HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua)
14 septembrie 2017(*)
„Funcție publică – Personalul BEI – Remunerație – Adaptare anuală a baremului salariilor de bază – Metodă de calcul – Criză economică și financiară”
În cauzele conexate T‑504/16 și T‑505/16,
Jean‑Pierre Bodson, membru al personalului Băncii Europene de Investiții, cu domiciliul în Luxemburg (Luxemburg), și ceilalți membri ai personalului Băncii Europene de Investiții ale căror nume figurează în anexă(1), reprezentați de L. Levi, avocat,
reclamanți în cauza T‑504/16,
Esther Badiola, membru al personalului Băncii Europene de Investiții, cu domiciliul în Luxemburg, și ceilalți membri ai personalului Băncii Europene de Investiții ale căror nume figurează în anexă1, reprezentați de L. Levi, avocat,
reclamanți în cauza T‑505/16,
împotriva
Băncii Europene de Investiții (BEI), reprezentată inițial de T. Gilliams și de G. Nuvoli și ulterior de G. Faedo și de M. Gilliams, în calitate de agenți, asistați de A. Dal Ferro, avocat,
pârâtă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea deciziilor, conținute în fișele de salariu din luna februarie a anului 2013 și din lunile ulterioare, prin care se aplică reclamanților decizia Consiliului de administrație al BEI din 18 decembrie 2012 și decizia Comitetului de direcție al BEI din 29 ianuarie 2013, precum și articolul publicat online la 5 februarie 2013 și nota de informare din 15 februarie 2013 prin care se informează personalul cu privire la adoptarea acestor două decizii și, pe de altă parte, obligarea BEI la plata către reclamanți a unei sume care corespunde diferenței dintre cuantumul remunerațiilor plătite în temeiul deciziilor sus‑menționate și cel al remunerațiilor datorate în temeiul regimului care rezultă din decizia Consiliului de administrație al BEI din 22 septembrie 2009, precum și a unor daune interese pentru repararea prejudiciilor pe care reclamanții pretind că le‑au suferit din cauza pierderii puterii lor de cumpărare și a incertitudinii legate de evoluția remunerațiilor lor,
TRIBUNALUL (Camera a noua),
compus din domnul S. Gervasoni, președinte, domnul R. da Silva Passos și doamna K. Kowalik‑Bańczyk (raportor), judecători,
grefier: doamna G. Predonzani, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 4 mai 2017,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamanții, domnul Jean‑Pierre Bodson și celelalte persoane fizice ale căror nume figurează în anexă în cauza T‑504/16, pe de o parte, și doamna Esther Badiola și celelalte persoane fizice ale căror nume figurează în anexă în cauza T‑505/16, pe de altă parte, sunt agenți ai Băncii Europene de Investiții (BEI).
2 Regimul financiar al agenților BEI prevede acordarea unui salariu de bază, a unor prime și a diverse indemnizații și alocații, precum și actualizarea regulată a baremului salariilor de bază.
Adoptarea unei metode de adaptare anuală a baremului salariilor de bază
3 La 29 iunie 2009, Departamentul de resurse umane al BEI a prezentat Comitetului de direcție al BEI (denumit în continuare „Comitetul de direcție”) o propunere care avea în special ca obiect introducerea, începând din anul 2010, a unei noi metode de adaptare anuală a baremului salariilor de bază, întemeiată pe inflație. Potrivit acestei propuneri, adaptarea baremului salariilor de bază pentru un an determinat trebuia să corespundă mediei dintre rata inflației prevăzută în Luxemburg pentru anul în discuție și ratele inflației constatate în cursul anilor precedenți.
4 La 30 iunie 2009, Comitetul de direcție a aprobat această propunere și a transmis‑o Consiliului de administrație al BEI (denumit în continuare „Consiliul de administrație”), precum și Subcomitetului Consiliului de administrație însărcinat cu remunerațiile (denumit în continuare „Subcomitetul pentru remunerații”).
5 În urma mai multor reuniuni, dintre care ultima a avut loc la 21 septembrie 2009, Subcomitetul pentru remunerații a adoptat o recomandare favorabilă adoptării unei asemenea metode. Această recomandare are următorul cuprins:
„[Subcomitetul pentru remunerații] susține introducerea unei noi abordări privind rata de adaptare anuală [a baremului salariilor de bază], întemeiată pe inflația din Luxemburg în cursul a trei ani consecutivi. Această abordare ar trebui să fie menținută pentru o perioadă de șapte ani. Se va decide ulterior dacă ea trebuie păstrată sau modificată. În plus, se va studia dacă mecanismul întemeiat pe trei ani consecutivi urmează rata reală a inflației. Dacă nu este cazul, rata de adaptare [a baremului salariilor de bază] va fi realiniată la rata inflației, urmând a fi mărită sau micșorată. Primul studiu și ajustarea care îi va urma vor fi efectuate în 2012 pentru adaptarea [baremului salariilor de bază] din 2013. Din acel moment, ajustarea va fi efectuată în fiecare an.”
6 La 22 septembrie 2009, Consiliul de administrație a adoptat o decizie (denumită în continuare „decizia din 22 septembrie 2009”) care aprobă recomandarea Subcomitetului pentru remunerații. Prin această decizie, BEI a adoptat astfel o metodă de adaptare anuală a baremului salariilor de bază ale personalului său întemeiată pe inflație (denumită în continuare „metoda din 2009”) pentru o perioadă de șapte ani.
7 Printr‑o notă adresată membrilor personalului din 25 septembrie 2009, președintele BEI i‑a informat pe aceștia cu privire la adoptarea deciziei din 22 septembrie 2009. Această notă explică că această decizie are ca obiect adoptarea unei „metode [privind adaptarea baremului salariilor de bază] mai simple și mai transparente”, ținând seama de două elemente conjuncturale legate, pe de o parte, de „eforturile cerute din partea [BEI] și a personalului său pentru a răspunde crizei economice, printr‑o creștere considerabilă a volumului [său] de activitate”, și, pe de altă parte, de „atenția acordată de guverne și de opinia publică remunerațiilor și primelor personalului băncilor”.
Adaptarea anuală a baremului salariilor de bază pentru anul 2012
8 La 13 decembrie 2011, Consiliul de administrație a aprobat, pentru anul 2012, un buget al cheltuielilor cu personalul care permitea majorarea baremului salariilor de bază cu 2,8 %, în conformitate cu metoda din 2009, pentru majoritatea personalului, și anume agenții din funcțiile C‑K, însă cu numai 1,8 % pentru ceilalți agenți, și anume cadrele de conducere.
Adaptarea anuală a baremului salariilor de bază pentru anul 2013
9 În toamna anului 2012, Comitetul de direcție a prezentat spre avizare Comitetului pentru remunerațiile personalului BEI (denumit în continuare „Comitetul pentru remunerații”), care înlocuise în 2010 Subcomitetul pentru remunerații, o propunere având ca obiect majorarea bugetului cheltuielilor cu personalul pentru personalul aflat în funcție cu 5,1 % în 2013. Această majorare avea ca obiect finanțarea, pe de o parte, în limita a 1,5 %, a cheltuielilor legate de avansările în treaptă pentru merit, de promovări și de reîncadrări și, pe de altă parte, a unei majorări cu 3,6 % a baremului salariilor de bază în temeiul metodei din 2009, care lua în considerare în 2013 o ajustare în sensul creșterii cu 0,9 %, pentru a ține seama de rata inflației constatată efectiv în cursul anilor precedenți.
10 Într‑un aviz adoptat în urma reuniunilor din 22 octombrie, din 19 noiembrie și din 17 decembrie 2012 (denumit în continuare „avizul din decembrie 2012”), Comitetul pentru remunerații a considerat, având în vedere condițiile economice și sociale, precum și realitățile politice care prevalează în statele membre, că nu putea să aprobe majorarea cu 5,1 % a bugetului cheltuielilor cu personalul pentru personalul aflat în funcție propusă de Comitetul de direcție. În consecință, Comitetul pentru remunerații, pe de o parte, a recomandat Consiliului de administrație să limiteze această majorare la 2,3 % și, pe de altă parte, a invitat Comitetul de direcție să decidă cu privire la repartizarea acestei majorări, precum și cu privire la nivelul de resurse interne care trebuie eventual să fie mobilizat pentru a completa bugetul menționat. S‑a propus de asemenea, în același aviz, ca metoda din 2009 să fie modificată pentru a include dispoziții care să permită o mai mare flexibilitate în perioadă de criză economică.
11 La 18 decembrie 2012, Consiliul de administrație a aprobat planul de activitate al BEI pentru anii 2013-2015, care prevedea o majorare în 2013 cu 2,3 % a bugetului cheltuielilor cu personalul pentru personalul aflat în funcție (denumită în continuare „decizia din 18 decembrie 2012”).
12 Un comunicat intern privind planul de activitate al BEI pentru anii 2013-2015 precizează:
„Ținând seama de climatul economic și politic actual și de măsurile de austeritate implementate în numeroase state membre, acționarii noștri trebuie […] să ofere imaginea unui tratament echitabil al chestiunilor naționale și europene. Bugetul BEI ia în considerare, așadar, reducerile bugetelor naționale printr‑o majorare în 2013 a bugetului cheltuielilor [cu personalul pentru personalul aflat în funcție] cu 2,3 % […]”
13 În cadrul reuniunii sale din 18 decembrie 2012, Consiliul de administrație nu s‑a opus însă majorării bugetului cheltuielilor cu personalul pentru personalul aflat în funcție, în limita a 1 % suplimentar, grație utilizării unor resurse interne care rezultă din „efectul Noria”, definit de părți ca economia realizată la momentul pensionării anumitor agenți, urmată fie de înlocuirea lor cu noi agenți mai tineri care au remunerații mai scăzute, fie de neînlocuirea lor, care permite astfel o majorare totală privind diferitele forme de majorare salarială cu 3,3 %.
14 La 23 ianuarie 2013, Direcția generală a personalului BEI a adresat Comitetului de direcție o notă prin care i se solicita aprobarea unor măsuri de executare a deciziei din 18 decembrie 2012. Această notă preciza în special că majorarea cu 3,3 % a bugetului cheltuielilor cu personalul pentru personalul aflat în funcție nu ar permite majorarea, în conformitate cu metoda din 2009, cu 3,6 % a baremului salariilor de bază. În măsura în care majorarea bugetului cheltuielilor cu personalul pentru personalul aflat în funcție trebuia de asemenea să finanțeze, în limita a 1,5 %, avansările în treaptă pentru merit, promovările și reîncadrările, Direcția generală a personalului a propus majorarea baremului salariilor de bază cu numai 1,8 %, cu alte cuvinte majorarea baremului menționat cu o rată mai mică cu jumătate față de rata prevăzută în temeiul metodei din 2009.
15 La 29 ianuarie 2013, Comitetul de direcție a aprobat măsurile de punere în aplicare a deciziei din 18 decembrie 2012 propuse de Direcția generală a personalului (denumită în continuare „decizia din 29 ianuarie 2013”).
16 La 5 februarie 2013, un articol publicat pe intranet‑ul BEI (denumit în continuare „articolul din 5 februarie 2013”) a informat personalul cu privire la aprobarea, la 29 ianuarie 2013, de către Comitetul de direcție a bugetului cheltuielilor cu personalul și în special cu privire la stabilirea la 1,8 % a majorării baremului salariilor de bază pentru anul 2013.
17 La 15 februarie 2013, Direcția generală a personalului BEI a comunicat de asemenea membrilor personalului BEI o notă care îi informa cu privire la adaptarea anuală a baremului salariilor de bază pentru anul 2013 (denumită în continuare „nota de informare din 15 februarie 2013”).
18 Adaptarea anuală a baremului salariilor de bază pentru anul 2013 care rezultă din deciziile din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013 a fost aplicată pentru prima dată în fișele de salariu ale reclamanților din luna februarie a anului 2013.
Procedura și concluziile părților
19 Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene la 8 mai 2013, reclamanții, precum și alți doi agenți ai BEI au formulat prezentele acțiuni, care au fost înregistrate sub numerele F‑41/13 și, respectiv, F‑43/13.
20 Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului Funcției Publice la 13 noiembrie 2013, reprezentantul reclamanților în cauza F‑41/13 a informat Tribunalul Funcției Publice că ceilalți doi agenți menționați la punctul 19 de mai sus s‑au desistat de la acțiunea lor.
21 Prin Ordonanța din 9 decembrie 2013 a președintelui Camerei a treia a Tribunalului Funcției Publice, numele celor două persoane menționate la punctele 19 și 20 de mai sus au fost radiate din lista reclamanților.
22 Prin măsuri de organizare a procedurii, adoptate în temeiul articolului 55 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, Tribunalul Funcției Publice, la 13 februarie 2014, a invitat părțile din cauzele F‑41/13 și F‑43/13 să își prezinte observațiile cu privire la eventualele consecințe care trebuie deduse din Hotărârea din 12 februarie 2014, Bodson și alții/BEI (F‑83/12, EU:F:2014:15), și din Hotărârea din 12 februarie 2014, Bodson și alții/BEI (F‑73/12, EU:F:2014:16). Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.
23 Prin Ordonanțele din 16 iunie 2014, președintele Camerei a treia a Tribunalului Funcției Publice a suspendat procedura în cauzele F‑41/13 și F‑43/13 până la pronunțarea hotărârilor prin care se finalizează judecata în cauzele T‑240/14 P și T‑241/14 P, Bodson și alții/BEI, privind recursurile formulate împotriva Hotărârii din 12 februarie 2014, Bodson și alții/BEI (F‑83/12, EU:F:2014:15), și a Hotărârii din 12 februarie 2014, Bodson și alții/BEI (F‑73/12, EU:F:2014:16), pentru motivul că reclamanții invocau, în cele două cauze de față, un motiv întemeiat pe o încălcare a condițiilor esențiale ale contractelor lor de muncă, la fel ca reclamanții din cauzele T‑240/14 P și T‑241/14 P.
24 În urma pronunțării Hotărârii din 26 februarie 2016, Bodson și alții/BEI (T‑241/14 P, EU:T:2016:103), și a Hotărârii din 26 februarie 2016, Bodson și alții/BEI (T‑240/14 P, EU:T:2016:104), Tribunalul Funcției Publice a reluat procedurile și, prin măsuri de organizare a procedurii adoptate în temeiul articolului 55 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, a invitat părțile, la 3 martie 2016, să își prezinte observațiile cu privire la eventualele consecințe care trebuie deduse din hotărârile menționate. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.
25 În temeiul articolului 3 din Regulamentul (UE, Euratom) 2016/1192 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind transferul către Tribunal al competenței de a se pronunța în primă instanță asupra litigiilor dintre Uniunea Europeană și agenții acesteia (JO 2016, L 200, p. 137), cauzele F‑41/13 și F‑43/13 au fost transferate Tribunalului în starea în care se aflau la data de 31 august 2016. Acestea au fost înregistrate sub numerele T‑504/16 și, respectiv, T‑505/16.
26 Prin măsuri de organizare a procedurii, adoptate în temeiul articolului 89 alineatul (3) litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, la 3 februarie 2017, Tribunalul a invitat BEI să depună mai multe texte nepublicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene care formează cadrul juridic al prezentelor cauze și în special anexa 3 la procesul‑verbal PV/09/09 al reuniunii Consiliului de administrație din 22 septembrie 2009, prin care se materializează decizia din 22 septembrie 2009. BEI a dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.
27 Prin Decizia din 7 martie 2017, președintele Camerei a noua a Tribunalului, după ascultarea părților, a dispus conexarea cauzelor T‑504/16 și T‑505/16 pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și pronunțarea deciziei prin care se finalizează judecata, conform articolului 68 din Regulamentul de procedură.
28 Reclamanții solicită Tribunalului, fiecare în privința sa:
– anularea:
– deciziilor, conținute în fișele lor de salariu din februarie 2013, care pun în aplicare deciziile din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013;
– tuturor deciziilor conținute în fișele de salariu ulterioare care pun în aplicare aceleași decizii;
– și, în măsura în care este necesar, a articolului din 5 februarie 2013 și a notei de informare din 15 februarie 2013;
– obligarea BEI la plata:
– cu titlu de reparare a prejudiciului financiar, a unor daune interese evaluate, cu titlu provizoriu, la 30 000 de euro pentru fiecare reclamant, pe baza, pe de o parte, a diferenței dintre punerea în aplicare a deciziilor sus‑menționate și regimul instituit prin metoda din 2009, de la 1 ianuarie 2013, majorată cu dobânzi de întârziere la rata Băncii Centrale Europene (BCE) pentru operațiunile principale de refinanțare majorată cu trei puncte procentuale, și, pe de altă parte, a unor daune interese pentru repararea prejudiciului suferit din cauza pierderii puterii lor de cumpărare;
– cu titlu de reparare a prejudiciului moral, a 1 000 de euro pentru fiecare reclamant;
– dacă este cazul, în lipsa depunerii lor voluntare de către BEI, invitarea acesteia, cu titlu de măsuri de organizare a procedurii, să depună următoarele documente:
– procesul‑verbal al reuniunii Consiliului de administrație din 18 decembrie 2012;
– procesul‑verbal al reuniunii Comitetului de direcție din 29 ianuarie 2013;
– notele departamentului său de resurse umane (personal), RH/P&O/2009-0083 din 26 iunie 2009 și personal/ASP/2013-5 din 23 ianuarie 2013;
– anexa 3 la procesul‑verbal PV/09/09 al reuniunii Consiliului de administrație din 22 septembrie 2009;
– planul său de activitate pentru anii 2013-2015;
– obligarea BEI la plata cheltuielilor de judecată.
29 BEI solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la măsurile de organizare a procedurii solicitate de reclamanți
30 Reclamanții solicită Tribunalului adoptarea unor măsuri de organizare a procedurii prin care să se dispună depunerea anumitor documente de către BEI în ipoteza în care aceasta nu le‑ar depune în mod voluntar.
31 Trebuie însă constatat că, pe de o parte, reclamanții au luat act de depunerea de către BEI, în anexă la memoriul în apărare, a documentelor solicitate, arătând totodată că decizia din 22 septembrie 2009 nu fusese depusă.
32 Pe de altă parte, prin măsurile de organizare a procedurii menționate la punctul 26 de mai sus, Tribunalul a invitat BEI să depună decizia din 22 septembrie 2009. BEI a dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.
33 În consecință, nu mai este necesară pronunțarea asupra cererii de măsuri de organizare a procedurii solicitate de reclamanți.
Cu privire la concluziile în anulare
34 Tribunalul consideră că este necesar să se examineze în mod separat concluziile în anulare îndreptate împotriva articolului din 5 februarie 2013 și a notei de informare din 15 februarie 2013, pe de o parte, și cele îndreptate împotriva deciziilor conținute în fișele de salariu ale reclamanților din februarie 2013 și din lunile ulterioare, pe de altă parte.
Cu privire la concluziile îndreptate împotriva articolului din 5 februarie 2013 și a notei de informare din 15 februarie 2013
35 Cu titlu introductiv, în primul rând, trebuie amintit că litigiile pur interne dintre BEI și agenții săi sunt supuse unui regim special. Aceste litigii, care se aseamănă, prin natura lor, cu litigiile dintre instituțiile Uniunii Europene și funcționarii sau agenții lor, sunt supuse controlului jurisdicțional în temeiul articolului 270 TFUE și al articolului 50a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 1976, Mills/BEI, 110/75, EU:C:1976:88, punctele 5-18, și Hotărârea din 23 februarie 2001, De Nicola/BEI, T‑7/98, T‑208/98 și T‑109/99, EU:T:2001:69, punctele 93, 94 și 100).
36 În plus, Consiliul de administrație a adoptat, la 20 aprilie 1960, un Regulament al personalului, aplicabil agenților BEI și modificat ultima dată, în ceea ce privește prezentul litigiu, la 1 ianuarie 2009 (denumit în continuare „Regulamentul personalului”). Articolul 41 primul paragraf din Regulamentul personalului prevede că „[d]iferendele de orice natură de ordin individual dintre [BEI] și membrii personalului său sunt deduse judecății Curții de Justiție [a Uniunii Europene]”.
37 Astfel, în ceea ce privește litigiile care survin între BEI și agenții săi, numai diferendele de ordin individual pot fi deduse judecății Tribunalului. În consecință, deși agenții BEI, în anumite condiții, în cadrul unui litigiu de ordin individual, pot invoca nelegalitatea unor măsuri cu aplicabilitate generală, ei nu pot, în schimb, să solicite direct anularea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 2011, De Nicola/BEI, F‑13/10, EU:F:2011:161, punctul 54).
38 În al doilea rând, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, întrucât nu poate să afecteze interesele destinatarului său sau să modifice situația juridică a acestuia față de situația anterioară primirii sale, un act pur informativ nu este susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2012, Sina Bank/Consiliul, T‑15/11, EU:T:2012:661, punctele 30 și 31 și jurisprudența citată).
39 În speță, contrar celor susținute de reclamanți, articolul din 5 februarie 2013 și nota de informare din 15 februarie 2013 se limitează să informeze personalul BEI cu privire la adoptarea deciziei din 29 ianuarie 2013, care urmărește să producă efecte juridice în privința unei categorii de persoane, și anume agenții BEI, avute în vedere în mod general și abstract și constituie, prin urmare, o măsură cu aplicabilitate generală. Rezultă că acest articol și această notă de informare, pe de o parte, nu constituie ele însele acte cu aplicabilitate individuală și, pe de altă parte, prezintă un caracter pur informativ și nu sunt, așadar, acte care lezează.
40 În consecință, concluziile care au ca obiect anularea articolului din 5 februarie 2013 și a notei de informare din 15 februarie 2013 sunt inadmisibile din două motive.
Cu privire la concluziile îndreptate împotriva deciziilor conținute în fișele de salariu ale reclamanților din luna februarie a anului 2013 și din lunile ulterioare
41 Reclamanții susțin, pe cale de excepție, că deciziile din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013, pe care le‑au pus în aplicare deciziile conținute în fișele lor de salariu din luna februarie a anului 2013 și din lunile ulterioare, sunt nelegale.
42 În susținerea acestei excepții de nelegalitate, reclamanții invocă trei motive, întemeiate, primul, pe încălcarea deciziei din 22 septembrie 2009, al doilea, pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime și, al treilea, pe încălcarea condițiilor fundamentale ale contractelor lor de muncă.
43 Prin intermediul primului motiv, reclamanții susțin că deciziile din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013 sunt nelegale în măsura în care au fost adoptate, în ceea ce privește adaptarea baremului salariilor de bază pentru anul 2013, cu încălcarea metodei din 2009, adoptată prin decizia din 22 septembrie 2009.
44 În această privință, BEI nu contestă faptul că aplicarea metodei din 2009 ar fi trebuit să conducă la o majorare a baremului salariilor de bază cu 3,6 % în 2013 și că, prin urmare, majorarea cu 1,8 % a baremului menționat care rezultă din deciziile din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013 a determinat‑o să se îndepărteze de această metodă pentru anul 2013.
45 Cu toate acestea, BEI arată că nu era obligată să aplice, pentru anul 2013, metoda din 2009. În primul rând, ea explică că această metodă era o simplă directivă internă lipsită de caracter obligatoriu. În al doilea rând, Consiliul de administrație ar fi modificat, de altfel, metoda menționată prin decizia din 18 decembrie 2012. În al treilea rând, contextul de criză economică ar fi constituit, în orice caz, un caz de forță majoră care justifică derogarea de la această metodă.
46 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că raporturile dintre reclamanți și BEI, chiar dacă au o origine contractuală, intră în esență sub incidența unui regim statutar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2014, Bodson și alții/BEI, F‑83/12, EU:F:2014:15, punctul 107, și Hotărârea din 12 februarie 2014, Bodson și alții/BEI, F‑73/12, EU:F:2014:16, punctul 55). Astfel, articolul 29, devenit în luna aprilie a anului 2012 articolul 31 din Regulamentul intern al BEI, prevede că regulamentele privind personalul BEI sunt stabilite de Consiliul de administrație și că Comitetul de direcție adoptă modalitățile de aplicare a acestora.
47 Astfel, articolul 20 al doilea paragraf din Regulamentul personalului prevede că „[b]aremul salariilor de bază privind categoriile de funcții definite la articolul 14 figurează în [a]nexa I la [r]egulamentul [menționat]”. Anexa I la regulamentul menționat prevede, la rândul său, că „[b]aremul salariilor de bază face obiectul unor actualizări regulate”.
48 Este necesar să se precizeze că, în temeiul acestor dispoziții, BEI dispune de o putere de apreciere pentru stabilirea și pentru modificarea unilaterală a elementelor de remunerație a personalului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2016, Bodson și alții/BEI, T‑241/14 P, EU:T:2016:103, punctele 51 și 57, și Hotărârea din 26 februarie 2016, Bodson și alții/BEI, T‑240/14 P, EU:T:2016:104, punctele 39 și 44) și, prin urmare, pentru adoptarea și pentru actualizarea baremului salariilor de bază ale acestui personal.
49 Cu toate acestea, BEI, în cadrul respectivei puteri de apreciere, poate decide să determine, în avans, într‑o primă etapă și pentru o anumită perioadă, criterii care să încadreze stabilirea, într‑o a doua etapă, a unor actualizări regulate ale baremului salariilor de bază ale personalului său și, astfel, să se oblige să respecte criteriile menționate în cadrul adaptărilor anuale ale baremului respectiv în această perioadă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 1973, Comisia/Consiliul, 81/72, EU:C:1973:60, punctul 11, Hotărârea din 26 iunie 1975, Comisia/Consiliul, 70/74, EU:C:1975:93, punctele 20 și 21, și Hotărârea din 24 noiembrie 2010, Comisia/Consiliul, C‑40/10, EU:C:2010:713, punctele 64 și 71).
50 În speță, este cert că, prin decizia din 22 septembrie 2009, Consiliul de administrație a adoptat o metodă de adaptare anuală a baremului salariilor de bază aplicabilă pentru o durată de șapte ani.
51 În aceste condiții, în primul rând, trebuie să se determine dacă, după cum susțin reclamanții, această metodă prezintă un caracter obligatoriu sau dacă, după cum arată BEI, ea constituie o simplă directivă internă.
52 În această privință, mai întâi, este necesar să se arate că decizia din 22 septembrie 2009 a fost adoptată, la propunerea Comitetului de direcție și în urma avizului Subcomitetului pentru remunerații, de către Consiliul de administrație, organ competent pentru adoptarea regulamentelor privind personalul în temeiul articolului 29, aplicabil la acea dată, din Regulamentul intern al BEI.
53 Apoi, nu se contestă că metoda din 2009, descrisă la punctele 3 și 5 de mai sus, stabilește în mod precis și exhaustiv criteriile care permit calcularea, în fiecare an, a adaptării baremului salariilor de bază, și aceasta pentru o durată de șapte ani. Astfel, prin adoptarea acestei metode, Consiliul de administrație a instituit dispoziții concrete care vizează punerea în aplicare a articolului 20 primul paragraf din Regulamentul personalului, precum și a anexei I la acest regulament și care au ca obiect să încadreze și, prin urmare, să restrângă puterea de apreciere a BEI în cadrul stabilirii adaptării anuale a baremului salariilor de bază (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2010, Comisia/Consiliul, C‑40/10, EU:C:2010:713, punctele 67 și 68).
54 În sfârșit, din termenii deciziei din 22 septembrie 2009 și din contextul care a guvernat adoptarea sa reiese că, contrar celor pretinse de aceasta, BEI a intenționat să confere respectivei decizii un caracter obligatoriu, astfel încât decizia menționată nu poate fi asimilată cu o simplă directivă internă de care BEI ar fi putut să se îndepărteze, cu condiția să își precizeze motivele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 1973, Comisia/Consiliul, 81/72, EU:C:1973:60, punctul 8).
55 Această constatare nu poate fi infirmată de argumentele BEI întemeiate, primo, pe împrejurarea că metoda din 2009 prevedea o ajustare în 2013, secundo, pe faptul că această metodă nu cuprinde niciun regim de excepție, contrar Statutului funcționarilor Uniunii Europene și Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene, tertio, pe împrejurarea că, în avizul din luna decembrie a anului 2012, Comitetul pentru remunerații sugerase adoptarea unei mai mari flexibilități în anii de criză economică și, quarto, pe faptul că metoda din 2009 nu a fost aplicată decât unor anumite categorii de personal în 2012, după ce nu fusese aplicată decât cu dificultate în 2011.
56 Astfel, primo, mecanismul de ajustare prevăzut în 2013, definit cu precizie de metoda din 2009, face parte dintre modalitățile de aplicare a acestei metode. Această ajustare avea ca unic obiect să corecteze, pentru anul 2013, adaptarea baremului salariilor de bază în ipoteza în care aplicarea metodei din 2009 pentru anii 2010-2012 nu ar fi condus la o indexare a acestui barem cu rata inflației efectiv constatată în cursul acestor ani. Trebuie, de altfel, subliniat, după cum s‑a arătat la punctul 9 de mai sus, că majorarea baremului salariilor de bază cu 3,6 % care rezultă din aplicarea, în 2013, a metodei din 2009 ia în considerare în special ajustarea prevăzută în 2013. Prin urmare, această ajustare nu constituie nici o excepție care permite BEI să deroge de la această metodă, nici un element de natură să stabilească caracterul neobligatoriu al metodei din 2009, ci constituie, dimpotrivă, un element suplimentar care întărește caracterul său obligatoriu.
57 Secundo, este, desigur, cert că, spre deosebire de anexa XI la Statutul funcționarilor Uniunii Europene, instituit inițial prin Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului din 29 februarie 1968 de stabilire a Statutului funcționarilor Comunităților Europene, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai acestor Comunități și de instituire a unor măsuri speciale aplicabile temporar funcționarilor Comisiei (JO 1968, L 56, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 8, p. 12), decizia din 22 septembrie 2009 nu conține nicio dispoziție care permite să se deroge de la metoda din 2009 în cazul constatării unei deteriorări a situației economice și sociale în interiorul Uniunii. Cu toate acestea, existența sau absența unui regim de excepție este, prin ea însăși, lipsită de orice relevanță pentru a stabili dacă metoda din 2009 prezintă un caracter obligatoriu sau neobligatoriu.
58 Tertio, Comitetul pentru remunerații a propus în mod expres, în avizul din decembrie 2012, ca metoda din 2009 să fie modificată pentru a include dispoziții care să autorizeze o mai mare flexibilitate în caz de criză economică, ceea ce tinde să confirme că, în lipsa unei asemenea modificări, metoda din 2009 trebuia să se aplice în 2013.
59 Quarto, împrejurarea că metoda din 2009 nu a fost decât parțial aplicată în 2012, întrucât o parte a personalului, și anume cadrele de conducere, a beneficiat atunci de o adaptare anuală a baremului salariilor de bază inferioară celei prevăzute de această metodă, nu are nicio incidență asupra constatării că această metodă, de altfel corect aplicată ansamblului personalului în 2010 și în 2011, prezintă un caracter obligatoriu.
60 Rezultă că, prin adoptarea deciziei din 22 septembrie 2009, BEI s‑a angajat, printr‑o decizie autonomă, pe durata de validitate a acesteia, și anume șapte ani, în exercitarea puterii sale de apreciere care rezultă din Regulamentul personalului, să respecte metoda din 2009. În consecință, BEI nu poate să se prevaleze, în cadrul adaptării anuale a baremului salariilor de bază ale personalului său, de o marjă de apreciere care să depășească criteriile stabilite în această metodă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2010, Comisia/Consiliul, C‑40/10, EU:C:2010:713, punctul 71).
61 În plus, trebuie constatat că criteriile prevăzute de metoda din 2009 permit să se stabilească în mod precis cuantumul majorării baremului salariilor de bază care trebuie adoptată în fiecare an, astfel încât această metodă nu lasă BEI nicio marjă de apreciere la adoptarea deciziilor prin care se efectuează, în fiecare an, adaptarea acestui barem. Aceasta a fost, de altfel, intenția Consiliului de administrație atunci când a adoptat metoda respectivă. Astfel, din nota președintelui BEI din 25 septembrie 2009, menționată la punctul 7 de mai sus, reiese că Consiliul de administrație dorea să condiționeze actualizările regulate ale baremului salariilor de bază de aplicarea unei metode „mai simple și mai transparente”.
62 În aceste condiții, argumentul BEI întemeiat pe lipsa caracterului obligatoriu al metodei din 2009 sau pe pretinsa sa flexibilitate trebuie înlăturat.
63 În al doilea rând, trebuie verificat dacă metoda din 2009 era încă aplicabilă în 2013, astfel cum susțin reclamanții, sau dacă fusese modificată, la acea dată, prin decizia din 18 decembrie 2012, astfel cum arată BEI.
64 În această privință, pe de o parte, trebuie subliniat că decizia din 18 decembrie 2012 nu numai că nu conține nicio dispoziție care să abroge, să suspende sau să modifice decizia din 22 septembrie 2009, dar nu conține nicio referire la această decizie.
65 Pe de altă parte, este necesar să se observe că aceste decizii, deși ambele sunt adoptate de același organ și potrivit aceleiași proceduri, sunt de natură diferită și au obiecte distincte. Astfel, decizia din 22 septembrie 2009, chiar dacă a fost adoptată în cadrul elaborării bugetului anului 2010, prezintă un caracter normativ și plurianual întrucât prevede o metodă care încadrează, pentru mai mulți ani, adaptarea anuală a unuia dintre elementele remunerației personalului, și anume baremul salariilor de bază. În schimb, decizia din 18 decembrie 2012 este un act de natură esențial bugetară care adoptă planul de activitate al BEI pentru anii 2013-2015, stabilind, în acest cadru, rata majorării bugetului cheltuielilor cu personalul pentru personalul aflat în funcție pentru un an determinat, în speță anul 2013, și despre care nu se susține că conține dispoziții normative privind remunerația personalului BEI.
66 În aceste condiții, nu se poate considera că decizia din 18 decembrie 2012 a modificat metoda din 2009. Trebuie, de altfel, să se observe că situația este aceeași, pentru aceleași motive și a fortiori având în vedere că emană de la Comitetul de direcție, iar nu de la Consiliul de administrație, în ceea ce privește decizia din 29 ianuarie 2013.
67 În al treilea rând, este necesar să se examineze argumentul BEI întemeiat pe faptul că contextul economic din toamna anului 2012 constituia un caz de forță majoră care justifica neaplicarea, în 2013, a metodei din 2009.
68 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, deși noțiunea de forță majoră nu presupune o imposibilitate absolută, aceasta impune totuși ca nerealizarea faptului în cauză să se explice prin împrejurări străine celui care o invocă, neobișnuite și imprevizibile, ale căror consecințe nu ar fi putut să fie evitate, în pofida tuturor diligențelor depuse (Hotărârea din 8 martie 1988, McNicholl, 296/86, EU:C:1988:125, punctul 11, Hotărârea din 4 martie 2010, Comisia/Italia, C‑297/08, EU:C:2010:115, punctul 85, și Hotărârea din 30 iunie 2016, Jinan Meide Casting/Consiliul, T‑424/13, EU:T:2016:378, punctul 76).
69 În speță, reiese din motivarea, amintită la punctul 10 de mai sus, a avizului din decembrie 2012, precum și din termenii comunicatului intern, menționat la punctul 12 de mai sus, că BEI s‑a îndepărtat, în deciziile din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013, de metoda din 2009 pentru a ține seama de contextul economic, social și politic existent în statele membre și pentru a da impresia unui tratament echitabil al chestiunilor naționale și europene.
70 Cu toate acestea, pe de o parte, trebuie să se constate că, deși menționează o situație de criză economică, BEI nu prezintă niciun element circumstanțiat sau cuantificat privind gravitatea acestei crize și impactul acesteia din urmă asupra propriei situații financiare. În special, BEI nu dovedește și nici măcar nu susține că i‑ar fi fost imposibil sau cel puțin excesiv de dificil să finanțeze cheltuielile care rezultă din aplicarea metodei din 2009, așa cum se propusese inițial de către Direcția generală a personalului și apoi de către Comitetul de direcție.
71 Pe de altă parte, din termenii, rezumați la punctul 7 de mai sus, ai notei adresate personalului de președintele BEI la 25 septembrie 2009 reiese că aceasta a ținut seama de contextul de criză economică la adoptarea metodei din 2009. În aceste condiții și având în vedere că nu menționează nicio degradare a situației economice între luna septembrie a anului 2009 și toamna anului 2012, BEI nu demonstrează nici că contextul economic care prevala la adoptarea deciziilor din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013 ar fi fost imprevizibil la momentul adoptării deciziei din 22 septembrie 2009.
72 Rezultă că BEI nu a dovedit că contextul economic și social sau imperativele politice pe care le invocă constituiau o împrejurare neobișnuită și imprevizibilă, ale cărei consecințe nu ar fi putut să le evite, în pofida diligențelor depuse, și care constituia, prin urmare, un caz de forță majoră.
73 În aceste condiții și având în vedere împrejurarea, menționată la punctele 57 și 61 de mai sus, că metoda din 2009 nu conține niciun regim de excepție și nu lasă BEI nicio marjă de apreciere, situația de criză economică invocată de BEI nu era de natură să justifice o adaptare în 2013 a baremului salariilor de bază ale personalului său inferioară celei care rezultă din metoda din 2009.
74 Prin urmare, din ceea ce precedă rezultă, fără a fi nevoie să se examineze al doilea și al treilea motiv invocat de reclamanți, că deciziile din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013 au încălcat decizia din 22 septembrie 2009 și că, prin urmare, sunt nelegale.
75 În consecință, deciziile, conținute în fișele de salariu ale reclamanților din luna februarie a anului 2013 și din lunile ulterioare și adoptate în temeiul deciziilor din 18 decembrie 2012 și din 29 ianuarie 2013, de a nu majora decât în limita a 1,8 % baremul salariilor de bază ale reclamanților sunt de asemenea nelegale și, prin urmare, trebuie să fie anulate.
Cu privire la concluziile referitoare la despăgubiri
76 În primul rând, în ceea ce privește prejudiciul financiar invocat de reclamanți, trebuie amintit că, în temeiul articolului 266 TFUE, va reveni BEI sarcina de a lua măsurile impuse de executarea prezentei hotărâri și în special de a adopta, cu respectarea principiului legalității, orice act de natură să compenseze în mod echitabil dezavantajul care a rezultat pentru reclamanți din actele anulate (a se vedea Hotărârea din 15 septembrie 2005, Casini/Comisia, T‑132/03, EU:T:2005:324, punctul 98 și jurisprudența citată), fără a aduce atingere posibilității reclamanților de a formula ulterior o acțiune împotriva măsurilor adoptate de BEI în executarea prezentei hotărâri. În aceste condiții, concluziile referitoare la despăgubiri ale reclamanților având ca obiect repararea prejudiciului financiar sunt premature (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2011, Larue și Seigneur/BCE, F‑84/09, EU:F:2011:71, punctul 64, și Hotărârea din 29 septembrie 2011, Bowles și alții/BCE, F‑114/10, EU:F:2011:173, punctele 79 și 80).
77 În al doilea rând, în ceea ce privește prejudiciul moral pe care reclamanții pretind că l‑au suferit, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine repararea adecvată și în principiu suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza, cu excepția situației în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care constituie temeiul anulării și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 februarie 1990, Culin/Comisia, C‑343/87, EU:C:1990:49, punctele 27-29, și Hotărârea din 9 decembrie 2010, Comisia/Strack, T‑526/08 P, EU:T:2010:506, punctul 58).
78 În speță, reclamanții se limitează să invoce un prejudiciu moral care rezultă din faptul că au fost puși într‑o situație de incertitudine în ceea ce privește evoluția remunerațiilor lor, fără să ofere nicio explicație cu privire la gravitatea și la consecințele acestei incertitudini pentru ei. Pe de altă parte, din articolul din 5 februarie 2013 și din nota de informare din 15 februarie 2013 reiese că, chiar înainte de primirea fișelor lor de salariu din luna februarie a anului 2013, care puneau în aplicare, pentru prima dată, adaptarea cu 1,8 % a baremului salariilor de bază decisă pentru anul 2013, reclamanții au fost informați cu privire la nivelul acestei adaptări, astfel încât incertitudinea invocată nu poate fi stabilită. În aceste condiții, trebuie constatat că cererea introductivă nu conține nici cea mai mică dovadă cu privire la întinderea prejudiciului moral pretins suferit de reclamanți, nici, cu atât mai mult, cu privire la aspectul dacă acest prejudiciu ar fi sau nu ar fi susceptibil să fie reparat integral prin anularea deciziilor contestate.
79 Având în vedere ceea ce precedă, se impune respingerea concluziilor referitoare la despăgubiri ale reclamanților.
Cu privire la cheltuielile de judecată
80 În temeiul articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
81 Întrucât BEI a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a concluziilor sale, se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamanților.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a noua)
declară și hotărăște:
1) Anulează deciziile Băncii Europene de Investiții (BEI) care pun în aplicare decizia Consiliului de administrație al BEI din 18 decembrie 2012 și decizia Comitetului de direcție al BEI din 29 ianuarie 2013 și care sunt conținute în fișele de salariu din luna februarie a anului 2013 și din lunile ulterioare ale domnului Jean‑Pierre Bodson și ale celorlalți membri ai personalului BEI ale căror nume figurează în anexă în cauza T‑504/16, pe de o parte, și ale doamnei Esther Badiola și ale celorlalți membri ai personalului BEI ale căror nume figurează în anexă în cauza T‑505/16, pe de altă parte.
2) Respinge în rest acțiunile.
3) Obligă BEI la plata cheltuielilor de judecată.
Gervasoni | da Silva Passos | Kowalik‑Bańczyk |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 14 septembrie 2017.
Semnături