administración del Estado

(cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo)

„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii – Articolele 20 și 21 TFUE – Directiva 2004/38/CE – Drept de ședere într‑un stat membru al unui resortisant al unui stat terț care are antecedente penale – Părinte care exercită în mod exclusiv autoritatea părintească în privința a doi copii minori, cetățeni ai Uniunii – Primul copil, cetățean al statului membru de reședință – Al doilea copil, cetățean al unui alt stat membru – Legislație națională care exclude acordarea unui permis de ședere acestui ascendent ca urmare a antecedentelor sale penale – Refuzul acordării dreptului de ședere care poate determina obligarea copiilor să părăsească teritoriul Uniunii”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 13 septembrie 2016

1.        Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Necesitatea unui litigiu pendinte în fața instanței de trimitere – Cereri formulate în cadrul acțiunii principale care nu au fost admise în întregime – Răspuns al Curții care rămâne util pentru soluționarea litigiului principal

(art. 267 TFUE)

2.        Întrebări preliminare – Competența Curții – Identificarea elementelor de drept al Uniunii pertinente – Reformularea întrebărilor

(art. 267 TFUE)

3.        Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Beneficiari – Cetățean al Uniunii minor care nu și‑a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație și a locuit întotdeauna în statul membru a cărui cetățenie o deține – Excludere

[Directiva 2004/92 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (1)]

4.        Cetățenia Uniunii – Dispozițiile tratatului – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică – Reglementare națională care exclude în mod automat, numai din cauza antecedentelor sale penale, acordarea unui permis de ședere unui resortisant al unui stat terț, părinte al unui copil minor cetățean al Uniunii care se află în întreținerea sa și care locuiește cu el în statul membru gazdă – Inadmisibilitate

[art. 21 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7 și art. 24 alin. (2); Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 28 alin. (1)]

5.        Cetățenia Uniunii – Dispozițiile tratatului – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică – Reglementare națională care exclude în mod automat, numai din cauza antecedentelor sale penale, acordarea unui permis de ședere unui resortisant al unui stat terț, părinte al unor copii minori cetățeni ai Uniunii care se află în întreținerea sa exclusivă – Refuzul dreptului de ședere care poate determina obligația ca acești copii să părăsească teritoriul Uniunii – Inadmisibilitate

[art. 20 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7 și art. 24 alin. (2)]

1.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 24-32)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 33 și 34)

3.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 40)

4.      Articolul 21 TFUE și Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale prin care se impune să se refuze în mod automat acordarea unui permis de ședere resortisantului unui stat terț, părinte al unui copil minor cetățean al Uniunii, resortisant al unui alt stat membru decât statul membru gazdă, care se află în întreținerea sa și care are reședința împreună cu acesta în statul membru gazdă, pentru simplul motiv că are antecedente penale.

Astfel, dreptul Uniunii se opune unei limitări a dreptului de ședere întemeiate pe considerații de prevenție generală și decise în scopul de a‑i descuraja pe alți străini, în special în cazul în care această măsură a fost pronunțată în mod automat în urma unei condamnări penale, fără a ține seama nici de conduita autorului infracțiunii, nici de pericolul pe care îl reprezintă pentru ordinea publică. Astfel, pentru a aprecia dacă o măsură de îndepărtare este proporțională cu scopul legitim urmărit, în speță protecția ordinii publice sau a siguranței publice, trebuie luate în considerare criteriile prevăzute la articolul 28 alineatul (1) din Directiva 2004/38, și anume durata șederii persoanei interesate pe teritoriul statului membru gazdă, vârsta acesteia, starea sa de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală în statul membru gazdă și intensitatea legăturilor sale cu țara sa de origine. Este important ca gradul de gravitate a infracțiunii să fie și el apreciat în cadrul principiului proporționalității. În această privință, conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, iar condiția referitoare la existența unei amenințări reale trebuie, în principiu, să fie îndeplinită în momentul în care intervine măsura în cauză.

În ceea ce privește, în plus, eventuala îndepărtare a resortisantului unui stat terț, trebuie, pe de o parte, să se ia în considerare drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte, în special dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este enunțat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și, pe de altă parte, să se respecte principiul proporționalității. Acest articol 7 din cartă trebuie examinat în raport cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă.

(a se vedea punctele 61, 62, 65-67 și 88 și dispozitivul)

5.      Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune să se refuze în mod automat acordarea unui permis de ședere resortisantului unui stat terț, părinte al unor copii minori cetățeni ai Uniunii în privința cărora exercită în mod exclusiv autoritatea părintească, pentru simplul motiv că acesta are antecedente penale, atunci când respectivul refuz are drept consecință faptul că acestor copii li se impune să părăsească teritoriul Uniunii Europene.

Astfel, deși articolul 20 TFUE nu afectează posibilitatea statelor membre de a invoca o excepție legată în special de menținerea ordinii publice și a siguranței publice, în măsura în care situația resortisantului menționat al unui stat terț intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, aprecierea acesteia trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este enunțat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acest articol trebuind examinat în raport cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă. În plus, fiind o justificare a unei derogări de la dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii sau al membrilor familiilor acestora, noțiunile „ordine publică” și „securitate publică” trebuie interpretate strict, astfel încât întinderea lor nu poate fi determinată în mod unilateral de statele membre fără controlul instituțiilor Uniunii.

Noțiunea „ordine publică” presupune, în orice caz, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății. În ceea ce privește noțiunea „securitate publică”, ea acoperă securitatea internă a unui stat membru și securitatea sa externă și, prin urmare, atingerea adusă funcționării instituțiilor și a serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirea populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranța publică. În acest context, în cazul în care refuzul dreptului de ședere se întemeiază pe existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa ordinii publice sau a securității publice, ținând seama de infracțiunile săvârșite de un resortisant al unui stat terț care exercită în mod exclusiv autoritatea părintească în privința unor copii, cetățeni ai Uniunii, un astfel de refuz ar fi conform cu dreptul Uniunii.

În schimb, această concluzie nu poate fi trasă în mod automat numai pe baza antecedentelor penale ale persoanei interesate. Aceasta poate decurge, după caz, numai dintr‑o apreciere concretă, efectuată de instanța națională, a tuturor împrejurărilor actuale și pertinente ale speței, în lumina principiului proporționalității, a interesului superior al copilului și a drepturilor fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte. Această apreciere trebuie să ia astfel în considerare, printre altele, conduita persoanei în cauză, durata și caracterul legal al șederii persoanei interesate pe teritoriul statului membru în cauză, natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, gradul de periculozitate prezent a persoanei interesate pentru societate, vârsta copiilor în cauză și starea lor de sănătate, precum și situația lor familială și economică.

(a se vedea punctele 81-88 și dispozitivul)