HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)
29 ianuarie 2020(*)
„Funcție publică – Greva interpreților – Măsuri adoptate de Parlamentul European pentru obligarea unui număr de interpreți să presteze servicii – Lipsa temeiului legal – Răspundere – Prejudiciu moral”
În cauza T‑402/18,
Roberto Aquino, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), și ceilalți reclamanți ale căror nume figurează în anexă(1), reprezentați de L. Levi, avocată,
reclamanți,
împotriva
Parlamentului European, reprezentat de O. Caisou‑Rousseau, de E. Taneva și de T. Lazian, în calitate de agenți,
pârât,
susținut de
Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de M. Bauer și de R. Meyer, în calitate de agenți,
intervenient,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea deciziei din 2 iulie 2018 a directorului general pentru personal al Parlamentului privind obligarea interpreților și a interpreților de conferință să presteze servicii la 3 iulie 2018, precum și a deciziilor ulterioare ale directorului general pentru personal al Parlamentului privind obligarea unor interpreți și a unor interpreți de conferință să presteze servicii în datele de 4, 5, 10 și 11 iulie 2018 și, pe de altă parte, repararea prejudiciului moral pe care reclamanții pretind că l‑ar fi suferit, evaluat ex æquo et bono la 1 000 de euro per persoană,
TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă),
compus din domnii M. van der Woude, președinte, S. Papasavvas (raportor), D. Spielmann, Z. Csehi și doamna O. Spineanu‑Matei, judecători,
grefier: domnul L. Ramette, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 9 octombrie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamanții, domnul Roberto Aquino și ceilalți reclamanți ale căror nume figurează în anexă, sunt interpreți și interpreți de conferință la Parlamentul European.
2 La 14 iulie 2017, a fost adoptată de secretarul general al Parlamentului o decizie de modificare a condițiilor de muncă ale interpreților și interpreților de conferință.
3 Această decizie a fost pusă în aplicare în programele de lucru ale interpreților și a determinat depunerea cu titlu de măsură conservatorie, în luna octombrie a anului 2017, a unui preaviz de grevă de către comitetul intersindical (denumit în continuare „COMI”), din care face parte printre altele Syndicat des fonctionnaires internationaux et européens – Section du Parlement européen (SFIE‑PE) [Sindicatul Funcționarilor Internaționali și Europeni – Secțiunea Parlamentului European (SFIE‑PE)]. Cu toate acestea, în urma reluării discuțiilor cu secretarul general al Parlamentului, preavizul de grevă a fost retras.
4 La 28 mai 2018, COMI a depus cu titlu de măsură conservatorie un nou preaviz de grevă, care acoperea perioada 5 iunie-20 iulie 2018.
5 La 5 și la 7 iunie 2018, COMI a comunicat întregului personal al Parlamentului, pe de o parte, și președintelui Parlamentului, pe de altă parte, modalitățile de acțiune avute în vedere până la 14 iunie 2018.
6 La 8 iunie 2018, directorul general pentru personal al Parlamentului, pe de o parte, a transmis către COMI un tabel care prezenta numărul de interpreți care urmau să fie obligați să presteze servicii în perioada cuprinsă între 12 și 14 iunie 2018 și, pe de altă parte, a solicitat acestuia din urmă să îi transmită eventualele comentarii ale organizațiilor sindicale sau profesionale (denumite în continuare „OSP”) ale personalului instituției cu privire la această listă înainte de 11 iunie 2018 la ora 14.
7 La 9 și la 11 iunie 2018, COMI a transmis observațiile sale directorului general pentru personal al Parlamentului.
8 Printr‑o decizie din 11 iunie 2018, directorul general pentru personal al Parlamentului a obligat interpreți și interpreți de conferință să presteze servicii în perioada cuprinsă între 12 și 14 iunie 2018.
9 Proceduri similare au fost desfășurate pentru perioadele 18-22 iunie 2018 și 25-27 iunie 2018 și au condus la decizii privind obligarea unor interpreți și a unor interpreți de conferință să presteze servicii pentru aceleași perioade.
10 La 25 iunie 2018, COMI a informat președintele Parlamentului că preavizul privind greva era prelungit până la 14 septembrie 2018.
11 La 27 iunie 2018, directorul general pentru personal al Parlamentului a solicitat COMI să îi transmită observațiile sale cu privire la schema solicitărilor preconizate pentru perioada cuprinsă între 3 și 5 iulie 2018, cel târziu la 29 iunie 2018 la prânz.
12 La 29 iunie 2018, COMI a transmis comentariile sale președintelui Parlamentului și directorului general pentru personal al Parlamentului.
13 La 2 iulie 2018, directorul general pentru personal al Parlamentului a informat COMI că urmau să fie adoptate măsuri de obligare la prestarea de servicii necesară bunei desfășurări a lucrărilor parlamentare și că îi va fi trimisă o copie a deciziilor privind obligarea unor interpreți și a unor interpreți de conferință să presteze servicii în perioada cuprinsă între 3 și 5 iulie 2018.
14 Printr‑o decizie din 2 iulie 2018, directorul general pentru personal al Parlamentului a obligat interpreți și interpreți de conferință, printre care figurau unii dintre reclamanți, să presteze servicii la 3 iulie 2018 (denumită în continuare „decizia din 2 iulie 2018”).
Procedură
15 Prin act depus la grefa Tribunalului la 3 iulie 2018, reclamanții au introdus prezenta acțiune.
16 Prin act separat depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamanții au formulat o cerere de măsuri provizorii. Prin Ordonanța din 4 iulie 2018, Aquino și alții/Parlamentul (T‑402/18 R, nepublicată, EU:T:2018:404), această cerere a fost respinsă și s‑a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.
17 Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 17 iulie 2018, reclamanții au depus, în temeiul articolului 86 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, un memoriu în adaptarea cererii introductive pentru a ține seama de adoptarea a trei decizii, la 3, la 4 și la 7 iulie 2018, prin care directorul general pentru personal al Parlamentului a obligat interpreți și interpreți de conferință să presteze servicii în datele de 4, 5, 10 și 11 iulie 2018 (denumite în continuare „deciziile ulterioare introducerii acțiunii”).
18 Prin scrisoarea grefierului din 30 iulie 2018, reclamanții au fost informați că, în temeiul articolului 91 alineatul (4) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), procedura principală era suspendată până la momentul adoptării unei decizii explicite sau implicite de respingere a reclamației lor introduse la 3 iulie 2018.
19 Prin act depus la grefa Tribunalului la 18 octombrie 2018, Consiliul Uniunii Europene a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Parlamentului.
20 Prin scrisoarea din 7 noiembrie 2018, reclamanții au informat Tribunalul că, prin decizia din 5 noiembrie 2018, Parlamentul le respinsese reclamația.
21 Prin scrisoarea grefierului din 15 noiembrie 2018, reclamanții au fost informați cu privire la reluarea procedurii.
22 Parlamentul a depus un memoriu în apărare la 22 ianuarie 2019.
23 Prin Decizia din 24 ianuarie 2019, președintele Camerei a șasea a Tribunalului a admis intervenția Consiliului.
24 Consiliul a depus memoriul în intervenție la 18 martie 2019 și părțile principale au depus observațiile cu privire la acesta în termenele stabilite.
25 La 25 martie 2019, la propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea), în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a invitat reclamanții să prezinte lista interpreților și a interpreților de conferință obligați să presteze servicii la 3 iulie 2018. Reclamanții au dat curs acestei măsuri în termenul stabilit.
26 Reclamanții au depus o replică la 1 aprilie 2019.
27 Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 3 aprilie 2019, doamnele Cécile Dupont, Françoise Joostens, Agnieszka Matuszek, Joanna Trzcielinska Inan și domnul Frank van den Boogaard au renunțat la cererea lor introductivă (denumită în continuare „desistarea parțială”). Prin acte depuse la grefa Tribunalului la 5 aprilie 2019, Parlamentul și Consiliul au depus observații cu privire la desistarea parțială. Prin Ordonanța din 30 aprilie 2019, președintele Camerei a șasea a Tribunalului a radiat numele persoanelor menționate de pe lista reclamanților și s‑a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată aferente desistării parțiale.
28 Parlamentul a depus o duplică la 10 mai 2019, dată la care faza scrisă a procedurii a fost închisă.
29 Întrucât un membru al Camerei a șasea a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele acestei camere a desemnat un alt judecător pentru a completa camera.
30 La propunerea Camerei a șasea, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.
31 La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a adresat întrebări părților și a invitat, pe de o parte, Parlamentul să îi furnizeze decizia prin care stabilise autoritățile care exercitau în cadrul său competențele acordate prin statut autorității împuternicite să facă numiri și, pe de altă parte, reclamanții să prezinte „acordul ad‑hoc din ianuarie 2014” la care făceau referire în cererea introductivă. S‑a dat curs acestor cereri în termenul acordat.
32 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 9 octombrie 2019.
Concluziile părților
33 Reclamanții solicită Tribunalului:
– anularea deciziei din 2 iulie 2018, precum și a deciziilor ulterioare introducerii acțiunii;
– obligarea Parlamentului la repararea prejudiciului moral evaluat ex æquo et bono la 1 000 de euro per persoană;
– obligarea Parlamentului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
34 Parlamentul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca fiind în parte inadmisibilă și în parte nefondată;
– obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
35 Consiliul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca fiind în parte inadmisibilă și în parte nefondată;
– pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată conform legislației în vigoare.
În drept
Cu privire la concluziile în anulare
Cu privire la admisibilitate
– Cu privire la admisibilitatea acțiunii în măsura în care este îndreptată împotriva deciziilor ulterioare introducerii acțiunii
36 Parlamentul arată că reclamanții nu se pot întemeia pe articolul 86 din Regulamentul de procedură pentru a solicita anularea deciziilor ulterioare introducerii acțiunii în măsura în care acestea din urmă nu urmăresc să înlocuiască sau să modifice decizia din 2 iulie 2018. Acesta susține că deciziile ulterioare introducerii acțiunii, în pofida probabilității ridicate a adoptării lor, nu pot face obiectul prezentei acțiuni, dat fiind că nu produceau efecte juridice la momentul introducerii acțiunii respective. Acesta adaugă, cu titlu suplimentar, că reclamanții ar fi trebuit să respecte procedura precontencioasă prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut înainte de a solicita anularea deciziilor ulterioare introducerii acțiunii.
37 Reclamanții se prevalează de împrejurări excepționale și susțin în esență că, ținând seama de adoptarea extrem de tardivă a măsurilor de obligare a interpreților să presteze servicii, aceștia pot solicita anularea deciziilor ulterioare introducerii acțiunii. Ei adaugă că, deși este adevărat că aceste decizii nu fuseseră adoptate la data introducerii acțiunii, adoptarea lor era însă certă. În opinia lor, a‑i obliga să supună instanței atâtea acțiuni câte decizii adoptate ar fi vădit disproporționat, nerezonabil, contrar bunei administrări a justiției și ar încălca dreptul la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Aceștia precizează că au respectat procedura precontencioasă prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut.
38 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, Tribunalul poate fi sesizat în mod legal numai cu o cerere având ca obiect anularea unui act existent și cauzator de prejudiciu (Hotărârea din 16 septembrie 2013, Bank Kargoshaei și alții/Consiliul, T‑8/11, nepublicată, EU:T:2013:470, punctul 47).
39 În speță, trebuie să se constate că, în cererea introductivă, reclamanții au indicat solicitarea anulării „deciziilor viitoare privind obligarea personalului să presteze servicii în datele de 4, 5, 10 și 11 iulie 2018”. Or, în aplicarea jurisprudenței citate la punctul 38 de mai sus, astfel de concluzii, prin care se solicită Tribunalului să se pronunțe cu privire la legalitatea unor acte ipotetice neadoptate încă, sunt inadmisibile și nu pot fi decât respinse (Ordonanța din 27 februarie 2019, SFIE‑PE/Parlamentul, T‑401/18, nepublicată, EU:T:2019:132, punctul 30). Deși reclamanții susțin că, la data de 27 iunie 2018, deciziile menționate erau certe atât în ceea ce privește existența, cât și conținutul lor, aceștia recunosc că nu se poate exclude ca anumiți interpreți, care trebuiau inițial obligați să presteze servicii, să fi trebuit să fie înlocuiți în ultimul moment, în special din motive de boală.
40 Celelalte argumente invocate de reclamanți, astfel cum sunt amintite la punctul 37 de mai sus, nu permit repunerea în discuție a unei asemenea concluzii.
41 În ceea ce privește, în primul rând, pretinsa încălcare a articolului 47 din cartă, trebuie amintit că acest articol nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate, în special a normelor privind admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii Europene, astfel cum rezultă și din explicațiile aferente referitoare la respectivul articol 47, care trebuie luate în considerare, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, în vederea interpretării acesteia (a se vedea Hotărârea din 4 iunie 2015, Andechser Molkerei Scheitz/Comisia, C‑682/13 P, nepublicată, EU:C:2015:356, punctul 29 și jurisprudența citată).
42 În plus, este necesar să se arate că adoptarea pretins tardivă a deciziilor ulterioare introducerii acțiunii nu a lipsit reclamanții de posibilitatea de a introduce, în condițiile prevăzute la articolul 270 TFUE, o acțiune în anulare împotriva acestor decizii în urma adoptării lor. Prin urmare, în orice caz, dreptul reclamanților la o cale de atac efectivă nu a fost încălcat.
43 În ceea ce privește, în al doilea rând, memoriul în adaptare prezentat de reclamanți la 17 iulie 2018, în acesta se menționează că deciziile care erau încă viitoare la momentul introducerii prezentei acțiuni au fost adoptate efectiv. Reclamanții consideră că acest memoriu în adaptare face ca prezentul motiv de inadmisibilitate să fie lipsit de obiect.
44 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 86 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, „[a]tunci când un act, a cărui anulare este solicitată, este înlocuit sau modificat printr‑un alt act având același obiect, reclamantul poate, înainte de închiderea fazei orale a procedurii sau înainte de decizia Tribunalului de a se pronunța fără parcurgerea fazei orale a procedurii, să își adapteze cererea introductivă pentru a ține cont de acest element nou”.
45 Or, trebuie să se constate că deciziile ulterioare introducerii acțiunii nu pot fi privite în sensul că înlocuiesc sau modifică decizia din 2 iulie 2018 sau deciziile viitoare a căror anulare era solicitată în cererea introductivă. Pe de o parte, este cert că deciziile ulterioare introducerii acțiunii nu au vocația de a înlocui sau de a modifica decizia din 2 iulie 2018, care nu se referă la aceleași zile și se adresează unor destinatari diferiți. Pe de altă parte, în ceea ce privește deciziile viitoare a căror anulare era solicitată în cererea introductivă și contrar celor susținute de reclamanți, articolul 86 alineatul (1) din Regulamentul de procedură nu are vocația de a face admisibilă o acțiune îndreptată împotriva unor decizii care nu fuseseră încă adoptate la data introducerii sale. Rezultă din cele ce precedă că memoriul în adaptarea cererii introductive prezentat de reclamanți nu intră în domeniul de aplicare al articolului 86 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.
46 În aceste condiții, prezenta acțiune este inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva deciziilor ulterioare introducerii acțiunii.
– Cu privire la calitatea procesuală a anumitor reclamanți
47 În răspuns la o măsură de organizare a procedurii dispusă de Tribunal, Parlamentul arată că, din cei 31 de reclamanți care au depus prezenta acțiune, numai opt au fost destinatari ai deciziei din 2 iulie 2018. Acesta concluzionează că ceilalți reclamanți, obligați să presteze servicii prin deciziile ulterioare introducerii acțiunii, nu au calitate procesuală pentru a solicita anularea deciziei din 2 iulie 2018, ai cărei destinatari nu sunt.
48 Reclamanții au susținut, în ședință, că cei care nu fuseseră destinatari ai deciziei din 2 iulie 2018 erau totuși vizați în mod individual de prezenta acțiune, dat fiind că aceștia constituiau o categorie identificată suficient în rândul populației Parlamentului în sensul Hotărârii din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia (25/62, EU:C:1963:17, p. 223), că erau vizați de preavizul de grevă depus la sfârșitul lunii mai a anului 2018, precum și de toate comunicările intersindicale și că fuseseră asociați, prin intermediul reprezentanților personalului în cadrul COMI, procesului care a condus la pregătirea deciziei din 2 iulie 2018.
49 În această privință, trebuie amintit că alte subiecte de drept decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta le privește în mod individual decât dacă această decizie le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează analog cu destinatarul (Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia, 25/62, EU:C:1963:17, p. 223; a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑298/00 P, EU:C:2004:240, punctul 36 și jurisprudența citată).
50 În speță, este suficient să se observe că decizia din 2 iulie 2018, care este o decizie individuală ai cărei destinatari, în sensul articolului 263 TFUE, sunt interpreții care fac obiectul obligării la prestarea de servicii (Ordonanța din 27 februarie 2019, SFIE‑PE/Parlamentul, T‑401/18, nepublicată, EU:T:2019:132, punctul 42), nu i‑a afectat pe reclamanții care nu fost obligați prin aceasta să presteze servicii, dat fiind că nu a fost luată nicio măsură în privința lor și că situația lor personală nu a fost afectată. Prin urmare, reclamanții care nu au fost destinatari ai deciziei din 2 iulie 2018 nu sunt individualizați într‑un mod analog cu cel al destinatarilor în sensul jurisprudenței citate la punctul 49 de mai sus și, prin urmare, nu au calitatea de a solicita anularea deciziei menționate.
Cu privire la fond
51 În susținerea acțiunii, reclamanții invocă trei motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului de a recurge la acțiuni colective și a dreptului la informare și la consultare, astfel cum sunt consacrate la articolele 27 și 28 din cartă și de Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană – Declarația comună a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei privind reprezentarea lucrătorilor (JO 2002, L 80, p. 29, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 120) și puse în aplicare prin Acordul‑cadru semnat la 12 iulie 1990 între Parlament și OSP (denumit în continuare „acordul‑cadru”), precum și pe încălcarea dreptului la bună administrare, astfel cum este consacrat la articolul 41 din cartă. Al doilea motiv este întemeiat pe necompetența autorului actului și pe încălcarea principiului securității juridice, iar al treilea este întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă, astfel cum este prevăzut la articolul 47 din cartă.
52 Primul motiv cuprinde două aspecte. Primul este întemeiat pe încălcarea dreptului interpreților și al interpreților de conferință de a desfășura acțiuni colective, iar cel de al doilea este întemeiat pe încălcarea procedurii de concertare și consultare.
53 În ceea ce privește primul aspect, reclamanții arată că dreptul la grevă este un drept fundamental consacrat în special de cartă și de Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, astfel cum a fost revizuită. Aceștia recunosc totuși că un astfel de drept nu este absolut, că trebuie să respecte principiul proporționalității și că exercitarea sa poate face obiectul unor restricții. Ei apreciază că nici articolul 55 din statut, care nu vizează serviciul minim în caz de grevă, nici acordul‑cadru, nici decizia din 2 iulie 2018 nu pot fi considerate lege în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, care autorizează limitările dreptului la grevă. Ei afirmă că este general admis că dreptul de a face grevă în serviciul public trebuie pus în echilibru cu nevoia de a garanta serviciile esențiale. Aceștia fac trimitere la comitetul privind libertatea sindicală al Organizației Internaționale a Muncii (OIM), care face distincție între serviciile esențiale și celelalte. Ei subliniază că Parlamentul nu a definit niciodată norme clare și neechivoce pentru a stabili care servicii s‑ar putea dovedi esențiale pentru a asigura continuitatea serviciului. Potrivit reclamanților, o astfel de definiție prealabilă ar fi permis să se evidențieze, într‑o primă etapă, caracterul legitim al obiectivului urmărit și, într‑o a doua etapă, caracterul necesar al restricției. Or, în speță, potrivit reclamanților, decizia din 2 iulie 2018 nu urmărește un scop legitim și este disproporționată.
54 Parlamentul răspunde că nu contestă faptul că dreptul la grevă este un drept fundamental înscris la articolul 28 din cartă. Acesta amintește că statutul nu tratează dreptul la grevă și că, în principiu, Uniunea nu este ținută de niciunul dintre textele juridice emise de OIM, dat fiind că Uniunea nu face parte din aceasta. Acesta adaugă că, contrar celor susținute de reclamanți, articolul 55 alineatul (1) din statut trebuie considerat o limitare a dreptului la grevă, prevăzută de lege în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, și constituie, așadar, dispoziția din statut pe care se poate întemeia obligarea la prestarea de servicii. Acesta susține că o astfel de obligare este justificată din moment ce mișcările de grevă au ca efect și chiar ca obiect perturbarea lucrărilor Parlamentului în calitate de legiuitor, autoritate bugetară și de control. Aceste măsuri ar fi, așadar, necesare în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă. În ceea ce privește proporționalitatea obligării la prestarea de servicii cuprinse în decizia din 2 iulie 2018, Parlamentul subliniază că, în cursul derulării mișcării de grevă, a îmbunătățit progresiv serviciul de interpretare minim. Acesta deduce că decizia din 2 iulie 2018 nu poate fi contestată în mod serios din punctul de vedere al proporționalității.
55 Consiliul consideră că statutul cuprinde mai multe dispoziții pe care se poate întemeia obligarea la prestarea de servicii cuprinsă în decizia din 2 iulie 2018. Aceasta este situația obligației de loialitate a funcționarului prevăzute la articolul 11 primul paragraf din statut, potrivit căreia funcționarul îndeplinește atribuțiile care îi sunt încredințate în mod obiectiv și imparțial și cu respectarea datoriei sale de loialitate față de Uniune. De asemenea, articolul 21 primul paragraf din statut, potrivit căruia funcționarul, indiferent de poziția sa ierarhică, are obligația de a acorda asistență și consiliere superiorilor săi și este responsabil de executarea sarcinilor care îi sunt încredințate, ar fi putut servi drept bază deciziei din 2 iulie 2018. Consiliul citează de asemenea articolul 55 alineatul (1) din statut, care prevede că funcționarii în activitate sunt permanent la dispoziția instituției din care fac parte. În sfârșit, Consiliul invocă obligația de solicitudine, astfel cum a fost dezvoltată de jurisprudență.
56 În această privință, rezultă din articolul 28 din cartă că lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare și de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă.
57 Aceste dispoziții pot fi aplicate în raporturile dintre instituțiile Uniunii și personalul lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, U4U și alții/Parlamentul și Consiliul, T‑17/14, nepublicată, EU:T:2016:489, punctul 77; a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2018, Haeberlen/ENISA, T‑632/16, nepublicată, EU:T:2018:957, punctul 189 și jurisprudența citată).
58 În plus, articolul 52 alineatul (1) din cartă prevede că orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin aceasta din urmă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
59 Din acest articol rezultă că, pentru a fi considerată conformă dreptului Uniunii, o limitare a exercitării unui drept protejat de cartă trebuie, în orice caz, să îndeplinească trei condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 2013, Trabelsi și alții/Consiliul, T‑187/11, EU:T:2013:273, punctul 78).
60 În primul rând, limitarea trebuie să fie „prevăzută de lege”. Cu alte cuvinte, măsura trebuie să aibă un temei legal (a se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Trabelsi și alții/Consiliul, T‑187/11, EU:T:2013:273, punctul 79 și jurisprudența citată).
61 În al doilea rând, limitarea trebuie să vizeze un obiectiv de interes general, recunoscut ca atare de Uniune (Hotărârea din 28 mai 2013, Trabelsi și alții/Consiliul, T‑187/11, EU:T:2013:273, punctul 80).
62 În al treilea rând, limitarea nu trebuie să fie excesivă. Pe de o parte, ea trebuie să fie necesară și proporțională cu scopul urmărit. Pe de altă parte, „conținutului esențial”, adică substanței, al dreptului sau al libertății în cauză nu trebuie să i se aducă atingere (a se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Trabelsi și alții/Consiliul, T‑187/11, EU:T:2013:273, punctul 81 și jurisprudența citată).
63 În lumina acestor considerații trebuie să se analizeze dacă decizia din 2 iulie 2018 constituie o limitare a dreptului la grevă, astfel cum este protejat de articolul 28 din cartă, și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă cele trei condiții pentru a considera o astfel de limitare conformă cu dreptul Uniunii sunt îndeplinite în speță.
64 Tribunalul apreciază că, în măsura în care aceasta restrânge posibilitatea interpreților vizați de măsura de obligare la prestarea de servicii de a participa la încetarea colectivă și concertată a muncii pentru apărarea intereselor lor, decizia din 2 iulie 2018 constituie o restrângere a exercitării dreptului la grevă garantat de articolul 28 din cartă. De altfel, Parlamentul nu contestă o astfel de concluzie, susținând însă că limitarea menționată este conformă cu dreptul Uniunii.
65 Prin urmare, este necesar să se analizeze dacă limitarea reprezentată de decizia din 2 iulie 2018 îndeplinește condițiile amintite la punctele 60-62 de mai sus.
66 În ceea ce privește condiția ca limitarea să fie „prevăzută de lege”, trebuie amintit că cerința potrivit căreia orice restrângere a exercitării dreptului garantat de cartă trebuie să fie prevăzută de lege presupune ca temeiul juridic să fie suficient de clar și de precis și ca, prin faptul că definește el însuși întinderea restrângerii exercitării acestui drept, acesta să ofere o anumită protecție împotriva eventualelor atingeri arbitrare din partea respectivei administrații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C‑419/14, EU:C:2015:832, punctul 81).
67 În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul securității juridice, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, impune în special ca normele de drept să fie clare, precise și previzibile în privința efectelor lor, în special în cazul în care pot avea efecte nefavorabile asupra indivizilor și asupra întreprinderilor (a se vedea Hotărârea din 18 noiembrie 2008, Förster, C‑158/07, EU:C:2008:630, punctul 67 și jurisprudența citată).
68 Cu titlu introductiv, în primul rând, trebuie precizat că decizia din 2 iulie 2018 vizează articolul 55 din statut, articolele 16 și 90 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”), precum și acordul‑cadru.
69 Articolul 16 din RAA prevede aplicarea prin analogie a articolului 55 din statut în privința celorlalți agenți ai Uniunii. Prin urmare, acesta nu va face obiectul unei examinări distincte de cea a articolului 55 menționat. La rândul său, articolul 90 din RAA prevede că, prin derogare de la dispozițiile titlului privind agenții contractuali, interpreții de conferință angajați de către Parlament sau de către Comisia Europeană în numele instituțiilor și organismelor Uniunii fac obiectul condițiilor prevăzute în Convenția din 28 iulie 1999 încheiată între Parlamentul European, Comisie și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, acționând în numele instituțiilor, pe de o parte, și asociațiile profesionale reprezentative, pe de altă parte. Acest articol nu conține nicio dispoziție care să poată servi drept temei legal pentru măsurile de obligare la prestarea de servicii în cauză. De altfel, acesta nu este invocat de niciuna dintre părțile din procedură.
70 În al doilea rând, trebuie să se observe că, deși decizia din 2 iulie 2018 vizează articolul 55 din statut în integralitatea sa, Parlamentul precizează că nu s‑a pus niciodată problema ca aceasta să se întemeieze pe alineatele (2), (3) sau (4) ale articolului 55 menționat, ci numai pe alineatul (1) al acestui articol, care ar avea un domeniu de aplicare autonom, independent de domeniile de aplicare respective ale celorlalte alineate ale articolului. În orice caz, alineatele (2), (3) sau (4) ale articolului 55 din statut nu prevăd recurgerea la obligarea la prestarea de servicii, astfel încât acestea nu pot fi considerate lege în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.
71 Prin urmare, trebuie să se examineze dacă articolul 55 alineatul (1) din statut, pe de o parte, sau acordul‑cadru, pe de altă parte, putea constitui un temei legal pentru decizia din 2 iulie 2018 în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.
72 În primul rând, în ceea ce privește articolul 55 alineatul (1) din statut, trebuie să se constate de la bun început că, astfel cum a arătat deja jurisprudența, statutul nu conține prevederi referitoare la dreptul la grevă (Hotărârea din 18 martie 1975, Acton și alții/Comisia, 44/74, 46/74 și 49/74, EU:C:1975:42, punctul 15). Evoluțiile sale succesive nu au modificat această stare de fapt, după cum recunoaște, de altfel, Parlamentul.
73 În plus, trebuie amintit că, potrivit articolului 55 alineatul (1) din statut, „[f]uncționarii în activitate sunt permanent la dispoziția instituției din care fac parte”. Trebuie să se constate că o astfel de dispoziție, care se află în capitolul 1, referitor la programul de lucru, din titlul 4 privind condițiile de muncă ale funcționarului, nu prevede nicio limitare precisă și clară a exercitării dreptului la grevă și, a fortiori, nici nu are în vedere recurgerea la obligarea la prestarea de servicii. Aceasta nu conține astfel nicio precizare cu privire la domeniul de aplicare al limitării dreptului la grevă în sensul jurisprudenței citate la punctele 66 și 67 de mai sus și, prin urmare, nu poate servi drept temei legal pentru măsurile de obligare la prestarea de servicii în cauză.
74 Argumentul Parlamentului care constă în a susține că articolul 55 alineatul (1) din statut permite instituției să recurgă la funcționari în afara orelor de serviciu și să acorde prioritate interesului serviciului în raport cu orice considerație privind orarul normal de referință sau de concediu nu poate repune în discuție această concluzie. Astfel, un asemenea argument nu poate prevala față de necesitatea, impusă de cartă, de a limita exercitarea unui drept pe care îl garantează numai prin recurgerea la o lege suficient de clară și de precisă, prin faptul că definește ea însăși întinderea restrângerii exercitării dreptului în cauză.
75 Rezultă din cele ce precedă că articolele din statut vizate de decizia din 2 iulie 2018, în special articolul 55 alineatul (1) din statut, nu puteau servi drept temei legal pentru obligarea la prestarea de servicii cuprinsă în decizia din 2 iulie 2018.
76 În al doilea rând, în ceea ce privește acordul‑cadru, trebuie precizat că, potrivit articolului 8 din acest acord, părțile se angajează să definească, într‑un protocol care trebuie anexat la acordul menționat, o procedură de conciliere care trebuie pusă în aplicare în timpul unei greve.
77 Cu toate acestea, este cert că protocolul menționat la punctul 76 de mai sus nu a fost niciodată adoptat. Or, niciun alt articol din acordul‑cadru nu poate servi drept temei legal pentru măsurile de obligare la prestarea de servicii în cauză.
78 În consecință, presupunând că funcționarii pot beneficia de drepturi în temeiul încălcării dispozițiilor care reglementează relațiile instituțiilor cu OSP, articolul 8 din acordul‑cadru nu putea, în lipsa adoptării protocolului la care acesta face trimitere și în orice caz, să fie considerat lege în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.
79 În al treilea rând, în ceea ce privește celelalte dispoziții citate de Consiliu, și anume articolul 11 primul paragraf și articolul 21 primul paragraf din statut, este necesar să se constate că acestea nu sunt vizate de decizia din 2 iulie 2018, astfel încât nu ar fi putut constitui un temei legal. În orice caz, trebuie să se observe că acestea nu au ca obiect nici să definească întinderea restrângerii exercitării dreptului la grevă în sensul jurisprudenței citate la punctul 66 de mai sus.
80 Situația este aceeași în ceea ce privește obligația de solicitudine, invocată de asemenea de Consiliu, care, potrivit jurisprudenței, reflectă echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce în relațiile dintre autoritatea publică și agenții serviciului public și implică în special că autoritatea, atunci când statuează în privința situației unui funcționar, ia în considerare toate elementele care ar putea influența decizia sa și, astfel, ține seama nu numai de interesul serviciului, ci și, printre altele, de cel al funcționarului în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2017, Arango Jaramillo și alții/BEI, T‑482/16 RENV, EU:T:2017:901, punctul 131 (nepublicată) și jurisprudența citată]. Cu privire la acest aspect, trebuie să se observe că, deși, în aplicarea unui astfel de principiu, autoritatea publică este obligată să ia în considerare nu numai interesul funcționarului, ci și pe cel al serviciului, ea nu poate, în acest scop, să adopte decizii în afara oricărui context legal. Prin urmare, un astfel de argument nu poate fi decât respins.
81 Rezultă din tot ceea ce precedă că măsurile de obligare la prestarea de servicii în cauză reprezintă o limitare a dreptului la grevă care nu era prevăzută de lege. Prin urmare, decizia din 2 iulie 2018 trebuie anulată, în măsura în care încalcă acest drept fundamental, fără a fi necesar să se analizeze celelalte două condiții stabilite la articolul 52 alineatul (1) din cartă, amintite la punctele 61 și 62 de mai sus, și celelalte motive invocate de reclamanți.
Cu privire la concluziile în despăgubire
82 Reclamanții arată în esență că nelegalitățile invocate în susținerea concluziilor lor în anulare constituie tot atâtea fapte culpabile care, privite individual sau în ansamblul lor, sunt de natură să angajeze răspunderea Parlamentului. Aceștia afirmă că au suferit un prejudiciu moral ca urmare a acestor fapte culpabile.
83 Parlamentul consideră că nu a săvârșit nicio nelegalitate în procedura de obligare a interpreților și a interpreților de conferință la prestarea de servicii. Acesta adaugă că, deși au obligația de a dovedi caracterul real al prejudiciului suferit, reclamanții nu precizează ce prejudiciu moral ar fi suferit.
84 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că acțiunea în anulare și acțiunea în despăgubire sunt căi autonome de atac. Întrucât articolele 90 și 91 din statut nu fac nicio distincție între aceste două acțiuni, în ceea ce privește procedura atât administrativă, cât și contencioasă, funcționarul poate alege, având în vedere autonomia acestor căi de atac diferite, fie una, fie cealaltă, fie ambele acțiuni simultan, cu condiția sesizării instanței Uniunii în termenul de trei luni de la respingerea reclamației sale (a se vedea Hotărârea din 18 septembrie 2018, Barroso Truta și alții/Curtea de Justiție a Uniunii Europene, T‑702/16 P, EU:T:2018:557, punctul 66 și jurisprudența citată).
85 Cu toate acestea, jurisprudența a stabilit o excepție de la principiul respectiv, atunci când acțiunea în despăgubire este în strânsă legătură cu o acțiune în anulare, care ar fi sau ar trebui să fie, pe de altă parte, declarată inadmisibilă. Astfel, concluziile în despăgubire sunt inadmisibile atunci când acțiunea în despăgubire urmărește exclusiv repararea consecințelor actului care constituia obiectul acțiunii în anulare care ar fi putut fi sau a fost declarată inadmisibilă (a se vedea Hotărârea din 18 septembrie 2018, Barroso Truta și alții/Curtea de Justiție a Uniunii Europene, T‑702/16 P, EU:T:2018:557, punctul 67 și jurisprudența citată).
86 În speță, reclamanții solicită să fie despăgubiți pentru prejudiciul suferit ca urmare a nelegalităților săvârșite de Parlament prin adoptarea atât a deciziei din 2 iulie 2018, cât și a deciziilor ulterioare introducerii acțiunii. Or, din cuprinsul punctelor 38-46 de mai sus rezultă că prezenta acțiune este inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva deciziilor ulterioare introducerii acțiunii. În consecință, prezentele concluzii în despăgubire, în măsura în care vizează obligarea Parlamentului la despăgubirea reclamanților ca urmare a deciziilor ulterioare introducerii acțiunii, sunt inadmisibile și nu pot fi decât respinse.
87 În ceea ce privește concluziile în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a deciziei din 2 iulie 2018, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției Uniunii, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul instituției și prejudiciul invocat (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 64 și jurisprudența citată).
88 Pe de altă parte, contenciosul în materie de funcție publică în temeiul articolului 270 TFUE și al articolelor 90 și 91 din statut, inclusiv cel privind repararea unui prejudiciu produs unui funcționar sau unui agent, urmează reguli particulare și speciale în raport cu cele care rezultă din principiile generale care reglementează răspunderea extracontractuală a Uniunii în cadrul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE. Astfel, reiese în special din statut că, spre deosebire de orice alt particular, funcționarul sau agentul Uniunii este legat de instituția sau de organul de care depinde printr‑un raport juridic de muncă, care presupune un echilibru al drepturilor și al obligațiilor reciproce specifice, reflectat de obligația de solicitudine a instituției față de persoana interesată (a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2010, Comisia/Petrilli, T‑143/09 P, EU:T:2010:531, punctul 46 și jurisprudența citată). În consecință, simpla constatare a unei nelegalități este suficientă pentru a considera îndeplinită prima dintre cele trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii Uniunii pentru prejudiciile cauzate funcționarilor și agenților săi ca urmare a unei încălcări a dreptului funcției publice a Uniunii (Hotărârea din 12 iulie 2011, Comisia/Q, T‑80/09 P, EU:T:2011:347, punctul 45).
89 În speță, din cuprinsul punctelor 72-81 de mai sus rezultă că decizia din 2 iulie 2018 este nelegală și trebuie anulată.
90 Desigur, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când concluziile în despăgubire se întemeiază pe nelegalitatea actului anulat, anularea pronunțată de Tribunal constituie, prin ea însăși, o reparare adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care l‑ar fi putut suferi reclamantul (a se vedea Hotărârea din 18 septembrie 2015, Wahlström/Frontex, T‑653/13 P, EU:T:2015:652, punctul 82 și jurisprudența citată).
91 Cu toate acestea, s‑a statuat că anularea unui act, atunci când este lipsită de orice efect util, nu poate constitui în sine repararea adecvată și suficientă a oricărui prejudiciu moral cauzat prin actul anulat (Hotărârea din 18 septembrie 2015, Wahlström/Frontex, T‑653/13 P, EU:T:2015:652, punctul 83).
92 Or, în speță, este cert că decizia din 2 iulie 2018 și‑a epuizat totalitatea efectelor. În aceste condiții, anularea acestei decizii nu va constitui o reparare adecvată și suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamanți.
93 Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă reclamanții, pe lângă nelegalitatea menționată la punctul 89 de mai sus, care constituie o faptă culpabilă de natură să angajeze răspunderea Parlamentului, au demonstrat existența unui prejudiciu legat de respectiva faptă culpabilă.
94 În speță, din cuprinsul punctelor 72-81 de mai sus rezultă că, în urma deciziei din 2 iulie 2018, reclamanții au fost obligați să presteze servicii în ziua de 3 iulie 2018 în lipsa oricărui temei legal care să autorizeze Parlamentul să adopte astfel de măsuri și, în consecință, nu și‑au putut exercita dreptul la grevă pe durata obligării la prestarea de servicii. În plus, această obligare la prestarea de servicii a avut loc tardiv, reclamanții nefiind informați cu privire la aceasta decât în seara anterioară zilei punerii sale în aplicare. Aceste împrejurări, cel puțin regretabile, au cauzat un prejudiciu moral în legătură directă cu nelegalitatea care afectează decizia din 2 iulie 2018.
95 În aceste condiții, se va face o justă apreciere a prejudiciului prin obligarea Parlamentului la plata către fiecare dintre reclamantele obligate să presteze servicii prin decizia din 2 iulie 2018, și anume doamnele Barbara Carli‑Ganotis, Claudine de Seze, Maria Corina Diaconu Olszewski, Maria Provata, Irène Sevastikoglou și Benedetta Tissi, a sumei de 500 de euro.
Cu privire la cheltuielile de judecată
96 Potrivit articolului 134 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, în cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Tribunalul decide asupra repartizării cheltuielilor de judecată.
97 Pe de o parte, întrucât Parlamentul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de reclamantele obligate să presteze servicii prin decizia din 2 iulie 2018, inclusiv a celor aferente procedurii măsurilor provizorii și a celor aferente intervenției Consiliului. Pe de altă parte, trebuie să se decidă că reclamanții obligați să presteze servicii prin deciziile ulterioare introducerii acțiunii, care au căzut de asemenea în pretenții, suportă propriile cheltuieli de judecată.
98 În plus, potrivit articolului 138 din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Consiliul suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)
declară și hotărăște:
1) Decizia din 2 iulie 2018 a directorului general pentru personal al Parlamentului European privind obligarea unor interpreți și a unor interpreți de conferință să presteze servicii la 3 iulie 2018 este anulată.
2) Obligă Parlamentul la plata sumei de 500 de euro fiecăreia dintre doamnele Carli‑Ganotis Barbara, de Seze Claudine, Diaconu Olszewski Maria Corina, Provata Maria, Sevastikoglou Irène și Tissi Benedetta.
3) Respinge în rest acțiunea.
4) Parlamentul suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de reclamantele obligate să presteze servicii prin decizia din 2 iulie 2018, inclusiv pe cele aferente procedurii măsurilor provizorii și pe cele aferente intervenției Consiliului Uniunii Europene.
5) Reclamanții obligați să presteze servicii prin deciziile ulterioare introducerii acțiunii suportă propriile cheltuieli de judecată.
6) Consiliul suportă propriile cheltuieli de judecată.
Van der Woude | Papasavvas | Spielmann |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 29 ianuarie 2020.
Semnături