HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)
11 aprilie 2024(*)(i)
„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Drept de autor și drepturi conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Comunicare publică – Noțiune – Furnizarea de aparate de televiziune într‑o unitate hotelieră – Transmiterea unui semnal prin intermediul unui repartitor pentru cablu coaxial – Directiva 93/83/CEE – Retransmisie prin cablu – Distribuitori prin cablu – Noțiuni – Contract de licență cu societățile de gestiune colectivă pentru retransmisia prin cablu – Retransmisia acestui semnal prin intermediul unei rețele de distribuție prin cablu proprii unității respective”
În cauza C‑723/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania), prin decizia din 24 noiembrie 2022, primită de Curte în aceeași zi, în procedura
Citadines Betriebs GmbH
împotriva
MPLC Deutschland GmbH,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnul P. G. Xuereb și doamna I. Ziemele (raportoare), judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Citadines Betriebs GmbH, de A. Conrad și T. Schubert, Rechtsanwälte;
– pentru MPLC Deutschland GmbH, de M. König, Rechtsanwalt;
– pentru Comisia Europeană, de J. Samnadda și G. von Rintelen, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230, rectificare în JO 2008, L 314, p. 16).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Citadines Betriebs GmbH (denumită în continuare „Citadines”), operatorul unei unități hoteliere, pe de o parte, și MPLC Deutschland GmbH (denumită în continuare „MPLC”), un organism de gestiune colectivă, pe de altă parte, cu privire la o pretinsă încălcare de către Citadines a dreptului exclusiv de comunicare publică pe care MPLC l‑ar deține asupra unui episod al unei serii televizate difuzate pe un canal public de televiziune, pe care clienții acestei unități l‑au putut viziona pe televizoare puse la dispoziție de Citadines în camerele și în sala de sport ale respectivei unități.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 93/83/CEE
3 Articolul 1 alineatul (3) din Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu (JO 1993, L 248, p. 15, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 134) prevede:
„În înțelesul prezentei directive, «retransmisie prin cablu» înseamnă retransmiterea simultană, nealterată și integrală, prin cablu sau printr‑un sistem de difuzare prin unde ultrascurte pentru recepționarea de către public a unei transmisii inițiale pornind din alt stat membru, cu sau fără fir, în special prin satelit, de emisiuni de televiziune sau de radio destinate captării de către public.”
4 Articolul 8 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Statele membre se asigură că, în cazul retransmiterii prin cablu a unor emisiuni din alte state membre pe teritoriul lor, se respectă dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile, iar retransmisia are loc pe baza acordurilor contractuale individuale sau colective încheiate între titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe și operatorii de cablu.”
Directiva 2001/29
5 Considerentele (4), (9), (10), (23) și (27) ale Directivei 2001/29 enunță:
„(4) Printr‑o certitudine juridică sporită și oferind un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale, un cadru juridic armonizat privind dreptul de autor și drepturile conexe va încuraja investiții substanțiale în creativitate și inovație […] și va favoriza dezvoltarea și o mai mare competitivitate a industriei europene […]
[…]
(9) Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, artiștilor interpreți sau executanți, producătorilor, consumatorilor, culturii, industriei și publicului larg. În consecință, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății.
(10) Autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a‑și putea continua munca creativă și artistică, la fel ca producătorii, pentru a putea finanța această muncă. Investiția necesară pentru a produce produse ca fonograme, filme sau produse multimedia și servicii, cum ar fi «serviciile la cerere», este considerabilă. Pentru a asigura o astfel de remunerație și pentru a obține un randament satisfăcător al investiției, este necesară o protecție juridică adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală.
[…]
(23) Prezenta directivă trebuie să armonizeze într‑o mai mare măsură dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică. Acest drept trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Acest drept include orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Acest drept nu ar trebui să includă niciun alt act.
[…]
(27) Simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înțelesul prezentei directive.”
6 Articolul 3 alineatul (1) din această directivă dispune:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”
Dreptul german
7 Articolul 15 alineatul (2) din Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte – Urheberrechtsgesetz (Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe) din 9 septembrie 1965 (BGBl. 1965 I, p. 1273), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare UrhG”), prevede:
„Autorul are totodată dreptul exclusiv de a comunica publicului opera sa sub o formă nematerială (dreptul de comunicare publică). Dreptul de comunicare publică cuprinde în special:
1. dreptul de prezentare, de executare și de reprezentare (articolul 19);
2. dreptul de punere la dispoziția publicului (articolul 19a);
3. dreptul de radiodifuziune (articolul 20);
4. dreptul de comunicare prin intermediul unor suporturi vizuale sau sonore (articolul 21);
5. dreptul de a comunica emisiuni radiodifuzate și de a le pune la dispoziția publicului (articolul 22).”
8 Articolul 20 din UrhG este redactat după cum urmează:
„Dreptul de radiodifuziune este dreptul de a pune opera la dispoziția publicului prin radiodifuziune, precum radiodifuziune sonoră și televizuală, radiodifuziune prin satelit, radiodifuziune prin cablu sau prin alte mijloace tehnice similare.”
9 Articolul 20b alineatul (1) din UrhG prevede:
„Dreptul de a retransmite o operă radiodifuzată în cadrul unui program retransmis simultan, nemodificat și complet prin sisteme cu cablu sau cu microunde (retransmisie prin cablu) poate fi invocat numai de către un organism de gestiune colectivă. Această regulă nu se aplică drepturilor pe care un radiodifuzor le invocă cu privire la propriile programe radiodifuzate.”
10 Articolul 22 din UrhG prevede:
„Dreptul de comunicare a emisiunilor radiodifuzate și a comunicărilor puse la dispoziția publicului este dreptul de a autoriza punerea la dispoziția publicului a unor emisiuni radiodifuzate și retransmisiile operei care rezultă din punerea la dispoziția publicului prin intermediul unui ecran, al unui difuzor sau al unor instalații tehnice similare. Articolul 19 alineatul (3) este aplicabil prin analogie.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
11 MPLC, un organism de gestiune colectivă independent și cu scop lucrativ în temeiul dreptului german, a introdus împotriva Citadines, operatorul unei unități hoteliere, la Landgericht München I (Tribunalul Regional din München I, Germania) o acțiune având ca obiect încetarea comunicării publice a unui episod dintr‑o serie televizată sub forma unei emisiuni radiodifuzate prin intermediul unor televizoare instalate de această din urmă societate în camerele și în sala de sport ale acestei unități, în măsura în care semnalul ar fi retransmis la televizoare prin intermediul unui cablu coaxial sau al unui cablu de date. Acest episod, difuzat de un canal public de televiziune, ar fi fost astfel vizionat la 17 noiembrie 2019 de clienții unității menționate, respectivul semnal fiind transmis simultan și fără modificări către aceste televizoare prin intermediul unei rețele de distribuție prin cablu proprii aceleiași unități. În vederea retransmisiei prin cablu, Citadines a încheiat, în mod exhaustiv, contracte de licență cu societățile de gestiune colectivă germane.
12 Printr‑o ordonanță de măsuri provizorii din 17 ianuarie 2020, Landgericht München I (Tribunalul Regional München I) a interzis societății Citadines să pună la dispoziția publicului episodul menționat.
13 Printr‑o hotărâre din 18 iunie 2020, această instanță a confirmat ordonanța de măsuri provizorii amintită.
14 Citadines a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania), care este instanța de trimitere.
15 Această societate consideră că are dreptul să pună la dispoziția clienților săi, pe televizoarele instalate în camerele și în sala de sport ale unității hoteliere în cauză, emisiunile difuzate gratuit la televiziunea publică, întrucât este titulara unor licențe pentru retransmisia prin cablu.
16 În schimb, MPLC susține că, prin retransmiterea semnalului în cauză prin intermediul unei rețele de distribuție prin cablu proprii acestei unități, Citadines a adus atingere dreptului de comunicare publică al cărui titular ar fi. În această privință, ar fi lipsit de relevanță că Citadines a clarificat problema dreptului de retransmisie prin cablu cu societăți de gestiune colectivă.
17 Instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței Curții, deși simpla furnizare a unor aparate de recepție nu constituie, în sine, ținând seama de considerentul (27) al Directivei 2001/29, o comunicare publică, se aduce atingere dreptului de comunicare publică atunci când o retransmisie a semnalului în amonte către aparatele de recepție este efectuată prin intermediul unei astfel de rețele de distribuție prin cablu.
18 Această instanță arată însă că în speță actele îndeplinite de Citadines care depășeau cadrul simplei furnizări de televizoare constau numai în retransmiterea semnalului de televiziune prin intermediul rețelei de distribuție prin cablu proprii hotelului, ceea ce această societate avea dreptul să facă în virtutea licenței care îi fusese acordată de societățile de gestiune colectivă. Or, ar fi îndoielnic că disocierea căreia comunicarea publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, îi face obiectul în dreptul german, între dreptul prevăzut la articolul 20b din UrhG („retransmisia”) și cel prevăzut la articolul 22 din UrhG („comunicare de emisiuni radiodifuzate”), permite să se considere că, în urma unor acte pe care un utilizator are dreptul să le îndeplinească în conformitate cu acest articol 20b în temeiul unei licențe, și anume retransmisia prin cablu în interiorul hotelului, se poate trage concluzia că acest utilizator avea intenția de a îndeplini un „act de comunicare” în ansamblul său, din moment ce aceste acte constau numai în furnizarea unor aparate de recepție, ceea ce nu ar constitui o încălcare a dreptului de comunicare publică.
19 În aceste condiții, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 3 alineatul (1) din Directiva [2001/29] trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale conform căreia se consideră comunicare publică furnizarea unor instalații care permit sau care realizează o comunicare, cum ar fi televizoarele din camerele și din sala de sport ale unui hotel, în cazul în care semnalul este retransmis de asemenea la instalații prin intermediul unui sistem de distribuție prin cablu, care are însă loc în mod legal în temeiul unei licențe achiziționate de hotel?”
Cu privire la întrebarea preliminară
Observații introductive
20 Din cererea de decizie preliminară reiese că îndoielile exprimate de instanța de trimitere decurg, astfel cum s‑a arătat la punctul 18 din prezenta hotărâre, din „disocierea” căreia comunicarea publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, i‑ar face obiectul în dreptul național între, pe de o parte, dreptul prevăzut la articolul 20b din UrhG și, pe de altă parte, cel prevăzut la articolul 22 din UrhG, aceste drepturi transpunând, potrivit indicațiilor care figurează în decizia de trimitere, articolul 3 alineatul (1) amintit.
21 În răspunsul său la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată de Curte conform articolului 101 din Regulamentul de procedură al Curții, instanța de trimitere a arătat totuși că articolul 20b din UrhG era în esență rezultatul modificării acestei legi prin Viertes Gesetz zur Änderung des Urheberrechtsgesetzes vom 8. Mai 1998 (A patra lege de modificare a UrhG din 8 mai 1998) (BGBl. 1998 I, p. 902), care avea vocația de a transpune Directiva 93/83 în ordinea juridică germană.
22 Deși precizează că articolul 20b din UrhG a fost modificat ulterior, de la 1 ianuarie 2008, prin Zweites Gesetz zur Regelung des Urheberrechts in der Informationsgesellschaft vom 26. Oktober 2007 (A doua lege de reglementare a drepturilor de autor în societatea informațională din 26 octombrie 2007) (BGBl. 2007 I, p. 2513), pentru a continua adaptarea dreptului de autor german la evoluțiile din domeniul tehnologiei informației și al comunicațiilor, precum și pentru a rezolva aspectele care, ținând seama de termenul scurt de transpunere a Directivei 2001/29, nu au putut fi transpuse în cadrul reformei anterioare a dreptului de autor, această instanță subliniază că, potrivit expunerii de motive a legii amintite, „nu era vorba despre modificarea structurii de bază a dreptului de retransmisie prin cablu «în raport cu cerințe internaționale și europene»”.
23 Potrivit unei jurisprudențe constante, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale, o asemenea interpretare fiind astfel de competența exclusivă a instanței naționale. Așadar, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectul dacă dispozițiile articolului 20b din UrhG constituie o transpunere a Directivei 93/83 sau a Directivei 2001/29 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 2021, A și B (Accizare comună a micilor fabrici de bere), C‑221/20 și C‑223/20, EU:C:2021:890, punctele 16 și 17, precum și jurisprudența citată].
24 Acestea fiind precizate, este necesar să se arate că instanța de trimitere indică în mod clar, în răspunsul său vizat la punctul 21 din prezenta hotărâre, că A patra lege de modificare a UrhG din 8 mai 1998, care a introdus un articol 20b în UrhG, a transpus Directiva 93/83.
25 Cu privire la acest aspect, trebuie amintit în primul rând că, potrivit articolului 1 alineatul (3) din Directiva 93/83, noțiunea de „retransmisie prin cablu” este definită ca fiind „retransmiterea simultană, nealterată și integrală, prin cablu sau printr‑un sistem de difuzare prin unde ultrascurte pentru recepționarea de către public a unei transmisii inițiale pornind din alt stat membru, cu sau fără fir, în special prin satelit, de emisiuni de televiziune sau de radio destinate captării de către public”.
26 După cum Curtea a statuat deja, Directiva 93/83 reglementează numai exercitarea dreptului de retransmisie prin cablu în relația dintre titularii drepturilor de autor și ai drepturilor conexe, pe de o parte, și „operatorii de cablu”, pe de altă parte. Or, noțiunea de „operatori de cablu” desemnează operatorii rețelelor de cablu tradiționale (Hotărârea din 8 septembrie 2022, RTL Television, C‑716/20, EU:C:2022:643, punctele 76 și 77).
27 Rezultă că o unitate hotelieră nu poate fi considerată drept un „operator de cablu” în sensul Directivei 93/83 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2022, RTL Television, C‑716/20, EU:C:2022:643, punctele 84 și 85).
28 În al doilea rând, în ceea ce privește împrejurarea, evidențiată de instanța de trimitere, că, în cauza principală, unitatea hotelieră operată de Citadines ar dispune de un contract de licență care autorizează retransmisiile în discuție, trebuie să se constate că decizia de trimitere nu conține nicio precizare cu privire la tipul de acte care fac obiectul unui astfel de contract de licență.
29 În observațiile sale scrise, Citadines a arătat că, deși nu contestă că, prin retransmiterea emisiunilor către aparatele de recepție în interiorul unității sale hoteliere, a efectuat acte de comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, afirmă de asemenea că, în acest scop, a dobândit în mod exhaustiv licențele necesare de la societățile de gestiune colectivă competente, pentru care plătește anual o redevență forfetară pentru fiecare cameră de hotel.
30 La rândul său, MPLC a susținut că contractul de licență încheiat de Citadines nu acoperă retransmisia directă și indirectă a programelor de radio și de televiziune prin intermediul unei rețele de distribuție proprii unității hoteliere în cauză.
31 În această privință, conform unei jurisprudențe constante, în contextul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare netă a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, orice apreciere a faptelor din cauză este de competența instanței naționale (Hotărârea din 17 decembrie 2020, BAKATI PLUS, C‑656/19, EU:C:2020:1045, punctul 30 și jurisprudența citată).
32 Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă, în litigiul cu care este sesizată, contractul de licență încheiat de Citadines acoperă eventualele acte de comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, efectuate de această societate.
33 În acest context, trebuie adăugat în orice caz că împrejurarea că un astfel de contract de licență a fost încheiat este lipsită de relevanță cu privire la aspectul dacă retransmisiile în discuție constituie o comunicare publică, în sensul acestei dispoziții. În schimb, după cum a arătat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, existența unui atare contract de licență este susceptibilă să stabilească dacă o asemenea comunicare, presupunând că este dovedită, a fost autorizată de autorul operei în cauză.
34 Răspunsul la întrebarea preliminară trebuie formulat în lumina acestor considerații.
Cu privire la fond
35 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că furnizarea de televizoare instalate în camerele sau în sala de sport ale unei unități hoteliere, atunci când un semnal este în plus retransmis la aceste televizoare prin intermediul unei rețele de distribuție prin cablu proprii respectivei unități, constituie o „comunicare publică” în sensul acestei dispoziții.
36 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, „[s]tatele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment”.
37 Așa cum Curtea a statuat în repetate rânduri, în temeiul acestei dispoziții, autorii dispun de un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operei lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 30, și Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 62, precum și jurisprudența citată).
38 În ceea ce privește conținutul noțiunii de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, aceasta trebuie să fie înțeleasă, după cum se subliniază în considerentul (23) al Directivei 2001/29, în sens larg, ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării și, așadar, orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Astfel, din considerentele (4), (9) și (10) ale directivei menționate rezultă că aceasta are drept obiectiv principal să instituie un nivel ridicat de protecție în favoarea autorilor, permițându‑le să obțină o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, în special cu ocazia unei comunicări publice (Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 63 și jurisprudența citată).
39 În această privință, după cum a statuat Curtea în mod repetat, această noțiune asociază două elemente cumulative, și anume un act de comunicare a unei opere și comunicarea publică a acesteia din urmă, și presupune o apreciere individualizată (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 37, Hotărârea din 2 aprilie 2020, Stim și SAMI, C‑753/18, EU:C:2020:268, punctul 30, și Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 66, precum și jurisprudența citată).
40 În vederea unei astfel de aprecieri, trebuie să se țină seama de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente unele în raport cu celelalte. Întrucât aceste criterii pot avea, în diferite situații concrete, o intensitate foarte variabilă, este necesar să fie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 35, și Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 67, precum și jurisprudența citată).
41 Printre aceste criterii, Curtea a subliniat, pe de o parte, rolul indispensabil al utilizatorului și caracterul deliberat al intervenției sale. Astfel, acesta efectuează un „act de comunicare” atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o operă protejată, și aceasta în special atunci când, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 68, precum și jurisprudența citată).
42 De altfel, Curtea a decis că nu este lipsit de relevanță caracterul lucrativ al unei comunicări publice, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 (Hotărârea din 8 septembrie 2016, GS Media, C‑160/15, EU:C:2016:644, punctul 38 și jurisprudența citată).
43 Pe de altă parte, pentru a intra sub incidența noțiunii de „comunicare publică” în sensul acestei dispoziții, trebuie în plus ca operele protejate să fie comunicate efectiv publicului [Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 40, și Hotărârea din 28 octombrie 2020, BY (Probă fotografică), C‑637/19, EU:C:2020:863, punctul 25, precum și jurisprudența citată].
44 În această privință, Curtea a precizat că noțiunea de „public” vizează un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune de altfel existența unui număr de persoane destul de important (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 41, și Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 69, precum și jurisprudența citată).
45 Rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că, pentru a fi calificată drept „comunicare publică”, o operă protejată trebuie să fie comunicată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment sau, în lipsa acesteia, unui „public nou”, altfel spus, un public care nu a fost deja luat în considerare de titularul dreptului de autor atunci când acesta a autorizat comunicarea publică inițială a operei sale (Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 70, precum și jurisprudența citată).
46 În special în raport cu aceste criterii și în conformitate cu aprecierea individualizată amintită la punctul 39 din prezenta hotărâre trebuie să se aprecieze dacă, într‑o cauză precum cea din litigiul principal, operatorul unei unități hoteliere care furnizează în camerele și în sala de sport ale acestei unități televizoare și/sau aparate de radio la care retransmite un semnal radiodifuzat realizează un act de comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.
47 Deși, în principiu, este de competența instanței naționale să stabilească dacă aceasta este situația într‑o anumită speță și să efectueze toate aprecierile de fapt definitive în această privință, Curtea este competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii pentru a aprecia dacă există un atare act de comunicare publică.
48 În speță, în primul rând, trebuie să se considere că operatorul unei unități hoteliere efectuează un act de comunicare, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, atunci când transmite în mod deliberat clientelei sale opere protejate distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor televizoare pe care le‑a instalat în această unitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 54 și jurisprudența citată).
49 În al doilea rând, Curtea a statuat deja că clienții unei astfel de unități hoteliere alcătuiesc un număr nedeterminat de potențiali destinatari întrucât accesul lor la serviciile unității respective rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei și nu este limitat decât de capacitatea de primire a unității menționate, iar clienții unui hotel reprezintă un număr destul de important de persoane astfel încât aceștia trebuie considerați ca fiind un „public” [Hotărârea din 15 martie 2012, Phonographic Performance (Ireland), C‑162/10, EU:C:2012:141, punctele 41 și 42].
50 În al treilea rând, Curtea a statuat că, pentru a exista o comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, trebuie ca utilizatorul în cauză să ofere, având pe deplin cunoștință de consecințele comportamentului său, accesul la emisiunea radiodifuzată care conține opera protejată unui public suplimentar și să rezulte, așadar, că, fără această intervenție, persoanele care constituie acest public „nou”, chiar dacă s‑ar afla în interiorul zonei de acoperire a respectivei emisiuni, nu ar putea în principiu să beneficieze de opera respectivă. În consecință, atunci când operatorul unei unități hoteliere transmite în mod deliberat clientelei sale o asemenea operă, distribuind voluntar un semnal prin intermediul receptoarelor de televiziune sau de radio instalate în această unitate, el intervine, având pe deplin cunoștință de consecințele comportamentului său, pentru a oferi acces la această operă clienților săi. Astfel, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi, deși se află în interiorul unei asemenea zone de acoperire, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 46 și 47, precum și jurisprudența citată).
51 În al patrulea rând, potrivit jurisprudenței Curții, pentru a exista o comunicare publică, în sensul acestei dispoziții, este suficient ca opera să fie pusă la dispoziția publicului, în așa fel încât persoanele care îl alcătuiesc să poată avea acces la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 43). Rezultă că este lipsită de relevanță împrejurarea, menționată de instanța de trimitere, că televizoarele nu au fost aprinse de Citadines, ci de clienții unității hoteliere operate de această societate.
52 În al cincilea rând, în ceea ce privește caracterul lucrativ menționat la punctul 42 din prezenta hotărâre, reiese din jurisprudența Curții că actul prin care operatorul unei unități hoteliere oferă clienților săi accesul la o operă radiodifuzată reprezintă o prestare de servicii suplimentară care are o influență asupra standardului respectivei unități și, prin urmare, asupra prețului camerelor acesteia, astfel încât actul menționat are caracter lucrativ [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 44, precum și Hotărârea din 15 martie 2012, Phonographic Performance (Ireland), C‑162/10, EU:C:2012:141, punctele 44 și 45].
53 În al șaselea și ultimul rând, nu se poate considera că furnizarea unor televizoare în camerele și în sala de sport ale unității hoteliere în discuție în litigiul principal constituie o „simplă furnizare a instalațiilor” în sensul considerentului (27) al Directivei 2001/29.
54 Astfel, în ceea ce privește unitățile hoteliere, din jurisprudența Curții reiese că, deși simpla furnizare a unor instalații fizice, care implică, pe lângă o atare unitate, de obicei întreprinderi specializate în vânzarea sau în închirierea de televizoare, nu constituie în sine un act de comunicare în sensul Directivei 2001/29, nu este mai puțin adevărat că aceste instalații pot face posibil din punct de vedere tehnic accesul publicului la opere radiodifuzate. Prin urmare, dacă, prin intermediul televizoarelor astfel instalate, această unitate hotelieră distribuie semnalul către clienții săi cazați în camerele sale, este vorba despre o comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, indiferent care este tehnica de transmitere a semnalului utilizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 46).
55 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că furnizarea de televizoare instalate în camerele sau în sala de sport ale unei unități hoteliere, atunci când un semnal este în plus retransmis la aceste televizoare prin intermediul unei rețele de distribuție prin cablu proprii respectivei unități, constituie o „comunicare publică” în sensul acestei dispoziții.
Cu privire la cheltuielile de judecată
56 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională
trebuie interpretat în sensul că
furnizarea de televizoare instalate în camerele sau în sala de sport ale unei unități hoteliere, atunci când un semnal este în plus retransmis la aceste televizoare prin intermediul unei rețele de distribuție prin cablu proprii respectivei unități, constituie o „comunicare publică” în sensul acestei dispoziții.
Semnături
i Punctele 20, 46 și 52 din prezentul text au făcut obiectul unei modificări ulterior primei publicări.