Cauza T‑460/08

Comisia Europeană

împotriva

Acentro Turismo SpA

„Clauză compromisorie – Contract de prestări de servicii privind organizarea călătoriilor funcționarilor pentru misiuni oficiale – Neexecutarea contractului – Admisibilitate – Plata sumelor reprezentând datoria principală – Dobânzi de întârziere”

Sumarul hotărârii

1.      Procedură – Sesizarea Tribunalului în temeiul unei clauze compromisorii – Competență a Tribunalului definită prin clauza compromisorie

(art. 225 CE; art. 140 A EA; Statutul Curții de Justiție, art. 51)

2.      Procedură – Sesizarea Tribunalului în temeiul unei clauze compromisorii – Competență a Tribunalului definită exclusiv prin articolul 238 CE sau prin articolul 153 EA și prin clauza compromisorie

(art. 238 CE; art. 153 EA)

1.      Competențele Tribunalului sunt cele enumerate la articolul 225 CE și la articolul 140 A EA, astfel cum au fost precizate la articolul 51 din Statutul Curții de Justiție. În aplicarea acestor dispoziții, Tribunalul nu este competent să se pronunțe cu privire la litigiile în materie contractuală cu care este sesizat decât în temeiul unei clauze compromisorii. Această competență, întemeiată pe o clauză compromisorie, este derogatorie de la dreptul comun și, prin urmare, trebuie să fie interpretată în mod restrictiv.

(a se vedea punctul 32)

2.      Competența instanțelor Uniunii pentru soluționarea, în temeiul unei clauze compromisorii, a unui litigiu privitor la un contract se apreciază prin raportare doar la prevederile articolului 238 CE sau ale articolului 153 EA și la conținutul clauzei înseși, fără a putea fi invocate prevederile dreptului național care s‑ar opune stabilirii acestei competențe. Rezultă astfel că, deși un contract, care conține o clauză compromisorie în sensul articolului 238 CE sau al articolului 153 EA, este guvernat de dreptul național, astfel cum s‑a stipulat în contractul respectiv, competența instanței Uniunii este reglementată numai de tratatul în cauză și de conținutul clauzei compromisorii înseși, dreptul național neputând să se opună competenței instanței Uniunii. Această jurisprudență se aplică și în cazul în care contractul însuși stipulează o aprobare specifică, în scris.

(a se vedea punctele 33 și 37)