HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
16 aprilie 2015(*)
„Trimitere preliminară – Mediu – Directiva 2011/92/UE – Evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului – Construirea unui centru comercial – Efectul obligatoriu al unei decizii administrative de a nu realiza o evaluare a efectelor – Neparticiparea publicului”
În cauza C‑570/13,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Verwaltungsgerichtshof (Austria), prin decizia din 16 octombrie 2013, primită de Curte la 6 noiembrie 2013, în procedura
Karoline Gruber
împotriva
Unabhängiger Verwaltungssenat für Kärnten,
EMA Beratungs- und Handels GmbH,
Bundesminister für Wirtschaft, Familie und Jugend,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnii C. Vajda, A. Rosas, E. Juhász (raportor) și D. Šváby, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: domnul K. Malacek, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 9 octombrie 2014,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru doamna Gruber, de W. List, Rechtsanwalt;
– pentru EMA Beratungs- und Handels GmbH, de B. Peck, Rechtsanwalt;
– pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de G. Wilms și de L. Pignataro‑Nolin, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 13 noiembrie 2014,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 11 din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Gruber, pe de o parte, și Unabhängiger Verwaltungssenat für Kärnten (denumit în continuare „UVK”), EMA Beratungs- und Handels GmbH (denumită în continuare „EMA”) și Bundesminister für Wirtschaft, Familie und Jugend (Ministrul Economiei, Familiei și Tineretului), pe de altă parte, cu privire la decizia de autorizare a construcției și a exploatării unui centru comercial pe un teren învecinat cu un bun funciar aparținând doamnei Gruber.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
3 Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu (denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”) a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201).
4 Articolul 9 alineatul (2) din această convenție prevede:
„(2) Fiecare parte, în cadrul legislației interne proprii, se asigură că membrii publicului interesat:
(a) care prezintă un interes suficient sau
(b) care mențin încălcarea unui drept, în cazul în care legea procedurală administrativă a unei părți prevede acest lucru ca o precondiție,
au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare și/sau a unui alt organism independent și imparțial stabilit prin lege pentru a contesta legalitatea de fond și de procedură a oricărei decizii, acțiuni sau omiteri care intră sub incidența dispozițiilor articolului 6 și, în cazul în care se prevede acest lucru în legislația internă și fără a aduce atingere alineatului (3) menționat în continuare, a altor dispoziții relevante ale prezentei convenții.
Ceea ce constituie un interes suficient și încălcarea unui drept se stabilește în conformitate cu prevederile legislației interne și în conformitate cu obiectivul de a acorda publicului interesat acces larg la justiție în cadrul sferei de aplicare a prezentei convenții. În acest sens, interesul oricărei organizații neguvernamentale care îndeplinește dispozițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (5) este considerat suficient în sensul literei (a) menționate anterior. De asemenea, astfel de organizații sunt considerate ca având drepturi la care se poate aduce atingere în sensul literei (b) menționate anterior.
Dispozițiile prezentului alineat (2) nu exclud posibilitatea unei căi de atac preliminare în fața unei autorități administrative și nu aduce atingere obligației de epuizare a căilor de atac administrative înainte de a face apel la căile de atac judiciare, în cazul în care există o astfel de dispoziție în legislația internă.”
Dreptul Uniunii
5 Considerentul (5) al Directivei 2003/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 mai 2003 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a Directivelor 85/337/CEE și 96/61/CE ale Consiliului în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție (JO L 156, p. 17, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 8), prevede:
„La 25 iunie 1998, Comunitatea a semnat Convenția CEE‑ONU privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în aspecte de mediu (Convenția de la Aarhus). Legislația comunitară ar trebui aliniată în mod adecvat la convenția menționată anterior în vederea ratificării acesteia de către Comunitate.”
6 Articolul 1 alineatul (2) literele (d) și (e) din Directiva 2011/92 cuprinde următoarele definiții:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
(d) «public» înseamnă una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în conformitate cu legislația sau practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile constituite de acestea;
(e) «public interesat» înseamnă publicul afectat sau care ar putea fi afectat sau care este interesat de procedurile de adoptare a deciziilor în domeniul mediului menționate la articolul 2 alineatul (2). În sensul prezentei definiții, se consideră că au un interes organizațiile nonguvernamentale care promovează protecția mediului și care îndeplinesc toate cerințele prevăzute în legislația internă.”
7 Articolul 2 din această directivă prevede:
„(1) Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că, înaintea acordării autorizației, proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, în temeiul, între altele, al naturii, al dimensiunii și al localizării lor, fac obiectul unei cereri de aprobare de dezvoltare și al unei evaluări a efectelor lor. Respectivele proiecte sunt definite la articolul 4.
(2) Evaluarea efectelor asupra mediului poate fi integrată în cadrul procedurilor existente de autorizare a proiectelor în statele membre sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, în cadrul altor proceduri sau în cadrul procedurilor care urmează a fi stabilite în conformitate cu obiectivele prezentei directive.
(3) Statele membre pot prevedea o procedură unică pentru a îndeplini cerințele prezentei directive și ale Directivei 2008/1/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind prevenirea și controlul integrat al poluării [JO L 24, p. 8].
[…]”
8 Potrivit articolului 4 din directiva menționată:
„(1) Sub rezerva articolului 2 alineatul (4), proiectele enumerate în anexa I se supun unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10.
(2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (4), pentru proiectele enumerate în anexa II, statele membre stabilesc dacă proiectul trebuie supus unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10. Statele membre stabilesc aceasta:
(a) pe baza unei analize de la caz la caz,
sau
(b) pe baza pragurilor sau a criteriilor fixate de statul membru.
Statele membre pot decide aplicarea ambelor proceduri menționate la literele (a) și (b).
(3) Atunci când se efectuează o analiză de la caz la caz sau se fixează praguri sau criterii în sensul alineatului (2), se ține seama de criteriile de selecție relevante stabilite în anexa III.
(4) Statele membre garantează că deciziile luate de autoritățile competente în conformitate cu alineatul (2) sunt puse la dispoziția publicului.”
9 Articolul 11 din Directiva 2011/92 prevede:
„(1) Statele membre se asigură, în conformitate cu sistemul legislativ intern aplicabil, că membrii publicului interesat:
(a) care au un interes suficient; sau
(b) care pretind încălcarea unui drept, atunci când procedurile de drept administrativ al unui stat membru impun această condiție preliminară,
au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare sau a unui organism independent sau imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor privind participarea publicului din prezenta directivă.
(2) Statele membre stabilesc stadiul în care pot fi contestate deciziile, acțiunile sau omisiunile.
(3) Statele membre stabilesc ce înseamnă interes suficient și încălcarea unui drept în conformitate cu obiectivul de a acorda un acces amplu la justiție a publicului interesat. În acest sens, interesul oricărei organizații nonguvernamentale care îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 1 alineatul (2) este considerat suficient în sensul alineatului (1) litera (a) din prezentul articol. Se consideră că aceste organizații au drepturi care pot fi încălcate în sensul alineatului (1) litera (b) din prezentul articol.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu exclud posibilitatea unei căi de atac prealabile pe lângă o autoritate administrativă și nu afectează obligația de epuizare a tuturor căilor de atac administrative înainte de a recurge la procedurile de atac judiciare, atunci când legislația internă prevede o astfel de obligație.
Orice astfel de procedură trebuie să fie corectă, echitabilă, rapidă și cu un cost care să nu fie prohibitiv.
(5) Pentru creșterea eficienței dispozițiilor prezentului articol, statele membre se asigură că informațiile practice privind accesul la căile de atac administrative și judiciare sunt puse la dispoziția publicului.”
Dreptul austriac
10 Articolul 3 din Legea privind evaluarea efectelor asupra mediului (Umweltverträglichkeitsprüfungsgesetz), în versiunea aplicabilă litigiului principal (BGBl. I, 87/2009, denumită în continuare „UVP‑G 2000”), prevede la alineatul (7):
„La cererea inițiatorului proiectului, a unei autorități cu care colaborează sau a mediatorului pentru mediu [Umweltanwalt], autoritatea trebuie să stabilească dacă în privința unui anumit proiect este necesară efectuarea unui studiu cu privire la efectele asupra mediului în temeiul prezentei legi federale […] Decizia trebuie să fie adoptată și notificată în termen de șase săptămâni, atât în prima, cât și în a doua etapă administrativă. Inițiatorul proiectului, autoritățile colaboratoare, mediatorul pentru mediu [Umweltanwalt] și comuna vizată au calitatea de parte. […] Conținutul esențial al deciziilor, precum și motivele esențiale ale acestora trebuie să fie publicate în mod corespunzător de autoritate sau trebuie să fie accesibile publicului spre consultare. Comuna vizată poate formula o acțiune împotriva deciziei la Verwaltungsgerichtshof. […]”
11 Instanța de trimitere precizează că, ulterior faptelor din cauza pendinte în fața sa, UVP‑G 2000 a fost modificată printr‑o lege (BGBl. I, 77/2012) care a inserat un alineat (7a) la acest articol 3, în vederea asigurării dreptului la o cale de atac organizațiilor de mediu recunoscute, împotriva unor decizii negative de constatare în materie de evaluare a efectelor asupra mediului.
12 Articolul 74 alineatul (2) din Codul privind exercitarea profesiilor artizanale, comerciale și industriale (denumit în continuare „Gewerbeordnung”) din 1994 prevede:
„(2) Instalațiile industriale sau comerciale pot fi construite sau operate numai cu autorizația autorității în cazul în care, ca urmare a utilizării mașinilor și a aparatelor, a modului lor de exploatare, a echipamentului lor sau pentru orice alt motiv, acestea sunt de natură:
1. să pună în pericol viața sau sănătatea […] vecinilor […], proprietatea sau alte drepturi reale ale acestora; […]
2. să deranjeze vecinii din cauza mirosului, a zgomotului, a fumului, a prafului, a agitației sau în orice alt mod […]”.
13 Potrivit articolului 75 alineatul (2) din Gewerbeordnung, vecinii sunt toate persoanele care ar putea fi puse în pericol sau deranjate prin construcția, existența sau exploatarea unei instalații, a căror proprietate sau alte drepturi reale ar putea fi puse în pericol.
14 Articolul 77 alineatul (1) din Gewerbeordnung prevede că „[i]nstalația trebuie autorizată, în cazul în care […] este de așteptat ca […] pericolele în sensul articolului 74 alineatul (2) punctul 1, care sunt previzibile în împrejurările din cazul concret, să fie evitate și ca neplăcerile, prejudiciile sau alte efecte negative, în sensul articolului 74 alineatul (2) punctele 2-5, să fie limitate în mod rezonabil”.
15 Potrivit articolului 356 alineatul (1) din Gewerbeordnung, în cazul în care se stabilește desfășurarea unei ședințe, autoritatea trebuie să comunice vecinilor obiectul, data și locul desfășurării ședinței, precum și condițiile menținerii calității de parte.
Litigiul principal și întrebările preliminare
16 La 21 februarie 2012, UVK a acordat EMA, în temeiul Gewerbeordnung, o autorizație de construire și de exploatare a unui centru comercial la Klagenfurt am Wörthersee (Austria), cu o suprafață utilă de 11 437,58 m2, pe un teren învecinat cu un bun funciar aparținând doamnei Gruber.
17 Doamna Gruber a formulat o acțiune având ca obiect anularea acestei decizii la instanța de trimitere, pentru motivul, printre altele, că această autorizație trebuia să fie condiționată de o evaluare a efectelor asupra mediului (denumită în continuare „EEM”), în temeiul UVP‑G 2000.
18 În susținerea acestei acțiuni, ea a invocat nelegalitatea deciziei de constatare în materie de EEM a guvernului landului Carintia din 21 iulie 2010, prin care acest guvern a considerat, în temeiul articolului 3 alineatul (7) din UVP‑G 2000, că nu era necesară efectuarea EEM cu privire la proiectul în cauză.
19 Potrivit obiecțiilor formulate de doamna Gruber la 8 martie 2011, această decizie de constatare în materie de EEM ar fi contestabilă, având în vedere inexactitatea datelor și a măsurilor reținute în scopul calculării lipsei unui risc pentru sănătate cauzat de respectivul centru comercial. Pe de altă parte, doamna Gruber, care nu ar dispune de dreptul la o cale de atac împotriva acestui tip de decizie în calitatea sa de vecin, ar fi indicat instanței de trimitere că i‑a fost remisă o copie a respectivei decizii doar ulterior adoptării acesteia.
20 UVK susține că decizia de constatare în materie de EEM a devenit definitivă, întrucât nu a fost contestată în termenele de introducere a unei căi de atac de către persoanele care dispuneau de un drept în acest sens. În opinia UVK, ținând seama de efectul obligatoriu al deciziei menționate, era ținut de aceasta și nu putea să efectueze vreo apreciere asupra conținutului respectivei decizii în cadrul procedurii de emitere a deciziei de autorizare.
21 Instanța de trimitere precizează că, deși Gewerbeordnung le conferă vecinilor posibilitatea de a formula obiecții în cursul procedurii de autorizare a construirii și a exploatării unei instalații de uz comercial sau de a formula o cale de atac împotriva deciziei finale de construire și de exploatare, în cazul în care această instalație le pune în pericol viața, sănătatea sau proprietatea, totuși ei nu dispun de posibilitatea de a formula în mod direct o cale de atac împotriva deciziei prealabile a unui guvern de a nu efectua o EEM cu privire la instalația respectivă.
22 Această instanță arată că articolul 3 alineatul (7) din UVP‑G 2000 rezervă doar inițiatorului proiectului, autorităților colaboratoare, mediatorului pentru mediu și comunei vizate calitatea de parte și, așadar, posibilitatea de a interveni în cursul procedurii de elaborare a deciziei de constatare în materie de EEM și de a formula o acțiune împotriva acestei decizii.
23 Instanța de trimitere explică că, în pofida faptului că vecinii proiectului precum doamna Gruber nu au calitatea de părți în procedura care se încheie cu o decizie de constatare în materie de EEM, aceștia sunt ținuți, la fel ca autoritățile naționale și instanțele naționale, de o astfel de decizie devenită definitivă.
24 Această instanță ridică problema compatibilității cu dreptul Uniunii a efectului obligatoriu pe care îl prezintă deciziile de constatare în materie de EEM în procedurile ulterioare.
25 În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dreptul Uniunii, în special Directiva 2011/92 […], în special articolul 11 din aceasta, se opune unei situații juridice naționale conform căreia o decizie prin care se constată că nu trebuie să se realizeze o [EEM] pentru un anumit proiect are caracter obligatoriu și pentru vecinii cărora nu le‑a revenit calitatea de parte în cadrul procedurii de constatare anterioare, iar decizia le este opozabilă acestora în cadrul procedurii de autorizare ulterioare, chiar dacă au posibilitatea de a‑și formula obiecțiile împotriva proiectului în cursul acestei proceduri de autorizare (ceea ce în procedura principală înseamnă că prin efectele proiectului le este pusă în pericol viața, sănătatea sau proprietatea ori aceștia sunt deranjați în mod nerezonabil de miros, zgomot, fum, praf, agitație sau în orice alt mod)?
2) În cazul unui răspuns afirmativ, dreptul Uniunii, în special Directiva 2011/92 care se aplică în mod direct, impune infirmarea caracterului obligatoriu descris în cadrul primei întrebări?”
Cu privire la întrebările preliminare
26 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că doamna Gruber a introdus o acțiune împotriva unei decizii a UVK din 21 februarie 2012. La această dată, Directiva 2011/92 intrase deja în vigoare. În consecință, directiva este aplicabilă prezentei cauze.
27 Cu toate acestea, în cadrul prezentei acțiuni, persoana menționată contestă pe fond decizia de constatare în materie de EEM adoptată la 21 iulie 2010 de guvernul landului Carintia. Astfel, pentru aprecierea poziției juridice a doamnei Gruber la această dată, ar putea de asemenea să fie luate în considerare dispozițiile Directivei 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO L 175, p. 40, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 174), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2003/35.
28 În orice caz, dispozițiile Directivelor 85/337 și 2011/92 care sunt sau ar putea fi pertinente în speță sunt, în esență, identice. Astfel, dispozițiile articolelor 1, 2, 4 și 11 din Directiva 2011/92, menționate la punctele 6-9 din prezenta hotărâre, corespund dispozițiilor articolelor 1, 2, 4 și 10a din Directiva 85/337.
29 Prin intermediul celor două întrebări preliminare, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 11 din Directiva 2011/92 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia o decizie administrativă, prin care se constată că nu este necesar să se efectueze o EEM pentru un proiect, are un efect obligatoriu față de vecinii precum doamna Gruber, care erau excluși de la dreptul de a formula o cale de atac împotriva deciziei administrative menționate.
30 Trebuie amintit că, potrivit articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2011/92, statele membre se asigură, în conformitate cu sistemul legislativ intern aplicabil, că membrii „publicului interesat” care fie au un interes suficient, fie pretind încălcarea unui drept, atunci când procedurile de drept administrativ al unui stat membru impun această condiție preliminară, au acces la o cale de atac împotriva deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor Directivei 2001/92, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a acestora.
31 Potrivit definiției care figurează la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2011/92, din „publicul interesat” face parte publicul afectat sau care ar putea fi afectat sau care afirmă un interes în cadrul procedurilor de adoptare a deciziilor în materie de EEM.
32 Rezultă de aici că nu toate persoanele fizice, juridice sau organizațiile care sunt cuprinse în această noțiune de „public interesat” trebuie să dispună de dreptul la o cale de atac în sensul articolului 11 menționat, ci doar cele care au un interes suficient sau, eventual, care pretind încălcarea unui drept.
33 Articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2011/92 reține două ipoteze în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a căilor de atac ale membrilor „publicului interesat” în sensul articolului 1 alineatul (2) din această directivă. Astfel, admisibilitatea unei căi de atac poate fi subordonată fie existenței unui „interes suficient”, fie existenței „încălcării unui drept”, în funcție de împrejurarea dacă legislația națională face sau nu face apel la una sau la alta dintre aceste condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein‑Westfalen, C‑115/09, EU:C:2011:289, punctul 38).
34 Pentru a alinia „în mod adecvat” Directiva 85/337 cu Convenția de la Aarhus, în conformitate cu considerentul (5) al Directivei 2003/35, articolul 10a primul paragraf din Directiva 85/337, căruia îi corespunde articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2011/92, reia în termeni aproape identici articolul 9 alineatul (2) primul paragraf din această convenție și, prin urmare, trebuie să fie interpretat în lumina obiectivelor convenției menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein‑Westfalen, C‑115/09, EU:C:2011:289, punctul 41).
35 Potrivit indicațiilor care figurează în Ghidul de aplicare a Convenției de la Aarhus, pe care Curtea îl poate lua în considerare pentru a interpreta articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2011/92 (a se vedea în acest sens Hotărârea Solvay și alții, C‑182/10, EU:C:2012:82, punctul 28), cele două opțiuni în ceea ce privește admisibilitatea căilor de atac menționate la articolul 9 alineatul (2) primul paragraf din această convenție constituie două mijloace echivalente având în vedere diferențele dintre sistemele juridice ale părților la convenția menționată care urmăresc să ajungă la același rezultat.
36 Articolul 11 alineatul (3) din Directiva 2011/92 prevede că statele membre stabilesc ce înseamnă fie un interes suficient, fie încălcarea unui drept în conformitate cu obiectivul de a acorda un acces amplu la justiție publicului interesat. În această privință, articolul 9 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus prevede că ceea ce constituie fie un interes suficient, fie încălcarea unui drept se stabilește „în conformitate cu prevederile legislației interne și în conformitate cu obiectivul de a acorda publicului interesat acces larg la justiție”. În respectarea acestui obiectiv, punerea în aplicare a condiției de admisibilitate menționate intră sub incidența dreptului național.
37 Este de asemenea necesar să se amintească faptul că, atunci când, în lipsa unor norme stabilite de dreptul Uniunii în acest domeniu, revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de natură internă (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein‑Westfalen, C‑115/09, EU:C:2011:289, punctul 43).
38 Astfel, statele membre dispun de o largă marjă de apreciere pentru a determina ceea ce constituie un „interes suficient” sau „încălcarea unui drept” (a se vedea în acest sens Hotărârea Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein‑Westfalen, C‑115/09, EU:C:2011:289, punctul 55, precum și Hotărârea Gemeinde Altrip și alții, C‑72/12, EU:C:2013:712, punctul 50).
39 Cu toate acestea, din însuși modul de redactare a articolului 11 alineatul (3) din Directiva 2011/92, precum și al articolului 9 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus rezultă că marja de apreciere menționată își găsește limitele în respectarea obiectivului de a acorda publicului interesat un acces larg la justiție.
40 În consecință, deși legiuitorul național are posibilitatea, printre altele, de a limita drepturile a căror încălcare poate fi invocată de un particular în cadrul unei acțiuni în justiție împotriva uneia dintre acțiunile, deciziile sau omisiunile avute în vedere la articolul 11 din Directiva 2011/92, numai la drepturile subiective publice, cu alte cuvinte la drepturile individuale care pot, în conformitate cu dreptul național, să fie calificate ca drepturi subiective publice (a se vedea în acest sens Hotărârea Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein‑Westfalen, C‑115/09, EU:C:2011:289, punctele 36 și 45), dispozițiile acestui articol referitoare la dreptul la o cale de atac al membrilor publicului vizat de deciziile, de acțiunile sau de omisiunile care intră în domeniul de aplicare al acestei directive nu pot fi interpretate în mod restrictiv.
41 În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că doamna Gruber este o „vecină” în sensul articolului 75 alineatul (2) din Gewerbeordnung, noțiune în care sunt incluse persoanele care ar putea fi expuse unui pericol sau deranjate prin construcția, existența sau funcționarea unei instalații de exploatare, precum și persoanele al căror drept de proprietate sau alte drepturi reale ar putea fi puse în pericol.
42 Având în vedere termenii acestei dispoziții, rezultă că persoanele care sunt incluse în noțiunea „vecin” pot să facă parte din „publicul interesat” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2011/92. Or, acești „vecini” dispun de dreptul la o cale de atac doar împotriva autorizației de construire sau de exploatare a unei instalații. Întrucât nu sunt părți la procedura de constatare a necesității de a efectua o EEM, ei nu pot nici să conteste această decizie în cadrul unei eventuale căi de atac împotriva deciziei de autorizare. Astfel, limitând dreptul la o cale de atac împotriva deciziilor de constatare a necesității de a efectua o EEM a unui proiect doar la inițiatorul proiectului, la autoritățile colaboratoare, la mediatorul pentru mediu (Umweltanwalt) și la comuna vizată, UVP‑G 2000 privează de beneficiul acestui drept la o cale de atac un număr foarte mare de particulari, inclusiv, printre alții, „vecinii” care pot eventual să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2011/92.
43 Această excludere aproape generală restrânge domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) și este astfel incompatibilă cu Directiva 2011/92.
44 Rezultă că o decizie administrativă de a nu efectua o EEM luată în temeiul unei astfel de reglementări naționale nu poate să împiedice un particular, care face parte din „publicul interesat” în sensul acestei directive și îndeplinește criteriile prevăzute de dreptul național referitoare la „interesul suficient” sau, eventual, la „încălcarea unui drept”, să conteste aceeași decizie administrativă în cadrul unei căi de atac introduse fie împotriva acesteia, fie împotriva unei decizii de autorizare ulterioară.
45 Trebuie să se observe că constatarea incompatibilității reglementării naționale în discuție în litigiul principal cu Directiva 2011/92 nu limitează dreptul statului membru de a determina ceea ce constituie, în ordinea sa juridică națională, un „interes suficient” sau „încălcarea unui drept”, chiar și în privința particularilor incluși în sfera „publicului interesat”, inclusiv vecinii pentru care, în principiu, posibilitatea formulării unei căi de atac trebuie să fie deschisă.
46 Pentru ca o cale de atac introdusă de un particular să fie admisibilă, criteriile prevăzute de dreptul național conforme cu Directiva 2011/92 în ceea ce privește „interesul suficient” sau „încălcarea unui drept” trebuie să fie îndeplinite și trebuie să fie constatate de instanța națională. Într‑un astfel de caz, lipsa efectului obligatoriu al deciziei administrative privind necesitatea de a efectua o EEM trebuie, de asemenea, să fie constatată.
47 În pofida marjei de apreciere de care dispune un stat membru în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2011/92, potrivit căruia o EEM poate fi integrată în cadrul procedurilor existente de autorizare a proiectelor sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, în cadrul altor proceduri care corespund obiectivelor acestei directive, este necesar să se amintească faptul că o procedură precum cea reglementată, printre altele, de articolul 74 alineatul (2) și de articolul 77 alineatul (1) din Gewerbeordnung nu este de natură să satisfacă cerințele reglementării Uniunii referitoare la EEM.
48 Rezultă că dispozițiile Gewerbeordnung prevăd posibilitatea vecinilor de a formula obiecții, în cursul procedurii de autorizare a unei instalații de uz industrial sau comercial, în cazul în care viața, sănătatea sau proprietatea lor riscă să fie puse în pericol de realizarea unei astfel de instalații sau aceasta poate să îi deranjeze.
49 Cu toate acestea, o astfel de procedură urmărește în principal protecția interesului privat al particularilor și nu are obiective specifice de mediu în interesul societății.
50 În cazul în care este posibilă integrarea procedurii EEM într‑o altă procedură administrativă, este necesar ca, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 57 și 58 din concluzii, toate cerințele care rezultă din cuprinsul articolelor 5-10 din Directiva 2011/92 să fie respectate în această procedură, aspect a cărui stabilire revine instanței de trimitere. În orice caz, membrii „publicului interesat” care îndeplinesc criteriile prevăzute de dreptul național referitoare la „interesul suficient” sau, eventual, la „încălcarea unui drept” trebuie să poată introduce o cale de atac împotriva unei decizii de a nu efectua o EEM, în cadrul unei astfel de proceduri.
51 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 11 din Directiva 2011/92 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia o decizie administrativă prin care se constată că nu este necesar să se efectueze EEM pentru un proiect are un efect obligatoriu față de vecinii excluși de la dreptul de a formula o cale de atac împotriva deciziei administrative menționate, cu condiția ca acești vecini, care fac parte din „publicul interesat” în sensul articolului 1 alineatul (2) din această directivă, să îndeplinească criteriile prevăzute de dreptul național referitoare la „interesul suficient” sau la „încălcarea unui drept”. Este de competența instanței de trimitere să verifice dacă această condiție este îndeplinită în cauza pendinte în fața sa. În cazul unui răspuns afirmativ, aceasta trebuie să constate lipsa efectului obligatoriu față de vecinii respectivi a unei decizii administrative de a nu efectua o astfel de evaluare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
52 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Articolul 11 din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia o decizie administrativă prin care se constată că nu este necesară efectuarea evaluării efectelor asupra mediului pentru un proiect are un efect obligatoriu față de vecinii excluși de la dreptul de a formula o cale de atac împotriva deciziei administrative menționate, cu condiția ca acești vecini, care fac parte din „publicul interesat” în sensul articolului 1 alineatul (2) din această directivă, să îndeplinească criteriile prevăzute de dreptul național referitoare la „interesul suficient” sau la „încălcarea unui drept”. Este de competența instanței de trimitere să verifice dacă această condiție este îndeplinită în cauza pendinte în fața sa. În cazul unui răspuns afirmativ, aceasta trebuie să constate lipsa efectului obligatoriu față de vecinii respectivi a unei decizii administrative de a nu efectua o astfel de evaluare.
Semnături