HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea extinsă)
19 aprilie 2023(*)
„Funcție publică – Funcționari – Criza sanitară legată de pandemia de COVID‑19 – Decizie de aprobare a exercitării activității cu normă redusă pentru a se ocupa de rude în afara locului de repartizare – Lipsa posibilității de a practica telemunca în afara locului de repartizare cu normă întreagă – Neregularitatea procedurii precontencioase – Decizie prin care se admite o cerere de muncă cu normă redusă – Lipsa interesului de a exercita acțiunea – Inadmisibilitate – Remunerație – Suspendarea indemnizației de expatriere – Articolele 62 și 69 din statut – Încălcarea articolului 4 din anexa VII la statut”
În cauza T‑39/21,
PP,
PQ,
PR,
PS,
PT,
reprezentați de M. Casado García‑Hirschfeld, avocat,
reclamanți,
împotriva
Parlamentului European, reprezentat de S. Seyr, D. Boytha și M. Windisch, în calitate de agenți,
pârât,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă),
compus, la deliberări, din domnii R. da Silva Passos, președinte, și V. Valančius, doamna I. Reine (raportoare) și domnii L. Truchot și M. Sampol Pucurull, judecători,
grefier: doamna H. Eriksson, administratoare,
având în vedere faza scrisă a procedurii,
în urma ședinței din 14 iulie 2022,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamanții, PP, PS, PQ, PR și PT, solicită în esență, pe de o parte, anularea Deciziilor Parlamentului European din 14 aprilie 2020 de autorizare a lui PQ și a lui PS să își exercite activitatea cu normă redusă în afara locului lor de repartizare ca urmare a pandemiei de COVID-19, din 18 mai 2020 de autorizare a lui PP să își exercite activitatea cu normă redusă în afara locului său de repartizare ca urmare a pandemiei de COVID-19 (denumite în continuare, împreună, „deciziile de aprobare a activității cu normă redusă”), din 7, 15, 16 aprilie și din 19 mai 2020 prin care plata indemnizației de expatriere a reclamanților în perioada de muncă în afara locului lor de repartizare a fost suspendată (denumite în continuare, împreună, „deciziile de suspendare a indemnizației de expatriere”), precum și din 6 mai 2020 de recuperare a sumelor plătite în plus lui PR și PT (denumite în continuare, împreună, „deciziile de restituire a plăților nedatorate”) și, pe de altă parte, repararea prejudiciilor pe care aceștia le‑ar fi suferit ca urmare a acestor decizii.
I. Istoricul cauzei
2 Reclamanții sunt funcționari la Parlamentul European. La angajarea lor în muncă, acestora le‑a fost acordat beneficiul indemnizației de expatriere.
3 La 11 martie 2020, din cauza nivelurilor alarmante de răspândire și de severitate ale bolii cauzate de coronavirus generate de virusul SARS‑CoV-2, și anume COVID-19, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat că epidemia de COVID-19 constituie o pandemie ca urmare a creșterii rapide a numărului de cazuri în afara Chinei și a numărului tot mai mare de țări afectate.
4 Prin e‑mailul din aceeași zi, secretarul general al Parlamentului (denumit în continuare „secretarul general”) i‑a informat pe toți membrii personalului că, având în vedere situația sanitară, a dat instrucțiuni directorilor generali să introducă telemunca pentru toți colegii a căror prezență fizică în incintele Parlamentului nu era absolut indispensabilă, în limita a 70 % din timpul de lucru. E‑mailul preciza de asemenea că această măsură urma să producă efecte la 16 martie 2020 și că, în funcție de evoluția situației, telemunca ar putea ajunge la 100 % din timpul de lucru.
5 La 16 martie 2020, secretarul general a informat membrii personalului că, ținând seama de evoluția situației sanitare, timpul de telemuncă al colegilor a căror prezență fizică în incintele Parlamentului nu era indispensabilă și care practicau deja telemunca în limita a 70 % crescuse la 100 %.
6 La 19 martie 2020, secretarul general a adresat un e‑mail tuturor membrilor personalului în temeiul căruia, în contextul pandemiei de COVID-19, aceștia din urmă erau autorizați să lucreze cu jumătate de normă pentru a se putea ocupa de rudele în linie directă. Contrar practicii obișnuite, această muncă cu jumătate de normă putea fi efectuată din orice stat membru al Uniunii Europene în funcție de reședința stabilită a rudelor de care funcționarul sau agentul dorea să se ocupe. Această decizie a intrat în vigoare imediat și trebuia să se aplice atât timp cât ar dura pandemia de COVID-19.
7 La 31 martie 2020, secretarul general a adoptat o nouă decizie referitoare la munca temporară cu normă redusă în afara locului de repartizare pentru motive familiale ca urmare a pandemiei de COVID-19 (denumită în continuare „Decizia secretarului general din 31 martie 2020”). Această decizie, care a înlocuit decizia referitoare la munca cu jumătate de normă din 19 martie 2020, avea următorul cuprins:
„[A]vând în vedere articolul 234 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Parlamentului European:
Colegii care doresc să se ocupe mai mult de rudele în linie directă, precum părinții, copiii sau soțul lor pe durata acestei situații deosebite cauzate de COVID-19, sunt autorizați să lucreze cu normă redusă (75 %).
Contrar practicii obișnuite, această muncă cu normă redusă poate fi efectuată din orice stat membru al Uniunii Europene în funcție de reședința stabilită a acestor rude și, până la sfârșitul perioadei de tranziție, la 31 decembrie 2020, din Regatul Unit.
Vă rugăm să înaintați o cerere oficială directorului dumneavoastră de resurse umane cât mai curând posibil înainte de data de începere solicitată.
Cererea trebuie să specifice numele rudei, legătura de familie, precum și perioada solicitată.
Pentru perioada acoperită de aprobare, membrul personalului va avea dreptul la 75 % din remunerația sa. Se aplică articolul 3 din anexa IVa la Statutul [funcționarilor Uniunii Europene]. Nu pot fi acordate nici indemnizația de expatriere și nici indemnizația de reședință în afara țării de origine prevăzute la articolul 4 din anexa VII la statut.
Această decizie se aplică funcționarilor angajați de secretariatul Parlamentului.
Ea se aplică prin analogie funcționarilor care au părăsit locul de repartizare și sunt în măsură să lucreze la distanță. În acest caz, autoritatea împuternicită să facă numiri poate adopta o decizie fără o cerere formală.
În ceea ce privește cererile depuse în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Normele interne privind exercitarea activității cu normă redusă, autoritatea împuternicită să facă numiri își rezervă dreptul de a le refuza.
Aprobarea de a lucra cu normă redusă se acordă pentru o perioadă de trei luni, care poate fi reînnoită.
Prezenta decizie intră în vigoare la 1 aprilie 2020 și se va aplica atât timp cât va dura pandemia de Covid-19. Aceasta înlocuiește decizia din 19 martie 2020.”
A. Cu privire la situația lui PP
8 PP este funcționar la Parlament în Luxemburg (Luxemburg).
9 La 14 martie 2020, având în vedere închiderea iminentă a internatului unde studia fiul său, PP s‑a deplasat în Ungaria împreună cu familia sa pentru a se alătura acestuia.
10 La 12 mai 2020, având în vedere Decizia secretarului general din 31 martie 2020, PP a introdus o cerere prin care a solicitat aprobarea exercitării activității sale cu normă redusă din Ungaria în limita a 75 %, cu efect retroactiv, de la 1 aprilie 2020. La 18 mai 2020, această cerere a fost admisă pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie și 30 iunie 2020.
11 La 18 mai 2020, PP și‑a reluat activitatea cu normă întreagă în Luxemburg.
12 Prin decizia din 19 mai 2020, în urma cererii formulate de PP menționate la punctul 10 de mai sus și ca o consecință directă a aplicării Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, șeful unității „Drepturi individuale” din cadrul Direcției Generale (DG) „Resurse umane” a Parlamentului a suspendat indemnizația de expatriere a acestuia din urmă începând de la 1 aprilie 2020 pentru perioada în care fusese autorizat să își exercite activitatea cu normă redusă în Ungaria.
13 La 12 iunie 2020, PP a introdus o reclamație îndreptată printre altele împotriva deciziilor menționate la punctele 10 și 12 de mai sus.
14 La 27 octombrie 2020, secretarul general, în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri (AIPN), a respins reclamația formulată de PP în măsura în care aceasta era îndreptată împotriva deciziilor menționate la punctele 10 și 12 de mai sus.
B. Cu privire la situația lui PQ
15 PQ este funcționară la Parlament în Luxemburg.
16 La 10 martie 2020, PQ s‑a deplasat în Danemarca cu avionul, înainte de impunerea primelor restricții de călătorie în Uniune ca urmare a pandemiei de COVID-19. Întoarcerea sa, prevăzută pentru data de 22 martie 2020, nu a putut avea loc din cauza anulării tuturor zborurilor dintre Luxemburg și Danemarca. Având în vedere dorința sa de a rămâne alături de soțul său, considerat persoană cu risc în fața virusului, PQ a fost în mod excepțional autorizată să lucreze temporar din Danemarca, până la adoptarea unor măsuri generale de către Parlament cu privire la situația sanitară.
17 La 6 aprilie 2020, ținând seama de Decizia secretarului general din 31 martie 2020, PQ a introdus o cerere prin care a solicitat aprobarea exercitării activității sale cu normă redusă din Danemarca în limita a 75 %, pentru o perioadă de trei luni începând de la 1 aprilie 2020.
18 La 14 aprilie 2020, directorul general al DG „Traducere” din cadrul Parlamentului a admis cererea de muncă cu normă redusă formulată de PQ în limita a 75 % pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie și 30 iunie 2020.
19 La 15 aprilie 2020, în urma cererii formulate de PQ menționate la punctul 17 de mai sus și ca o consecință directă a aplicării Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, șeful unității „Drepturi individuale” din cadrul DG „Resurse umane” a Parlamentului a suspendat indemnizația de expatriere a acesteia din urmă începând de la 1 aprilie 2020 pentru durata perioadei de muncă cu normă redusă în Danemarca ce i‑a fost acordată.
20 La 27 mai 2020, PQ a introdus o reclamație împotriva deciziilor menționate la punctele 17 și 19 de mai sus.
21 La 1 iulie 2020, PQ și‑a reluat activitatea cu normă întreagă în Luxemburg.
22 La 16 octombrie 2020, secretarul general, în calitatea sa de AIPN, a respins reclamația formulată de PQ.
C. Cu privire la situația lui PR
23 PR este funcționară la Parlament în Luxemburg.
24 La 27 martie 2020, aceasta s‑a deplasat în Franța pentru a se ocupa de părinții săi.
25 La 2 aprilie 2020, în urma adoptării Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, PR a introdus o cerere prin care a solicitat aprobarea exercitării activității sale cu normă redusă în limita a 75 % pentru o perioadă de trei luni, care a fost admisă prin decizia din aceeași zi.
26 Prin decizia din 7 aprilie 2020, în urma cererii formulate de PR menționate la punctul 25 de mai sus și ca o consecință directă a aplicării Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, șeful unității „Drepturi individuale” din cadrul DG „Resurse umane” a Parlamentului a suspendat indemnizația de expatriere a acesteia din urmă începând de la 2 aprilie 2020 pentru durata perioadei de muncă cu normă redusă ce i‑a fost acordată.
27 Prin e‑mailul din 6 mai 2020, PR a fost informată că, în urma modificării timpului său de lucru ca urmare a pandemiei de COVID-19, ea a primit fără a fi datorată o sumă în cuantum de 2 173,40 euro și că aceasta va fi recuperată printr‑o reținere din remunerația sa aferentă lunii mai 2020.
28 La 3 iunie 2020, PR a introdus o reclamație împotriva deciziei de suspendare a indemnizației sale de expatriere și a deciziei de restituire a plăților nedatorate, menționate la punctul 26 și, respectiv, 27 de mai sus.
29 La 1 iulie 2020, PR a revenit în Luxemburg.
30 La 22 octombrie 2020, secretarul general, în calitatea sa de AIPN, a respins reclamația formulată de PR.
D. Cu privire la situația lui PS
31 PS este funcționar la Parlament în Luxemburg.
32 La sfârșitul lunii martie 2020, acesta s‑a deplasat în Malta pentru a se putea ocupa de fiica sa.
33 La 7 aprilie 2020, având în vedere Decizia secretarului general din 31 martie 2020, PS a introdus o cerere prin care a solicitat aprobarea exercitării activității sale cu normă redusă în Malta în limita a 75 %. Această cerere a fost admisă la data de 14 aprilie 2020, pentru o perioadă de trei luni cuprinsă între 23 martie și 23 iunie 2020.
34 Prin decizia din 15 aprilie 2020, în urma cererii formulate de PS menționate la punctul 33 de mai sus și ca o consecință directă a aplicării Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, șeful unității „Drepturi individuale” din cadrul DG „Resurse umane” a Parlamentului a suspendat indemnizația de expatriere a acestuia din urmă începând de la 23 martie 2020 pentru perioada în care și‑ar exercita activitatea cu normă redusă în Malta.
35 La 4 iulie 2020, PS și‑a reluat activitatea cu normă întreagă în Luxemburg.
36 La 13 iulie 2020, PS a introdus o reclamație împotriva deciziilor menționate la punctele 33 și 34 de mai sus.
37 Prin decizia din 24 noiembrie 2020, transmisă prin scrisoare lui PS la data de 2 decembrie 2020, secretarul general, în calitatea sa de AIPN, a respins reclamația formulată de PS.
E. Cu privire la situația lui PT
38 PT este funcționară la Parlament în Bruxelles (Belgia).
39 La 13 martie 2020, PT s‑a deplasat în Irlanda pentru a se alătura copiilor săi.
40 La 14 aprilie 2020, PT a introdus o cerere prin care a solicitat aprobarea exercitării activității sale cu normă redusă în Irlanda în limita a 75 %, în temeiul Deciziei secretarului general din 31 martie 2020. Această cerere a fost admisă în aceeași zi, pentru o perioadă începând de la 15 aprilie 2020.
41 Prin decizia din 16 aprilie 2020, în urma cererii formulate de PT menționate la punctul 40 de mai sus și ca o consecință directă a aplicării Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, șeful unității „Drepturi individuale” din cadrul DG „Resurse umane” a Parlamentului a suspendat indemnizația de expatriere a acesteia din urmă începând de la 15 aprilie 2020, pentru perioada în care și‑ar exercita activitatea cu normă redusă în Irlanda.
42 Prin e‑mailul din 6 mai 2020, PT a fost informată că, în urma modificării timpului său de lucru ca urmare a pandemiei de COVID-19, ea a primit se fără a fi datorată o sumă într‑un cuantum de 931,01 euro și aceasta va fi recuperată printr‑o reținere din remunerația sa aferentă lunii mai 2020.
43 La 23 iunie 2020, PT a introdus o reclamație împotriva deciziei de suspendare a indemnizației sale de expatriere, menționată la punctul 41 de mai sus, și a solicitat anularea tuturor efectelor acesteia.
44 Prin decizia din 27 octombrie 2020, primită de PT la 20 decembrie 2020, secretarul general, în calitatea sa de AIPN, a respins reclamația acesteia din urmă.
II. Concluziile părților
45 Reclamanții solicită în esență Tribunalului:
– anularea, în primul rând, a deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă, în al doilea rând, a deciziilor de suspendare a indemnizației de expatriere și, în al treilea rând, a deciziilor de restituire a plăților nedatorate (denumite în continuare, împreună, „deciziile atacate”);
– anularea, în măsura în care este necesar, a deciziilor prin care Parlamentul a respins reclamațiile pe care le formulaseră împotriva deciziilor atacate;
– obligarea Parlamentului la repararea prejudiciului moral suferit, evaluat ex aequo et bono la 1 000 euro pentru fiecare dintre ei;
– obligarea Parlamentului la repararea prejudiciului material suferit care corespunde unui procent de 25 % din remunerațiile lor respective, precum și la plata dobânzilor compensatorii și a dobânzilor de întârziere acumulate;
– obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.
46 Parlamentul solicită în esență Tribunalului:
– respingerea cererii de reparare a prejudiciului moral ca fiind în parte inadmisibilă și în parte nefondată;
– respingerea acțiunii ca fiind, în orice caz, neîntemeiată;
– obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
III. În drept
A. Cu privire la concluziile în anulare
1. Cu privire la obiectul concluziilor în anulare
47 Prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, reclamanții solicită anularea, în măsura în care este necesar, a deciziilor prin care Parlamentul le‑a respins reclamația.
48 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, reclamația administrativă, astfel cum a fost prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut, și respingerea acesteia, explicită sau implicită, fac parte integrantă dintr‑o procedură complexă și nu constituie decât o condiție prealabilă pentru sesizarea instanței. În aceste condiții, acțiunea, chiar dacă este în mod oficial îndreptată împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu privire la actul împotriva căruia a fost depusă reclamația, cu excepția situației în care respingerea reclamației ar avea un conținut diferit de cel al actului împotriva căruia a fost formulată (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctul 70 și jurisprudența citată).
49 Astfel, o decizie explicită de respingere a unei reclamații poate, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă caracter de confirmare a actului contestat. Această situație se regăsește atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației persoanei interesate, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea reclamației constituie un act supus controlului instanței, pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat, respectiv îl consideră un act care lezează și care se substituie acestuia din urmă (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctul 71 și jurisprudența citată).
50 În speță, decizia de respingere a reclamației formulate de PP în măsura în care era îndreptată împotriva Deciziei din 18 mai 2020 de aprobare a activității cu normă redusă și a Deciziei din 19 mai 2020 de suspendare a indemnizației de expatriere care îl vizează nu face, în măsura în care prin aceasta se respinge reclamația îndreptată împotriva celor două decizii, decât să le confirme pe acestea din urmă.
51 În plus, deciziile de respingere a reclamațiilor formulate de PS, precum și de PR și PT nu fac decât să confirme deciziile împotriva cărora era îndreptată fiecare dintre aceste reclamații, precizând motivele care vin în sprijinul acestora.
52 Astfel, concluziile în anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor formulate de PP și PS, precum și de PR și PT sunt lipsite de conținut autonom în raport cu deciziile atacate menționate la punctul 50 de mai sus și, prin urmare, nu este necesar să se statueze în mod specific cu privire la acestea. Totuși, în cadrul examinării legalității fiecăreia dintre deciziile atacate, este necesar să se ia în considerare motivarea care figurează în decizia de respingere a reclamației, apreciindu‑se că această motivare coincide cu cea din decizia atacată în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2019, Wattiau/Parlamentul, T‑737/17, EU:T:2019:273, punctul 43 și jurisprudența citată).
53 În decizia de respingere a reclamației formulate de PQ, secretarul general a examinat nu numai reclamația îndreptată în esență împotriva deciziei din 14 aprilie 2020 de aprobare a activității cu normă redusă a acesteia, ci și cererea, formulată pentru prima dată în reclamația sa, prin care a solicitat aprobarea exercitării, în viitor, a activității sale cu normă întreagă în afara locului său de repartizare. Din economia acestei decizii reiese că secretarul general a respins cererea respectivă pentru aceleași motive ca și cele pe care le invocă în susținerea respingerii reclamației.
54 Astfel, în măsura în care respinge cererea de muncă cu normă întreagă în afara locului de repartizare, decizia de respingere a reclamației formulate de PQ nu poate avea un caracter de confirmare a actului contestat și constituie, în consecință, un act supus controlului Tribunalului.
2. Cu privire la admisibilitate
a) Cu privire la admisibilitatea concluziilor în anulare în general
55 Parlamentul consideră că cererea introductivă este lipsită de claritate în ceea ce privește deciziile vizate de diferitele motive ale cererii de anulare. Acesta are astfel îndoieli cu privire la respectarea cerințelor de claritate impuse de articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
56 Parlamentul apreciază de asemenea că, în replică, reclamanții au extins domeniul de aplicare al excepției de nelegalitate a Deciziei secretarului general din 31 martie 2020 la al doilea, al treilea și al patrulea motiv, invocate pentru a contesta legalitatea deciziilor atacate. O astfel de clarificare în stadiul replicii ar echivala cu o modificare a cererii introductive, care ar fi inadmisibilă.
57 Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă de instanță trebuie să cuprindă obiectul litigiului și o expunere sumară a motivelor invocate. Potrivit jurisprudenței, aceste indicații trebuie să fie suficient de clare și de precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să își exercite controlul, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2019, Fleig/SEAE, T‑492/17, EU:T:2019:211, punctul 41 (nepublicată)].
58 Pe de altă parte, prezentarea motivelor mai degrabă prin conținutul lor decât prin calificarea lor legală poate fi suficientă, cu condiția însă ca motivele menționate să rezulte din cererea introductivă cu suficientă claritate (Hotărârea din 13 mai 2020, Agmin Italy/Comisia, T‑290/18, nepublicată, EU:T:2020:196, punctul 96). În plus, o excepție de nelegalitate este invocată în mod implicit în măsura în care reiese într‑un mod relativ clar că reclamantul formulează în fapt o astfel de critică (a se vedea Hotărârea din 30 iunie 2021, GY/BCE, T‑746/19, nepublicată, EU:T:2021:390, punctul 21 și jurisprudența citată).
59 În speță, deși este adevărat că textul cererii introductive nu desemnează întotdeauna în mod explicit actele împotriva cărora sunt îndreptate diferitele motive și argumente, reiese totuși în mod clar din cuprinsul punctelor 2-6 din cererea introductivă, precum și din concluziile acesteia că deciziile vizate de cererea de anulare sunt deciziile atacate, astfel cum sunt definite la punctul 45 de mai sus, precum și, în măsura în care este necesar, în esență, deciziile prin care se respinge reclamația fiecăruia dintre reclamanți împotriva acestor decizii. Reclamanții au confirmat de altfel în replică faptul că deciziile respective formau obiectul litigiului, fapt de care Parlamentul a luat act în duplică.
60 În plus, reiese în mod suficient de clar din cererea introductivă și din replică că primul motiv privește o excepție de nelegalitate a Deciziei secretarului general din 31 martie 2020.
61 Al doilea motiv privește în același timp legalitatea Deciziei secretarului general din 31 martie 2020 și pe cea a deciziilor atacate. Deși, în replică, se arată că al doilea aspect al celui de al doilea motiv nu este invocat decât în cazul în care excepția de nelegalitate a Deciziei secretarului general din 31 martie 2020 ar fi respinsă, nu este mai puțin adevărat că argumentele dezvoltate în cadrul acestui aspect privesc de asemenea legalitatea deciziei menționate.
62 De asemenea, din argumentele invocate în cadrul celui de al treilea motiv, atât în cererea introductivă, cât și în replică, reiese că reclamanții contestă legalitatea deciziilor atacate pentru motivul că acestea ar fi fost adoptate cu încălcarea, pe de o parte, a principiilor egalității de tratament și nediscriminării și, pe de altă parte, a principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine. După cum au confirmat reclamanții în ședință, aceste critici vizează, în mod similar în cererea introductivă și în replică, legalitatea deciziilor atacate.
63 Pe de altă parte, al patrulea motiv, referitor la nerespectarea condițiilor prevăzute la articolul 85 din statut pentru recuperarea sumelor plătite fără a fi datorate unui funcționar sau unui agent, este invocat cu titlu subsidiar, pentru cazul în care primele trei motive ar fi respinse. Acest motiv privește numai legalitatea deciziilor de restituire a plăților nedatorate.
64 Prin urmare, contrar celor susținute de Parlament, trebuie să se constate că cerințele articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură au fost respectate în speță și că replica nu cuprinde nicio modificare a domeniului de aplicare al excepției de nelegalitate a Deciziei secretarului general din 31 martie 2020.
b) Cu privire la admisibilitatea concluziilor în anularea deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă și a deciziei de respingere a reclamației formulate de PQ în măsura în care respinge cererea de muncă cu normă întreagă a acesteia
65 În cadrul răspunsurilor sale la măsurile de organizare a procedurii, Parlamentul contestă admisibilitatea concluziilor în anularea deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă. Astfel, Parlamentul consideră printre altele că, prin adoptarea acestor decizii, ar fi admis cererile formulate de PP, de PS și de PQ, astfel încât acești reclamanți nu ar avea niciun interes de a exercita acțiunea împotriva deciziilor menționate.
66 Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că numai PP, PS și PQ solicită anularea deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă adoptate în privința lor.
67 Trebuie amintit că o acțiune în anulare nu este admisibilă decât în măsura în care reclamanta, persoană fizică sau juridică, justifică un interes născut și actual să obțină anularea actului atacat. Un astfel de interes presupune ca, printre altele, actul atacat să creeze un prejudiciu persoanei care a formulat acțiunea și, prin urmare, anularea acestui act să fie susceptibilă să îi aducă un avantaj. Prin urmare, un act care dă în întregime satisfacție persoanei respective nu poate, prin definiție, să îi creeze un prejudiciu, iar această persoană nu are interes să solicite anularea actului [a se vedea Hotărârea din 1 februarie 2012, mtronix/OAPI – Growth Finance (mtronix), T‑353/09, nepublicată, EU:T:2012:40, punctul 16 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2009, TF1/Comisia, T‑354/05, EU:T:2009:66, punctul 85 și jurisprudența citată].
68 În speță, trebuie să se constate că deciziile de aprobare a activității cu normă redusă ale PP, PS și PQ au fost adoptate la cererea acestora, pe baza Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, pentru a se putea alătura rudelor lor în afara locului lor de repartizare, și că Parlamentul a admis în totalitate aceste cereri.
69 Având în vedere că Parlamentul a dat satisfacție reclamanților în cauză, aceștia nu au un interes de a solicita anularea deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă, astfel încât concluziile lor în acest scop trebuie respinse ca fiind inadmisibile.
70 Desigur, reclamanții au arătat că fuseseră constrânși să introducă o cerere de muncă cu normă redusă pe baza Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, din moment ce această decizie constituia singura posibilitate de a‑și părăsi locul de repartizare pentru a se alătura rudelor lor, continuând în același timp să lucreze.
71 Cu toate acestea, deși este adevărat că nu exista nicio decizie a secretarului general al Parlamentului care să ofere funcționarilor posibilitatea de a formula o cerere pentru a putea lucra cu normă întreagă în afara locului lor de repartizare, nu este mai puțin adevărat că reclamanții dispuneau de posibilitatea de a sesiza AIPN cu o cerere în acest sens, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, expunând în același timp motivele speciale ale cererii lor.
72 Prin urmare, concluziile în anularea deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă trebuie respinse ca fiind inadmisibile.
73 Pe de altă parte, după cum reiese din cuprinsul punctelor 53 și 54 de mai sus, în reclamația sa, PQ a solicitat Parlamentului să poată beneficia de posibilitatea de a lucra cu normă întreagă în afara locului său de repartizare. Prin urmare, aceasta a sesizat AIPN cu o cerere prin care o invita să adopte o decizie în privința sa, în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, cerere care a fost respinsă în decizia de respingere a reclamației sale.
74 În aceste condiții, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, admisibilitatea unei acțiuni formulate în fața Tribunalului, în temeiul articolului 270 TFUE și al articolului 91 din statut, este condiționată de desfășurarea legală a procedurii precontencioase și de respectarea termenelor pe care le prevede (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctul 64 și jurisprudența citată). În special, orice acțiune împotriva unui act care lezează ce emană de la AIPN trebuie, ca regulă generală, să fie precedată în mod imperativ de o reclamație precontencioasă care a făcut obiectul unei decizii explicite sau implicite de respingere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 martie 2000, Rudolph/Comisia, T‑197/98, EU:T:2000:86, punctul 53).
75 Or, în speță, PQ nu a introdus o reclamație împotriva deciziei de respingere a cererii sale de muncă cu normă întreagă, astfel cum figurează în decizia explicită de respingere a reclamației în cauză. Întrucât procedura precontencioasă obligatorie nu a fost respectată, acțiunea în anulare împotriva acestei decizii de respingere a cererii sale de muncă cu normă întreagă este, așadar, vădit inadmisibilă.
76 În plus, dacă reclamanții ar intenționa să reproșeze Parlamentului că a exercitat o presiune psihologică în privința lor pentru ca aceștia să solicite aplicarea Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, o astfel de presiune nu ar constitui un act care lezează susceptibil de o acțiune în anulare, ci un comportament lipsit de caracter decizional al Parlamentului pe care reclamanții l‑ar putea contesta în cadrul unei acțiuni în despăgubire.
77 În această privință, trebuie amintit că o acțiune în despăgubire prin care se urmărește repararea unui prejudiciu cauzat nu de un act care lezează a cărui anulare se solicită, ci de un comportament lipsit de caracter decizional al administrației, trebuie, sub sancțiunea inadmisibilității, să fie precedată de o procedură administrativă în două etape. Aceasta trebuie să înceapă în mod imperativ cu depunerea unei cereri, în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, prin care AIPN este invitată să repare prejudiciul invocat și să continue, dacă este cazul, cu introducerea unei reclamații în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, îndreptată împotriva deciziei de respingere a cererii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia, T‑214/96, EU:T:1999:103, punctul 34). Funcționarilor sau agenților le revine sarcina de a sesiza instituția cu o astfel de cerere într‑un termen rezonabil, începând din momentul în care au luat cunoștință de situația pe care o reclamă. Caracterul rezonabil al termenului trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei și de comportamentul părților în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2013, Reexaminare Arango Jaramillo și alții/BEI, C‑334/12 RX‑II, EU:C:2013:134, punctul 28).
78 Or, în speță, reclamanții nu au introdus o cerere prin care să solicite o despăgubire ca urmare a comportamentului Parlamentului, care ar fi exercitat o presiune asupra lor pentru a introduce o cerere de muncă cu normă redusă.
3. Cu privire la fond
79 În susținerea concluziilor în anulare, reclamanții invocă patru motive, întemeiate, primul, pe nelegalitatea Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, al doilea, pe încălcarea articolului 4 din anexa VII la statut, pe existența unei erori vădite de apreciere, pe nerespectarea vădită a noțiunii de „expatriere”, pe încălcarea articolelor 62 și 69 din statut, precum și pe încălcarea principiilor legalității și securității juridice, al treilea, pe încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării, precum și pe nerespectarea principiului bunei administrării și a obligației de solicitudine și, al patrulea, pe încălcarea articolului 85 din statut și a principiului protecției încrederii legitime.
80 De la bun început, trebuie să se constate că numai primele trei motive privesc deciziile de suspendare a indemnizației de expatriere, astfel încât legalitatea acestor decizii va fi examinată din perspectiva celor trei motive.
81 Al patrulea motiv, care privește deciziile de restituire a plăților nedatorate, este invocat cu titlu subsidiar, pentru cazul în care concluziile în anularea celorlalte decizii atacate ar fi respinse. Prin urmare, va trebui să se examineze numai acest al patrulea motiv dacă și în măsura în care primele trei motive, în măsura în care privesc celelalte decizii atacate, sunt respinse.
a) Cu privire la concluziile în anularea deciziilor de suspendare a indemnizației de expatriere
82 Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 79 și 80 de mai sus, reclamanții invocă trei motive în susținerea cererii lor de anulare a deciziilor de suspendare a indemnizației de expatriere.
83 În special, în cadrul primului motiv, reclamanții susțin că secretarul general nu se putea întemeia pe articolul 234 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Parlamentului pentru a modifica drepturile pe care le au în temeiul dispozițiilor statutare în materie de indemnizație de expatriere.
84 În plus, prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, reclamanții susțin că suspendarea generalizată a indemnizației de expatriere, astfel cum este prevăzută prin Decizia secretarului general din 31 martie 2020, este contrară articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut. Astfel, dreptul la indemnizația de expatriere s‑ar aprecia în funcție de situația fiecărui funcționar sau agent la data angajării sale în muncă în cadrul Uniunii și ar fi dobândit atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție din statut. Or, în speță, nu ar fi existat niciun eveniment care să modifice în mod substanțial situația reclamanților, care să permită Parlamentului să reexamineze situația lor în raport cu acordarea indemnizației de expatriere.
85 Reclamanții susțin de asemenea că, pentru a putea beneficia de indemnizația de expatriere, funcționarul nu are obligația de a‑și stabili domiciliul la locul său de repartizare. El ar avea cel mult obligația de a‑și stabili domiciliul la o distanță de acesta care să nu îi afecteze exercitarea atribuțiilor, în conformitate cu articolul 20 din statut. Or, la momentul adoptării deciziilor de suspendare a indemnizației de expatriere, întregul personal era supus unui regim de telemuncă obligatoriu, ținând seama de situația sanitară. Astfel, distanța față de locul din care un funcționar își desfășoară activitatea trebuia interpretată prin luarea în considerare a împrejurărilor excepționale care decurg din pandemia de COVID-19.
86 Parlamentul răspunde că, deși articolul 234 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură nu conține nicio delegare de competențe care ar permite în mod direct secretarului general să adopte măsuri concrete cu privire la condițiile de muncă ale personalului secretariatului Parlamentului, secretarul general era însă abilitat, printr‑o delegare din partea biroului Parlamentului, să adopte norme interne cu privire la condițiile de muncă ale funcționarilor. El ar fi fost de asemenea însărcinat în acest scop prin decizia președintelui Parlamentului, având în vedere evoluția rapidă a pandemiei de COVID-19.
87 Parlamentul adaugă că Decizia secretarului general din 31 martie 2020 nu prevede revocarea indemnizației de expatriere, ci numai suspendarea sa pe durata regimului de muncă cu normă redusă autorizat la cererea persoanei în cauză. Nu ar fi avut loc nicio revizuire a dreptului reclamanților la indemnizația de expatriere, întrucât nici locul lor de repartizare, nici gradul lor de integrare la locul de repartizare nu se schimbase.
88 Potrivit Parlamentului, plata indemnizației de expatriere urmărește să compenseze consecințele îndepărtării funcționarului de locul său de origine. Plata acestei indemnizații nu s‑ar mai justifica, așadar, pentru funcționarii care practicau telemunca în afara locului lor de repartizare.
89 În plus, obligația de a‑și stabili domiciliul la locul de repartizare, prevăzută la articolul 20 din statut, s‑ar aplica tuturor funcționarilor, inclusiv reclamanților care sunt repartizați la DG „Traducere” și celor care au recurs la un regim de muncă cu normă redusă, astfel cum este prevăzut la articolul 55a și în anexa IVa la statut. Această obligație ar fi justificată de necesitatea de a asigura buna funcționare a instituției. Telemunca nu ar constitui nici un drept statutar și nu ar scuti funcționarii de obligația de a fi la dispoziția instituției lor în orice moment. Or, la începutul crizei sanitare, proximitatea funcționarilor față de locul lor de muncă ar fi fost esențială pentru a asigura continuitatea lucrărilor Parlamentului.
90 În speță, din Decizia secretarului general din 31 martie 2020 reiese că, pentru perioada acoperită de autorizația de a‑și exercita activitatea cu normă redusă în temeiul acestei decizii, funcționarul nu ar primi indemnizația de expatriere, prevăzută la articolul 4 din anexa VII la statut, la care avea în mod normal dreptul. Această decizie derogă, așadar, de la dispoziția menționată în ceea ce privește membrii vizați ai personalului Parlamentului.
91 Articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, în versiunea sa aplicabilă în speță (la 1 ianuarie 2020), prevede următoarele:
„Indemnizația de expatriere, egală cu 16 % din valoarea totală a salariului de bază, a alocației pentru locuință și a alocației pentru creșterea copilului plătite funcționarului, se acordă:
(a) [f]uncționarului:
– care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și
– care, în mod obișnuit, nu a locuit și nu și‑a exercitat activitatea profesională principală pe teritoriul european al statului respectiv, în cursul celor cinci ani imediat premergători angajării sale în muncă. Pentru aplicarea prezentei dispoziții, situațiile ce rezultă din serviciile efectuate pentru un alt stat sau organizație internațională nu se iau în considerare;
(b) [f]uncționarului care are sau a avut cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care, în perioada de 10 ani care se încheie la angajarea în muncă, a locuit în mod obișnuit în afara teritoriului european al statului respectiv pentru alte motive decât cele legate de exercitarea atribuțiilor în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale.
Indemnizația de expatriere nu poate fi mai mică de 567,38 [euro] pe lună.”
92 Decizia secretarului general din 31 martie 2020 a fost adoptată în temeiul articolului 234 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Parlamentului. Potrivit acestei dispoziții, secretarul general conduce un secretariat a cărui componență și organizare sunt stabilite de biroul Parlamentului.
93 Trebuie amintit că articolul 234 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Parlamentului nu poate fi interpretat în sensul că secretarul general ar avea competența, chiar și în împrejurări excepționale precum cele legate de pandemia de COVID-19, să adopte directive interne care ar deroga de la dispozițiile ierarhic superioare, precum dispozițiile din statut (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 20 noiembrie 2007, Ianniello/Comisia, T‑308/04, EU:T:2007:347, punctul 38, și Hotărârea din 20 martie 2018, Argyraki/Comisia, T‑734/16, nepublicată, EU:T:2018:160, punctele 66 și 67).
94 În plus, trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut nu prevede în mod expres posibilitatea de a reexamina dreptul la indemnizația de expatriere ca urmare a unei schimbări a împrejurărilor care intervine în cursul carierei unui funcționar (Hotărârea din 5 octombrie 2020, Brown/Comisia, T‑18/19, EU:T:2020:465, punctul 36), nici a fortiori cea de a suspenda plata acestei indemnizații către un funcționar atunci când este determinat, în cursul carierei sale, să practice temporar telemunca în afara locului său de repartizare.
95 În aceste condiții, din termenii articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut nu rezultă nicidecum că beneficiul indemnizației de expatriere ar constitui un drept dobândit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 1993, Magdalena Fernández/Comisia, T‑90/92, EU:T:1993:78, punctul 32). Drepturile pecuniare ale unui funcționar pot fi revizuite de către instituția care îl angajează în caz de acordare sau de continuare nelegală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Herpels/Comisia, 54/77, EU:C:1978:45, punctul 39).
96 În plus, o indemnizație este plătită lunar funcționarilor care îndeplinesc condițiile pentru aceasta. Prin urmare, administrația nu poate continua să o plătească atunci când survine un eveniment care modifică în mod substanțial situația persoanei care beneficiază de aceasta în măsura în care are incidență asupra condițiilor cărora le este subordonată indemnizația respectivă. Astfel, spre deosebire de o revocare retroactivă a unei decizii, o abrogare pentru viitor este oricând posibilă atunci când împrejurările care au justificat această decizie nu mai sunt întrunite (Hotărârea din 5 octombrie 2020, Brown/Comisia, T‑18/19, EU:T:2020:465, punctul 37).
97 Prin urmare, trebuie să se verifice dacă, în speță, practica temporară a telemuncii în afara locului de repartizare în contextul pandemiei de COVID-19 constituia un eveniment susceptibil să modifice în mod substanțial situația de fapt sau de drept a funcționarului care beneficiază de o indemnizație de expatriere în temeiul articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut.
98 În această privință, acordarea indemnizației de expatriere prevăzute la articolul 69 din statut, ale cărei modalități sunt stabilite la articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la acesta, are ca obiect compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor specifice care rezultă din angajarea în cadrul Uniunii pentru funcționarii care sunt obligați, ca urmare a acestui fapt, să își schimbe reședința din statul de domiciliu în statul de repartizare și să se integreze într‑un mediu nou (a se vedea Hotărârea din 2 mai 1985, De Angelis/Comisia, 246/83, EU:C:1985:165, punctul 13 și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Salvador García/Comisia, C‑7/06 P, EU:C:2007:724, punctul 43 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 ianuarie 2008, Adam/Comisia, C‑211/06 P, EU:C:2008:34, punctul 38 și jurisprudența citată).
99 Noțiunea de „cheltuieli și dezavantaje specifice” a fost explicată în Nota de informare GS/84/59 a Consiliului din 11 decembrie 1959 privind indemnizația de expatriere sau de separare. După cum a arătat Parlamentul, din această notă, care face parte din lucrările pregătitoare referitoare la articolul 4 din anexa VII la statut, reiese că indemnizația „de expatriere sau de separare” este acordată cu titlu de compensare a cheltuielilor materiale și a inconvenientelor de ordin moral care rezultă din faptul că funcționarul este îndepărtat de locul său de origine și menține în general relații familiale cu regiunea sa de origine.
100 Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se verifice dacă, în contextul pandemiei de COVID-19, funcționarii care, precum reclamanții, și‑au modificat temporar reședința efectivă pentru a se ocupa de rudele lor au continuat să suporte sarcinile financiare și dezavantajele de ordin moral care rezultă din angajarea lor în cadrul Uniunii într‑un mediu nou.
101 În ceea ce privește sarcinile financiare, din dosar reiese că reclamanții au lucrat în afara locului lor de repartizare pentru o scurtă perioadă, în care au continuat să suporte cheltuieli legate de reședința lor de la locul de repartizare respectiv, precum chiria sau rambursarea unui credit, facturile de energie, de apă sau de întreținere a coproprietății. Aceste cheltuieli au rămas în sarcina lor, ținând seama de faptul că Decizia secretarului general din 31 martie 2020, care constituia o măsură excepțională cu caracter temporar, nu le permitea decât să lucreze în afara locului lor de repartizare pentru o perioadă cu o durată inițială de trei luni, în timpul pandemiei de COVID-19, a cărei durată nu putea fi prevăzută de nimeni.
102 Astfel, în împrejurările excepționale legate de pandemia de COVID-19, plata indemnizației de expatriere reclamanților nu își pierduse în niciun fel rațiunea de a exista.
103 Desigur, acordarea indemnizației de expatriere în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut este intrinsec legată de obligația de reședință a funcționarilor Uniunii, prevăzută la articolul 20 din statut, potrivit căruia, pe de o parte, orice funcționar are obligația de a‑și stabili domiciliul fie la locul său de repartizare, fie la o distanță de acesta care să nu îi afecteze exercitarea atribuțiilor și, pe de altă parte, funcționarul comunică AIPN adresa sa și o informează de îndată cu privire la orice schimbare a acestei adrese.
104 Totuși, articolul 20 din statut trebuie coroborat cu articolul 55 alineatul (1) din statut, potrivit căruia funcționarii în activitate sunt permanent la dispoziția instituției din care fac parte. Rezultă că funcționarul care nu își stabilește domiciliul la locul său de repartizare trebuie totuși să fie în măsură să se deplaseze la locul său de muncă în orice moment, în conformitate cu normele în materie de organizare a muncii care îi sunt aplicabile, pentru a‑și îndeplini sarcinile care îi sunt încredințate în interesul serviciului.
105 Or, în împrejurările excepționale legate de pandemia de COVID-19, normele interne referitoare la telemuncă și la prezența fizică a membrilor personalului în incintele Parlamentului nu se mai puteau aplica temporar, după cum demonstrează diferitele decizii adoptate de secretarul general la începutul pandemiei, menționate la punctele 4-7 de mai sus. Astfel, toți membrii personalului a căror prezență nu era considerată indispensabilă erau în mod obligatoriu în telemuncă cu normă întreagă începând de la 16 martie 2020, inclusiv reclamanții, după cum reiese din cuprinsul punctului 5 de mai sus.
106 Prin urmare, Parlamentul nu poate susține că „suspendarea generalizată” a plății, inclusiv către reclamanți, a indemnizației de expatriere prevăzute prin Decizia secretarului general din 31 martie 2020 era legată de nerespectarea obligației de reședință prevăzute la articolul 20 din statut.
107 Pe de altă parte, statutul nu conține nicio dispoziție care să prevadă posibilitatea unei instituții, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii de a suspenda plata indemnizației de expatriere, chiar și în împrejurări excepționale precum cele legate de pandemia de COVID-19.
108 Astfel, suspendarea indemnizației de expatriere prevăzută de Decizia secretarului general din 31 martie 2020 este contrară articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut.
109 În plus, trebuie să se observe că, deși Decizia secretarului general din 31 martie 2020 nu a retras definitiv dreptul la indemnizația de expatriere, ci doar l‑a suspendat pentru o perioadă limitată, această suspendare a avut totuși ca efect reducerea remunerației reclamanților în perioada respectivă, fără posibilitatea recuperării acesteia.
110 Prin urmare, faptul că Decizia secretarului general din 31 martie 2020 a prevăzut numai suspendarea indemnizației de expatriere a funcționarilor Parlamentului în cauză, precum reclamanții, iar nu revocarea acestei indemnizații, nu este de natură să înlăture nelegalitatea deciziei menționate.
111 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că Decizia secretarului general din 31 martie 2020 a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor ierarhic superioare, astfel încât secretarul general a depășit limitele competențelor sale în această privință. Decizia respectivă încalcă articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, în măsura în care prevede suspendarea plății indemnizației de expatriere către funcționarii care practică temporar telemunca în afara locului lor de repartizare pentru a se ocupa de rudele lor în contextul pandemiei de COVID-19.
112 Pe cale de consecință, deciziile de suspendare a indemnizației de expatriere sunt lipsite de temei juridic, astfel încât trebuie anulate, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la celelalte motive și argumente invocate de reclamanți în susținerea cererii lor de anulare a acestor decizii.
b) Cu privire la concluziile în anularea deciziilor de restituire a plăților nedatorate
113 Trebuie să se constate că numai PT și PR solicită anularea deciziilor de restituire a plăților nedatorate care fac obiectul prezentei acțiuni în anulare.
114 În cadrul celui de al patrulea motiv, care constituie unicul motiv invocat în susținerea cererii de anulare a deciziilor de restituire a plăților nedatorate, reclamanții susțin, cu titlu subsidiar, pentru cazul în care cererea de anulare a celorlalte decizii atacate ar fi respinsă, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 85 din statut pentru a proceda la restituirea plăților nedatorate. Aceștia adaugă că, atunci când a fost adoptată Decizia secretarului general din 31 martie 2020, PT și PR luaseră deja măsuri pentru a se deplasa la familia lor în afara locului lor de repartizare, astfel încât aveau o încredere legitimă în păstrarea remunerației lor integrale.
115 Parlamentul contestă argumentele reclamanților.
116 În speță, după cum reiese din cuprinsul punctului 112 de mai sus, deciziile de suspendare a indemnizației de expatriere sunt lipsite de temei juridic și trebuie anulate. În schimb, cererea de anulare a deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă a fost respinsă ca fiind inadmisibilă, la fel ca și acțiunea în măsura în care a fost formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de muncă cu normă întreagă a lui PQ. Întrucât al patrulea motiv este invocat numai cu titlu subsidiar, pentru cazul în care cererea de anulare a celorlalte decizii atacate ar fi respinsă, acest motiv trebuie examinat numai în măsura în care privește recuperarea părții din remunerația lui PT și a lui PR care rezultă din limitarea timpului lor de lucru la 75 %.
117 În această privință, în primul rând, trebuie amintit că articolul 85 primul paragraf din statut prevede că orice plată nedatorată se restituie, în cazul în care beneficiarul avea cunoștință de faptul că nu existau motive pentru plata sumei respective sau în cazul în care era atât de evident că plata sumei respective nu era datorată încât era imposibil ca beneficiarul acesteia să nu fi avut cunoștință de aceasta.
118 Or, în speță, reiese cu claritate din Decizia secretarului general din 31 martie 2020 că funcționarii cărora li se acorda regimul derogatoriu instituit prin această decizie primeau o remunerație calculată proporțional cu timpul de lucru, și anume 75 %. PR și PT, care solicitaseră beneficiul regimului instituit prin această decizie, nu puteau, așadar, să ignore cel puțin consecințele pecuniare ale aprobării care le‑ar fi acordată.
119 În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa nerespectare a principiului protecției încrederii legitime, trebuie amintit că dreptul de a solicita o asemenea protecție presupune îndeplinirea a trei condiții. Primo, persoanei interesate trebuie să îi fi fost furnizate de către administrația Uniunii asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. Secundo, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o așteptare legitimă. Tertio, asigurările furnizate trebuie să fie conforme normelor aplicabile (Hotărârea din 12 februarie 2020, ZF/Comisia, T‑605/18, EU:T:2020:51, punctul 151).
120 Or, în speță, reclamanții nu invocă niciun element de natură să demonstreze că Parlamentul ar fi furnizat asigurări precise, necondiționate și concordante lui PR sau PT, determinând o așteptare legitimă cu privire la menținerea remunerației lor integrale pentru perioada de muncă cu normă redusă în afara locului lor de repartizare. În plus, o asemenea menținere ar fi contrară anexei IVa articolul 3 primul paragraf la statut, care prevede că pe perioada în care este autorizat să își exercite activitatea cu normă redusă, funcționarul are dreptul la o remunerație calculată proporțional cu durata normală a programului de lucru aferent activității desfășurate cu normă întreagă.
121 Al patrulea motiv este, așadar, neîntemeiat.
122 În consecință, concluziile în anularea deciziilor de restituire a plăților nedatorate, care se întemeiază pe al patrulea motiv, trebuie respinse, fără a fi necesar să se examineze admisibilitatea acestor concluzii în măsura în care au fost formulate de PT.
4. Concluzie cu privire la cererile de anulare
123 Rezultă din cele ce precedă că cererea de anulare a deciziilor de suspendare a indemnizației de expatriere trebuie admisă în temeiul primului aspect al celui de al doilea motiv.
124 În schimb, cererea de anulare a deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă este respinsă ca inadmisibilă, iar cererea de anulare a deciziei de respingere a reclamației formulate de PQ, în măsura în care respinge cererea de muncă cu normă întreagă a acesteia, ca fiind vădit inadmisibilă. În plus, cererea de anulare a deciziilor de restituire a plăților nedatorate trebuie respinsă ca fiind, în orice caz, nefondată.
B. Cu privire la cererea de despăgubiri
125 În cadrul concluziilor în despăgubire, reclamanții solicită, pe de o parte, repararea prejudiciului material, egal cu 25 % din remunerația lor, majorată cu dobânzi compensatorii și dobânzi moratorii acumulate între timp și, pe de altă parte, repararea prejudiciului moral suferit, pe care îl evaluează ex aequo et bono la 1 000 de euro pentru fiecare dintre ei.
126 Reclamanții susțin că aceste prejudicii rezultă din lipsa unui temei juridic și din nelegalitatea Deciziei secretarului general din 31 martie 2020, precum și din administrarea defectuoasă și din lipsa de solicitudine a Parlamentului în privința lor. Ei invocă de asemenea încălcarea dreptului lor la condiții de muncă care ar fi trebuit să le respecte sănătatea și demnitatea, precum și existența unei greșeli de serviciu din partea Parlamentului, întrucât nu le‑ar fi încredințat o activitate cu normă întreagă reclamanților.
127 Parlamentul contestă argumentele reclamanților.
128 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că temeinicia unei acțiuni în despăgubire introduse în temeiul articolului 270 TFUE este subordonată întrunirii mai multor condiții, și anume ilegalitatea conduitei imputate instituțiilor, existența unui prejudiciu real și existența unei legături de cauzalitate între conduita pretinsă și prejudiciul invocat (Hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, EU:C:1994:211, punctul 42, și Hotărârea din 21 februarie 2008, Comisia/Girardot, C‑348/06 P, EU:C:2008:107, punctul 52). Aceste trei condiții sunt cumulative, astfel încât lipsa uneia dintre ele este suficientă pentru respingerea unei acțiuni în despăgubire.
1. Cu privire la prejudiciul material
129 În ceea ce privește prejudiciul material invocat, trebuie să se constate că reclamanții solicită numai repararea prejudiciului material egal cu 25 % din remunerația lor, majorată cu dobânzi compensatorii și moratorii acumulate între timp. Acest prejudiciu este legat în esență de reducerea timpului lor de lucru la 75 % în urma adoptării deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă.
130 Potrivit unei jurisprudențe constante în materie de funcție publică, concluziile prin care se urmărește repararea unui prejudiciu trebuie respinse în măsura în care prezintă o legătură strânsă cu concluziile în anulare care au fost ele însele respinse fie ca fiind inadmisibile, fie ca fiind nefondate (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Martínez Valls/Parlamentul, T‑214/02, EU:T:2003:254, punctul 43; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 9 aprilie 2019, Aldridge și alții/Comisia, T‑319/17, nepublicată, EU:T:2019:231, punctul 64).
131 Or, în speță, concluziile privind repararea prejudiciului material sunt strâns legate de concluziile în anularea deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă, care au fost respinse ca fiind inadmisibile, și de concluziile în anularea deciziei de respingere a reclamației formulate de PQ, în măsura în care respinge cererea de muncă cu normă întreagă a acesteia, care au fost respinse ca fiind vădit inadmisibile.
132 Pe de altă parte, reclamanții nu invocă niciun argument care să permită să se înțeleagă modul în care Decizia secretarului general din 31 martie 2020, care permitea funcționarilor să își exercite activitatea lângă rudele lor în contextul pandemiei de COVID-19, le‑ar fi încălcat dreptul lor la condiții de muncă care să le respecte sănătatea și demnitatea.
133 În consecință, cererea de reparare a prejudiciului material trebuie respinsă.
2. Cu privire la prejudiciul moral
134 În ceea ce privește concluziile pentru repararea prejudiciului moral care decurg din adoptarea deciziilor de aprobare a activității cu normă redusă, acestea trebuie să fie respinse pentru aceleași motive ca și cele prezentate la punctele 130-132 de mai sus.
135 În ceea ce privește despăgubirea pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a adoptării deciziilor de suspendare a indemnizației de expatriere, din cuprinsul punctului 112 de mai sus reiese că aceste decizii trebuie anulate pentru motivul că Decizia secretarului general din 31 martie 2020, pe care se întemeiază, este nelegală. Condiția privind nelegalitatea conduitei administrației, amintită la punctul 128 de mai sus, este, așadar, îndeplinită.
136 Cu toate acestea, trebuie amintit că anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza, cu excepția situației în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat integral prin această anulare (Hotărârea din 28 aprilie 2021, Correia/CESE, T‑843/19, EU:T:2021:221, punctul 86).
137 În speță, reclamanții susțin că anularea deciziilor de suspendare a indemnizației de expatriere nu va constitui o reparare adecvată și suficientă a prejudiciului moral, ținând seama de atingerea adusă demnității lor și calității vieții lor profesionale, precum și de anxietatea cauzată și de problemele de sănătate de care printre altele a suferit PP. În replică, reclamanții adaugă că pierderea unei părți din remunerația lor le‑a provocat insomnii și crize de stres.
138 În aceste condiții, trebuie să se constate că reclamanții nu prezintă niciun element de probă care să le poată susține afirmațiile. Aceștia nu explică nici modul în care deciziile de suspendare a indemnizației de expatriere au putut aduce atingere demnității lor și calității vieții lor profesionale.
139 În consecință, cererea de reparare a prejudiciului material și a prejudiciului moral trebuie respinsă.
IV. Cu privire la cheltuielile de judecată
140 Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.
141 În speță, concluziile în anulare sunt admise în ceea ce privește deciziile de suspendare a indemnizației de expatriere. În schimb, acestea au fost respinse în măsura în care vizau deciziile de aprobare a activității cu normă redusă, precum și deciziile de restituire a plăților nedatorate și în măsura în care erau îndreptate împotriva deciziei de respingere a cererii de muncă cu normă întreagă formulate de PQ care figurează în decizia de respingere a reclamației sale. Concluziile în despăgubire au fost de asemenea respinse.
142 În împrejurările cauzei, trebuie să se decidă că reclamanții suportă jumătate din cheltuielile lor de judecată. Pe lângă propriile cheltuieli de judecată, Parlamentul va suporta jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă)
declară și hotărăște:
1) Anulează Decizia Parlamentului European din 19 mai 2020 privind suspendarea indemnizației de expatriere a lui PP.
2) Anulează Decizia Parlamentului din 7 aprilie 2020 privind suspendarea indemnizației de expatriere a lui PR.
3) Anulează Decizia Parlamentului din 15 aprilie 2020 privind suspendarea indemnizației de expatriere a lui PQ.
4) Anulează Decizia Parlamentului din 15 aprilie 2020 privind suspendarea indemnizației de expatriere a lui PS.
5) Anulează Decizia Parlamentului din 16 aprilie 2020 privind suspendarea indemnizației de expatriere a lui PT.
6) Respinge în rest acțiunea.
7) PP, PS, PR, PQ și PT vor suporta jumătate din cheltuielile lor de judecată.
8) Parlamentul va suporta, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de PP și PS, precum și de PR, PQ și PT.
da Silva Passos | Valančius | Reine |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 19 aprilie 2023.
Semnături