HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

(Camera a doua)

15 februarie 2012

Cauza F‑113/10

AT

împotriva

Agenției Executive pentru

Educație, Audiovizual și

Cultură

„Funcție publică – Agent temporar – Raport de evaluare – Caracter definitiv – Termen de introducere a acțiunii – Tardivitate – Reziliere anticipată a unui contract pe perioadă determinată pentru incompetență profesională – Control jurisdicțional – Eroare vădită de apreciere”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta, prin care AT solicită, în esență, anularea raportului său de evaluare pentru perioada 1 iunie-31 decembrie 2008 și a deciziei Agenției Executive pentru Educație, Audiovizual și Cultură (EACEA) din 12 februarie 2010 de reziliere anticipată a contractului său de agent temporar pe perioadă determinată, precum și obligarea EACEA la plata de daune interese în repararea prejudiciului său material și moral

Decizia:      Respinge acțiunea. Reclamantul suportă totalitatea cheltuielilor de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Termene – Punct de plecare – Cunoașterea conținutului unei decizii de către destinatarul său – Sarcina probei – Dovadă care rezultă dintr‑un mesaj electronic redactat de persoana în cauză

[Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (2); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 46]

2.      Funcționari – Agenți temporari – Acțiune – Acțiune îndreptată împotriva unei decizii de reziliere a unui contract – Motiv întemeiat pe neregularitatea raportului de evaluare necontestat în termen – Inadmisibilitate

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

3.      Funcționari – Agenți temporari – Rezilierea contractului pe perioadă determinată pentru insuficiență profesională – Puterea de apreciere a administrației – Domeniu de aplicare – Eroare vădită de apreciere – Sarcina probei

1.      Potrivit articolului 90 alineatul (2) din statut, aplicabil agenților temporari în temeiul articolului 46 din Regimul aplicabil celorlalți agenți, reclamațiile trebuie depuse în termen de trei luni de la data comunicării deciziei destinatarului și cel târziu la data la care persoana în cauză a luat cunoștință de decizia, în cazul unei măsuri cu caracter individual.

Revine părții care invocă depășirea termenului obligația de a dovedi care este data de la care termenul respectiv a început să curgă. În această privință, chiar dacă această dovadă nu poate rezulta din simple indicii care să lase să se creadă că o decizie a fost primită de reclamant la o dată anterioară celei pe care o afirmă, dovada momentului în care a luat cunoștință de această decizie poate rezulta din alte împrejurări decât o comunicare oficială a deciziei menționate. Aceasta poate rezulta în special dintr‑un mesaj electronic al reclamantului din care reiese în mod indubitabil că a luat cunoștință în mod util de decizia menționată anterior datei susținute.

(a se vedea punctele 38 și 39)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 7 octombrie 2009, Pappas/Comisia, F‑101/08, punctele 43, 44 și 51-53

2.      A permite unui agent temporar care a lăsat să se scurgă termenele imperative prevăzute la articolele 90 și 91 din statut fără a contesta raportul său de evaluare să îl repună în discuție, pe cale incidentală, cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva unei decizii de reziliere a unui contract pentru adoptarea căreia raportul menționat a avut un rol pregătitor ar fi inconciliabil cu principiile care reglementează căile de atac instituite prin statut și ar aduce atingere stabilității acestui sistem, precum și principiului securității juridice din care acesta se inspiră.

(a se vedea punctul 70)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 29 februarie 1996, Lopes/Curtea de Justiție, T‑547/93, punctul 128; 27 septembrie 2006, Lantzoni/Curtea de Justiție, T‑156/05, punctul 103

3.      O eroare de apreciere este vădită atunci când poate fi cu ușurință percepută și identificată utilizând unul dintre criteriile căruia legiuitorul a intenționat să subordoneze adoptarea unei decizii a administrației supusă unei căi de atac. Pentru a dovedi existența unei astfel de erori, este în sarcina reclamantului să aducă suficiente elemente de probă pentru a înlătura caracterul plauzibil al aprecierilor reținute de administrație. Aceste elemente nu sunt suficiente, așadar, în cazul în care aprecierea contestată poate fi considerată adevărată sau valabilă. Aceasta este situația în special atunci când decizia în cauză este afectată de erori de apreciere care, chiar considerate în ansamblu, nu au decât o semnificație minoră ce nu ar fi putut influența administrația.

În cadrul concedierii unui agent temporar pentru insuficiență profesională, elementele de probă vor fi considerate insuficiente în special atunci când decizia de reziliere a contractului de agent a fost aprobată în unanimitate, în cazul în care decizia nu a fost niciodată contestată, în cazul în care agentul a făcut obiectul unei încadrări ierarhice, unei monitorizări și unei evaluări constante și atente din partea superiorilor săi și în cazul în care s‑a constatat că randamentul și aptitudinile sale erau în continuare insuficiente și că întâmpina dificultăți în ceea ce privește menținerea nivelului de cooperare cerut de funcțiile sale. În plus, chiar dacă agentul poate susține în mod util că nu și‑a putut exercita funcțiile în mod satisfăcător din cauza existenței unei hărțuiri morale sau afirmă că autorul hărțuirii morale pe care a suferit‑o a participat la elaborarea sau la adoptarea deciziei care îl privește în scopul de a‑i aduce prejudiciu, acesta trebuie în orice caz să își însoțească afirmațiile de înscrisuri care să le dovedească.

(a se vedea punctele 73-77, 82 și 84)

Trimitere la:

Curte: 23 noiembrie 1978, Agence européenne d’intérims/Comisia, 56/77, punctul 20

Tribunalul de Primă Instanță: 8 mai 1996, Adia interim/Comisia, T‑19/95, punctul 49; 12 decembrie 1996, AIUFFASS și AKT/Comisia, T‑380/94, punctul 59; 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, punctul 221; 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, punctul 63; 6 iulie 2000, AICS/Parlamentul European, T‑139/99, punctul 39

Tribunalul Funcției Publice: 24 februarie 2010, Menghi/ENISA, F‑2/09, punctele 70 și 71; 24 martie 2011, Canga Fano/Consiliul, F‑104/09, punctul 35