CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MELCHIOR WATHELET

prezentate la 4 decembrie 2014(1)

Cauza C‑536/13

„Gazprom” OAO

[cerere de decizie preliminară formulată de
Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Lituania)]

„Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – «Anti‑suit injunction» pronunțată de un tribunal arbitral situat într‑un stat membru – Interdicție de inițiere a unei proceduri în fața unei instanțe din alt stat membru – Somație de limitare a concluziilor formulate în cadrul unei acțiuni în justiție – Dreptul unei instanțe din acest al doilea stat membru de a refuza recunoașterea sentinței arbitrale – Hotărâre independentă a unei instanțe referitoare la competența acesteia cu privire la un litigiu care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 44/2001 – Asigurarea supremației dreptului Uniunii și a eficacității Regulamentului (CE) nr. 44/2001”

I –    Introducere

1.        Prezenta cerere de decizie preliminară privește statutul arbitrajului și al „anti‑suit injunctions” din perspectiva Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(2) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I”), care va fi înlocuit, începând cu 10 ianuarie 2015(3), cu Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(4) [denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I (reformare)”].

2.        Deși jurisprudența cu privire la aceste subiecte este bogată și comentată intens în doctrină, Curtea a decis, pe baza anumitor elemente de fapt sau de drept care caracterizează prezenta cauză, să o repartizeze Marii Camere, situație care ar trebui să îi permită să precizeze și să clarifice raportul dintre dreptul Uniunii și arbitrajul internațional cu privire la care avocatul general Darmon evocase „importanța fundamentală” pe care o „prezintă […] în cadrul «comunității internaționale a operatorilor economici»” în calitate de „cea mai frecventă modalitate de soluționare a litigiilor din comerțul internațional”(5).

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii

1.      Regulamentul Bruxelles I

3.        În capitolul I din Regulamentul Bruxelles I, intitulat „Domeniul de aplicare”, articolul 1 are următorul cuprins:

„(1)      Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

(2)      Prezentul regulament nu se aplică pentru:

[…]

(d)      arbitraj.

[…]”

4.        În capitolul II din acest regulament, intitulat „Competența”, articolul 2 alineatul (1) prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

5.        Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I:

„Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor articolelor 22 și 23.”

6.        În capitolul III din acest regulament, intitulat „Recunoaștere și executare”, articolul 32 prevede:

„În sensul prezentului regulament, «hotărâre» înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia […]”

7.        Potrivit articolului 33 alineatul (1) din acest capitol III:

„O hotărâre pronunțată într‑un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.”

8.        Potrivit articolului 34 din capitolul menționat:

„O hotărâre nu este recunoscută:

1.      dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;

[…]”

2.      Regulamentul Bruxelles I (reformare)

9.        Pentru aspectul care privește prezenta cauză, respectiv relațiile dintre arbitraj și Regulamentul Bruxelles I, trebuie menționate două dispoziții din noul regulament: considerentul (12) și articolul 73 din acesta.

10.      Considerentul (12) are următorul cuprins:

„Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice arbitrajului. Niciuna dintre dispozițiile prezentului regulament nu ar trebui să împiedice instanțele dintr‑un stat membru, atunci când sunt sesizate cu privire la o cauză în legătură cu care părțile au încheiat o convenție de arbitraj, să recomande părților să urmeze procedura arbitrală, să suspende ori să încheie procedurile sau să analizeze dacă o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, în conformitate cu legislația lor națională.

O hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru pentru a stabili dacă o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat nu ar trebui să intre sub incidența normelor privind recunoașterea și executarea prevăzute în prezentul regulament, indiferent dacă instanța s‑a pronunțat asupra acestei chestiuni pe cale principală sau pe cale accesorie.

Pe de altă parte, în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru, exercitându‑și competența în temeiul prezentului regulament sau în temeiul legislației naționale, a stabilit că o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, acest lucru nu ar trebui să împiedice recunoașterea sau, după caz, executarea hotărârii adoptate de aceasta pe fond, în conformitate cu prezentul regulament. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere competenței instanțelor din statele membre de a hotărî cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale în conformitate cu Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958 («Convenția de la New York din 1958»), care primează asupra prezentului regulament.

Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice în cazul acțiunilor sau procedurilor auxiliare privind, în special, înființarea unui tribunal arbitral, competențele arbitrilor, desfășurarea unei proceduri de arbitraj sau orice alte aspecte aferente unei astfel de proceduri, și nici în cazul acțiunilor sau hotărârilor privind anularea, revizuirea, căile de atac, recunoașterea sau executarea unei sentințe arbitrale.”

11.      În capitolul VII din acest regulament, intitulat „Relația cu alte instrumente”, articolul 73 alineatul (2) prevede:

„Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării Convenției de la New York din 1958.”

B –    Convenția de la New York din 1958

12.      Articolul I din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată la New York la 10 iunie 1958 (denumită în continuare „Convenția de la New York din 1958”), prevede la alineatul 1:

„Prezenta convenție se aplică recunoașterii și executării sentințelor arbitrale date pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoașterea și executarea sentințelor și rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice. Ea se aplică, de asemenea, sentințelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentințe naționale în statul unde este cerută recunoașterea și executarea lor.”

13.      Articolul II alineatul 3 din această convenție prevede:

„Tribunalul unui stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problemă asupra căreia părțile au încheiat o convenție în sensul prezentului articol, va îndruma părțile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, dacă nu constată că zisa convenție nu este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.”

14.      Potrivit articolului III din convenția menționată:

„Fiecare din statele contractante va recunoaște autoritatea unei sentințe arbitrale și va acorda executarea acestei sentințe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentința este invocată în condițiile stabilite în articolele următoare. […]”

15.      Articolul V din aceeași convenție prevede condițiile în care poate fi refuzată recunoașterea sau executarea unei sentințe arbitrale:

„1.      Recunoașterea și executarea sentinței nu vor fi refuzate, la cererea părții contra căreia ea este invocată, decât dacă aceasta face dovadă în fata autorității competente a țării unde recunoașterea și executarea sunt cerute:

a)      că părțile la convenția amintită în articolul II erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate, sau că convenția menționată nu este valabilă în virtutea legii căreia părțile au subordonat‑o, sau, în lipsa unor indicații în acest sens, în virtutea legii țării în care sentința a fost dată; sau

b)      că partea împotriva căreia este invocată sentința nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj ori că i‑a fost imposibil, pentru un alt motiv, să‑și pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau

c)      că sentința se referă la un diferend nemenționat în compromis, sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii, sau că ele conțin hotărâri care depășesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii; totuși, dacă dispozițiile sentinței care au legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute și executate; sau

d)      că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenția părților sau, în lipsă de convenție, că ea nu a fost conformă cu legea țării în care a avut loc arbitrajul; sau

e)      că sentința nu a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a țării în care sau după legea căreia a fost dată sentința.

2.      Recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a țării în care se cere recunoașterea și executarea constată:

a)      că în conformitate cu legea acestei țări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau

b)      că recunoașterea sau executarea sentinței ar fi contrară ordinii publice a acestei țări.”

16.      Lituania a ratificat Convenția de la New York din 1958 prin adoptarea Rezoluției (nutarimas) nr. I‑760 a Parlamentului lituanian (Seimas) din 17 ianuarie 1995.

C –    Dreptul lituanian

17.      Capitolul X din Cartea a doua din Codul civil lituanian este intitulat „Dispoziții privind anchetarea activităților unei persoane juridice” și cuprinde articolele 2.124-2.131.

18.      Articolul 2.124 din acest Cod civil, intitulat „Conținutul anchetei privind activitățile unei persoane juridice”, prevede:

„Persoanele enumerate la articolul 2.125 […] au dreptul de a solicita instanței să desemneze experți care să verifice dacă persoana juridică sau organele de conducere ale persoanei juridice sau membrii acestora au acționat în mod corespunzător și, în cazul în care se constată existența unor fapte necorespunzătoare, să aplice măsurile menționate la articolul 2.131 […]”

19.      În temeiul articolului 2.125 alineatul 1 punctul 1 din codul menționat, unul sau mai mulți acționari care dețin cel puțin o zecime din acțiunile persoanei juridice pot introduce o astfel de acțiune.

20.      Măsurile prevăzute la articolul 2.131 din același cod includ, între altele, anularea deciziilor adoptate de organele de conducere ale persoanei juridice, excluderea sau suspendarea temporară a puterilor membrilor organelor sale și posibilitatea de a obliga persoana juridică să efectueze sau să nu efectueze anumite acțiuni.

III – Litigiul principal și întrebările preliminare

21.      Lietuvos dujos AB (denumită în continuare „Lietuvos dujos”) este o societate pe acțiuni de drept lituanian al cărei obiect de activitate este achiziționarea de gaze naturale de la „Gazprom” OAO (denumită în continuare „Gazprom”) (Federația Rusă), transportul și distribuirea acestora în Lituania, precum și administrarea gazoductelor și transportul gazelor către regiunea Kaliningrad din Federația Rusă. Ea nu este implicată în explorarea sau în producția de gaze naturale.

22.      La data la care au avut loc faptele care privesc prezenta cauză, societatea germană E.ON Ruhrgas International GmbH (38,91 %), întreprinderea publică rusă Gazprom (37,1 %) și Republica Lituania (17,7 %) erau cei mai importanți acționari ai Lietuvos dujos.

23.      Gazprom este integrată vertical și beneficiază de o poziție dominantă în sectorul gazelor. Aceasta a dobândit participația în capitalul Lietuvos dujos prin acordul de vânzare‑cumpărare de acțiuni din 24 ianuarie 2004(6). Articolul 7.4.1 din acest acord prevede:

„[Gazprom] asigură furnizarea de gaze naturale consumatorilor din Republica Lituania pentru o perioadă de 10 ani și într‑o cantitate care corespunde cererii a cel puțin 90 % din ansamblul consumatorilor din Republica Lituania. Furnizarea de gaze naturale Republicii Lituania trebuie să se bazeze pe prețuri echitabile care iau în considerare condițiile de pe piața furnizorilor de energie din Republica Lituania.”

24.      Articolul 7.4.2.3 din acordul menționat prevede:

„Prețul gazelor naturale este stabilit conform formulei furnizate în acordul valabil de furnizare a gazelor naturale încheiat între [Gazprom] și [Lietuvos dujos]. Această formulă se poate schimba în funcție de dinamica prețurilor carburanților alternativi în Republica Lituania.”

25.      În continuare, vom califica acordul la care face trimitere articolul 7.4.2.3 drept „contract privind gazele naturale pe termen lung”.

26.      Acest contract privind gazele naturale pe termen lung, încheiat în 1999, cu alte cuvinte, anterior participării Gazprom la capitalul Lietuvos dujos, privea perioada cuprinsă între anul 2000 și anul 2015 și a fost modificat în mai multe rânduri în cadrul negocierilor dintre Gazprom și Lietuvos dujos.

27.      La 24 martie 2004, Gazprom a încheiat de asemenea un „acord al acționarilor” cu E.ON Ruhrgas International GmbH și cu Fondul proprietății statului care acționează pe seama Republicii Lituania, căruia i s‑a substituit ulterior Ministerul Energiei din Republica Lituania.

28.      Articolul 6.1(1.9) din acest acord prevede că acționarii „[…] trebuie să urmărească să asigure […] menținerea, în condiții acceptabile și reciproc avantajoase pentru [Lietuvos dujos] și [acționari] și pe baza obligațiilor contractuale dintre [Lietuvos dujos] și [Gazprom], a (i) tranzitului gazelor naturale pe termen lung în regiunea Kaliningrad din Federația Rusă […], a (iii) furnizării de gaze naturale pe termen lung [către Lietuvos dujos]”.

29.      Acordul acționarilor intră sub incidența dreptului lituanian. Articolul 7.14 din acest acord conține o convenție de arbitraj potrivit căreia „[o]rice cerere, litigiu sau obiecție legată de prezentul acord, precum și de încălcarea, validitatea, efectele sau rezilierea acestuia sunt soluționate prin arbitraj, în conformitate cu regulamentul de procedură arbitrală al Institutului de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț din Stockholm. Locul în care se desfășoară procedura de arbitraj este Stockholm, Suedia, arbitrii sunt în număr de trei (toți urmând să fie desemnați de Institutul de Arbitraj), iar limba procedurii de arbitraj este limba engleză”(7).

30.      La 8 februarie 2011, Ministerul Energiei a adresat o scrisoare directorului general al Lietuvos dujos, domnul Valentukevičius, precum și către doi membri ai consiliului de administrație al acestei societăți, ambii desemnați de Gazprom, domnii Golubev și Seleznev, pentru a le reproșa că nu au acționat în interesul Lietuvos dujos cu ocazia modificărilor aduse formulei de calcul al tarifului gazelor naturale, conținută în contractul privind gazele naturale pe termen lung.

31.      La 25 martie 2011, Ministerul Energiei a formulat o acțiune împotriva Lietuvos dujos și a domnilor Valentukevičius, Golubev și Seleznev la Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional Vilnius), în vederea obținerii unei anchete cu privire la activitățile Lietuvos dujos (articolul 2.124 și următoarele din Codul civil lituanian).

32.      Pin intermediul acestei acțiuni, Ministerul Energiei a arătat că interesele Republicii Lituania în calitate de acționar al Lietuvos dujos fuseseră lezate, iar cele ale Gazprom fuseseră favorizate în mod necorespunzător prin modificările contractului privind gazele naturale pe termen lung, în sensul că prețul la care Lietuvos dujos achiziționa gazul de la Gazprom nu era echitabil. Printre alte cereri, Ministerul Energiei solicita instanței lituaniene să îi revoce pe domnii Valentukevičius, Golubev și Seleznev și să oblige Lietuvos dujos să inițieze negocieri cu Gazprom în vederea stabilirii unui tarif de achiziționare a gazelor echitabil și corect.

33.      Considerând că această acțiune încălca convenția de arbitraj prevăzută la articolul 7.14 din acordul acționarilor, la 29 august 2011, Gazprom a depus o cerere de arbitraj împotriva Ministerului Energiei la Institutul de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț din Stockholm și a solicitat tribunalului arbitral să oblige Ministerul Energiei să își retragă acțiunea pe care o introdusese în fața instanțelor lituaniene. Institutul de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț din Stockholm a înregistrat această cerere de arbitraj cu numărul de cauză V (125/2011).

34.      La 9 decembrie 2011, Ministerul Energiei și‑a modificat acțiunea. Prin acțiunea revizuită, între altele, acesta a renunțat la cererea de revocare a domnilor Valentukevičius, Golubev și Seleznev, însă și‑a menținut cererea de obligare a Lietuvos dujos la inițierea negocierilor cu Gazprom în vederea stabilirii unui tarif de achiziționare a gazelor naturale echitabil și corect.

35.      Conflictul dintre Gazprom și Republica Lituania s‑a extins în luna martie 2012 cu un alt arbitraj internațional inițiat de Gazprom în fața Curții Permanente de Arbitraj de la Haga. Prin acest arbitraj, Gazprom a contestat decizia guvernului lituanian de a proceda, conform articolului 9 din Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE(8), la separarea în cadrul Lietuvos dujos a activităților de administrator al rețelelor de transport de gaze naturale de cele de producție și de furnizare de gaze, care însemna că Gazprom nu mai putea fi acționar al Lietuvos dujos.

36.      În acest al doilea arbitraj internațional, Gazprom susține că, prin transpunerea și punerea în aplicare a acestei directive, Republica Lituania a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul tratatului din 29 iunie 1999 dintre guvernul Federației Ruse și guvernul Republicii Lituania privind încurajarea și protecția reciprocă a investițiilor(9).

37.      La 31 iulie 2012, tribunalul arbitral constituit în cauza V (125/2011) a pronunțat o sentință („final award”) (denumită în continuare „sentința arbitrală”) prin care a admis în parte cererea Gazprom(10). Potrivit tribunalului arbitral, procedura inițiată de Ministerul Energiei la Vilniaus apygardos teismas încălca în parte convenția de arbitraj conținută în acordul acționarilor. Prin urmare, acesta a solicitat Ministerului Energiei să renunțe la unele dintre cererile pe care le formulase la Vilniaus apygardos teismas (în special la cea prin care solicita obligarea Lietuvos dujos să inițieze negocieri cu Gazprom în vederea stabilirii unui tarif de achiziționare a gazelor echitabil și corect) și, în același timp, să reformuleze una dintre aceste cereri, astfel încât aceasta să respecte angajamentul asumat de Ministerul Energiei de a supune arbitrajului litigiile care intră în domeniul de aplicare al acordului acționarilor.

38.      La 3 septembrie 2012, Vilniaus apygardos teismas a admis acțiunea Ministerului Energiei și a decis numirea unor experți pentru efectuarea unei anchete cu privire la activitățile Lietuvos dujos. Acesta a constatat de asemenea că acțiunea respectivă era de competența sa și nu putea face obiectul unui arbitraj în temeiul dreptului lituanian.

39.      Lietuvos dujos, precum și domnii Valentukevičius, Golubev și Seleznev au declarat apel împotriva acestei decizii la Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei). Gazprom a sesizat aceeași instanță, solicitându‑i recunoașterea și executarea sentinței arbitrale în temeiul Convenției de la New York din 1958.

40.      În octombrie 2012, Republica Lituania a inițiat o procedură de arbitraj împotriva Gazprom în fața Institutului de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț din Stockholm, susținând că modificările aduse contractului privind gazele naturale pe termen lung în perioada cuprinsă între 2004 și 2012 erau contrare clauzelor acordului de vânzare‑cumpărare de acțiuni din 24 ianuarie 2004 și a solicitat daune interese în cuantum de 1,9 miliarde de dolari americani (USD)(11).

41.      Prin ordonanța din 17 decembrie 2012, întemeindu‑se pe articolul V alineatul 2 literele a) și b) din Convenția de la New York din 1958, Lietuvos apeliacinis teismas a decis să nu admită cererea Gazprom.

42.      Mai precis, Lietuvos apeliacinis teismas a considerat că tribunalul arbitral nu era competent să se pronunțe cu privire la o problemă invocată și examinată deja de Vilniaus apygardos teismas, care, prin ordonanța din 3 septembrie 2012, considerase că diferendele prevăzute la articolul 2.134 din Codul civil nu puteau fi supuse arbitrajului. Lietuvos apeliacinis teismas putea refuza, așadar, recunoașterea și executarea sentinței arbitrale în temeiul articolului V alineatul 2 litera a) din Convenția de la New York din 1958.

43.      Lietuvos apeliacinis teismas a considerat de asemenea că, prin limitarea capacității statului lituanian de a acționa în fața unei instanțe lituaniene și prin refuzarea competenței instanțelor lituaniene de a se pronunța cu privire la competența lor, sentința arbitrală încălca principiul independenței autorităților judiciare, consacrat la articolul 109 alineatul 2 din Constituția lituaniană. Lietuvos apeliacinis teismas a concluzionat, așadar, că sentința arbitrală încălca ordinea publică lituaniană și a refuzat recunoașterea și executarea respectivei sentințe, de această dată în temeiul articolului V alineatul 2 litera b) din Convenția de la New York din 1958.

44.      Prin ordonanța din 21 februarie 2013, Lietuvos apeliacinis teismas a respins apelul declarat de Lietuvos dujos și de domnii Valentukevičius, Golubev și Seleznev împotriva deciziei Vilniaus apygardos teismas de a deschide o anchetă cu privire la activitățile Lietuvos dujos.

45.      Aceste două ordonanțe ale Lietuvos apeliacinis teismas au făcut obiectul unor recursuri în fața instanței de trimitere care a decis, prin ordonanța din 21 noiembrie 2013, să suspende examinarea recursului formulat împotriva deciziei Lietuvos apeliacinis teismas cu privire la anchetarea activităților Lietuvos dujos, până ce aceasta soluționează definitiv recursul cu privire la recunoașterea și executarea sentinței arbitrale.

46.      În contextul acestui din urmă recurs, Gazprom a solicitat anularea ordonanței din 17 decembrie 2012, pronunțată de Lietuvos apeliacinis teismas, și adoptarea unei noi ordonanțe în scopul admiterii cererii sale de recunoaștere și de executare a sentinței arbitrale. Ministerul Energiei a solicitat respingerea acestui recurs în temeiul articolului V alineatul 2 litera b) din Convenția de la New York din 1958, afirmând că sentința arbitrală constituia o „anti‑suit injunction” și că recunoașterea și executarea ei ar fi contrare Regulamentului Bruxelles I, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (C‑185/07, EU:C:2009:69).

47.      În aceste împrejurări, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În cazul în care un tribunal arbitral pronunță o «anti‑suit injunction» și interzice astfel unei părți să formuleze anumite cereri în fața unei instanțe judecătorești dintr‑un stat membru care, potrivit normelor de competență din Regulamentul nr. 44/2001, are competența de a se pronunța pe fond într‑o cauză civilă, această instanță judecătorească a statului membru are dreptul să refuze recunoașterea unei astfel de sentințe arbitrale pentru motivul că limitează dreptul instanței judecătorești de a se pronunța ea însăși asupra competenței sale de a judeca o cauză în conformitate cu normele de competență din Regulamentul nr. 44/2001?

2)      În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, acesta este valabil și în cazul în care o «anti‑suit injunction» emisă de tribunalul arbitral obligă o parte din procedură să își limiteze cererile într‑o cauză care este judecată într‑un alt stat membru, iar instanța judecătorească din acest stat membru are competența de a se pronunța în cauza respectivă în conformitate cu normele de competență din Regulamentul nr. 44/2001?

3)      O instanță națională poate să refuze recunoașterea unei sentințe arbitrale pentru a asigura supremația dreptului [Uniunii] și deplina eficacitate a Regulamentului nr. 44/2001, dacă acea sentință limitează dreptul instanței judecătorești naționale de a se pronunța cu privire la propria sa competență și la propriile sale atribuții într‑o cauză care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001?”

48.      La 10 iunie 2014, Consiliul Concurenței din Republica Lituania a anunțat că a impus Gazprom o amendă de 123 096 700 litas lituanieni (LTL) (aproximativ 35,6 milioane de euro) pentru încălcarea condițiilor care îi fuseseră impuse la achiziționarea participației sale în capitalul Lietuvos dujos(12).

49.      La 12 iunie 2014, Gazprom și‑a anunțat decizia de vânzare a acestei participații(13).

IV – Procedura în fața Curții

50.      Cererea de decizie preliminară a fost depusă la grefa Curții la 15 octombrie 2013. Gazprom, guvernele lituanian, german, spaniol, francez, austriac și al Regatului Unit, precum și Confederația Elvețiană și Comisia Europeană au depus observații scrise.

51.      Conform articolului 61 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, la 4 iulie 2014, Curtea a adresat părților două întrebări în vederea obținerii unui răspuns scris înaintea ședinței și cel târziu până la 31 iulie 2014. Gazprom, guvernele lituanian, german, spaniol, francez și al Regatului Unit, precum și Confederația Elvețiană și Comisia au depus răspunsurile în termenul stabilit.

52.      La 30 septembrie 2014, a fost organizată o ședință în care au prezentat observații orale Gazprom, guvernele lituanian, german, spaniol, francez și al Regatului Unit, precum și Confederația Elvețiană și Comisia.

V –    Analiză

A –    Observații introductive

1.      Cu privire la competența Curții

53.      La pagina 10 din cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere consideră că Vilniaus apygardos teismas a fost sesizată cu acțiunea formulată de Ministerul Energiei împotriva Lietuvos dujos și a domnilor Valentukevičius, Golubev și Seleznev(14) în temeiul unei aplicări prin analogie (mutatis mutandis) a articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles I.

54.      Or, această dispoziție din regulament prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru „mai poate fi acționată în justiție […] printr‑o cerere de chemare în garanție sau de intervenție, în fața instanței sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul scoaterii sale de sub competența instanței în cauză”.

55.      În opinia noastră, această dispoziție este vădit inaplicabilă în speță, dat fiind că acțiunea în discuție nu privea o cerere de chemare în garanție sau de intervenție.

56.      În ședință, guvernul lituanian a sugerat că este vorba despre o eroare materială a instanței de trimitere, intenția acesteia fiind de a invoca articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat(15), care nu pare nici el nicidecum aplicabil, întrucât permite ca o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru să fie acționată în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru în care are domiciliul unul dintre copârâți. În speță, cu excepția domnilor Golubev și Seleznev, care au domiciliul pe teritoriul unui stat terț, pârâții au domiciliul în Lituania.

57.      Curtea ar putea refuza desigur să răspundă la prezentele întrebări preliminare, ca urmare a lipsei unei competențe a instanțelor lituaniene corect întemeiate pe Regulamentul Bruxelles I. Curtea ar putea arăta totuși că era posibil ca Vilniaus apygardos teismas să își întemeieze competența în privința Lietuvos dujos și a directorului general al acesteia, domnul Valentukevičius, pe articolul 2 alineatul (1) din regulamentul menționat(16), dat fiind că elementul de extraneitate necesar pentru aplicabilitatea acestui articol (și a regulamentului) rezultă din domiciliul în Federația Rusă a doi dintre copârâți (domnii Golubev și Seleznev)(17), caz în care Curtea ar fi competentă să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere.

2.      Cu privire la admisibilitatea întrebărilor

58.      Potrivit unei jurisprudențe constante, „întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate”(18).

59.      Or, în speță, instanța de trimitere precizează la pagina 9 din cererea de decizie preliminară că „problema începerii anchetei cu privire la o persoană juridică nu poate face obiectul arbitrajului”.

60.      Astfel cum arată guvernul francez și Comisia, există, așadar, un temei juridic, în speță articolul V alineatul 2 litera a) din Convenția de la New York din 1958(19), pe care se poate întemeia instanța de trimitere pentru a refuza recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale, astfel cum a procedat deja de altfel Lietuvos apeliacinis teismas(20).

61.      În opinia noastră, este posibil, așadar, ca întrebările adresate Curții să nu fie pertinente pentru litigiul principal, întrucât instanța de trimitere poate la fel de bine să nu țină seama de răspunsurile la aceste întrebări pentru a soluționa litigiul cu care este sesizată. Prezentele concluzii pornesc în mod evident de la ipoteza că Curtea consideră admisibile întrebările adresate.

3.      Este vorba în mod real despre o „anti‑suit injunction”?

62.      În cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere califică sentința arbitrală drept „anti‑suit injunction”, în măsura în care prin aceasta Ministerul Energiei este obligat să renunțe la unele cereri pe care le prezentase în fața instanțelor lituaniene.

63.      În acest sens, sentința arbitrală se apropie de „anti‑suit injunctions” din dreptul englez care au făcut obiectul Hotărârilor Turner (C‑159/02, EU:C:2004:228), precum și Allianz et Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69). În dreptul englez, „anti‑suit injunction” este o ordonanță a unei instanțe engleze prin care se impune unei părți supuse in personam competenței instanțelor engleze(21) să nu inițieze, să nu formuleze anumite cereri, să renunțe la acestea sau să facă demersurile necesare pentru a pune capăt sau pentru a suspenda o procedură pendinte în fața unei instanțe a statului sau arbitrale stabilite într‑o țară străină(22).

64.      „Anti‑suit injunction” nu este îndreptată împotriva instanței străine și se adresează numai unei părți acționate în justiție în fața unei instanțe engleze(23).

65.      Partea căreia i se adresează „anti‑suit injunction” și care nu o respectă se expune unei proceduri de urmărire penală pentru ofensă adusă instanței judecătorești („contempt of court”) care poate conduce la sancțiuni penale și la punerea sub sechestru a bunurilor situate în Regatul Unit(24). Este posibil în mod evident ca „anti‑suit injunction” să nu aibă niciun efect în cazul în care partea căreia i se adresează nu este prezentă în Regatul Unit sau nu are bunuri situate în Regatul Unit, însă orice decizie obținută cu încălcarea unei „anti‑suit injunction” nu va fi nici recunoscută, nici executată în Regatul Unit(25).

66.      Astfel cum afirmă guvernul francez în răspunsul scris la întrebările Curții, nicio somație de acest tip nu a fost pronunțată în litigiul principal. Astfel, contrar „anti‑suit injunctions” care au făcut obiectul Hotărârilor Turner (EU:C:2004:228), precum și Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), nerespectarea sentinței arbitrale de către Ministerul Energiei nu implică nicio sancțiune pentru acesta(26).

67.      În aceste condiții, sentința arbitrală și somația conținută în aceasta este obligatorie pentru persoana căreia i se adresează, solicitându‑i‑se să retragă o parte din acțiunea introdusă în fața instanțelor lituaniene, în măsura în care, potrivit tribunalului arbitral, această acțiune se situează în parte în domeniul de aplicare al convenției de arbitraj. În acest sens, la fel ca „anti‑suit injunctions” care au făcut obiectul Hotărârilor Turner (EU:C:2004:228), precum și Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), sentința arbitrală poate aduce atingere, potrivit instanței de trimitere, efectului util al Regulamentului Bruxelles I. Pe baza acestei ipoteze vom dezvolta analiza noastră.

B –    Cu privire la prima întrebare

68.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă poate refuza recunoașterea unei „anti‑suit injunction” arbitrale ca urmare a faptului că aceasta ar limita „dreptul […] de a se pronunța ea însăși asupra competenței sale de a judeca o cauză în conformitate cu normele de competență din Regulamentul [Bruxelles I]”.

69.      Trebuie să se verifice, așadar, dacă Regulamentul Bruxelles I este aplicabil cu adevărat în speță sau dacă numai Convenția de la New York din 1958 se aplică în litigiul principal.

1.      Regulamentul Bruxelles I ar fi aplicabil în temeiul articolului 71 alineatul (2) al doilea paragraf?

70.      Pentru a se situa în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I, instanța de trimitere se întemeiază pe articolul 71 alineatul (2) al doilea paragraf, care prevede că, „[î]n cazul în care o convenție referitoare la o anumită materie, la care sunt părți atât statul membru de origine, cât și statul membru solicitat, stipulează condiții de recunoaștere sau executare a hotărârilor, se aplică aceste condiții. În orice caz, pot fi aplicate dispozițiile din prezentul regulament privind procedura de recunoaștere și executare a hotărârilor”(27).

71.      În opinia noastră, astfel cum susțin guvernul german și Confederația Elvețiană, nu este necesar ca această dispoziție să se aplice în speță, întrucât domeniul său de aplicare se limitează la convențiile încheiate între statele membre care stipulează „condiții de recunoaștere sau executare a hotărârilor”. Acest termen „hotărâre” este definit la articolul 32 din acest regulament ca „o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată”(28). Este evident că un tribunal arbitral constituit pe baza unei convenții de arbitraj încheiate liber între două părți (precum cel care a pronunțat sentința arbitrală în discuție în litigiul principal) nu este o instanță a unui stat membru(29).

72.      În plus, articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul Bruxelles I exclude arbitrajul din domeniul său de aplicare. Acest lucru presupune că, astfel cum susțin de altfel Gazprom, guvernele german, francez și al Regatului Unit, precum și Comisia și Confederația Elvețiană, recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale precum cea în discuție în cauza principală ar trebui supuse doar Convenției de la New York din 1958.

73.      În speță, potrivit acestor intervenienți, dat fiind că instanța de trimitere însăși este sesizată în cadrul unei proceduri de recunoaștere și de executare în aplicarea acestei convenții, recunoașterea și executarea sentinței arbitrale în discuție țin exclusiv de convenția menționată(30). În consecință, nu ar trebui să existe o problemă de drept al Uniunii la care Curtea să fie competentă să răspundă în temeiul articolului 267 TFUE.

2.      Regulamentul Bruxelles I ar fi aplicabil în temeiul Hotărârii Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69)?

74.      Astfel cum afirmă guvernul francez în răspunsul la întrebările Curții, „Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali [(EU:C:2009:69)] a generat dubii cu privire la întinderea excluderii arbitrajului din domeniul de aplicare al Regulamentului [Bruxelles I]”.

75.      În cursul lunii august 2000, Front Comor, o navă aparținând West Tankers Inc. (denumită în continuare „West Tankers”) și navlosită de Erg Petroli SpA (denumită în continuare „Erg Patroli”) a avariat la Siracuza un ambarcader aparținând Erg Petroli. Contractul de navlosire intra sub incidența dreptului englez și conținea o clauză care prevedea un arbitraj la Londra.

76.      Erg Petroli s‑a adresat asigurătorilor săi, Allianz SpA (denumită în continuare „Allianz”) și Generali Assicurazioni Generali SpA (denumită în continuare „Generali”), pentru a obține despăgubirea în limitele poliței de asigurare și a inițiat la Londra o procedură de arbitraj împotriva West Tankers în vederea recuperării prejudiciului neacoperit. Ulterior plății efectuate către Erg Petroli, în temeiul polițelor de asigurare, a despăgubirii pentru prejudiciul suferit, asigurătorii au introdus, prin subrogare, o acțiune împotriva West Tankers în fața Tribunale di Siracusa (Italia) pentru a recupera sumele plătite Erg Petroli. West Tankers a ridicat o excepție de necompetență a acestei instanțe, întemeiată pe existența convenției de arbitraj.

77.      Dat fiind că sediul arbitrajului era la Londra, West Tankers a inițiat o procedură în fața instanțelor engleze pentru a obține o „anti‑suit injunction” prin care urmărea să interzică Allianz și Generali atât să recurgă la o altă procedură decât arbitrajul, cât și să continue procedura inițiată în fața Tribunale di Siracusa.

78.      Instanțele engleze au admis această cerere, însă House of Lords a solicitat Curții să stabilească dacă, având în vedere diferența față de circumstanțele cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Turner (EU:C:2004:228)(31), avea competența să pronunțe o „anti‑suit injunction” care ar fi compatibilă cu Regulamentul Bruxelles I, în condițiile în care articolul 1 alineatul (2) litera (d) din acesta exclude arbitrajul din domeniul său de aplicare.

79.      Curtea și‑a început analiza admițând că, în calitate de procedură statală, dar în sprijinul unui arbitraj, „[o] procedură precum cea din cauza principală, la capătul căreia se pronunță o «anti‑suit injunction», nu poate face, așadar, parte din domeniul de aplicare al Regulamentului [Bruxelles I]”(32).

80.      Curtea a statuat în continuare că, „[c]u toate acestea, deși o procedură nu face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului [Bruxelles I], aceasta poate avea însă consecințe care aduc atingere efectului său util, și anume să împiedice realizarea obiectivelor unificării normelor de conflict de competență în materie civilă și comercială, precum și libera circulație a hotărârilor judecătorești în aceeași materie. Această împrejurare se regăsește în special atunci când o asemenea procedură împiedică o instanță din alt stat membru să își exercite competențele care îi sunt atribuite în temeiul Regulamentului [Bruxelles I]”(33).

81.      Prin urmare, Curtea a considerat „[că] o chestiune prealabilă privind aplicabilitatea unei convenții de arbitraj, inclusiv și în special privind validitatea acesteia, intră de asemenea în domeniul de aplicare al acestui regulament”(34).

82.      Pe acest temei, Curtea a răspuns negativ la întrebarea adresată de House of Lords, considerând că însăși procedura inițiată de Allianz și Generali împotriva West Tankers la Tribunale di Siracusa ținea de Regulamentul Bruxelles I(35), iar aceasta în pofida convenției de arbitraj încheiate de părți. Ea a adăugat că „anti‑suit injunction” în discuție nu respecta dreptul instanței italiene de a stabili ea însăși dacă era competentă să soluționeze litigiul cu care fusese sesizată(36), că aceasta era, așadar, contrară principiului încrederii reciproce dintre instanțele din statele membre și obstrucționa accesul la justiția de stat unui reclamant care considera convenția de arbitraj caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată(37).

83.      În concluzie, Curtea a hotărât că „anti‑suit injunction” în discuție în acea cauză era incompatibilă cu Regulamentul Bruxelles I.

84.      Pe această bază, instanța de trimitere consideră că, la fel ca o „anti‑suit injunction” emisă de o instanță statală, o „anti‑suit injunction” pronunțată de un tribunal arbitral aduce atingere efectului util al Regulamentului Bruxelles I.

85.      Această teză este posibilă întrucât, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), House of Lords, ca și instanța de trimitere, era sesizată cu o procedură care se situa, astfel cum a statuat Curtea, în afara domeniului de aplicare al Regulamentului Bruxelles I(38), și anume o cerere de obținere a unei „anti‑suit injunction” împotriva unei părți care exercitase o acțiune în justiție în Italia cu încălcarea unei convenții de arbitraj care o obliga să supună orice litigiu arbitrajului la Londra(39). Or, cererea de recunoaștere și de executare a sentinței arbitrale în discuție în cauza principală se situează de asemenea în afara domeniului de aplicare al acestui regulament.

86.      Regulamentul Bruxelles I era considerat aplicabil în această cauză pe baza unei alte proceduri, și anume procedura în fața instanței italiene, al cărei fond, precum cel din acțiunea privind deschiderea unei anchete referitoare la activitățile Lietuvos dujos(40), făcea parte din domeniul de aplicare al acestui regulament și în special al articolului 5 alineatul (3) din acesta. În speță, fondul acțiunii formulate de Ministerul Energiei privind deschiderea unei anchete referitoare la activitățile Lietuvos dujos intră de asemenea în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I, mai precis, al articolului 2 din acesta(41).

87.      În această privință, guvernele german, francez și al Regatului Unit, precum și Confederația Elvețiană și Comisia consideră că Regulamentul Bruxelles I nu este aplicabil în cauza principală, întrucât arbitrajul este exclus din domeniul său de aplicare. Cu toate acestea, dacă ar fi fost atât de simplu, Curtea nu ar fi declarat incompatibilă cu Regulamentul Bruxelles I acea „anti‑suit injunction” care a făcut obiectul Hotărârii sale Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69)(42).

88.      În acest sens, situația House of Lords, sesizată cu o materie situată în afara domeniului de aplicare al Regulamentului Bruxelles I, este analoagă celei a instanței de trimitere care este sesizată tot cu o cerere de recunoaștere și de executare a unei sentințe arbitrale, exclusă de asemenea din domeniul de aplicare al acestui regulament. În plus, din moment ce instanța de trimitere este sesizată în același timp cu o acțiune care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat, și anume cererea de deschidere a unei anchete cu privire la activitățile Lietuvos dujos, poziția sa este identică cu cea a Tribunale di Siracusa în Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69). Or, în acea hotărâre, Curtea a considerat „anti‑suit injunction” respectivă incompatibilă cu Regulamentul Bruxelles I, concluzie pe care instanța de trimitere o consideră aplicabilă în litigiul principal. Nu suntem de acord cu această teză pentru motivele pe care le vom dezvolta în continuare.

3.      Răspunsul la întrebarea preliminară

89.      Două elemente ne determină să propunem Curții să răspundă negativ la această întrebare.

a)      Excluderea arbitrajului din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I (reformare)

90.      Guvernul spaniol consideră că, pentru rațiuni temporale, Curtea nu ar trebui să ia în considerare Regulamentul Bruxelles I (reformare) în răspunsul la prezenta cerere de decizie preliminară.

91.      Desigur, acest regulament va fi aplicabil doar de la 10 ianuarie 2015, dar, la fel ca Gazprom, guvernele lituanian, german și francez, Comisia și Confederația Elvețiană, considerăm că Curtea ar trebui să țină seama de aceasta în prezenta cauză, întrucât principala noutate a acestui regulament, care reia excluderea arbitrajului din domeniul său de aplicare, nu constă atât în textul dispozitivului, cât mai degrabă în considerentul (12), care, în realitate, oarecum similar unei legi interpretative retroactive, explică modul în care această excludere trebuie și ar fi trebuit să fie întotdeauna interpretată.

92.      Înainte de a aprecia mai bine întinderea acestui considerent (12), este util să se examineze istoria sa legislativă.

93.      Articolul 73 din Regulamentul Bruxelles I prevede o procedură de reformare a acestui regulament, și anume că, până la 1 martie 2007 cel târziu, Comisia trebuia să prezinte Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene și Comitetului Economic și Social un raport privind aplicarea acestuia, însoțit de propuneri de adaptare a regulamentului menționat.

94.      În cadrul acestei proceduri, Comisia a solicitat profesorilor Hess, Pfeiffer și Schlosser redactarea unui raport (numit „Raportul Heidelberg”) privind aplicarea Regulamentului Bruxelles I(43). Acest raport a fost publicat în 2007, înaintea pronunțării Hotărârii Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69).

95.      Admițând că Regulamentul Bruxelles I nu ar trebui să guverneze chestiuni reglementate de Convenția de la New York din 1958, redactorii Raportului Heidelberg propuneau totodată o serie de dispoziții noi care ar fi permis o ingerință a regulamentului menționat în domeniul arbitrajului pentru a reglementa probleme de interfață între aceste două texte, ca de exemplu, problema sesizării unei instanțe statale care a declarat o convenție de arbitraj invalidă sau sesizarea unei instanțe statale în calitate de instanță de sprijin pentru arbitraj.

96.      Raportul Heidelberg a fost urmat de lectura Concluziilor avocatului general Kokott prezentate în cauza Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2008:466, punctele 71 și 73), în care acesta constata lipsa unor „mecanisme de armonizare între competența tribunalelor arbitrale și competența instanțelor statale” și susținea că „remediul poate consta numai în introducerea arbitrajului în sistemul Regulamentului [Bruxelles I]”.

97.      Curtea a subscris analizei avocatului general Kokott, citând în mai multe rânduri concluziile sale [Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69, punctele 20, 26 și 29)].

98.      Comentariile critice cu privire la această hotărâre provin în principal din domeniul dreptului internațional privat și al arbitrajului, critica fiind, în esență, aceea că s‑a extins în realitate domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I la arbitraj într‑o manieră care ar putea compromite eficacitatea acestuia(44).

99.      La această critică adăugăm de asemenea faptul că hotărârea respectivă se referea la trei hotărâri anterioare ale Curții, și anume, Hotărârile Hoffmann (145/86, EU:C:1988:61), Rich (C‑190/89, EU:C:1991:319) și Van Uden (C‑391/95, EU:C:1998:543).

100. Hotărârea Hoffmann (EU:C:1988:61) privea executarea în Țările de Jos a unei hotărâri germane de obligare a unui soț la plata unei pensii alimentare către soția sa în temeiul obligațiilor de întreținere rezultate în urma căsătoriei. O astfel de decizie presupunea neapărat existența unei legături matrimoniale. Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos) a ridicat problema dacă desființarea acestei legături matrimoniale, rezultată dintr‑o hotărâre de divorț pronunțată de o instanță olandeză, putea pune capăt executării hotărârii germane, chiar și în cazul în care aceasta din urmă ar rămâne executorie în Germania, în lipsa recunoașterii hotărârii de divorț.

101. La fel ca arbitrajul, starea civilă a persoanelor fizice, din care fac parte căsătoria și divorțul, era exclusă din domeniul de aplicare al Convenției din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”). În schimb, plata unei pensii alimentare, care nu este o problemă de stare civilă a persoanelor, era reglementată de Convenția de la Bruxelles, ceea ce însemna că instanțele olandeze erau obligate a priori prin convenție să recunoască și să execute hotărârea germană, ceea ce ar fi fost ireconciliabil cu hotărârea de divorț olandeză.

102. Curtea a decis că „Convenția [de la Bruxelles] nu se opune ca instanța statului solicitat să acționeze în conformitate cu o hotărâre națională prin care se pronunță divorțul în cadrul executării deciziei străine privind [obligația de întreținere]”(45), ceea ce presupunea că Hoge Raad der Nederlanden nu era obligată să recunoască și să execute hotărârea germană care intra totuși în domeniul de aplicare al acestei convenții.

103. În Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), în condițiile în care arbitrajul era, ca și starea civilă a persoanelor, exclus din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I, Curtea a decis că instanțele engleze nu puteau aplica dreptul național în întregime și nu puteau pronunța „anti‑suit injunctions” în sprijinul unui arbitraj. În aceste condiții, ea a restrâns domeniul de aplicare al excluderii arbitrajului din domeniul de aplicare al acestui regulament(46).

104. Hotărârea Rich (EU:C:1991:319) privea un contract de cumpărare de petrol încheiat între o societate elvețiană și o societate italiană. Acest contract intra sub incidența dreptului englez și conținea o convenție de arbitraj. Atunci când cumpărătorul (societatea elvețiană) a invocat o deteriorare gravă a încărcăturii, vânzătorul (societatea italiană) l‑a acționat în justiție la Tribunale di Genova (Italia) în vederea obținerii unei declarații prin care să fie exonerat de orice răspundere.

105. Astfel cum s‑a convenit în contract, societatea elvețiană a inițiat arbitrajul la Londra, la care societatea italiană a refuzat să participe și să desemneze un arbitru, ceea ce împiedica desfășurarea arbitrajului. Societatea elvețiană a solicitat instanțelor engleze, în calitatea lor de instanțe de sprijin pentru arbitraj, să desemneze un arbitru în numele societății italiene.

106. La fel ca în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), societatea italiană a arătat că litigiul real dintre părți era legat de problema dacă contractul în discuție conținea sau nu conținea o clauză de arbitraj, dacă un astfel de litigiu intra în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles și, în consecință, dacă trebuia soluționat în Italia.

107. Prin urmare, se punea problema dacă procedura inițiată în fața instanțelor engleze pentru desemnarea arbitrului intra în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles.

108. Curtea a decis că, „prin excluderea din domeniul de aplicare al Convenției [de la Bruxelles] a materiei arbitrajului pentru motivul că aceasta făcea deja obiectul unor convenții internaționale [în special Convenția de la New York din 1958], părțile contractante au intenționat să excludă arbitrajul ca materie în ansamblu, inclusiv procedurile introduse în fața instanțelor statale”(47).

109. Chiar dacă desemnarea unui arbitru și procedurile naționale în sprijinul arbitrajului nu intră în domeniul de aplicare al Convenției de la New York din 1958, Curtea a statuat că, „[î]n ceea ce privește în special desemnarea unui arbitru de către o instanță statală, [era] necesar să se constate că [era] vorba despre o măsură statală menită să pună în aplicare o procedură de arbitraj. Prin urmare, o astfel de măsură face parte din materia arbitrajului și, astfel, este vizată de excluderea din articolul 1 al doilea paragraf punctul 4 din Convenția [de la Bruxelles]”(48).

110. Curtea a respins argumentul societății italiene potrivit căruia Convenția de la Bruxelles se aplica litigiilor referitoare la existența sau la validitatea unei convenții de arbitraj, considerând că, „[p]entru a stabili dacă un litigiu intră în domeniul de aplicare al convenției, trebuie luat în considerare numai obiectul acestui litigiu. În cazul în care, prin obiectul său, precum desemnarea unui arbitru, un litigiu este exclus din domeniul de aplicare al Convenției [de la Bruxelles], existența unei chestiuni prealabile, cu privire la care trebuie să se pronunțe instanța pentru a soluționa acest litigiu, nu poate justifica, indiferent de conținutul acestei chestiuni, aplicarea Convenției [de la Bruxelles]”(49). Curtea a confirmat această abordare în Hotărârea Van Uden (EU:C:1998:543)(50).

111. În Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), în loc să stabilească aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles I în cazul litigiului din cauza principală, astfel cum procedase în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Rich (EU:C:1991:319) și Van Uden (EU:C:1998:543), Curtea a examinat obiectul litigiului în lumina unui alt litigiu, și anume cel prezentat în fața instanțelor italiene.

112. În aceste condiții, Curtea s‑a îndepărtat de poziția sa din Hotărârea Rich (EU:C:1991:319, punctele 18 și 26) potrivit căreia doar obiectul litigiului principal trebuia luat în considerare, iar arbitrajul ca materie era exclus în ansamblu din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I.

113. În urma Raportului Heidelberg, a Hotărârii Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69) și a comentariilor pe care această hotărâre le generase, Comisia a publicat Cartea verde privind revizuirea Regulamentului Bruxelles I (denumită în continuare „cartea verde”)(51), în care aceasta lansa o consultare publică, propunând eliminarea parțială a excluderii arbitrajului din domeniul de aplicare al acestui regulament în scopul îmbunătățirii interfeței dintre acesta din urmă și arbitraj.

114. Mai multe state membre precum Republica Franceză, Ungaria, Republica Austria, Republica Polonia și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, precum și numeroși actori din sectorul arbitrajului(52) s‑au opus la aceasta, considerând că Regulamentul Bruxelles I nu trebuia să aducă atingere aplicării Convenției de la New York din 1958 și că excluderea totală a arbitrajului din domeniul de aplicare al regulamentului menționat trebuia confirmată.

115. În studiul de impact care însoțește propunerea de reformare a Regulamentului Bruxelles I(53), Comisia menționa critica potrivit căreia Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69) permitea părților de rea‑credință să eludeze obligația care le revenea de a supune orice diferend arbitrajului(54) și indica trei opțiuni posibile(55).

116. Prima opțiune privea menținerea statu‑quoului, respectiv excluderea arbitrajului din domeniul de aplicare al regulamentului menționat, ceea ce, potrivit Comisiei, nu excludea riscul unui abuz pe care Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69) nu permitea să îl prevină sau să îl interzică(56).

117. A doua opțiune privea extinderea excluderii arbitrajului la orice procedură referitoare la arbitraj și în special la „orice procedură în care validitatea unei convenții de arbitraj [era] contestată”(57).

118. În sfârșit, a treia opțiune consta în creșterea efectivității convențiilor de arbitraj, prevăzând că o instanță a unui stat membru sesizată cu un litigiu în care se aplică o convenție de arbitraj ar trebui să suspende judecarea cauzei în ipoteza în care un tribunal arbitral sau o instanță de la sediul arbitrajului ar fi fost sesizată(58).

119. În propunerea de reformare a Regulamentului Bruxelles I (denumită în continuare „propunerea de reformare”)(59), Comisia a ales această din urmă opțiune, menținându‑și propunerea făcută în cartea verde de a elimina parțial excluderea arbitrajului din domeniul de aplicare al regulamentului menționat(60).

120. După cum admit guvernul lituanian și Comisia în răspunsurile la întrebările Curții, modificările propuse de Comisie au fost respinse de legiuitorul Uniunii Europene. Astfel, prin Rezoluția din 7 septembrie 2010, Parlamentul European „s[‑a] opu[s] ferm ca scoaterea (chiar și parțială) a arbitrajului de sub incidența regulamentului să fie abolită” și „consider[a] că articolul 1 alineatul (2) litera (d) din regulament trebuie să precizeze clar că nu numai procedurile de arbitraj, ci și acelea judiciare care se pronunță asupra valabilității și întinderii competențelor arbitrale în principal sau incidental ori [cu titlu preliminar] sunt scoase de sub incidența regulamentului”(61).

121. Consiliul s‑a opus de asemenea opțiunii Comisiei de a elimina parțial excluderea arbitrajului din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I (reformare). Prin nota din 1 iunie 2012, președinția Consiliului solicita Consiliului să adopte, cu titlu de compromis global, proiectul de orientare generală care figura în anexa la acea notă(62). Conform acelui proiect, propunerile Comisiei privind arbitrajul, conținute în propunerea sa de reformare, trebuiau respinse(63).

122. Astfel, textul de compromis prevedea introducerea unui nou considerent cu textul care figurează astăzi în considerentul (12) al Regulamentului Bruxelles I (reformare), precum și a unei noi dispoziții potrivit căreia acest regulament „nu [influența] aplicarea [Convenției de la New York din 1958]”(64).

123. Consiliul a aprobat acest text la 8 iunie 2012. În urma acestei aprobări, Parlamentul a adoptat o rezoluție legislativă prin care aproba modificările regulamentului cu privire la arbitraj, astfel cum erau prezentate în documentul aprobat de Consiliu(65).

124. În versiunea finală, Regulamentul Bruxelles I (reformare) menține excluderea arbitrajului din domeniul său de aplicare și cuprinde noul considerent (12), precum și noul articol 73 alineatul (2), potrivit căruia „[p]rezentul regulament nu aduce atingere aplicării Convenției de la New York din 1958”(66).

125. În opinia noastră, aceste dispoziții noi, în special al doilea paragraf al considerentului (12) oglindit în acest nou articol 73 alineatul (2), corespund celei de a doua opțiuni prezentate de Comisie în studiul de impact care însoțește propunerea sa de reformare, care urmărea să excludă din domeniul de aplicare al regulamentului orice procedură în care validitatea unei convenții de arbitraj era contestată(67).

126. Astfel, potrivit celui de al doilea paragraf al acestui considerent, „[o] hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru pentru a stabili dacă o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat nu ar trebui să intre sub incidența normelor privind recunoașterea și executarea prevăzute în prezentul regulament, indiferent dacă instanța s‑a pronunțat asupra acestei chestiuni pe cale principală sau pe cale accesorie”(68), dispozitivul regulamentului ca atare nefiind modificat.

127. Fragmentul în italice demonstrează că controlul incidental al validității unei convenții de arbitraj este exclus din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I (reformare), întrucât, în caz contrar, normele de recunoaștere și de executare ale acestui regulament ar fi aplicabile hotărârilor instanțelor statale cu privire la validitatea unei convenții de arbitraj(69).

128. Nu aceasta a fost interpretarea Curții în Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69, punctul 26)(70), în care aceasta și‑a întemeiat poziția pe faptul că procedura inițiată de Allianz și Generali împotriva West Tankers la Tribunale di Siracusa, cu încălcarea convenției de arbitraj, intra ca atare sub incidența Regulamentului Bruxelles I pornindu‑se de la ipoteza că controlul incidental al validității unei convenții de arbitraj era inclus în domeniul de aplicare al regulamentului menționat.

129. Curtea arăta astfel:

„[…] deși prin obiectul litigiului, cu alte cuvinte prin natura drepturilor ce trebuie protejate într‑o procedură precum o cerere de despăgubiri, această procedură face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului [Bruxelles I], o chestiune prealabilă privind aplicabilitatea unei convenții de arbitraj, inclusiv și în special privind validitatea acesteia, intră de asemenea în domeniul de aplicare al acestui regulament. Această concluzie este confirmată la punctul 35 din raportul privind aderarea Republicii Elene la Convenția [de la Bruxelles] […], prezentat de domnii Evrigenis și Kerameus (JO 1986, C 298, p. 1). Acest raport arată că un control incidental al validității clauzei de arbitraj, solicitat de o parte în vederea contestării competenței internaționale a instanței la care este chemată în judecată, în temeiul Convenției de la Bruxelles, face parte din domeniul celei din urmă”(71).

130. În consecință, nu împărtășim poziția guvernelor lituanian și german, precum și a Comisiei, potrivit căreia interpretarea pe care Curtea a dat‑o excluderii arbitrajului din domeniul de aplicare al acestui regulament la punctul 24 din Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69) nu este afectată de această reformare.

131. Nu împărtășim nici poziția exprimată de Comisie în ședință, potrivit căreia punctul 26 din această hotărâre nu era decât un obiter dictum. Dimpotrivă, este vorba despre punctul central al hotărârii pe baza căruia Curtea a stabilit aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles I și a situat astfel frontiera dintre domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I și materia arbitrajului.

132. Înțelegem această poziție a Comisiei numai în lumina propriilor propuneri cu privire la această delimitare între materia arbitrajului și domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I care au fost respinse însă în totalitate de Parlament și de Consiliu cu ocazia reformării Regulamentului Bruxelles I. Deducem, așadar, din istoria legislativă prezentată mai sus intenția legiuitorului Uniunii de a corecta frontiera pe care Curtea a trasat‑o între domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I și materia arbitrajului(72).

133. Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69) s‑ar fi desfășurat sub imperiul Regulamentului Bruxelles I (reformare), Tribunale di Siracusa nu ar fi putut fi sesizat cu privire la fondul dosarului pe baza regulamentului menționat decât din momentul în care acesta ar fi considerat că convenția de arbitraj era nulă și neavenită, nu producea efecte sau era imposibil de aplicat (ceea ce este posibil potrivit articolului II alineatul 3 din Convenția de la New York din 1958)(73).

134. În acea ipoteză, „anti‑suit injunction” care a făcut obiectul Hotărârii Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69) nu ar fi fost considerată incompatibilă cu Regulamentul Bruxelles I.

135. Astfel, sesizarea Tribunale di Siracusa cu o acțiune al cărei fond intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I (problema validității convenției de arbitraj fiind în acel caz o problemă incidentală sau prealabilă) nu ar fi afectat competența instanțelor engleze de a pronunța „anti‑suit injunctions” în sprijinul arbitrajului întrucât, potrivit celui de al doilea paragraf al considerentului (12), controlul accesoriu al valabilității unei convenții de arbitraj este exclus din domeniul de aplicare al acestui regulament, „indiferent dacă [Tribunale di Siracusa] s‑a pronunțat asupra acestei chestiuni pe cale principală sau pe cale accesorie”(74). Utilizarea termenului „pe cale accesorie” demonstrează în mod clar că al doilea paragraf menționat se aplică și atunci când o instanță a unui stat membru, la fel cum a fost Tribunale di Siracusa, este sesizată cu o acțiune cu privire la fondul unui diferend care o obligă mai întâi să își examineze competența prin controlarea, pe cale incidentală sau prealabilă, a validității convenției de arbitraj încheiate de cele două părți la acțiune.

136. Astfel cum clarifică al treilea paragraf al respectivului considerent, doar „hotărâr[ea] adoptat[ă] pe fond” ar putea fi recunoscută sau executată, în conformitate cu regulamentul menționat(75). Cu toate acestea, a afirma că, dată fiind posibilitatea, probabilă sau improbabilă, a unei decizii a Tribunale di Siracusa pe fond, instanțele engleze nu ar putea pronunța o „anti‑suit injunction” în susținerea arbitrajului, ar avea drept efect tocmai prezervarea efectelor Hotărârii Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), pe care legiuitorul Uniunii a intenționat să le excludă în reformare.

137. Concluzia că „anti‑suit injunctions” în susținerea arbitrajului sunt permise prin Regulamentul Bruxelles I (reformare) este confirmată de al patrulea paragraf al aceluiași considerent, potrivit căruia „[p]rezentul regulament nu ar trebui să se aplice în cazul acțiunilor sau procedurilor auxiliare privind, în special, […] desfășurarea unei proceduri de arbitraj sau orice alte aspecte aferente unei astfel de proceduri, și nici în cazul acțiunilor sau hotărârilor privind […] recunoașterea sau executarea unei sentințe arbitrale […]”(76).

138. Nu numai că acesta exclude recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale din domeniul de aplicare al regulamentului menționat, ceea ce exclude în mod incontestabil prezenta cauză din domeniul său de aplicare, dar acest paragraf exclude și procedurile auxiliare, ceea ce, în opinia noastră, acoperă „anti‑suit injunctions” emise de instanțele statale în calitatea lor de instanțe de sprijin pentru arbitraj.

139. Amintim în acest sens că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), House of Lords era sesizată cu o cerere de pronunțare a unei „anti‑suit injunction” în calitate de instanță de sprijin, care reieșea din faptul că părțile stabiliseră sediul tribunalului arbitral în circumscripția sa teritorială.

140. Dat fiind că „anti‑suit injunction” face parte dintre măsurile pe care instanța de la sediul tribunalului arbitral le poate dispune în susținerea arbitrajului în scopul de a asigura desfășurarea corespunzătoare a procedurii arbitrale și constituie în acest sens o „procedur[ă] auxiliar[ă] privind […] desfășurarea unei proceduri de arbitraj”, interdicția acesteia nu se mai poate justifica pe baza Regulamentului Bruxelles I (reformare).

141. Pentru aceste motive, considerăm că reformarea a restaurat interpretarea dată excluderii arbitrajului din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I prin Hotărârea Rich (EU:C:1991:319, punctul 18), potrivit căreia „părțile contractante au intenționat să excludă arbitrajul ca materie în ansamblu”(77). În consecință, Regulamentul Bruxelles I nu este aplicabil litigiului principal.

142. Această soluție nu aduce atingere nicicum efectului util al Regulamentului Bruxelles I, întrucât nu împiedică instanța de trimitere să „stabile[ască] ea însăși, în temeiul normelor ce îi sunt aplicabile, dacă este competentă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată”(78). Dimpotrivă, alineatul 1 literele a) și c) al articolului V din Convenția de la New York din 1958 îi oferă posibilitatea de a controla competența tribunalului arbitral, pe lângă alineatul 2 litera a) al aceluiași articol, care îi oferă posibilitatea de a controla, conform propriului drept, caracterul arbitrabil al diferendului înaintat tribunalului arbitral.

143. În această privință, repetăm că, astfel cum arată guvernul francez și Comisia, instanța de trimitere face trimitere la dreptul lituanian, potrivit căruia o chestiune referitoare la inițierea unei anchete privind activitățile unei persoane juridice nu poate face obiectul unui arbitraj. Ar fi, așadar, posibil ca instanța de trimitere să refuze recunoașterea și executarea sentinței arbitrale pe baza articolului V alineatul 2 litera a), iar aceasta, în mod evident, fără a adresa o întrebare preliminară.

144. Astfel, „reclamantul care consideră că [convenția de arbitraj] este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată, […] ar […] avea astfel acces la instanța statală”(79).

145. Cu titlu complementar, dorim să semnalăm că această clarificare a excluderii arbitrajului din Regulamentul Bruxelles I (reformare) face parte dintr‑un efort de combatere a tacticilor dilatorii ale părților care, cu încălcarea angajamentelor lor contractuale, inițiază o procedură în fața unei instanțe dintr‑un stat membru vădit necompetentă, tactici care făcuseră obiectul unor dezbateri în procedurile care au determinat pronunțarea Hotărârilor Gasser (C‑116/02, EU:C:2003:657)(80), Turner (EU:C:2004:228)(81), precum și Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69).

146. Regulamentul Bruxelles I (reformare) introduce astfel un nou articol 31 alineatul (2), potrivit căruia, „atunci când este sesizată o instanță dintr‑un stat membru căreia o convenție menționată la articolul 25 îi conferă competență exclusivă, orice instanță dintr‑un alt stat membru suspendă acțiunea până când instanța sesizată pe baza convenției stabilește că nu este competentă în temeiul convenției”. Potrivit alineatului (3) al acestui articol, „[î]n cazul în care instanța desemnată în convenție și‑a stabilit competența în conformitate cu convenția, orice instanță dintr‑un alt stat membru își declină competența în favoarea acesteia”.

147. Astfel cum arată considerentul (22) al regulamentului menționat(82), aceste dispoziții noi nu vor mai permite soluția oferită de Curte în Hotărârea Gasser (EU:C:2003:657), în care aceasta a statuat că instanța sesizată în al doilea rând, dar cu competență exclusivă în temeiul unei clauze atributive de competență nu se putea pronunța, prin derogare de la normele privind litispendența, cu privire la litigiu, fără a aștepta ca prima instanța sesizată să se declare necompetentă.

148. Răspunsul Regulamentului Bruxelles I (reformare) la practicile dilatorii privind încălcarea unei clauze atributive de competență este de a oferi prioritate instanței indicate prin clauza atributivă a unei competențe exclusive, chiar dacă ea este sesizată în al doilea rând. Aceasta înseamnă că tribunalele arbitrale și instanțele din statele membre, în calitatea lor de instanțe de sprijin pentru arbitraj, pot lua măsurile necesare pentru a asigura eficacitatea arbitrajului, fără ca Regulamentul Bruxelles I să se opună acestora.

149. În ceea ce privește încălcarea unei convenții de arbitraj, răspunsul regulamentului menționat este de a exclude complet arbitrajul din domeniul său de aplicare astfel încât controlul incidental al validității acestei convenții să nu intre în domeniul de aplicare al acestuia și de a recomanda părților să urmeze procedura arbitrală.

150. Astfel, preluând aproape cuvânt cu cuvânt textul articolului II alineatul 3 din Convenția de la New York din 1958, considerentul (12) prevede la primul paragraf că „[n]iciuna dintre dispozițiile prezentului regulament nu ar trebui să împiedice instanțele dintr‑un stat membru, atunci când sunt sesizate cu privire la o cauză în legătură cu care părțile au încheiat o convenție de arbitraj, să recomande părților să urmeze procedura arbitrală, să suspende ori să încheie procedurile sau să analizeze dacă o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, în conformitate cu legislația lor națională”.

151. Astfel cum arată guvernul francez în răspunsul scris la întrebările Curții, acest paragraf al considerentului (12) presupune că, cu excepția nulității sau a inaplicabilității vădite a convenției de arbitraj, părțile trebuie obligate să o respecte și îndrumate, așadar, la tribunalul arbitral care se va pronunța cu privire la propria competență(83), cunoscând totodată că instanța statală va avea ocazia să controleze validitatea acestei clauze în cadrul procedurii de recunoaștere și de executare a sentinței arbitrale(84).

152. Această poziție este pe deplin conformă cu articolul II alineatul 3 din Convenția de la New York din 1958, potrivit căruia „[t]ribunalul unui stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problemă asupra căreia părțile au încheiat o convenție [de arbitraj], va îndruma părțile la arbitraj […]”. Această îndrumare este „obligatorie și nu poate fi lăsată la aprecierea instanțelor statale”(85), cu excepția cazurilor în care convenția de arbitraj este „nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat”.

b)      Instanțele arbitrale nu pot fi ținute de principiul încrederii reciproce prevăzut de Regulamentul Bruxelles I

153. Chiar dacă Curtea ar decide să nu ia în considerare Regulamentul Bruxelles I (reformare) sau să nu fie de acord cu interpretarea pe care am dat‑o acestuia, considerăm că soluția reținută în Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69) nu se poate aplica în privința „anti‑suit injunctions” emise de instanțe arbitrale și a căror recunoaștere și executare intră în domeniul de aplicare al Convenției de la New York din 1958. Această soluție s‑ar limita, așadar, la cazul în care „anti‑suit injunction” este emisă de o instanță dintr‑un stat membru împotriva unei proceduri pendinte înaintea unei instanțe din alt stat membru.

154. Astfel cum arată Gazprom, guvernele francez și al Regatului Unit, precum și Confederația Elvețiană și Comisia, tribunalul arbitral vizat de prezenta cauză nu este supus Regulamentului Bruxelles I și nu este ținut nici de acesta, nici de principiul încrederii reciproce aplicabil între instanțele din statele membre. În plus, sentințele sale nu fac obiectul recunoașterii sau al executării în conformitate cu dispozițiile acestui regulament(86).

155. De altfel, ce ar putea face diferit un tribunal arbitral atunci când consideră că convenția de arbitraj pe care se întemeiază competența sa a fost încălcată de una dintre părți decât să oblige partea respectivă să se conformeze cu această convenție și să prezinte arbitrilor toate cererile acoperite de convenția în cauză? „Anti‑suit injunction” este, așadar, singurul remediu efectiv de care dispune un tribunal arbitral pentru a admite cererea părții care consideră că convenția de arbitraj a fost încălcată de cocontractant(87).

156. Acest lucru este cu atât mai adevărat în speță în condițiile în care, astfel cum arată tribunalul arbitral, „[Ministerul Energiei] nu contestă competența tribunalului de a dispune o măsură de executare în cazul în care consideră că [Ministerul Energiei] a încălcat convenția de arbitraj conținută în [acordul de vânzare‑cumpărare de acțiuni]. În consecință, tribunalul consideră că este competent să oblige ministerul să nu formuleze la [Vilniaus apygardos teismas] o acțiune care ar putea avea consecințe asupra drepturilor acționarilor care intră sub incidența [acordului menționat]”(88).

157. În consecință, propunem Curții să răspundă negativ la prima întrebare preliminară. În opinia noastră, recunoașterea și executarea sentinței arbitrale în discuție în cauza principală intră exclusiv în domeniul de aplicare al Convenției de la New York din 1958.

C –    Cu privire la a doua întrebare

158. Dat fiind că a doua întrebare a instanței de trimitere se adresează doar în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la aceasta.

159. În plus, după cum observă guvernul francez, aceasta are în vedere o situație în care, contrar faptelor din litigiul principal, o „anti‑suit injunction” este pronunțată în cadrul unui litigiu pendinte în fața instanțelor dintr‑un stat membru, altul decât Republica Lituania. În consecință, aceasta prezintă un caracter ipotetic și, potrivit unei jurisprudențe constante, trebuie declarată inadmisibilă(89).

D –    Cu privire la a treia întrebare

160. În cazul în care Curtea ar considera că Regulamentul Bruxelles I nu ar fi aplicabil în speță și în măsura în care, în orice caz, o „anti‑suit injunction” pronunțată de un tribunal arbitral nu ar fi contrară acestuia, ar trebui să se răspundă la a treia întrebare.

161. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, urmărind să asigure supremația dreptului Uniunii și deplina eficacitate a Regulamentului Bruxelles I, poate să refuze recunoașterea unei sentințe arbitrale, dacă prin aceasta se limitează dreptul instanței judecătorești naționale de a se pronunța cu privire la propria competență și propriile atribuții într‑o cauză care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat.

162. Amintim că, astfel cum am afirmat la punctul 45 din prezentele concluzii, instanța de trimitere este sesizată cu un recurs împotriva deciziei Lietuvos apeliacinis teismas prin care aceasta din urmă a confirmat decizia Vilniaus apygardos teismas de a efectua o anchetă privind activitățile Lietuvos dujos. Amintim că, în observațiile introductive, am pornit de la ipoteza că sesizarea Vilniaus apygardos teismas se întemeia corect pe Regulamentul Bruxelles I(90).

163. A treia întrebare trebuie înțeleasă, așadar, în sensul că instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă trebuie să interpreteze noțiunea de ordine publică consacrată la articolul V alineatul 2 litera b) din Convenția de la New York din 1958(91) astfel încât să nu recunoască și să nu execute o sentință arbitrală care conține o „anti‑suit injunction”, în măsura în care prin aceasta i se limitează, astfel cum indică instanța de trimitere la pagina 10 din cererea de decizie preliminară, dreptul de a se pronunța cu privire la propria competență.

164. Înainte de a proceda la această analiză, repetăm, astfel cum arată guvernul francez și Comisia, că instanța de trimitere nu era obligată să recurgă la noțiunea de ordine publică în temeiul Convenției de la New York din 1958 pentru a refuza recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale.

165. Astfel cum arată instanța de trimitere însăși, la pagina 9 din cererea de decizie preliminară, materia anchetelor privind activitățile unei persoane juridice nu este arbitrală. Acest lucru înseamnă că, astfel cum a statuat deja Lietuvos apeliacinis teismas(92), recunoașterea și executarea sentinței arbitrale în discuție ar putea fi refuzată în temeiul articolului V alineatul 2 litera a) din Convenția de la New York de 1958(93).

1.      Noțiunea de ordine publică

166. Potrivit articolului V alineatul 2 litera b) din Convenția de la New York din 1958, recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale pot fi refuzate „dacă autoritatea competentă a țării în care se cere recunoașterea și executarea constată: […] [c]ă recunoașterea sau executarea sentinței ar fi contrară ordinii publice a acestei țări”.

167. Întrucât noțiunea de ordine publică nu este definită de această convenție, revine instanțelor din statele contractante sarcina de a o defini. Cu toate acestea, astfel cum a observat CNUDCI în ghidul privind convenția menționată, această noțiune este definită în general în mod restrictiv ca „o supapă de siguranță care urmează să fie utilizată în aceste împrejurări excepționale atunci când ar fi imposibil ca o ordine juridică să recunoască și să execute o sentință arbitrală fără a abandona chiar fundamentele pe care se întemeiază această ordine”(94). Același ghid face trimitere la definiția ordinii publice dată de United States Court of Appeals, Second Circuit, potrivit căreia „[e]xecutarea unei sentințe străine poate fi refuzată [în temeiul ordinii publice] numai atunci când executarea în țara forului ar încălca cele mai elementare noțiuni de moralitate și de justiție”(95).

168. De asemenea, instanțele statelor membre definesc noțiunea de ordine publică în mod restrictiv. De exemplu, potrivit cour d’appel de Paris, care are printre atribuții recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine în Franța, „noțiunea franceză de ordine publică internațională înseamnă ansamblul normelor și valorilor care, potrivit ordinii juridice franceze, nu pot fi încălcate, nici măcar în situații cu caracter internațional”(96).

169. În același spirit, instanțele germane au considerat de asemenea că o sentință arbitrală încalcă ordinea publică atunci când „aceasta încalcă o normă care are un impact asupra fundamentelor vieții publice și economice germane sau contrazice în mod ireconciliabil percepția germană a justiției”(97).

170. Instanțele engleze au statuat de asemenea că noțiunea de ordine publică cuprinde cazurile în care „executarea unei sentințe ar aduce atingere în mod clar proprietății publice sau, probabil, executarea ar constitui pe deplin o ofensă pentru un cetățean obișnuit, rezonabil și bine informat în numele căruia sunt exercitate competențele statului”(98).

171. Curtea interpretează în același mod noțiunea de ordine publică în domeniul recunoașterii și executării deciziilor în cadrul articolului 34 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I(99).

172. Potrivit unei jurisprudențe constante, ordinea publică trebuie să facă obiectul „unei interpretări stricte”(100), iar recurgerea la această noțiune „trebuie să se facă doar în cazuri excepționale”(101). În consecință, o astfel de recurgere „nu poate fi admisă decât în ipoteza în care recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică a statului membru solicitat, întrucât ar aduce atingere unui principiu fundamental”(102). Această atingere „ar trebui să constituie o încălcare vădită a unei norme de drept considerate esențială în ordinea juridică a statului membru solicitat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în această ordine juridică”(103).

173. Chiar dacă revine instanței de trimitere sarcina de a stabili noțiunea de ordine publică care face obiectul articolului V alineatul 2 litera b) din Convenția de la New York, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că, prin interpretarea acestei noțiuni, instanțele statelor membre trebuie să ia în considerare anumite dispoziții de drept al Uniunii ce prezintă un caracter fundamental care le includ în ordinea publică europeană(104).

174. În Hotărârile Eco Swiss (C‑126/97, EU:C:1999:269) și Mostaza Claro (C‑168/05, EU:C:2006:675), Curtea a ridicat articolul 101 TFUE(105), precum și Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(106) la rangul de dispoziții de ordine publică întrucât constituie „dispoziți[i] fundamental[e] indispensabil[e] pentru îndeplinirea misiunilor încredințate Comunității și, în special, pentru funcționarea pieței interne”(107).

175. Cu toate acestea, în afara drepturilor fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții(108), sunt de ordine publică, Curtea nu a stabilit criteriile potrivit cărora o dispoziție de drept al Uniunii poate fi considerată „fundamentală” sau „esențială” în sensul jurisprudenței sale.

176. Potrivit avocatului general Kokott, jurisprudența Curții presupune „[să se urmărească] protejarea unor interese juridice sau, în orice caz, a unor interese prevăzute de o normă de drept legate de ordinea politică, economică, socială sau culturală a respectivului stat membru”(109). Pe acest temei, Curtea a considerat că „interese pur economice, precum riscul unui prejudiciu financiar, fie el și major”, nu pot fi calificate drept interese de ordine publică(110).

177. În opinia noastră, ar trebui să se pună accentul nu neapărat pe natura juridică a intereselor protejate de ordinea publică, ci mai degrabă pe aspectul dacă ne aflăm în prezența unor norme și valori a căror încălcare nu se poate efectua în cadrul ordinii juridice a instanței de recunoaștere și de executare, întrucât o astfel de încălcare ar fi inacceptabilă din punctul de vedere al unui stat de drept, liber și democratic. Este vorba, așadar, despre ansamblul de „principii care țin chiar de fundamentele ordinii juridice [a Uniunii]”(111).

178. Prin urmare, se pune problema dacă dispozițiile din Regulamentul Bruxelles I, astfel cum sunt interpretate de Curte și în special interzicerea „anti‑suit injunctions”, fac parte din ordinea publică europeană.

179. Reamintim că, având în vedere răspunsul nostru la prima întrebare preliminară, această interdicție continuă în urma reformării Regulamentului Bruxelles I numai în ceea ce privește acele „anti‑suit injunctions” prevăzute de Hotărârea Turner (EU:C:2004:228)(112), și anume cele pronunțate de instanțele din statele membre pentru protecția propriei competențe, atunci când acestea sunt sesizate în conformitate cu dispozițiile din Regulamentul Bruxelles I.

2.      Dispozițiile din Regulamentul Bruxelles I privind competența judiciară în materie civilă și comercială fac parte din ordinea publică europeană în sensul Hotărârii Eco Swiss (EU:C:1999:269, punctele 36-39)?

180. În opinia noastră, dispozițiile din Regulamentul Bruxelles I nu pot fi calificate drept dispoziții de ordine publică.

181. În primul rând, nu considerăm că Regulamentul Bruxelles I face parte din fundamentele ordinii juridice a Uniunii comparabile cu cele la care s‑a referit Curtea la punctul 304 din Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (EU:C:2008:461). Regulamentul Bruxelles I, dispozițiile sale privind repartizarea competențelor între instanțele din statele membre, precum și principiile sale de interpretare cum ar fi încrederea reciprocă între instanțele din statele membre nu se compară cu respectarea drepturilor fundamentale, a căror încălcare ar pune în pericol chiar fundamentele pe care se întemeiază ordinea juridică a Uniunii.

182. În al doilea rând, la fel ca guvernul german, nu suntem de acord cu interpretarea Hotărârilor Eco Swiss (EU:C:1999:269, punctul 36) și Mostaza Claro (EU:C:2006:675, punctul 37), potrivit căreia simplul fapt că un anumit domeniu face parte din competențele, exclusive sau partajate, ale Uniunii, conform articolelor 3 TFUE și 4 TFUE, este suficient pentru a ridica o dispoziție de drept al Uniunii la rangul de dispoziție de ordine publică. Dacă aceasta ar fi situația, tot dreptul Uniunii, de la Carta drepturilor fundamentale la o directivă privind echipamentele sub presiune, ar fi de ordine publică în sensul articolului V alineatul 2 litera b) din Convenția de la New York de 1958.

183. În al treilea rând, articolul 23 din Regulamentul Bruxelles I prevede în mod explicit că părțile pot deroga de la normele de competență ale acestui regulament, alegând instanțele dintr‑un stat membru, altul decât cel care ar fi competent în temeiul regulamentului menționat, pentru soluționarea diferendelor ce au survenit sau pot surveni în legătură cu un raport juridic determinat, în măsura în care această clauză atributivă de competență nu este contrară articolelor 13, 17 și 21 (competența în materie de asigurări, de contracte încheiate de consumatori și de contracte individuale de muncă) și dacă aceasta nu încalcă articolul 22 (competența exclusivă(113)) din regulamentul menționat.

184. În această privință, este stabilit că numai norme imperative pot fi calificate drept norme de ordine publică(114). Astfel, este dificil să se conceapă o normă care să facă parte din fundamentele unei ordini juridice și care să nu aibă un caracter imperativ. Cu toate acestea, o dispoziție care nu prezintă un caracter imperativ nu poate fi considerată în niciun caz ca fiind de ordine publică.

185. În speță, chiar dacă acțiunea formulată de Ministerul Energiei în scopul deschiderii unei anchete privind activitățile Lietuvos dujos ar fi intrat, astfel cum susține guvernul spaniol, în competența exclusivă prevăzută la articolul 22 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles I, ceea ce nu este cazul(115), recunoașterea și executarea sentinței arbitrale nu ar constitui o încălcare vădită a unei norme de drept considerate esențială în cadrul ordinii juridice a Uniunii.

186. Oricum, astfel cum a arătat guvernul german în ședință, faptul că, conform articolului 35 alineatul (3) din Regulamentul Bruxelles I, „[c]riteriul ordinii publice […] nu poate fi aplicat normelor în materie de competență” indică în mod clar că normele de competență nu sunt de ordine publică.

187. În ceea ce privește argumentul încălcării ordinii publice întemeiate pe interdicția „anti‑suit injunctions”, reamintim că, astfel cum am evocat la punctele 90-157 din prezentele concluzii, o astfel de interdicție nu se referă la „anti‑suit injunctions” emise de instanțele din statele membre în susținerea unui arbitraj și a fortiori la „anti‑suit injunctions” emise de instanțele arbitrale.

188. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că faptul că o sentință arbitrală conține o „anti‑suit injunction” precum cea din litigiul principal nu este suficient pentru a refuza recunoașterea și executarea acesteia în temeiul articolului V alineatul 2 litera b) din Convenția de la New York din 1958.

VI – Concluzie

189. Prin urmare, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas după cum urmează:

„1)      Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că nu obligă instanța unui stat membru să refuze recunoașterea sau executarea unei «anti‑suit injunction» pronunțate de un tribunal arbitral.

2)      Faptul că o sentință arbitrală conține o «anti‑suit injunction» precum cea în discuție în cauza principală nu este suficient pentru a refuza recunoașterea și executarea acesteia în temeiul articolului V alineatul 2 litera b) din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74.

3 – Cu excepția articolelor 75 și 76, care sunt aplicabile deja de la 10 ianuarie 2014.

4 – JO L 351, p. 1.

5 – Concluziile avocatului general Darmon prezentate în cauza Rich (C‑190/89, EU:C:1991:58, punctul 3).

6 – O copie a acestui acord în limba lituaniană este disponibilă pe pagina de internet a Ministerului Energiei din Republica Lituania, la următoarea adresă: http://www.enmin.lt/lt/news/gazprom.pdf

7 – „Any claim, dispute or contravention in connection with this Agreement, or its breach, validity, effect or termination, shall be finally settled by arbitration in accordance with the Rules of the Arbitration Institute of the Stockholm Chamber of Commerce. The place of arbitration shall be Stockholm, Sweden, the number of arbitrators shall be three (all to be appointed by the Arbitration Institute) and the language of arbitration shall be English”.

8 – JO L 211, p. 94.

9 – A se vedea articolul de presă al lui Alyx Barker, intitulat „Gazprom v Lithuania: cast list out”, publicat la 31 iulie 2012 pe pagina de internet a Global Arbitration Review (http://globalarbitrationreview.com/news/article/30730/gazprom‑v-lithuania‑cast‑list‑out/), precum și anunțul intitulat „OAO Gazprom c. La République de Lituanie” publicat pe pagina de internet a Curții Permanente de Arbitraj (http://www.pca‑cpa.org/showpage.asp?pag_id= 1471).

10 – Sentința finală din 31 iulie 2012, pronunțată în cauza V (125/2011), este disponibilă pe pagina de internet a Global Arbitration Review (http://www.globalarbitrationreview.com/cdn/files/gar/articles/Gazprom_v_Lithuania_Final_Award.pdf).

11 – A se vedea articolul de presă al lui Kyriaki Karadelis, intitulat „Lithuania gas price arbitration take off”, publicat la 5 octombrie 2012 pe pagina de internet a Global Arbitration Review (http://globalarbitrationreview.com/news/article/30876/lithuania‑gas‑price‑arbitration‑takes‑off/).

12 – A se vedea Decizia nr. 2S-3/2014 din 10 iunie 2014 (disponibilă pe pagina de internet a Consiliului Concurenței din Republica Lituania la următoarea adresă: http://kt.gov.lt/index.php?show=nut_view&nut_id= 1541).

13 – A se vedea Sytas, A., „Gazprom sells Lithuania assets after antitrust fine”, publicat la 12 iunie 2014 pe pagina de internet a agenției Reuters la următoarea adresă: http://uk.reuters.com/article/2014/06/12/uk‑lithuania‑gazprom‑idUKKBN0EN1IF20140612.

14 – A se vedea punctele 31 și 32 din prezentele concluzii.

15 – „[O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru] mai poate fi acționată în justiție: 1. atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor; […]”.

16 – „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

17 – A se vedea Hotărârea Owusu (C‑281/02, EU:C:2005:120, punctele 24-26 și 35).

18 – Hotărârea Melki și Abdeli (C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 27). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Régie Networks (C‑333/07, EU:C:2008:764, punctul 46), Hotărârea Budĕjovický Budvar (C‑478/07, EU:C:2009:521, punctul 63), Hotărârea Zanotti (C‑56/09, EU:C:2010:288, punctul 15) și Hotărârea Radu (C‑396/11, EU:C:2013:39, punctul 22).

19 – „Recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a țării în care se cere recunoașterea și executarea constată: a) că în conformitate cu legea acestei țări, obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; […]”.

20 – A se vedea punctele 41 și 42 din prezentele concluzii.

21 – O persoană poate fi supusă in personam competenței instanțelor engleze în virtutea faptului de a fi prezentă pe teritoriul Angliei și al Țării Galilor sau a faptului că a subscris o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor engleze.

22 – A se vedea Raphael, T., The Anti‑Suit Injunction, Oxford University Press, Oxford, 2008, alineatul 1.05.

23 – A se vedea Turner v Grovit and ors [2001], UKHL 65, alineatul 23, Société Nationale Industrielle Aerospatiale v Lee Kui Jak & anor [1987] 1 AC 871 (PC), alineatul 892.

24 – A se vedea Briggs, A., și Rees, P., Civil Juridiction and Judgments, a 5-a ed., Informa, Londra, 2009, alineatul 5.55.

25 – Idem.

26 – Ar fi posibil ca un tribunal arbitral să pedepsească partea care nu a respectat „anti‑suit injunction”, luând în considerare acest comportament la calcularea cheltuielilor ocazionate de arbitraj, dar nu într‑un caz precum cel din litigiul principal, întrucât arbitrajul avea drept obiect doar „anti‑suit injunction”. Misiunea tribunalului arbitral s‑a încheiat prin pronunțarea sentinței arbitrale (functus officio) și nu mai poate sancționa, așadar, o parte pentru încălcarea propriei „anti‑suit injunction”.

27 – A se vedea pagina 6 din cererea de decizie preliminară.

28 – Sublinierea noastră.

29 – A se vedea în acest sens Hotărârea Ascendi (C‑377/13, EU:C:2014:1754, punctul 29).

30 – A se vedea în acest sens ultimul paragraf al considerentului (12) al Regulamentului Bruxelles I (reformare), potrivit căruia „[p]rezentul regulament nu ar trebui să se aplice […] recunoașter[ii] sau execut[ării] unei sentințe arbitrale […]”. Aceasta era de altfel poziția adoptată în raportul domnului P. Jenard cu privire la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1979, C 59, p. 1, 13).

31 – Această cauză total străină de arbitraj privea o „anti‑suit injunction” emisă de instanțele engleze și se referea la o procedură inițiată în Spania. Curtea a statuat că asemenea „anti‑suit injunctions” sunt incompatibile cu Regulamentul Bruxelles I.

32 – Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69, punctul 23).

33 – Ibidem (punctul 24). Sublinierea noastră.

34 – Ibidem (punctul 26).

35 – Ibidem (punctele 26 și 27).

36 – Ibidem (punctul 30).

37 – Ibidem (punctul 31).

38 – Ibidem (punctul 23).

39 – A se vedea punctul 75 din prezentele concluzii.

40 – Este vorba despre acțiunea Ministerului Energiei introdusă la 25 martie 2011 la Vilniaus apygardos teismas împotriva Lietuvos dujos, a directorului general al acesteia, domnul Valentukevičius, și a doi membri ai consiliului de administrație, domnii Golubev și Seleznev, prin care urmărea să obțină deschiderea unei anchete cu privire la activitățile Lietuvos dujos (articolul 2.124 și următoarele din Codul civil lituanian). Această instanță a considerat că materia respectivă nu putea fi supusă arbitrajului. A se vedea punctele 31, 32 și 38 din prezentele concluzii.

41 – A se vedea punctul 57 din prezentele concluzii.

42 – În această privință, nu împărtășim poziția pe care guvernul Regatului Unit și‑a exprimat‑o în ședință, potrivit căreia Curtea s‑a considerat competentă să se pronunțe cu privire la „anti‑suit injunction” care a făcut obiectul Hotărârii Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69), întrucât acea somație, cu ocazia recunoașterii în Italia, ar fi împiedicat instanța italiană să se pronunțe cu privire la propria competență care rezultă din Regulamentul Bruxelles I. „Anti‑suit injunction” și consecințele nerespectării acesteia în Regatul Unit erau elemente suficient de grave pentru a descuraja Allianz și Generali să continue procedura italiană. În realitate, West Tankers nu ar fi avut nevoie să solicite recunoașterea și executarea acelei „anti‑suit injunction” în Italia. Astfel cum reiese cu claritate din cuprinsul punctelor 29-31 din această hotărâre, numai efectele disuasive pe care „anti‑suit injunction” le producea în Regatul Unit erau suficiente pentru a obliga Allianz și Generali să retragă acțiunea aflată pe rolul Tribunale di Siracusa. Această incidență pe care „anti‑suit injunction” o putea avea asupra competenței instanței italiene de a se pronunța cu privire la propria competență și aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles I a determinat Curtea să considere că acea „anti‑suit injunction” intra în domeniul de aplicare al regulamentului.

43 – A se vedea Hess, B., Pfeiffer, T., și Schlosser, P., „Report on the Application of Regulation Brussels I in the Member States”, disponibil pe pagina de internet la următoarea adresă: http://ec.europa.eu/civiljustice/news/docs/study_application_brussels_1_en.pdf

44 – A se vedea printre altele Briggs, A., Civil Jurisdiction and Judgments, a 5-a ed., Informa, Londra, 2009, alineatul 2.40, Peel, E., „Arbitration and Anti‑Suit Injunctions in the European Union”, 2009, vol. 125, în Law Quarterly Review, p. 365, Dal, G. A., „L’arrêt «West Tankers» et l’effet négatif du principe de compétence‑compétence”, 2010, în Revue pratique des sociétés, p. 22, Kessedjian, C., „Arbitrage et droit européen: une désunion irrémédiable?”, 2009, în Recueil Dalloz, p. 981, Muir Watt, H., „Cour de justice des Communautés européennes (grande chambre)− 10 février 2009 – Aff. C‑185/07”, 2009, vol. 98, în Revue critique de droit international privé, p. 373, Audit, B., „Arrêt Allianz et Generali Assicurazioni Generali, EU:C:2009:69”, 2009, în Journal du Droit International, p. 1283, Bollée, S., „Allianz SpA et autre c/West Tankers Inc”, 2009, în Revue de l’arbitrage, p. 413.

45 – Hotărârea Hoffmann (EU:C:1988:61, punctul 17).

46 – A se vedea Briggs, A., și Rees, P., Civil Juridiction and Judgments, a 5-a ed., Informa, Londra, 2009, alineatul 2.40.

47 – Hotărârea Rich (EU:C:1991:319, punctul 18).

48 – Ibidem (punctul 19).

49 – Ibidem (punctul 26). Sublinierea noastră.

50 – Această cauză privea un arbitraj inițiat de o societate olandeză împotriva unei societăți germane cu privire la neplata anumitor facturi de către aceasta din urmă. Societatea olandeză a sesizat instanța olandeză cu o cerere de măsuri provizorii, pentru motivul că societatea germană nu a făcut dovada diligenței necesare pentru ca arbitrii să fie desemnați și că neplata facturilor sale i‑a cauzat probleme de trezorerie. Aceasta solicita ca societatea germană să fie obligată să îi plătească cuantumul a patru creanțe rezultate din contract. Se punea, așadar, problema dacă o astfel de procedură de măsuri provizorii intra în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles. Conform principiului enunțat la punctul 26 din Hotărârea Rich (EU:C:1991:319), Curtea a examinat obiectul litigiului în fața instanței olandeze competente să se pronunțe cu privire la măsurile provizorii și a considerat că „măsurile provizorii nu au, în principiu, drept obiect punerea în aplicare a unei proceduri de arbitraj, ci sunt adoptate în paralel unei asemenea proceduri și sunt destinate susținerii acesteia” (punctul 33).

51 – A se vedea Green Paper on the Review of Council Regulation (EC) N° 44/2001 on Jurisdiction and the Recognition and Enforcement of Judgments in Civil and Commercial Matters [COM(2009) 175 final].

52 – A se vedea printre altele, în acest sens, reacțiile Association for International Arbitration, ale Allen and Overy LLP, ale Barreaux de France, ale Centre belge d’arbitrage et de médiation, ale Camera arbitrale di Milano, ale Chambre de commerce et d’industrie de Paris, ale Clifford Chance LLP, ale Comité français de l’arbitrage, ale Comité national français de la Chambre de commerce Internationale, ale Deutscher Industrie- und Handelskammertag, ale Arbitration Committee al International Bar Association, ale profesorului E. Gaillard, ale Paris The Home of International Arbitration și ale Lovells LLP, ale Club Español del Arbitraje și ale Sección Española din cadrul International Law Association, disponibile pe pagina de internet a Comisiei la următoarea adresă: http://ec.europa.eu/justice/newsroom/civil/opinion/090630_en.htm

53 – Impact Assessment, Accompanying document to the Proposal for a Regulation of the European Parliament and of the Council on jurisdiction and the recognition and enforcement of judgments in civil and commercial matters (Recast), SEC(2010) 1547 final (disponibilă doar în limba engleză). Sinteza analizei de impact este disponibilă în limba franceză: SEC(2010) 1548 final.

54 – Ibidem (p. 35).

55 – Ibidem (p. 36 și 37).

56 – Ibidem (p. 37 și 38).

57 – Ibidem (p. 36 și 37).

58 – Ibidem (p. 37).

59 – Propunere de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare) [COM(2010) 748 final].

60 – Articolul 29 alineatul (4) din propunerea de reformare prevedea că, „[î]n cazul în care instanța de arbitraj convenită sau desemnată se află într‑un stat membru, instanțele unui alt stat membru a căror competență este contestată pe baza unei convenții de arbitraj suspendă acțiunea odată ce instanțele statului membru unde se află instanța de arbitraj sau tribunalul arbitral au fost sesizate cu o acțiune pentru a stabili, cu titlu principal sau pe cale incidentală, existența, valabilitatea sau efectele convenției de arbitraj respective. […] În cazul în care existența, valabilitatea sau efectele unei convenții de arbitraj sunt stabilite, instanța sesizată își declină competența”. Articolul 33 alineatul (3) din această propunere prevedea că „un tribunal arbitral se consideră a fi sesizat atunci când o parte a numit un arbitru sau atunci când o parte a cerut sprijinul unei instituții, autorități sau instanțe în vederea constituirii tribunalului”.

61 – Rezoluția Parlamentului European din 7 septembrie 2010 referitoare la aplicarea și revizuirea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, [P7_TA(2010)0304, punctele 9 și 10]. Sublinierea noastră.

62 – Documentele 10609/12 JUSTCIV 209 CODEC 1495 și 10609/12 JUSTCIV 209 CODEC 1495 ADD 1.

63 – A se vedea articolul 1 alineatul (2) litera (d) și articolul 29 alineatul (4).

64 – A se vedea articolul 84 alineatul (2).

65 – Rezoluția legislativă a Parlamentului European din 20 noiembrie 2012 privind Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare), [P7_TA(2012)0412].

66 – Articolul 73 alineatul (2).

67 – A se vedea punctul 117 din prezentele concluzii.

68 – Sublinierea noastră.

69 – Acest lucru este confirmat de al treilea paragraf, potrivit căruia, „în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru […] a stabilit că o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, acest lucru nu ar trebui să împiedice recunoașterea sau, după caz, executarea hotărârii adoptate de aceasta pe fond, în conformitate cu prezentul regulament”. Per a contrario, decizia privind competența (și convenția de arbitraj) nu intră sub incidența normelor de recunoaștere și de executare ale regulamentului menționat.

70 – A se vedea punctul 81 din prezentele concluzii.

71 –      Sublinierea noastră.

72 – A se vedea în acest sens Nuyts, A., „La refonte du règlement Bruxelles I”, 2013, vol. 102, în Revue critique du droit international privé, p. 1, 15: („[…] se deduce [din al doilea paragraf al considerentului (12)] că declinarea de competență întemeiată pe o clauză de arbitraj este exclusă în sine din domeniul de aplicare al regulamentului. În opinia noastră, trebuie abandonată astfel interpretarea reținută prin Hotărârea West Tankers […] Schimbarea jurisprudenței West Tankers cu privire la acest aspect trebuie salutată […]”).

73 – A se vedea Rezoluția Parlamentului European din 7 septembrie 2010 referitoare la aplicarea și revizuirea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [P7_TA(2010)0304, considerentul M], potrivit căreia „diversele instrumente procesuale naționale concepute în scopul protejării jurisdicției arbitrale (injoncțiuni de interzicere a pornirii sau continuării unei acțiuni sub o altă jurisdicție – «anti‑suit injunctions» –, atât timp cât rămân în conformitate cu libera circulație a persoanelor și drepturile fundamentale, declarația de valabilitate a clauzelor arbitrale, efectul negativ al principiului «Kompetenz‑Kompetenz» etc.) trebuie să fie disponibile în continuare, iar efectele lor și hotărârile judecătorești ce rezultă în celelalte state membre trebuie să fie legiferate de acestea, conform orientării de dinaintea sentinței din cauza West Tankers”.

74 – Sublinierea noastră. În acest sens, soluția oferită de considerentul (12) este diferită de cea stabilită în Hotărârea Gothaer Allgemeine Versicherung și alții (C‑456/11, EU:C:2012:719, punctul 41), în care Curtea a decis că „o hotărâre prin care instanța unui stat membru și‑a declinat competența în temeiul unei clauze atributive de competență, pentru motivul că această clauză este validă, leagă instanțele celorlalte state membre atât în ceea ce privește hotărârea de constatare a necompetenței a acestei instanțe, cuprinsă în dispozitivul hotărârii sale, cât și în ceea ce privește constatarea referitoare la validitatea acestei clauze, cuprinsă în motivarea hotărârii respective, care constituie suportul necesar al acestui dispozitiv”. Astfel, în această cauză, era în discuție nu o convenție de arbitraj, ci o clauză atributivă de competență care, contrar convențiilor de arbitraj, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I (a se vedea articolul 23) și al Convenției privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la 30 octombrie 2007, aprobată în numele Uniunii prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008 (JO 2009, L 147, p. 1) și aplicabilă în această cauză (articolul 23). Dimpotrivă, potrivit celui de al doilea paragraf al considerentului (12) al Regulamentului Bruxelles I (reformare), în cazul în care o hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru care constată că o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat ajunge, pentru recunoaștere și executare, în fața instanțelor din alt stat membru, aceasta nu va putea nici să fie recunoscută, nici executată în temeiul Regulamentului Bruxelles I. A se vedea în acest sens cour d’appel de Paris [Curtea de Apel din Paris], 15 iunie 2006, Legal Department du Ministère de la Justice de la République d’Irak c. Sociétés Fincantieri Cantieri Navali Italiani, disponibilă pe pagina de internet a Legifrance la următoarea adresă: http://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?oldAction=rechJuriJudi&idTexte=JURITEXT000006951261&fastReqId= 65424442&fastPos= 9

75 – Acest lucru înseamnă că, în ipoteza în care hotărârea pronunțată de o instanță a unui stat membru care constată că o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat și soluționează în continuare litigiul pe fond ajunge, pentru recunoaștere și executare, în fața instanțelor din alt stat membru, aceasta trebuie recunoscută și executată în conformitate cu Regulamentul Bruxelles I. Cu toate acestea, dat fiind că, în general, desfășurarea unei proceduri arbitrale este mai rapidă decât cea a unei proceduri statale, probabil că instanța solicitată va fi recunoscut și executat deja o sentință arbitrală pe fondul aceluiași litigiu. Într‑un astfel de caz, instanța solicitată nu ar mai fi obligată să recunoască și să execute hotărârea instanțelor de stat, întrucât sentința arbitrală ar avea deja autoritate de lucru judecat [a se vedea articolul 45 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Bruxelles I (reformare), potrivit căruia: „[…] se refuză recunoașterea unei hotărâri: […] (c) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul membru solicitat; […]”].

76 – Sublinierea noastră.

77 – Sublinierea noastră.

78 – Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69, punctul 29).

79 – Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali (EU:C:2009:69, punctul 31).

80 – În această hotărâre, Curtea, întemeindu‑se pe „încrederea pe care statele contractante o acordă în mod reciproc sistemelor lor juridice” pe care se fonda Convenția de la Bruxelles, precum și pe „securitatea juridică” (punctul 72), a refuzat ca durata „excesiv de lungă” (punctul 73) a procedurilor judiciare din statul instanței sesizate prima dată să poată avea vreo influență asupra aplicării acestei convenții și a respins argumentul întemeiat pe „comportamente dilatorii ale părților care, urmărind să întârzie soluționare litigiului pe fond, inițiază o acțiune înaintea unei instanțe despre care știu că este necompetentă ca urmare a existenței unei clauze atributive de competență” (punctul 53). Pentru critica acestei hotărâri și riscul de „forum shopping” în fața instanțelor necompetente practicat de părțile de rea‑credință, a se vedea Franzosi, M., „Worldwide patent litigation and the Italian torpedo”, în European Intellectual Property Review, 1997, vol. 7, p. 382, 385, Véron, P., „ECJ Restores Torpedo Power”, în International Review of Intellectual Property and Competition Law, 2004, vol. 35, p. 638 și 639, Muir Watt, H., „Erich Gasser GmbH c. MISAT Srl”, în Revue critique de droit international privé, 2004, vol. 93, p. 444, 463.

81 – Pentru criticarea acestei hotărâri care pune accentul pe posibilitățile oferite de Convenția de la Bruxelles (sau Regulamentul Bruxelles I care i‑a succedat) justițiabililor de rea‑credință de a împiedica soluționarea rapidă și echitabilă a litigiilor, a se vedea Lord Mance, „Exclusive Jurisdiction Agreements and European Ideals”, în Law Quartely Review, 2004, vol. 120, p. 357, Fentiman, R., „Access to Justice and Parallel Proceedings in Europe”, în Cambridge Law Journal, 2004, vol. 63, p. 312, Romano, G. P., „Le principe de sécurité juridique à l’épreuve des arrêts Gasser et Owusu”, în Cahiers de droit européen, 2008, p. 175, 209 și 210.

82 – „Cu toate acestea, pentru a ameliora eficacitatea acordurilor exclusive de alegere a forului și pentru a evita tacticile abuzive în cadrul proceselor, este necesar să se prevadă o excepție de la norma generală de litispendență, pentru a se putea rezolva în mod satisfăcător o anumită situație în care pot apărea proceduri concurente. O astfel de situație se regăsește atunci când o instanță nedesemnată într‑un acord exclusiv de alegere a forului a fost sesizată în legătură cu o procedură, iar instanța desemnată este sesizată ulterior în legătură cu o procedură având același obiect și aceeași cauză, între aceleași părți. În această situație, prima instanță sesizată va trebui să își suspende procedura de îndată ce a fost sesizată instanța desemnată și până la momentul în care această din urmă instanță declară că nu este competentă în temeiul acordului exclusiv de alegere a forului. Această normă are scopul de a asigura faptul că, într‑o astfel de situație, instanța desemnată are prioritate pentru a se pronunța asupra valabilității acordului și asupra măsurii în care acordul se aplică în cazul litigiului pendinte în fața sa. Instanța desemnată ar trebui să poată continua judecarea cauzei indiferent dacă instanța care nu a fost desemnată a decis deja să suspende procedura.” Sublinierea noastră.

83 – Cităm în acest sens dreptul aplicabil în Franța, una dintre țările de pionierat în domeniul arbitrajului, potrivit căruia, atunci când un litigiu care face obiectul unei convenții de arbitraj este prezentat în fața unei instanțe franceze, aceasta se declară necompetentă, cu excepția situației în care tribunalul arbitral nu este sesizat încă, iar convenția de arbitraj este nulă sau inaplicabilă în mod vădit (articolele 1448 și 1506-A din Codul de procedură civilă). A se vedea în acest sens Gaillard, E., și de Lapasse, P., „Le nouveau droit français de l’arbitrage interne et international”, în Recueil Dalloz, 2011, vol. 3, p. 175-192.

84 – A se vedea articolul V alineatul (1) literele (a) și (c) din Convenția de la New York.

85 – Ghidul Comisiei Organizației Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional (CNUDCI) privind Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (New York, 1958): extras, ghid privind articolul II alineatul (61) (UNGA A/CN.9/814/Add.2), disponibil pe pagina de internet a ghidului la următoarea adresă: http://www.newyorkconvention1958.org/pdf/II‑English-140211.pdf

      Principalul organ judiciar al sistemului Organizației Națiunilor Unite în domeniul dreptului comercial internațional, CNUDCI, elaborează norme moderne, echitabile și armonizate privind operațiunile comerciale, inclusiv Convenția de la New York din 1958.

86 – De altfel, nici hotărârile instanțelor din statele membre care acordă exequatur unei sentințe arbitrale, întrucât acestea nu sunt hotărâri în sensul articolului 32 din Regulamentul Bruxelles I. Este adevărat că, în Hotărârea Gothaer Allgemeine Versicherung și alții (EU:C:2012:719, punctele 23 și 24), Curtea a decis că „noțiunea «hotărâre» acoperă «orice» hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru, fără a se face nicio distincție în funcție de conținutul hotărârii în cauză”. Cu toate acestea, astfel cum au susținut guvernele german, francez și al Regatului Unit în ședință, nu poate exista exequatur cu privire la exequatur. Dat fiind că controlul unei hotărâri exercitat de instanța de exequatur potrivit sistemului prevăzut de Regulamentul Bruxelles I este mai restrâns decât cel prevăzut de Convenția de la New York din 1958, a permite ca hotărârile de exequatur al unei sentințe arbitrale să fie recunoscute și executate în conformitate cu dispozițiile acestui regulament ar priva în realitate instanțele din statele membre de dreptul conferit acestora prin convenția menționată de a controla chiar ele sentința arbitrală pe baza criteriilor enunțate la articolul V din convenția respectivă.

87 – Considerăm că ar fi compatibil cu Regulamentul Bruxelles I faptul ca un tribunal arbitral sau o instanță statală să poată, la cererea părții vătămate și în măsura în care dreptul aplicabil convenției de arbitraj permite acest lucru, să oblige partea care a inițiat o procedură în fața instanțelor statale cu încălcarea acestei convenții la plata de daune interese în cuantumul sumelor la care acestea ar fi condamnat eventual partea vătămată. Această situație se regăsește, de exemplu, în dreptul englez: Mantovani v Carapelli SpA [1980] 1 Lloyd’s Rep 375 (CA). Mutatis mutandis pentru încălcarea unei clauze atributive de competență: Union Discount Co v Zwoller [2001] EWCA Civ 1755, [2002] 1 WLR 1517, Donohue v Armco Inc [2001] UKHL 64, [2002] 1 Lloyd’s Rep 425. A se vedea în acest sens Rezoluția Parlamentului European din 7 septembrie 2010 referitoare la aplicarea și revizuirea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [P7_TA(2010)0304, considerentul M].

88 – Sentința arbitrală, punctul 266: „The Tribunal notes that Respondent does not challenge the Tribunal’s power to order specific performance if it finds that Respondent has breached the arbitration clause in the [Shareholders Agreement]. As a consequence, the Tribunal finds that it has jurisdiction to order the Ministry not to bring a request before the Lithuanian Court that could affect the rights of the shareholders under the [Shareholders Agreement]”.

89 – A se vedea Hotărârea PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160, punctul 39), Hotărârea Owusu (EU:C:2005:120, punctul 50), Hotărârea Régie Networks (C‑333/07, EU:C:2008:764, punctul 46), Hotărârea Melki și Abdeli (C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 27) și Hotărârea Unió de Pagesos de Catalunya (C‑197/10, EU:C:2011:590, punctul 17), precum și Hotărârea Radu (C‑396/11, EU:C:2013:39, punctul 22).

90 – A se vedea punctul 57 din prezentele concluzii.

91 – „Recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a țării în care se cere recunoașterea și executarea constată: […] b) că recunoașterea sau executarea sentinței ar fi contrară ordinii publice a acestei țări.”

92 – A se vedea punctele 41-43 din prezentele concluzii.

93 – „Recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a țării în care se cere recunoașterea și executarea constată: a) că în conformitate cu legea acestei țări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; […]”. A se vedea punctele 59-61 din prezentele concluzii.

94 – Traducerea noastră pe baza textului original în limba engleză al Ghidului CNUDCI privind Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (New York, 1958): extras, ghidul privind articolul V alineatul 2 litera b) punctul 4: („a safety valve to be used in those exceptional circumstances when it would be impossible for a legal system to recognize an award and enforce it without abandoning the very fundaments on which it is based”), disponibil pe pagina de internet a ghidului la următoarea adresă: http://www.newyorkconvention1958.org/index.php?lvl=cmspage&pageid= 11&provision= 304

95 – Traducerea noastră pe baza textului original în limba engleză al Hotărârii Parsons & Whittemore Overseas v Société Générale de l’Industrie du Papier (RAKTA) 508 F.2d 969, 974 (1974): („Enforcement of foreign arbitral awards may be denied on [the basis of public policy] only where enforcement would violate the forum state’s most basic notions of morality and justice”). Această definiție a ordinii publice a fost adoptată de instanțe din mai multe state contractante: a se vedea BCB Holdings Limited and The Belize Bank Limited v The Attorney General of Belize [2013] CCJ 5 (AJ) (Caribbean Court of Justice, Appellate Jurisdiction), Traxys Europe SA v Balaji Coke Industry Pvt Ltd [2012] FCA 276 (Federal Court, Australia), Hebei Import & Export Corp v Polytek Engineering Co Ltd [1999] 2 HKC 205 (Court of Final Appeal, Hong Kong), Renusagar Power Co Ltd v General Electric Company & anor 1994 AIR 860 (Supreme Court of India), Brostrom Tankers AB v Factorias Vulcano SA, (2005) XXX Ybk Com Arb 591 (High Court of Dublin, Irlanda).

96 – Cour d’appel de Paris, 16 octombrie 1997, Agence pour la sécurité de la navigation aérienne en Afrique et à Madagascar c. M. N’DOYE Issakha.

97 – Traducerea noastră pe baza textului original în limba engleză a Ghidului CNUDCI privind Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (New York, 1958): extras, ghidul privind articolul V alineatul 2 litera b) punctul 9: („an award contravenes public policy when it violates a norm which affects the basis of German public and economic life or irreconcilably contradicts the German perception of justice”), disponibil pe pagina de internet a ghidului la următoarea adresă: http://www.newyorkconvention1958.org/index.php?lvl=cmspage&pageid= 11&provision= 304, și care citează Hotărârile Oberlandesgericht München, 34 Sch 019/05, 28 noiembrie 2005, Oberlandesgericht Düsseldorf, VI Sch (Kart) 1/02, 21 iulie 2004, Hanseatisches Oberlandesgericht Bremen, (2) Sch 04/99, 30 septembrie 1999, și Bundesgerichtshof, III ZR 269/88, 18 ianuarie 1990.

98 – Traducerea noastră pe baza textului original în limba engleză al Hotărârii Deutsche Schachtbau- und Tiefbohrgesellschaft mbH v Shell International Petroleum Co Ltd [1990] 1 AC 295 (Court of Appeal): („the enforcement of the award would be clearly injurious to the public good or, possibly, […] enforcement would be wholly offensive to the ordinary reasonable and fully informed member of the public on whose behalf the powers of the state are exercised”).

99 – „O hotărâre nu este recunoscută […] dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat”.

100 – Hotărârea Krombach (C‑7/98, EU:C:2000:164, punctul 21). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Solo Kleinmotoren (C‑414/92, EU:C:1994:221, punctul 20).

101 – Hotărârea Krombach (EU:C:2000:164, punctul 21). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Hoffmann (EU:C:1988:61, punctul 21), precum și Hotărârea Hendrikman și Feyen (C‑78/95, EU:C:1996:380, punctul 23).

102 – Hotărârea Krombach (EU:C:2000:164, punctul 37). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Renault (C‑38/98, EU:C:2000:225, punctul 30), Hotărârea Apostolides (C‑420/07, EU:C:2009:271, punctul 59) și Hotărârea Trade Agency (C‑619/10, EU:C:2012:531, punctul 51).

103 – Hotărârea Krombach (EU:C:2000:164, punctul 37). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Renault (EU:C:2000:225, punctul 30), Hotărârea Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 59) și Hotărârea Trade Agency (EU:C:2012:531, punctul 51).

104 – A se vedea Hotărârea Eco Swiss (C‑126/97, EU:C:1999:269) și Hotărârea Mostaza Claro (EU:C:2006:675).

105 – În această privință, observăm că Hotărârea Eco Swiss (EU:C:1999:269) nu ne pare ușor conciliabilă cu Hotărârea Renault (EU:C:2000:225). Amintim că ceea ce determinase instanța din statul solicitat în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Renault (EU:C:2000:225) să ridice problema contrarietății hotărârii străine cu ordinea publică din statul său era o eroare pe care ar fi săvârșit‑o eventual instanța din statul de origine în aplicarea anumitor norme ale dreptului Uniunii, în special principiile liberei circulații a mărfurilor și liberei concurențe. În pofida similarității problematicii acestei cauze cu cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Eco Swiss (EU:C:1999:269), Curtea a decis că „instanța din statul solicitat nu poate, în caz contrar punând în discuție finalitatea Regulamentului [Bruxelles I], să refuze recunoașterea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru numai pentru motivul că apreciază că, în acea hotărâre, dreptul național sau dreptul comunitar a fost aplicat greșit” (Hotărârea Renault, EU:C:2000:225, punctul 34; a se vedea de asemenea Hotărârea Apostolides, EU:C:2009:271, punctul 60). Nu înțelegem logica potrivit căreia instanța dintr‑un stat membru este obligată să anuleze o sentință arbitrală atunci când aceasta este incompatibilă cu articolul 101 TFUE, însă este obligată să recunoască și să execute o hotărâre pronunțată de o instanță din alt stat membru care este de asemenea incompatibilă cu dreptul Uniunii în materia dreptului concurenței.

106 – JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273.

107 – Hotărârea Eco Swiss (EU:C:1999:269, punctul 36). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Mostaza Claro (EU:C:2006:675, punctul 37).

108 – A se vedea Hotărârea Krombach (EU:C:2000:164, punctele 25, 26, 38 și 39) și Hotărârea Trade Agency (EU:C:2012:531, punctul 52).

109 – Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑302/13, EU:C:2014:2046, punctul 84).

110 – Ibidem (punctul 85). A se vedea în acest sens Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctul 56).

111 – Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 304).

112 – Amintim că această hotărâre nu se referea la arbitraj.

113 – Este vorba despre norme de competență în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile [alineatul (1)], în ceea ce privește valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăților sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora [alineatul (2)], în ceea ce privește valabilitatea înregistrărilor în registrele publice [alineatul (3)], în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, precum și a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea [alineatul (4)] și în ceea ce privește executarea hotărârilor [alineatul (5)].

114 – A se vedea Ghidul CNUDCI privind Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (New York, 1958): extras, ghidul privind articolul V alineatul 2 litera b) punctele 17 și 18, disponibil pe pagina de internet a ghidului la următoarea adresă: http://www.newyorkconvention1958.org/index.php?lvl=cmspage&pageid= 11&provision= 304. A se vedea de asemenea, în acest sens, Hanotiau, B., și Caprasse, O., „Public Policy in International Commercial Arbitration” în Gaillard, E., și Di Pietro, D., (ed.), Enforcement of Arbitration Agreements and International Arbitral Awards: The New York Convention in Practice, Cameron May, Londra, 2008, p. 787, 791-794.

115 – Cererile prezentate de Ministerul Energiei (în special cea de a obliga Lietuvos dujos să inițieze negocieri cu Gazprom în vederea stabilirii unui tarif de achiziționare a gazelor echitabil și corect) nu privesc valabilitatea, nulitatea sau dizolvarea Lietuvos dujos și nici valabilitatea deciziilor organelor lor.