Cauzele conexate C‑225/19 și C‑226/19
R.N.N.S.
și
K.A.
împotriva
Minister van Buitenlandse Zaken
(cereri de decizie preliminară
formulate de Rechtbank Den Haag zittingsplaats Haarlem)
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 24 noiembrie 2020
„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Codul comunitar de vize – Regulamentul (CE) nr. 810/2009 – Articolul 32 alineatele (1)-(3) – Decizie de respingere a cererii de viză – Anexa VI – Formular standard – Motivare – Amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă sau sănătatea publică sau pentru relațiile internaționale ale unuia sau mai multor state membre – Articolul 22 – Procedură de consultare prealabilă a autorităților centrale ale altor state membre – Obiecție cu privire la eliberarea unei vize – Cale de atac împotriva unei decizii de respingere a cererii de viză – Întinderea controlului jurisdicțional – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la o cale de atac efectivă”
1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica vizelor – Codul comunitar de vize – Regulamentul nr. 810/2009 – Proceduri și condiții de eliberare a vizelor uniforme – Respingerea cererilor de viză – Motiv – Solicitant considerat drept o amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă sau sănătatea publică sau pentru relațiile internaționale ale unuia sau mai multor state membre – Cale de atac împotriva acestei decizii – Dreptul la o cale de atac efectivă – Conținutul obligației de motivare – Întinderea controlului jurisdicțional
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Regulamentul nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 610/2013, art. 32 alin. (1) lit. (a) punctul (vi) și alin. (2) și (3)]
(a se vedea punctele 42, 43, 45, 46, 48-52 și 56 și dispozitivul)
2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica vizelor – Codul comunitar de vize – Regulamentul nr. 810/2009 – Proceduri și condiții de eliberare a vizelor uniforme – Respingerea cererilor de viză – Cale de atac împotriva acestei decizii – Aplicarea modalităților procedurale naționale – Principiul autonomiei procedurale – Respectarea principiilor echivalenței și efectivității
[Regulamentul nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 32 alin. (3)]
(a se vedea punctul 53)
Rezumat
Un stat membru care adoptă o decizie de respingere a unei cereri de viză „Schengen” ca urmare a unei obiecții formulate de un alt stat membru trebuie să indice, în această decizie, identitatea statului membru în cauză, precum și motivul de refuz specific întemeiat pe această obiecție, însoțit, dacă este cazul, de motivele obiecției menționate
Un resortisant egiptean, cu reședința în țara sa de origine (cauza C‑225/19), și o resortisantă siriană, cu reședința în Arabia Saudită (cauza C‑226/19), au formulat cereri de viză „Schengen”(1) la Minister van Buitenlandse Zaken (ministrul afacerilor externe, Țările de Jos, denumit în continuare „ministrul”), pentru a‑i putea vizita pe membri ai familiilor lor respective, care aveau reședința în Țările de Jos. Cu toate acestea, cererile lor au fost respinse și, în conformitate cu Codul de vize, această respingere le‑a fost comunicată prin intermediul unui formular standard(2), care cuprinde 11 căsuțe ce trebuie bifate în funcție de motivul reținut. În speță, dat fiind că a fost bifată a șasea căsuță, respingerea cererilor de viză se explica prin faptul că persoanele interesate au fost considerate o amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale unui stat membru(3). Această respingere a cererilor de viză era urmarea unor obiecții formulate de Ungaria și de Republica Federală Germania, consultate în prealabil de autoritățile neerlandeze în cadrul procedurii prevăzute de Codul de vize(4). Cu toate acestea, în formular nu a fost oferită persoanelor interesate nicio precizare cu privire la identitatea respectivelor state membre, cu privire la motivul de refuz exact reținut dintre cele patru posibile (amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale) ori cu privire la motivele pentru care au fost considerate drept o astfel de amenințare.
Persoanele interesate au introdus o contestație la ministru, care a fost respinsă. Ele au formulat atunci o cale de atac(5) la Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Haarlem (Tribunalul din Haga, cu sediul în Haarlem, Țările de Jos), susținând printre altele că nu au beneficiat de protecție jurisdicțională efectivă, dat fiind că le‑a fost imposibil să conteste aceste decizii pe fond. Instanța menționată a decis să adreseze Curții întrebări referitoare, pe de o parte, la motivarea pe care trebuie să o cuprindă o decizie de respingere a unei cereri de viză, atunci când această respingere este justificată de o obiecție formulată de un alt stat membru, precum și, pe de altă parte, la posibilitatea de a supune acest motiv de respingere unui control jurisdicțional, în cadrul căii de atac împotriva deciziei de respingere a unei cereri de viză, și la întinderea unui asemenea control.
Aprecierea Curții
În primul rând, Curtea statuează că statul membru care a adoptat o decizie de respingere a unei cereri de viză ca urmare a unei obiecții formulate de un alt stat membru trebuie să indice, în această decizie, identitatea acestui din urmă stat membru, precum și motivul de refuz specific întemeiat pe această obiecție, însoțit, dacă este cazul, de esența motivelor obiecției menționate.
În această privință, Curtea subliniază că caracteristicile unei căi de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de viză trebuie să fie determinate în conformitate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care garantează dreptul la o cale de atac efectivă. Or, în temeiul acestuia, persoana interesată trebuie să poată cunoaște motivele deciziei luate în privința sa fie chiar din cuprinsul deciziei, fie dintr‑o comunicare a acestor motive făcută la cererea sa. Pe de altă parte, Curtea reține că, chiar dacă motivarea care corespunde celei de a șasea căsuțe din formularul standard este predefinită, autoritatea națională competentă este obligată să indice informațiile necesare în rubrica intitulată „Observații”. În plus, Curtea arată că există un nou formular standard în care diferitele motive de refuz posibile, menționate în trecut în mod nediferențiat, sunt în prezent diferențiate unele de altele(6).
În al doilea rând, Curtea statuează că instanțele statului membru care a adoptat o decizie de respingere a unei cereri de viză ca urmare a unei obiecții formulate de un alt stat membru nu pot examina pe fond legalitatea acestei obiecții. Prin urmare, statului membru care adoptă o decizie de respingere a cererii de viză trebuie de asemenea să precizeze, în această decizie, autoritatea căreia solicitantul i se poate adresa pentru soluționarea căilor de atac disponibile în această privință în statul membru care a formulat o obiecție.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a subliniat mai întâi că, desigur, controlul jurisdicțional efectuat de instanțele statului membru care a luat decizia de respingere a cererii de viză are ca obiect examinarea legalității acestei decizii. Totuși, autoritățile naționale competente beneficiază, cu ocazia examinării cererilor de viză, de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește condițiile de aplicare a motivelor de refuz prevăzute de Codul de vize și evaluarea faptelor relevante. Controlul jurisdicțional al acestei marje de apreciere se limitează, așadar, la a verifica dacă decizia atacată se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă și la a se asigura că aceasta nu este afectată de o eroare vădită. În această privință, atunci când respingerea cererii de viză este justificată de faptul că un alt stat membru s‑a opus eliberării sale, aceste instanțe trebuie să aibă posibilitatea de a se asigura că procedura de consultare prealabilă a celorlalte state membre prevăzută de Codul de vize a fost aplicată în mod corect, în special de a verifica dacă solicitantul a fost identificat în mod corect ca fiind vizat de obiecția în cauză. În plus, instanțele respective trebuie să poată verifica faptul că garanțiile procedurale, precum obligația de motivare, au fost respectate. În schimb, controlul pe fond al obiecției formulate de un alt stat membru este de competența instanțelor naționale ale acestui alt stat membru.