CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 12 mai 2011(1)
Cauzele conexate C‑483/09 și C‑1/10
Magatte Gueye
și
Valentín Salmerón Sánchez
[cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare formulate de Audiencia Provincial de Tarragona (Spania)]
„Decizia cadru 2001/220/JAI – Statutul victimelor în cadrul procedurilor penale – Protecția victimelor – Stabilirea pedepselor – Aplicare obligatorie a unei pedepse complementare prin care i se interzice autorului să se apropie de victimă – Luare în considerare a voinței victimei – Medierea în cadrul procedurilor penale”
I – Introducere
1. Elementul central al prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare îl reprezintă aspectul dacă Decizia‑cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale(2) se opune unei reglementări naționale potrivit căreia, în toate cazurile de violență domestică, autorului faptei i se interzice în mod imperativ și absolut contactul cu victima, chiar și în cazurile în care victima dorește reluarea contactului cu autorul.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
2. Articolul 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2001/220, intitulat „Respectarea și recunoașterea”, prevede:
„Fiecare stat membru asigură victimelor un rol real și corespunzător în sistemul său de drept penal. Acesta continuă să depună toate eforturile pentru a garanta victimelor un tratament corespunzător, care să le respecte demnitatea în cursul procedurii și să le recunoască drepturile și interesele legitime, în special în cadrul procedurii penale.”
3. Articolul 3, intitulat „Audierea și administrarea probelor”, prevede în cadrul primului paragraf:
„Fiecare stat membru garantează victimelor posibilitatea de a fi audiate în cursul procedurii, precum și de a depune elemente de probă.”
4. Articolul 8 din Decizia‑cadru 2001/220 se referă la „Dreptul la protecție”. Potrivit dispozițiilor alineatului (1) al acestuia:
„Fiecare stat membru garantează un nivel corespunzător de protecție a victimelor și, după caz, familiilor acestora sau persoanelor asimilate membrilor familiilor acestora, în special în ceea ce privește siguranța și protecția vieții private a acestora, în cazul în care autoritățile competente consideră că există un risc grav de acte de represalii sau indicii de perturbare serioasă și în mod intenționat a vieții private a acestora.”
5. În sfârșit, articolul 10 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2001/220 se referă la medierea în cadrul procedurilor penale:
„Fiecare stat membru încearcă să promoveze medierea în cauzele penale pentru infracțiunile pe care le consideră adecvate pentru acest tip de măsură.”
B – Dreptul național
6. Instanța de trimitere face referire la înăsprirea, în ultimii ani, a legislației spaniole în ceea ce privește faptele penale săvârșite în cadrul familiei. Referindu‑se la motivul de politică penală care a stat la baza acesteia, instanța precizează că asemenea fapte penale constituie un flagel social și că, din punct de vedere istoric, aceste fapte sunt expresia raporturilor de putere inegale dintre bărbați și femei.
7. Din observațiile instanței de trimitere reiese că, în toate cazurile de violență domestică, instanțele trebuie, conform articolului 57 alineatul 2 coroborat cu articolul 48 alineatul 2 din Codul penal spaniol (Código Penal, denumit în continuare „CP”), pentru a asigura protecția victimei, să îi aplice autorului, ca pedeapsă complementară, interdicția de a se apropia de victimă sau de a lua legătura cu aceasta. Această interdicție de a se apropia de victimă se aplică pentru o perioadă care depășește cu de la unu la 5 ani durata pedepsei privative de libertate. În cazurile în care autorului i s‑a aplicat o altă pedeapsă decât privarea de libertate, pedeapsa complementară are o durată cuprinsă între 6 luni și 5 ani. Instanța de trimitere mai precizează că această interdicție se aplică și în cazurile mai ușoare de violență domestică, de exemplu, lovituri cu palma, zgârieturi, îmbrânciri sau „amenințări verbale ușoare fără arme”.
8. Instanța de trimitere subliniază că instanțele spaniole sunt obligate, conform prevederilor Codului penal, să aplice această pedeapsă complementară în toate cazurile, fără a‑i lăsa judecătorului – exceptând durata pedepsei – libertatea de a aprecia circumstanțele în care s‑a produs respectiva faptă, de exemplu, interesele familiale aflate în joc, voința sau decizia victimei de reluare a legăturii și de continuare a conviețuirii.
9. Articolul 468 alineatul 2 din CP incriminează încălcarea interdicției de apropiere ca faptă penală de nerespectare a hotărârii executorii. Potrivit unei decizii pronunțate de Tribunal Supremo, acordul victimei pentru reluarea conviețuirii nu înlătură caracterul penal al faptei de nerespectare a hotărârii executorii. În opinia instanței de trimitere, în anumite cazuri în care conviețuirea cu autorul este reluată de comun acord, există chiar posibilitatea teoretică ca victima unei fapte penale săvârșite în cadrul familiei să fie acuzată de instigare sau de complicitate la nerespectarea hotărârii executorii.
10. În plus, conform precizărilor instanței de trimitere, o încălcare a interdicției de apropiere, dispusă ca pedeapsă complementară, atrage după sine, în temeiul articolului 84 alineatul 3 din CP, revocarea suspendării condiționate a pedepsei, chiar dacă reluarea legăturii a avut loc cu acordul victimei.
11. În final, instanța de trimitere face referire la interdicția medierii impusă prin articolul 87 ter alineatul 5 din Legea organică privind puterea judecătorească (Ley Orgánica del Poder Judicial) în cazul tuturor faptelor penale (inclusiv al simplelor insulte) săvârșite în cadrul familial.
III – Situația de fapt și acțiunile principale
12. Juzgado de lo Penal Nr. 23 de Barcelona l‑a condamnat pe domnul Gueye pentru săvârșirea unei fapte penale, care nu este descrisă în mod detaliat în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, de rele tratamente săvârșite în cadrul familiei, a cărei victimă a fost partenera sa, cu care domnul Gueye a trăit în cuplu în ultimii 4 ani anteriori săvârșirii faptei. Pentru acest motiv, instanța a aplicat, printre altele, o pedeapsă complementară prin care îi interzicea autorului ca, pentru o perioadă de 17 luni, să se apropie de victimă la o distanță mai mică de 1 000 de metri și să ia legătura cu aceasta.
13. După câteva zile de la pronunțarea sentinței de condamnare, domnul Gueye și‑a reluat, la cererea victimei, conviețuirea cu aceasta. Ca urmare a acestei încălcări a interdicției de apropiere, Juzgado de lo Penal Nr. 1 Tarragona l‑a condamnat pentru nerespectarea hotărârii executorii conform articolului 468 alineatul 2 din CP. Domnul Gueye a formulat apel împotriva acestei sentințe la Camera a patra a Audiencia Provincial de Tarragona, care este instanța de trimitere.
14. În plus, Audiencia Provincial de Tarragona, în calitate de instanță de apel, trebuie să se pronunțe cu privire la sentința de condamnare a domnului Valentín Salmerón Sánchez pentru fapta de nerespectare a hotărârii executorii conform articolului 468 alineatul 2 din CP. Domnului Salmerón Sánchez i se reproșează nerespectarea unei hotărâri executorii pronunțate de Juzgado de Instrucción Nr. 7 de Valencia Sobre la Mujer de El Vendrell la 6 noiembrie 2006, prin care i se interzicea să se apropie de victima sa la o distanță mai mică de 500 de metri și să ia legătura cu aceasta timp de 16 luni.
15. Sentința executorie prin care s‑a aplicat pedeapsa complementară, pronunțată de Juzgado de Instrucción Nr. 7 de Valencia Sobre la Mujer de El Vendrell, are la bază o faptă penală de rele tratamente în cadrul familiei, care nu este descrisă în mod detaliat în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, a cărei victimă a fost partenera cu care cel de al doilea inculpat a trăit în cuplu timp de 6 ani anterior pronunțării hotărârii de executare.
16. Potrivit constatărilor instanței, în ambele cazuri, inculpații și‑au reluat la câteva zile după pronunțarea hotărârii executorii conviețuirea cu victimele lor, în pofida interdicției de apropiere. În cadrul audierii de către instanța de trimitere, victimele au declarat că își reluaseră voluntar relațiile cu respectivii autori, fără să fi fost constrânse și nici determinate de nevoi economice; după toate aparențele, inițiativa reluării relațiilor ar fi aparținut victimelor. Prin urmare, acestea se considerau victime indirecte ale dispozițiilor de drept penal spaniole, mai ales că, până în momentul arestării inculpaților pentru nerespectarea hotărârii executării, conviețuirea a decurs armonios.
17. Instanța de recurs are îndoieli cu privire la compatibilitatea dispozițiilor de drept spaniole cu decizia‑cadru. Chiar dacă, pentru a asigura protecția victimelor, ar putea fi necesară aplicarea unei interdicții de apropiere chiar și împotriva voinței acestora, instanța de trimitere consideră totuși ca fiind neadecvat faptul că dreptul spaniol nu lasă o marjă de apreciere pentru fiecare caz în parte și că nu ia în considerare voința victimelor, nici chiar în cazurile faptelor penale de o gravitate redusă, și că prevede aplicarea, fără excepție, a unei interdicții de apropiere de cel puțin 6 luni.
IV – Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare și procedura în fața Curții
18. Având în vedere situația prezentată anterior, instanța de apel, Audiencia Provincial de Tarragona, prin decizia din 15 septembrie 2009, în procedura referitoare la domnul Gueye, și prin decizia din 18 decembrie 2009, în procedura referitoare la domnul Salmerón Sánchez, solicită Curții – identic pentru ambele cauze – pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele întrebări:
„1) Dreptul victimei de a fi înțeleasă, afirmat în considerentul (8) al Deciziei‑cadru 2001/220/JAI, trebuie interpretat ca fiind o obligație pozitivă a autorităților statului care au sarcina urmăririi și a sancționării activităților infracționale de a permite ca victima să evalueze, să reflecteze și să își exprime opinia cu privire la efectele directe care pot rezulta asupra vieții acesteia din impunerea de pedepse făptuitorului cu care victima are o legătură de familie sau intens afectivă?
2) Articolul 2 din Decizia‑cadru 2001/220 trebuie interpretat în sensul că obligația statelor de a recunoaște drepturile și interesele legitime ale victimei impune luarea în considerare a opiniei victimei atunci când consecințele penale ale procesului pot compromite în mod fundamental și direct exercitarea dreptului acesteia la libera dezvoltare a personalității și a vieții private și de familie?
3) Articolul 2 din Decizia‑cadru 2001/220 trebuie interpretat în sensul că autoritățile de stat nu pot refuza să ia în considerare voința liberă a victimei atunci când aceasta se opune impunerii sau menținerii unei măsuri de păstrare a unei anumite distanțe, atunci când agresorul este un membru al familiei și nu se constată o situație obiectivă de risc de recidivă, atunci când se constată existența unui nivel de competență personală, socială, culturală și emoțională care exclude posibilitatea unei supuneri față de făptuitor sau, dimpotrivă, această măsură trebuie considerată pertinentă în toate cazurile având în vedere caracteristicile specifice ale acestor fapte penale?
4) Articolul 8 din Decizia‑cadru 2001/220, atunci când prevede că statele îi garantează un nivel corespunzător de protecție victimei, trebuie interpretat în sensul că permite impunerea generalizată și obligatorie de măsuri de păstrare a unei anumite distanțe sau de interzicere a comunicării ca pedepse complementare în toate situațiile în care o persoană este victima unor fapte penale săvârșite în cadrul familiei, având în vedere caracteristicile specifice ale acestor infracțiuni, sau, dimpotrivă, articolul 8 menționat impune efectuarea unei aprecieri individualizate care să permită identificarea, de la caz la caz, a nivelului corespunzător de protecție ținând seama de interesele concurente?
5) Articolul 10 din Decizia‑cadru 2001/220 trebuie interpretat în sensul că permite excluderea cu caracter general a medierii în procesele penale privind infracțiuni săvârșite în cadrul familiei, având în vedere caracteristicile specifice ale acestor fapte penale, sau, dimpotrivă, medierea trebuie permisă și în acest tip de procese, apreciindu‑se de la caz la caz interesele concurente?”
19. Prin Ordonanța președintelui Curții din 24 septembrie 2010, Curtea a dispus conexarea cele două cauze pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.
20. În cadrul ambelor proceduri desfășurate în fața Curții, au prezentat observații scrise guvernele italian, olandez, austriac, polonez, suedez și spaniol, precum și Comisia Europeană; guvernul german a formulat observații scrise în cauza C‑483/09. La ședința din 3 martie 2011 au participat guvernele german și spaniol, precum și guvernul Regatului Unit și Comisia.
V – Apreciere juridică
A – Dreptul de a formula o trimitere preliminară și admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare
21. Nu există nicio îndoială cu privire la posibilitatea ca Audiencia Provincial de Tarragona să solicite pronunțarea unei hotărâri preliminare. Decizia‑cadru 2001/220, care trebuie interpretată în această cauză, a fost adoptată în temeiul articolului 31 și a articolului 34 alineatul (2) a doua teză litera (b) UE. Conform articolului 35 UE, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare cu privire la un act juridic adoptat pe această bază presupune recunoașterea de către statul membru în cauză a competenței Curții de Justiție. Această condiționare este menținută, pentru o perioadă tranzitorie, și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona(3). Regatul Spaniei a făcut o declarație corespunzătoare conform articolului 35 alineatul (3) litera (a) UE (4), potrivit căreia orice instanță spaniolă ale cărei hotărâri nu mai pot fi supuse unei căi de atac în dreptul intern are posibilitatea să solicite pronunțarea unei hotărâri preliminare.
22. Comisia a afirmat, fără a fi contrazisă, că nu există în dreptul spaniol nicio altă cale de atac împotriva deciziei pronunțate de o Audiencia Provincial care statuează în calitate de instanță de apel cu privire la o hotărâre pronunțată de un Juzgado de lo Penal. Audiencia Provincial este astfel, în speță, o instanță ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) UE, având astfel posibilitatea să solicite pronunțarea unei hotărâri preliminare.
23. Guvernul Regatului Spaniei și al Republicii Italiene consideră cererea de pronunțare a unei decizii preliminare inadmisibilă pentru motivul că întrebările adresate nu ar fi relevante pentru soluționarea acțiunii principale.
24. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, revine numai instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe(5) și, prin urmare, întrebările preliminare adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență(6).
25. Numai în anumite cazuri excepționale se poate pune problema inadmisibilității unei cereri, și anume, în special, în acele cazuri în care este evident că interpretarea solicitată a dispozițiilor dreptului Uniunii amintite în aceste întrebări este de natură ipotetică(7). Având în vedere cele menționate anterior, obiecțiile celor două guverne ni se par neconvingătoare.
26. Guvernul spaniol precizează că întrebările adresate Curții sunt ipotetice, întrucât obiectul acțiunilor principale nu îl reprezintă interdicția de apropiere, ci sancțiunea pentru încălcarea interdicției de apropiere, și anume infracțiunea de nerespectare a unei hotărâri executorii. Întrebările adresate de instanța de trimitere vizează însă numai interdicția de apropiere, iar nu și nerespectarea unei hotărâri executorii.
27. Cu toate acestea, în cadrul examinării aspectului privind nerespectarea unei hotărâri executorii, instanța de trimitere este competentă să aprecieze dacă trebuie, poate sau dorește să ia în considerare legitimitatea aplicării interdicției de apropiere aflate la baza infracțiunii în cauză. Astfel, această instanță are posibilitatea de a solicita interpretarea deciziei‑cadru în legătură cu o astfel de interdicție de apropiere.
28. Guvernul italian consideră cererea inadmisibilă, deoarece – presupunând că dreptul național ar fi contrar deciziei‑cadru –, nu ar fi posibilă o interpretare a acestuia conformă cu decizia‑cadru. O astfel de interpretarea ar putea fi realizată, cel mult, contra legem. Astfel, chiar instanța de trimitere atrage atenția asupra faptului că, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 57 alineatul 2 din CP, trebuie să se aplice în mod imperativ pedeapsa complementară de interzicere a apropierii.
29. Curtea a constatat în repetate rânduri că obligația instanței naționale de interpretare conformă nu poate constitui baza unei interpretări contra legem a dreptului național(8). Ni se pare însă că nu este încă stabilit în mod neechivoc dacă chiar din dreptul Uniunii rezultă o interdicție de interpretare contra legem(9) sau dacă dreptul Uniunii se limitează la a nu se opune unei interdicții naționale de interpretare contra legem(10). În orice caz, într‑o situație în care dreptul național permite o asemenea interpretare, iar aceasta nu este în detrimentul indivizilor, de exemplu, în cazul de față, nu duce la aplicarea unei pedepse sau la înăsprirea acesteia, ci, dimpotrivă, la excluderea unei sancțiuni, nu vedem de ce dreptul Uniunii s‑ar opune unei astfel de interpretări.
30. În cadrul prezentei proceduri însă, această întrebare nu trebuie examinată în mod exhaustiv. Aceasta deoarece, în cadrul prezentei examinări a admisibilității, nu reiese în niciun caz că instanța de trimitere – presupunând că decizia‑cadru s‑ar opune dreptului național – ar putea ajunge la un rezultat conform deciziei‑cadru numai prin intermediul unei interpretări contra legem. În orice caz, instanțelor naționale trebuie să li se ceară ca, în cadrul interpretării conforme cu decizia‑cadru, să țină seama, după caz, de totalitatea dreptului național pentru a aprecia în ce măsură legislația internă poate fi aplicată astfel încât să nu se ajungă la rezultate contrarii deciziei‑cadru(11).
31. Chiar guvernul spaniol a menționat în observațiile depuse că jurisprudența spaniolă este echivocă în ceea ce privește măsura în care dreptul spaniol permite respectarea voinței victimei. Astfel, acesta a arătat că nu ar trebui să se confere un „caracter obligatoriu” considerațiilor prezentate de Tribunal Supremo cu privire la caracterul sancționabil al nerespectării unei hotărâri executorii, din care reiese că nu este relevantă voința victimei în cadrul sancționării încălcării interdicției de apropiere. În lumina acestor observații, nu este evident că nu este posibilă o interpretare conformă cu decizia‑cadru și, astfel, că răspunsul Curții de Justiție ar fi lipsit de pertinență pentru acțiunea principală.
32. Prin urmare, cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare sunt admisibile.
B – Cu privire la interpretarea Deciziei‑cadru 2001/220
33. Prin intermediul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă decizia‑cadru se opune unei reglementări naționale care, în cazul faptelor penale săvârșite în cadrul familiei, prevede în mod imperativ aplicarea, fără excepție, a unei interdicții privind contactul dintre autor și victimă, fără a prevedea posibilitatea de a nu dispune, în cazuri excepționale, această interdicție după aprecierea situației din fiecare caz în parte și, în special, a dorinței victimei de reluare a legăturii cu autorul.
1. Observație preliminară
34. O reglementare care prevede în toate cazurile de violență domestică – chiar și în cazurile de amenințare verbală, astfel cum subliniază instanța de trimitere – o pedeapsă complementară imperativă de interzicere a apropierii de victimă, cu o durată care depășește cu cel puțin un an durata pedepsei privative de libertate aplicate, în cazul în care a fost aplicată o astfel de pedeapsă, și cu cel puțin 6 luni(12) în cazurile în care nu a fost aplicată o pedeapsă privativă de libertate, este foarte severă.
35. Instanța de trimitere își exprimă clar îndoielile privind proporționalitatea unei asemenea interdicții de apropiere în situațiile în care victima, de bunăvoie și nesilită, dorește reluarea conviețuirii cu autorul. Se ridică întrebarea dacă nu pot exista și situații de excepție în care aplicarea unei astfel de sancțiuni, stabilită în principiu pentru protecția victimei, aduce atingere chiar intereselor și drepturilor victimei. Victima își poate întemeia obiecțiunile pe dreptul fundamental la respectarea vieții private și de familie. În cadrul ședinței, guvernul german a dat ca exemplu situația unui cuplu care deține în comun o întreprindere. În acest caz, interdicția de apropiere ar putea duce la dispariția întreprinderii și, astfel, ar distruge mijloacele de subzistență economică a victimei.
36. În schimb, guvernul spaniol subliniază că sunt necesare reglementări stricte pentru a putea combate în mod eficient fenomenul violenței domestice. Trebuie reținut că legiuitorul are obligația de a asigura protecția victimelor. Aceste obligații de protecție au fost, nu demult, subliniate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(13). Interdicția de apropiere în cazurile de violență domestică poate fi un mijloc util care să dea victimelor posibilitatea de a‑și reorganiza viața în lipsa oricărei constrângeri directe. Instanța de trimitere subliniază că victimele din acțiunile principale și‑au exprimat în mod absolut autonom dorința de a relua conviețuirea cu autorul. Cu toate acestea, în cazurile de violență domestică, nu este întotdeauna ușor să se stabilească dacă într‑adevăr victima nu a fost supusă niciunei presiuni, mai ales că, de cele mai mult ori, constrângerea are loc în privat.
37. Este evident că o interdicție imperativă de apropiere se situează la intersecția dintre, pe de o parte, necesitatea unei acțiuni statale eficiente împotriva violenței domestice și, pe de altă parte, respectarea vieții private și de familie, precum și a autonomiei vieții private. Această problematică, schițată sumar aici, necesită realizarea unei dificile aprecieri comparative a diferitelor interese protejate juridic.
38. Pentru a anticipa rezultatul analizei, precizăm că, în opinia noastră, această dificilă analiză comparativă nu intră în domeniul de aplicare material al Deciziei‑cadru 2001/220, ci este o întrebare al cărei răspuns trebuie căutat în dreptul constituțional național(14) și în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(15).
39. După cum vom arăta în continuare, unicul aspect care face obiectul deciziei‑cadru este statutul victimelor în cadrul procedurilor penale în sens larg. Decizia‑cadru nu face însă nicio referire la dreptul penal material, și anume la natura și la limitele sancțiunilor. Întrebarea privind caracterul adecvat al unei interdicții imperative de apropiere, precum cea prevăzută de dreptul penal spaniol, se situează astfel în afara domeniului de aplicare material al deciziei‑cadru.
40. În continuare, vom explica mai întâi obiectivul legislativ general al Deciziei‑cadru 2001/220, iar ulterior vom examina împreună primele două întrebări, apoi a treia și a patra întrebare. În final, vom răspunde celei de a cincea întrebări.
2. Cu privire la obiectivul legislativ general al Deciziei‑cadru 2001/220
41. Decizia‑cadru 2001/220 urmărește stabilirea unor standarde minime pentru protecția victimelor faptelor penale(16). Obiectivul său general îl reprezintă protecția intereselor victimelor faptelor penale în diferitele etape ale procedurii penale și, prin aceasta, garantarea unui nivel de protecție ridicat și unitar pe tot teritoriul Uniunii, indiferent de statul membru în care se află victima(17). Statele membre trebuie să se asigure că victimele vor beneficia de măsuri de asistență adecvate pentru atenuarea efectelor infracțiunilor(18).
42. Conform considerentului (8) al deciziei‑cadru, este necesară apropierea normelor privind statutul și principalele drepturi ale victimelor, asigurându‑se în special respectarea demnității victimelor, dreptul acestora de a informa și de a fi informate, de a înțelege și de a fi înțelese, de a fi protejate în diversele etape ale procedurii și de a beneficia de luarea în considerare a dezavantajului de a locui într‑un stat membru diferit de cel în care a fost săvârșită infracțiunea. Cu alte cuvinte, victimele infracțiunilor nu sunt simple obiecte ale procedurii. Mai mult, astfel cum se menționează în considerentul (5), „este important să fie luate în considerare nevoile victimelor și să se răspundă acestor nevoi în mod global și coordonat, evitând soluțiile parțiale sau incoerente, care pot aduce prejudicii secundare victimelor”.
3. Prima și a doua întrebare preliminară
43. Prin intermediul primelor două întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, pe de o parte, considerentul (8) al deciziei‑cadru creează obligația statelor membre de a audia victimele în ceea ce privește repercusiunile unei pedepse aplicate autorului cu care victima întreține relații familiale și, pe de altă parte, dacă din articolul 2 din decizia‑cadru reiese că instanțele trebuie să țină seama de opinia victimelor.
44. În privința primei întrebări, trebuie clarificat, mai întâi, că din considerentele unei decizii‑cadru nu poate rezulta nicio obligație legală pentru statele membre(19). Considerentele pot fi invocate numai pentru interpretarea dispozițiilor acestei decizii.
45. Dreptul victimelor de a fi audiate este prevăzut la articolul 3 din decizia‑cadru. Conform acestui articol, fiecare stat membru le garantează victimelor posibilitatea de a fi audiate în cursul procedurii, precum și de a depune elemente de probă. Întrucât articolul 3 conține o reglementare specială a dreptului victimelor de a fi audiate, pentru a răspunde la cea de a doua întrebare, acest articol trebuie examinat în mod prioritar față de articolul 2 alineatul (1). Astfel, considerentul (8) poate fi cel mult important pentru concretizarea articolului 3.
a) Articolul 3 din decizia‑cadru
46. După cum a stabilit deja Curtea în privința dreptului victimelor de a prezenta elemente de probă prevăzut la articolul 3, statele membre dispun de o marjă de apreciere largă în privința transpunerii acestei obligații(20). Așadar, considerentul (9) al deciziei‑cadru subliniază de asemenea că statele membre nu au obligația de a pune pe poziții de egalitate victimele și părțile din proces. Prin urmare, statele membre au libertatea de a stabili singure în ce formă acordă victimelor dreptul de a fi audiate.
47. Pentru satisfacerea intereselor victimelor și pentru a evita limitarea la un rol pur pasiv, trebuie însă exclusă o interpretare restrictivă a acestui drept de audiere, astfel cum au precizat în mod întemeiat guvernele german și polonez. Dreptul victimelor de a fi audiate în instanță trebuie să cuprindă, pe lângă posibilitatea de a descrie modul în care a fost săvârșită fapta, și dreptul de a‑și face cunoscute aprecierile subiective și așteptările față de procedura judiciară. În orice caz, în situația în care între victimă și autorul faptei există o legătură personală strânsă și, astfel, efectele interdicției de apropiere au efecte indirecte asupra vieții private și de familie a victimei, principiul audierii trebuie să cuprindă și opinia victimei referitoare la aplicarea pedepsei.
48. Pentru a nu lipsi acest drept de a fi audiat de eficacitatea sa practică(21), trebuie să existe de asemenea posibilitatea de a lua în considerare poziția victimei în ceea ce privește stabilirea pedepsei. Pentru interpretarea articolului 3, Curtea a apelat la enunțul articolului 2 alineatul (1)(22). Potrivit acestuia, fiecare stat membru asigură victimelor un rol real și corespunzător în sistemul său de drept penal. Pentru a satisface acest drept, instanța trebuie să aprecieze afirmațiile victimei, oferind astfel posibilitatea ca aceste afirmații să fie luate în considerare la adoptarea hotărârii. Acest lucru este necesar deoarece victima nu ar mai avea, în fapt, niciun rol în cadrul procedurii, dacă afirmațiile sale nu ar fi luate în considerare.
49. După cum a subliniat în mod întemeiat guvernul austriac, din dreptul de a fi audiată nu rezultă că aplicarea pedepsei este la latitudinea victimei. Dimpotrivă, problema stabilirii pedepsei necesită o apreciere complexă în cazul căreia trebuie luate în considerare diferite aspecte, astfel încât aceasta nu se poate întemeia numai pe dorința victimei. Pentru acest motiv, instanța competentă nu este obligată să țină seama de aprecierile subiective ale victimei. Un alt argument împotriva respectării obligatorii a voinței victimei a fost prezentat de guvernul suedez, care a precizat că în aceste cazuri ar exista pericolul ca victima să fie constrânsă de autor să pledeze în fața instanței pentru o pedeapsă mai ușoară.
50. Astfel cum vom preciza în cadrul răspunsurilor pe care le vom da la întrebările trei și patru, eficacitatea dreptului la audiere nu afectează aplicarea unei pedepse minime prevăzute de dreptul național. Posibilitatea prevăzută la articolul 3 din decizia‑cadru de a lua în considerare opinia victimei trebuie să existe numai în limitele pedepselor prevăzute de dreptul național.
b) Concluzie intermediară
51. Drept concluzie intermediară, trebuie să se constate că articolul 3 alineatul (1) creează obligația statelor membre de a acorda victimei posibilitatea de a‑și exprima opinia cu privire la aplicarea unei măsuri de păstrare a unei anumite distanțe autorului cu care aceasta are o legătură de familie sau intens afectivă. Trebuie, de asemenea, să existe posibilitatea ca instanța să țină seama de poziția victimei la momentul pronunțării hotărârii. Această concluzie este însă valabilă numai în limitele sancțiunilor prevăzute de dreptul național. Trebuie totuși clarificat că acest lucru nu înseamnă că instanța este obligată să urmeze voința victimei. La stabilirea pedepsei, instanța nu este obligată să țină seama de opinia exprimată de victimă.
4. A treia și a patra întrebare preliminară
52. În esență, prin intermediul acestor două întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă decizia‑cadru se opune obligației legale de a impune o interdicție de apropiere în toate cazurile de violență domestică, fără a aprecia circumstanțele specifice cazului și împotriva voinței victimei.
53. Ca urmare a interpretării articolului 3 prezentată anterior, trebuie, mai întâi, să se examineze problema dreptului de audiere.
a) Articolul 3 din decizia‑cadru
54. Referitor la dreptul victimei de fi audiată, care a fost examinat în cadrul primelor două întrebări, se poate argumenta că acest drept este eficient atunci când audierea victimei poate conduce, în anumite situații, la neaplicarea interdicției de apropiere. Potrivit precizărilor instanței de trimitere, în cazul condamnării autorului la o pedeapsă privativă de libertate, se adaugă interdicția de apropiere pentru cel puțin 1 an; în celelalte cazuri, durata minimă a interdicției este de 6 luni. Ca urmare a solicitării Curții, guvernul spaniol a explicat, în cadrul ședinței, că interdicția de apropiere poate fi redusă, în anumite cazuri, la o lună.
55. Având în vedere durata minimă de 6 luni a interdicției de apropiere, guvernul Regatului Unit și‑a exprimat, în cadrul ședinței, îndoielile cu privire la conformitatea reglementării spaniole cu prevederile deciziei‑cadru. Guvernul a precizat că dreptul victimei de a fi audiată cu privire la sancțiunea care urmează a fi aplicată este lipsit de conținut ca urmare a acestei durate minime de 6 luni. Guvernul își motivează afirmația prin faptul că, indiferent de susținerile victimei, instanța nu poate să aplice o interdicție de apropiere mai mică de 6 luni. Acest lucru nu ar corespunde cerinței unui drept de a fi audiat efectiv.
56. În opinia noastră, dreptului de a fi audiat nu i se poate atribui un asemenea efect asupra duratei pedepsei prevăzute de dreptul intern. Cerințele articolului 3 sunt îndeplinite în mod satisfăcător de îndată ce victima își face cunoscută opinia cu privire la interdicția de apropiere care urmează a fi aplicată și în măsura în care afirmația sa este, în termeni generali, luată în considerare în cadrul limitelor pedepselor prevăzute de dreptul național.
57. Orice alte cerințe mai stricte ar depăși conținutul reglementării procedurale a deciziei‑cadru. Obiectivul deciziei‑cadru este de a‑i asigura victimei unei fapte penale anumite garanții procedurale în cursul procesului penal. Existența sau natura pedepselor complementare prevăzute de reglementările dintr‑un stat membru pentru infracțiunile de violență domestică nu constituie obiectul legislativ al Deciziei‑cadru 2001/220. Aceasta nu reglementează în mod general și cuprinzător toate aspectele privind protecția victimelor, ci, în mod specific, acele aspecte care se referă la garanțiile procedurale în cadrul procesului penal. Dreptul victimelor de a fi audiate conform articolului 3 nu trebuie, în consecință, înțeles într‑un sens atât de larg încât să influențeze indirect chiar limitele sancțiunilor prevăzute de dreptul național.
58. În plus, și Regatul Unit susține, în principiu, opinia conform căreia dreptul penal material și, așadar, natura și durata pedepselor nu se încadrează în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru.
b) Articolul 8 din Decizia‑cadru 2001/220
59. Din formularea „nivel corespunzător de protecție a victimelor” cuprinsă în articolul 8, guvernul german trage concluzia că decizia‑cadru se opune unei obligații absolute de a dispune interdicția de apropiere. În opinia acestuia, din cerința ca măsura de protecție a victimelor să fie corespunzătoare rezultă obligația statelor membre de a aprecia, pentru fiecare caz în parte, măsura interdicției de apropiere.
60. Această interpretare nu ne convinge. Mai întâi, legiuitorul european nu a avut în vedere o protecție prea extinsă atunci când a impus o protecție corespunzătoare a victimelor la articolul 8 alineatul (1). În cazul de față, protecția care rezultă în urma interdicției de apropiere ar putea fi neadecvată numai pentru motivul că este impusă împotriva voinței victimei, fiind astfel, după caz, prea extinsă. Cerința unei protecții corespunzătoare a victimelor a fost prevăzută în schimb la articolul 8 pentru a nu se stabili un nivel de protecție prea scăzut.
61. În afară de aceasta, astfel cum reiese din contextul legislativ al articolului 8, obiectivul acestei prevederi este protecția victimelor în cadrul procedurii „în cazurile în care există un risc grav de acte de represalii sau indicii de perturbare serioasă și în mod intenționat a vieții private a acestora”. După cum a evidențiat în mod întemeiat guvernul suedez, finalitatea acestor măsuri de protecție este de a apăra victimele de presiunile venite din partea autorului sau a unei persoane din anturajul acestuia în cursul procedurii. Articolul 8 alineatul (1) nu se referă la protecția victimelor față de consecințele negative ale sancțiunilor aplicate autorului.
62. În plus, această interpretare este susținută și de coroborarea cu celelalte alineate ale articolului 8 din Decizia‑cadru 2001/220 la care se referă guvernul olandez. Astfel, conform alineatului (3) al articolului menționat, statele membre se asigură că se va evita întâlnirea dintre victimă și autor în localurile judiciare, prin crearea, la sediul instanțelor, a unor zone de așteptare separate. Același obiectiv îl urmărește și articolul 8 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2001/220, prin care, în plus, se dorește evitarea întâlnirilor și a confruntărilor dintre victime și autori în timpul ședințelor publice. Toate aceste aspecte vizează procedura penală.
63. Garanția de protecție prevăzute la articolul 8 din Decizia‑cadru 2001/220 are, cu alte cuvinte, o funcție accesorie: aceasta asigură victimelor exercitarea, fără pericol, fără teamă și, prin urmare, în mod eficient a celorlalte drepturi procedurale care îi sunt garantate. Așadar, articolul 8 este corelat cu drepturile procedurale ale victimelor și nu privește în mod exhaustiv toate interesele teoretice ale acestora.
64. Prin urmare, nici din articolul 8 din decizia‑cadru nu reiese că aceasta se opune aplicării obligatorii a interdicției de apropiere prevăzute de dreptul penal național.
c) Articolul 2 din decizia‑cadru
65. Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2001/220, statele membre le asigură victimelor un rol real și corespunzător în sistemele lor de drept penal și recunosc drepturile și interesele legitime ale victimelor, în special în cadrul procedurii penale.
66. Articolul (2) nu cuprinde nicio garanție concretă, ci este formulat într‑un mod deosebit de larg. Datorită acestei caracteristici, Curtea a invocat și acest articol de fiecare dată în vederea interpretării garanțiilor concrete cuprinse la articolele următoare din decizia‑cadru(23). De aceea, acesta schițează mai degrabă, la modul general, conținutul deciziei‑cadru, înainte ca obligațiile concrete care revin statelor membre să fie enunțate în articolele următoare.
67. În orice caz, din articolul 2 nu se poate deduce o interdicție a aplicării imperative și generale a măsurii de păstrare a unei anumite distanțe față de victimă. Aspectul proporționalității unei obligații de a dispune o interdicție de apropiere privește sancțiunile prevăzute de dreptul penal material. Referirea generală din articolul 2 la respectarea și la recunoașterea victimelor nu poate crea obligația statelor membre de a realiza interesele victimelor în întregul sistem de drept penal, inclusiv în dreptul material, ci se rezumă la contextul dreptului penal procedural.
68. Acest lucru se poate deduce, fără alte mențiuni, din titlul și din economia dispozițiilor Deciziei‑cadru 2001/220. Toate reglementările care urmează articolului 2 au scopul de a defini și de a concretiza statutul victimelor referitor tocmai la procedura penală. Astfel, acestea vizează, printre altele, „audierea și administrarea probelor”, „dreptul de a primi informații”, „garanțiile comunicării” și „cheltuielile suportate de victimă în cadrul unei proceduri penale”. În schimb, decizia‑cadru nu cuprinde în mod expres aspecte privind protecția victimelor referitoare la dreptul penal material.
69. De asemenea, decizia‑cadru nu cuprinde mențiuni referitoare nici la dreptul penal material ale statelor membre în general, nici la problema concretă a sancțiunilor aplicabile autorului. Din definiția victimei prevăzută la articolul 1 reiese că decizia‑cadru nu urmărește să influențeze dreptul penal material, ci consideră acest drept ca punctul de pornire pentru drepturile procedurale ale victimelor. Conform acestei definiții, victime sunt numai acele persoane care au suferit un prejudiciu ca urmare a unei acțiuni prin care se încalcă dreptul penal al unui stat membru.
70. Nici din definiția termenului „procedură” conținută la articolul 1, astfel cum este utilizată și la articolul 2 alineatul (1), nu reiese o altă concluzie. Acest termen este definit, la articolul menționat, drept „procedura în sens larg”, cuprinzând, în afară de procedura penală propriu‑zisă, toate contactele pe care le stabilește victima, ca atare, cu orice autoritate, înaintea, în cursul sau în procesul penal. Din această definiție nu se poate trage concluzia că structura sancțiunilor de drept penal material se încadrează de asemenea în sfera noțiunii de procedură. Considerentele (6) și (10) evocă importanța măsurilor de asistență și a organizațiilor de sprijinire a victimelor înaintea și după procedura penală.
71. Faptul că decizia‑cadru utilizează o semnificație largă a termenului de procedură este normal, chiar dacă prin acest termen se înțelege totuși, potrivit articolului 1, procedura penală în sensul dreptului național. Întrucât ordinile juridice naționale prezintă diferențe în ceea ce privește sfera procedurii penale în sens propriu, pentru asigurarea protecției victimelor la nivelul Uniunii trebuie incluse și acele aspecte strâns legate de procedura penală, dar care sunt anterioare sau ulterioare acesteia. De asemenea, este posibil ca protecția victimelor să necesite continuarea acordării, pentru un anumit interval de timp, a măsurilor de ajutor și de asistență și după pronunțarea hotărârii.
72. Chiar și în cazul unei interpretări lato sensu a noțiunii de procedură, sancțiunea penală aplicată autorului nu poate să fie considerată un aspect procedural. Decizia‑cadru nu reglementează în mod general și cuprinzător toate aspectele privind protecția victimelor, ci numai pe cele referitoare la garanțiile procesuale în cadrul procesului penal. Prin urmare, obiectul deciziei‑cadru nu este acela de a proteja victimele împotriva consecințelor indirecte, extrajudiciare ale aplicării de către instanță a unei sancțiuni autorului faptei.
73. Interpretarea deciziei‑cadru în sensul că aceasta ar produce efecte indirecte asupra sancțiunilor prevăzute de dreptul național ar ridica o altă problemă, și anume aceea dacă Uniunea Europeană are competența legislativă necesară de reglementare a acestui aspect.
74. Am atras atenția, cu o altă ocazie(24), asupra faptului că există îndoieli referitor la aspectul dacă temeiul juridic menționat în Decizia‑cadru 2001/220 [articolul 34 alineatul (2) a doua teză litera (b) UE] acoperă, într‑adevăr, chestiunile privind protecția victimelor în cadrul procedurii penale. Acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru aspectele din speță privind pedepsele materiale și stabilirea acestora. Prin urmare, interpretarea conformă dreptului primar este un argument în plus pentru a nu interpreta decizia‑cadru în sensul că s‑ar referi la caracterul adecvat al pedepselor.
75. În final, trebuie să ne referim la Carta drepturilor fundamentale, invocată în special de Comisie. În opinia Comisiei, obligația statelor membre prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru de a recunoaște drepturile victimelor în cadrul procedurilor penale înseamnă de asemenea că statele membre trebuie să respecte toate drepturile garantate de Carta drepturilor fundamentale. Comisa examinează, așadar, o încălcare a articolului 7 din cartă, care statuează dreptul la respectarea vieții private și de familie.
76. În această privință, trebuie amintit că decizia‑cadru trebuie interpretată astfel încât drepturile fundamentale să fie respectate(25). Acest lucru poate fi realizat însă numai în cadrul domeniului său de aplicare material. Am arătat la începutul concluziilor că, în speță, ar putea fi afectate drepturile fundamentale ale victimelor. Totuși, pe baza acestei constatări, nu se poate atribui deciziei‑cadru un conținut pe care aceasta nu îl are.
77. În speță nu se pune, așadar, nici problema interpretării articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, care stabilește domeniul de aplicare al acesteia. Astfel, carta se adresează statelor membre „numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”. Nu s‑a stabilit încă în mod definitiv dacă această prevedere trebuie înțeleasă stricto sensu sau, dimpotrivă, dacă se referă în mod exhaustiv la toate cazurile în care o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii(26).
78. Întrucât obiectul deciziei‑cadru îl reprezintă numai aspectele de procedură penală referitoare la protecția victimelor, iar nu și sancțiunile aplicate autorului, prezenta situație de fapt nu intră în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru și, așadar, nici în cel al dreptului Uniunii.
79. Prin urmare, Curtea nu este competentă să examineze dacă și în ce măsură normele dreptului penal spaniol, criticate de instanța de trimitere, referitoare la aplicarea unei interdicții de apropiere în cazul faptelor penale de violență domestică, sunt în concordanță cu drepturile fundamentale, de exemplu, cu obligația de respectare a vieții private și de familie(27). Această examinare a drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză revine în schimb în sarcina curții constituționale naționale sau a Curții Europene a Drepturilor Omului.
d) Concluzie intermediară
80. Drept răspuns la a treia și la a patra întrebare preliminară, trebuie să reținem următoarele: Decizia‑cadru 2001/220 nu tratează problema caracterului adecvat al sancțiunilor care trebuie aplicate. Astfel, aceasta nu se opune unei reglementări naționale care prevede fără excepție aplicarea în mod imperativ a unei interdicții de apropiere ca pedeapsă complementară.
5. A cincea întrebare preliminară
81. Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 10 din Decizia‑cadru 2001/220 trebuie interpretat în sensul că obligă statele membre să prevadă posibilitatea medierii și în cazul infracțiunilor săvârșite în cadrul familiei.
82. În această privință, trebuie atras încă o dată atenția asupra faptului că Decizia‑cadru este obligatorie numai în privința obiectivelor pe care le stabilește, lăsând autorităților naționale alegerea formei și a mijloacelor de realizare a acestora. În cadrul transpunerii concrete, trebuie acordată statelor membre o marjă de apreciere largă(28).
83. În ceea ce privește posibilitatea unei medieri în cadrul procedurii penale, articolul 10 din Decizia‑cadru 2001/220 se limitează la a obliga statele membre să asigure promovarea medierii pentru infracțiunile „pe care le consideră adecvate”. Acest criteriu deschis privind caracterul adecvat evidențiază per se că decizia alegerii faptelor penale pentru care există posibilitatea unei medieri revine statelor membre(29).
84. Chiar dacă aprecierea statelor membre poate fi limitată de obligația de a utiliza criterii obiective(30) în vederea stabilirii tipurilor de infracțiuni în cauză, nu există niciun element care să indice că, în speță, nu ar fi fost utilizate astfel de criterii. Astfel, posibilitatea medierii continuă să aibă un domeniu substanțial de aplicare chiar dacă medierea este exclusă pentru infracțiunile săvârșite în cadrul familial.
VI – Concluzie
85. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare după cum urmează:
„1) Articolul 3 din Decizia‑cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale obligă statele membre să acorde victimei posibilitatea să își exprime opinia cu privire la aplicarea unei interdicții de apropiere autorului, în cazul în care victima are cu acesta o legătură personală strânsă și, prin urmare, o interdicție de apropiere produce efecte indirecte asupra vieții private și de familie a victimei. Trebuie, de asemenea, să existe posibilitatea ca instanța să țină seama de poziția victimei la momentul pronunțării hotărârii. Această concluzie este însă valabilă numai în limitele sancțiunilor prevăzute de dreptul național și nu înseamnă că instanța este obligată să urmeze voința victimei.
2) Decizia‑cadru 2001/220 nu privește problema caracterului adecvat al sancțiunilor care trebuie aplicate. Astfel, aceasta nu se opune unei reglementări naționale care prevede fără excepție aplicarea în mod imperativ a unei interdicții de apropiere ca pedeapsă complementară.
3) Articolul 10 din Decizia‑cadru 2001/220 conferă statelor membre o marjă de apreciere largă în ceea ce privește stabilirea infracțiunilor pentru care este prevăzută medierea. Această reglementare nu impune statelor membre obligația să prevadă medierea în cazul infracțiunilor săvârșite în cadrul familial.”