CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE
prezentate la 13 iunie 2019(1)
Cauza C‑377/18
Procedură penală
împotriva
AH,
PB,
CX,
KM,
PH,
cu participarea
MH
[cerere de decizie preliminară formulată de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva (UE) 2016/343 – Prezumția de nevinovăție – Articolul 4 – Referiri publice la vinovăție – Dreptul unei persoane de a nu fi prezentată, într‑o declarație publică sau într‑o decizie judiciară, ca fiind vinovată înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive – Săvârșirea unei infracțiuni în participație – Acord de recunoaștere prealabilă a vinovăției încheiat între autoritatea de urmărire penală și una dintre persoanele acuzate – Menționarea și identificarea persoanelor acuzate separat ca fiind coautori ai infracțiunii – Compatibilitate – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 48 – Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Articolul 6 paragraful 2”
I. Introducere
1. În cadrul unui acord de recunoaștere prealabilă a vinovăției încheiat între o autoritate de urmărire penală și o persoană acuzată(2) de săvârșirea unei infracțiuni în participație, dreptul la prezumția de nevinovăție se opune unei norme de procedură naționale care impune ca acest acord să menționeze participarea la infracțiune a celorlalte persoane acuzate separat și să le identifice?
2. Acesta este în esență obiectul întrebării preliminare adresate de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria).
3. Această întrebare se înscrie în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva a șase persoane ca urmare a apartenenței lor prezumate la un grup infracțional organizat. În cadrul acestei proceduri, una dintre persoanele acuzate a dorit să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției, al cărui conținut trebuie aprobat de instanța de trimitere, în conformitate cu legislația națională aplicabilă. Acesta este contextul în care instanța respectivă este chemată să stabilească dacă menționarea în acest acord a celorlalte cinci persoane acuzate separat ca fiind coautori ai infracțiunii și identificarea acestora prin numele și codul lor numeric personal riscă să încalce dreptul la prezumția de nevinovăție de care beneficiază aceste cinci persoane în temeiul articolului 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(3) și, astfel, să încalce dispozițiile articolului 4 alineatul (1) din Directiva (UE) 2016/343(4).
4. Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere invită Curtea să precizeze domeniul de aplicare al uneia dintre principalele cerințe impuse pentru a garanta respectarea dreptului la prezumția de nevinovăție, și anume aceea de a nu prezenta într‑o declarație publică sau într‑o decizie judiciară o persoană acuzată ca fiind vinovată atât timp cât vinovăția sa nu a fost în prealabil stabilită conform legii. Această întrebare se înscrie în linia cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev(5).
II. Cadrul juridic
A. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
5. Articolul 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(6), intitulat „Dreptul la un proces echitabil”, prevede:
„Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”
B. Dreptul Uniunii
1. Carta
6. Articolul 48 din cartă, intitulat „Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare”, prevede:
„(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.
(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”
2. Directiva 2016/343
7. Potrivit articolului 1 din Directiva 2016/343, aceasta prevede norme minime cu privire, pe de o parte, la anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și, pe de altă parte, la dreptul de a fi prezent la proces.
8. Considerentele (9), (10), (16), (17), (47) și (48) ale acestei directive au următorul cuprins:
„(9) Scopul prezentei directive este acela de a consolida dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale prin stabilirea unor norme minime comune privind anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces.
(10) Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecția drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate, prezenta directivă are ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală. […]
[…]
(16) Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. […]
(17) Noțiunea de «declarații publice ale autorităților publice» ar trebui înțeleasă ca fiind orice declarații care se referă la o infracțiune și care emană fie de la o autoritate implicată în procedurile penale legate de infracțiunea respectivă, cum ar fi autoritățile judiciare, poliția și alte autorități de aplicare a legii, fie de la o altă autoritate publică, cum ar fi miniștrii și alți funcționari publici, fără a se aduce atingere dreptului intern în materia imunității.
[…]
(47) Prezenta directivă susține drepturile și principiile fundamentale recunoscute de cartă și de CEDO, inclusiv […] dreptul […] la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. […]
(48) Întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de CEDO, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție [a Uniunii Europene] și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”
9. Articolul 2 din Directiva 2016/343, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede:
„Prezenta directivă se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă.”
10. Articolul 3 din această directivă consacră dreptul la prezumția de nevinovăție. Această dispoziție are următorul cuprins:
„Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate beneficiază de prezumția de nevinovăție până la dovedirea vinovăției conform legii.”
11. Articolele 4-7 din directiva menționată reglementează anumite aspecte ale dreptului la prezumția de nevinovăție.
12. În special, articolul 4 din Directiva 2016/343, a cărui interpretare este solicitată în speță, intitulat „Referirile publice la vinovăție”, prevede:
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare.
(2) Statele membre se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare în cazul unei încălcări a obligației prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate, în conformitate cu prezenta directivă și, în special, cu articolul 10.
(3) Obligația prevăzută la alineatul (1) de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate nu împiedică autoritățile publice să difuzeze informații în mod public privind procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes public.”
C. Dreptul bulgar
13. Konstitutsiya (Constituția), la articolul 31 alineatul 3, precum și nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare „NPK”), la articolul 16, prevăd că persoana acuzată este prezumată nevinovată până când se stabilește contrariul printr‑o condamnare care a dobândit autoritate de lucru judecat.
14. Articolul 381 alineatele 1 și 6 din NPK permit persoanei acuzate să își recunoască vinovăția și să încheie un acord cu procurorul prin intermediul avocatului său, după terminarea anchetei.
15. Articolul 381 alineatul 5 punctul 1 din NPK prevede:
„Acordul trebuie să fie stabilit în scris și să conțină o recunoaștere privind următoarele aspecte:
1. a fost săvârșită o faptă, aceasta a fost săvârșită de persoana acuzată, ea este imputabilă acesteia din urmă, fapta constituie infracțiune, precum și încadrarea juridică a acestei fapte?”
16. Articolul 381 alineatul 7 din NPK prevede că, „[a]tunci când procedura privește mai multe persoane […], acordul poate fi încheiat de unele dintre aceste persoane […]”.
17. Articolul 382 alineatul 5 din NPK prevede:
„Instanța poate propune modificări ale acordului care sunt examinate împreună cu procurorul și cu avocații persoanelor acuzate. Persoana acuzată este ascultată ultima.”
18. Potrivit articolului 382 alineatul 7 din NPK, instanța aprobă acordul dacă acesta nu este contrar legii și bunelor moravuri.
19. Conform articolului 383 alineatul 1 din NPK, acordul produce efectele unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat.
20. În sfârșit, în temeiul articolelor 12-14 din zakon za grazhdanskata registratsia (Legea privind starea civilă)(7), resortisanții bulgari au trei nume, respectiv prenumele, patronimul și numele de familie. Ei au de asemenea, potrivit articolului 11 alineatul 1 din Legea privind starea civilă, un cod numeric personal ca identificator administrativ care permite determinarea în mod clar a persoanei în cauză.
III. Situația de fapt din litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
21. Prezenta cauză se înscrie în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva a șase persoane, și anume domnii AH, PB, CX, KM, PH și MH. Aceștia sunt urmăriți în temeiul articolului 321 alineatul 2 și alineatul 3 punctul 2 din nakazatelen kodeks (Codul penal, denumit în continuare „NK”) ca urmare a apartenenței lor prezumate la un grup infracțional organizat. Acest grup ar fi acționat din luna noiembrie 2014 până în luna noiembrie 2015 la Sofia (Bulgaria). Actul de acuzare susține că aceste șase persoane și‑au împărțit sarcinile în scopul de a se îmbogăți fabricând documente oficiale false sau falsificând conținutul acestor documente, și anume documente de identitate și permise de conducere a autovehiculelor.
22. Una singură dintre aceste persoane, domnul MH, și‑a exprimat dorința de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției în schimbul unei reduceri a pedepsei.
23. Celelalte cinci persoane acuzate au consimțit ca domnul MH să încheie acest acord, indicând totodată în mod expres că aceasta nu înseamnă că ele își recunosc vinovăția și că renunță la dreptul de a pleda nevinovate.
24. Acordul încheiat între procuror și domnul MH precizează că acesta din urmă și‑a recunoscut vinovăția: „din noiembrie 2014 până la 26 noiembrie 2015, la Sofia și la Pavlikeni [Bulgaria], [de] a fi participat la un grup infracțional organizat, o asociație durabilă și structurată de mai mult de trei persoane, având ca participanți [numele și codul numeric personal al celorlalte cinci persoane acuzate], cu scopul de a săvârși o infracțiune [în sensul articolului 308 alineatele 2 și 7 și al articolului 321 alineatul 2 și alineatul 3 punctul 2 din NK]”(8). Reiese din textul acestui acord că toate persoanele acuzate sunt identificate în același mod, adică prin cele trei nume și prin codul lor numeric personal. Singura diferență constă în faptul că domnul MH este identificat, în plus, prin data și locul nașterii sale, adresa sa, naționalitatea sa, apartenența sa etnică, situația sa familială, precum și antecedentele sale judiciare.
25. În conformitate cu normele de procedură naționale, acordul încheiat între procuror și domnul MH a fost supus aprobării instanței de trimitere, care este autorizată să îi aducă modificări.
26. În această privință, instanța de trimitere ridică problema dacă este conform cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 faptul că acest acord le menționează în mod clar și expres ca membri ai acestui grup infracțional organizat pe celelalte cinci persoane, care nu au încheiat acordul menționat și care sunt acuzate în cadrul procedurii penale ordinare, și că le identifică pe acestea din urmă prin cele trei nume ale lor, precum și prin codul lor numeric personal.
27. Instanța de trimitere arată că, potrivit unei jurisprudențe naționale constante, textul acordului de recunoaștere a vinovăției trebuie să corespundă în întregime textului actului de acuzare, în care toate persoanele acuzate sunt menționate în calitate de coautori ai infracțiunii. Prin urmare, ar trebui ca ele să fie menționate ca atare în acordul încheiat între procuror și domnul MH. În plus, menționarea coautorilor infracțiunii ar putea avea o mare importanță pentru întrunirea elementelor constitutive ale actului infracțional în cauză, în măsura în care un grup infracțional organizat este constituit numai dacă cel puțin trei persoane participă la acesta.
28. Instanța de trimitere arată totuși că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 interzice unei autorități judiciare să prezinte o persoană acuzată ca fiind vinovată într‑o altă decizie decât cele referitoare la vinovăția ei. În opinia sa, există, așadar, o contradicție între jurisprudența națională, care impune ca acordul să menționeze celelalte persoane acuzate ca fiind coautori ai infracțiunii în cauză, și obligația instituită de legiuitorul Uniunii de a nu le prezenta ca fiind vinovate.
29. În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„O jurisprudență națională care impune ca în textul unui acord (încheiat în cadrul unei proceduri penale) să fie indicate ca autori ai infracțiunii în cauză nu numai persoana acuzată, care și‑a recunoscut vinovăția cu privire la infracțiunea menționată și a încheiat acest acord, ci și alte persoane acuzate, coautori ai infracțiunii, care nu au încheiat acest acord, care nu și‑au recunoscut vinovăția și împotriva cărora cauza continuă potrivit procedurii penale ordinare, dar care sunt de acord ca prima persoană acuzată să încheie acordul, este conformă cu articolul 4 alineatul (1) prima teză coroborat cu considerentul (16) prima teză și cu considerentul (17) ale Directivei 2016/343?”
30. Guvernele german și italian și Comisia Europeană au depus observații scrise, precum și, cu excepția guvernului italian, observații orale.
IV. Analiză
A. Observație introductivă privind aplicabilitatea Directivei 2016/343
31. Având în vedere dezbaterile care s‑au desfășurat în fața Curții, considerăm că examinarea întrebării preliminare necesită formularea unei observații introductive privind aplicarea ratione personae și ratione materiae a Directivei 2016/343, în special a articolului 4 din aceasta(9).
32. În primul rând, situația domnilor AH, PB, CX, KM și PH intră, fără îndoială, în domeniul de aplicare al acestei directive.
33. Acesta este definit la articolul 2 din Directiva 2016/343. În conformitate cu această dispoziție, directiva menționată se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă.
34. Or, este cert în cauza principală că aceste cinci persoane sunt acuzate de săvârșirea unei infracțiuni și că vinovăția lor nu a fost încă stabilită conform legii.
35. În al doilea rând, mențiunile în litigiu referitoare la participarea domnilor AH, PB, CX, KM și PH la săvârșirea infracțiunii în discuție pot fi analizate din perspectiva articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343, ținând seama de natura și de domeniul de aplicare ale acordului încheiat între procuror și domnul MH.
36. Astfel, acest acord constituie în privința celorlalte cinci persoane o decizie judiciară care nu se referă la vinovăția lor în sensul acestei dispoziții.
37. Pe de o parte, un acord de recunoaștere a vinovăției constituie o decizie judiciară, care intră sub incidența a ceea ce este cunoscut în mod obișnuit drept „tranzacție penală”(10).
38. Acordul prin care o persoană acuzată își recunoaște vinovăția privind săvârșirea unei infracțiuni în schimbul, adesea, al unei reduceri a pedepsei este încheiat cu autoritatea care efectuează urmărirea penală, în speță procurorul, înainte de a fi aprobat, în cursul unei ședințe, de autoritatea judiciară competentă.
39. Așadar, un acord de recunoaștere a vinovăției are un caracter judiciar, întrucât încheierea sa necesită intervenția unei instanțe de fond care exercită competența jurisdicțională în cadrul unei proceduri accelerate.
40. În speță, reiese din articolele 381-384 din NPK că instanța de trimitere trebuie să se pronunțe cu privire la acordul încheiat între procuror și domnul MH în cadrul unei ședințe în care prezența acestuia din urmă este impusă în mod expres de legislația națională. Această instanță este obligată să verifice, astfel, dacă acordul de recunoaștere a vinovăției a fost încheiat cu respectarea normelor de procedură și de fond aplicabile și dacă persoana acuzată l‑a încheiat de bună voie și în deplină cunoștință de cauză. Instanța de trimitere este autorizată în mod expres să formuleze propuneri de modificare în ceea ce privește termenii utilizați în cadrul acestui acord și de altfel acesta este contextul în care adresează întrebarea sa preliminară.
41. Acordul încheiat între procuror și domnul MH conduce, așadar, la finalul unei examinări judiciare simplificate, la pronunțarea unei hotărâri atât cu privire la încadrarea juridică a unei infracțiuni, cât și cu privire la răspunderea penală și la pedeapsa aplicată acestuia. Acest acord, astfel cum este omologat de instanța de trimitere, este obligatoriu din punct de vedere juridic și, după cum reiese din articolul 383 din NPK, are consecințele unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat. Or, forța executorie și autoritatea de lucru judecat sunt două trăsături caracteristice ale oricărei decizii judiciare.
42. Având în vedere aceste elemente, nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că acordul încheiat între procuror și domnul MH este expresia ius punendi și că prin intermediul acestui acord este pronunțată o decizie judiciară cu privire la faptele care fac obiectul urmăririi penale, precum și cu privire la vinovăția domnului MH.
43. Pe de altă parte, acordul menționat constituie o decizie judiciară care nu se referă la vinovăția domnilor AH, PB, CX, KM și PH.
44. Noțiunea „decizii judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție”, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343, trebuie interpretată astfel încât să garanteze efectul util al acestei dispoziții și în special să asigure respectarea concretă și efectivă a drepturilor de care beneficiază persoanele acuzate de a nu fi prezentate ca fiind vinovate atât timp cât vinovăția lor nu a fost stabilită conform legii.
45. Desigur, astfel cum permite articolul 381 alineatul 7 din NPK, acordul dintre procuror și domnul MH a fost încheiat în cadrul unei proceduri penale care implică mai multe persoane. Totuși, cu privire la fond, acesta privește numai vinovăția persoanei care, recunoscându‑și vinovăția, este parte la acesta. Celelalte persoane acuzate care nu sunt parte la acest acord nu au renunțat la niciunul dintre drepturile lor procedurale, printre care figurează dreptul la prezumția de nevinovăție. Reiese astfel din decizia de trimitere că, în pofida „acordului procedural” exprimat de celelalte cinci persoane acuzate în ceea ce privește încheierea unei astfel de tranzacții penale, acestea au indicat în mod expres că nu își recunosc vinovăția și că nu renunță la dreptul de a pleda nevinovate.
46. În consecință, nu împărtășim îndoielile exprimate în această privință de guvernul german.
47. În opinia acestuia, chiar dacă acordul încheiat între procuror și domnul MH nu se referă la vinovăția celorlalte persoane acuzate separat, totuși acesta constituie o decizie judiciară care se referă la vinovăția domnului MH și trebuie, în consecință, să fie calificat ca atare în privința acestor alte persoane.
48. Considerăm că această interpretare suferă de un formalism excesiv și conduce la a priva de orice efect util garanțiile consacrate la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343.
49. Pe de altă parte, este contrară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. După cum vom arăta în cadrul analizei noastre, aceasta a statuat, astfel, că dreptul la prezumția de nevinovăție este aplicabil și atunci când o decizie judiciară pronunțată la finalul unei proceduri care nu este îndreptată în mod direct împotriva reclamantului în calitate de acuzat, dar care privește totuși o procedură penală în curs împotriva acestui reclamant și este legată de această procedură implică o apreciere prematură a vinovăției acestuia(11).
50. În aceste împrejurări, trebuie să se considere că acordul încheiat între procuror și domnul MH constituie în privința domnilor AH, PB, CX, KM și PH o decizie judiciară care nu se referă la vinovăția acestora în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343. Aceștia din urmă se pot prevala, așadar, de drepturile care le sunt recunoscute de dispoziția menționată.
B. Examinarea întrebării preliminare
51. Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă, în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva mai multor persoane ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni în participație, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 se opune unei norme de procedură naționale care impune ca acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de una dintre persoanele acuzate să menționeze participarea la infracțiune a celorlalte persoane acuzate separat și să le identifice prin nume, precum și prin codul numeric personal.
52. Cu alte cuvinte, instanța de trimitere ridică problema formulării care ar trebui adoptată în cadrul unui asemenea acord astfel încât acesta să nu încalce dreptul la prezumția de nevinovăție al persoanelor acuzate în cadrul unei proceduri distincte, în special dreptul acestora de a nu fi prezentate într‑o decizie judiciară ca fiind vinovate înainte ca vinovăția lor să fi fost în prealabil stabilită conform legii.
53. Instanța de trimitere se confruntă cu o dificultate specifică ce ține de natura infracțiunii în discuție.
54. Amintim că șase persoane sunt acuzate că au participat la un „grup infracțional organizat” în sensul articolului 321 alineatul 2 și alineatul 3 punctul 2 din NK. Participarea la un grup infracțional organizat este o infracțiune colectivă prin natura sa, la fel ca asocierea infracțională, care incriminează participația în general. Astfel cum indică termenul „grup”, aceasta este constituită, așadar, numai în măsura în care mai mulți autori au participat la săvârșirea ei(12). Doctrina îi consideră în mod tradițional ca fiind coautori ai infracțiunii săvârșite. Toți participă la aceeași infracțiune, iar comportamentele lor sunt strâns legate. În măsura în care există o veritabilă solidaritate între coautori la săvârșirea infracțiunii, logica ar impune ca această solidaritate să se regăsească în procedura care le este aplicată(13). Această interdependență proprie coacțiunii are consecințe, a fortiori atunci când coautorii nu sunt judecați împreună. Instanța de trimitere arată astfel că, în contextul unui acord de recunoaștere a vinovăției încheiat de unul dintre aceștia, această interdependență poate impune ca ceilalți coautori să fie identificați pentru a stabili încadrarea juridică a actului incriminat, precum și răspunderea penală a persoanei în cauză. O asemenea cerință poate afecta totuși garanțiile procedurale ale coautorilor și în special dreptul la prezumția de nevinovăție de care beneficiază aceștia din urmă.
55. În Hotărârea Navalnyy și Ofitserov împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a exprimat astfel rezerve importante atunci când autoritatea judiciară decide să judece persoanele coacuzate de săvârșirea unei infracțiuni în cadrul unor proceduri disjunse, în condițiile în care natura acuzațiilor implică, în vederea stabilirii răspunderii juridice a uneia dintre aceste persoane, stabilirea participării la infracțiune a celorlalte(14).
56. Prin urmare, aceasta a formulat cerințe precise în vederea respectării dreptului la prezumția de nevinovăție consacrat la articolul 6 paragraful 2 din CEDO, atunci când o autoritate judiciară decide să disjungă procedura ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției de către una dintre acestea.
57. Pe de o parte, anterior adoptării unei astfel de decizii, autoritatea judiciară trebuie să efectueze o examinare minuțioasă a tuturor intereselor implicate și să permită persoanelor coacuzate să conteste această decizie(15).
58. Pe de altă parte, autoritatea judiciară trebuie să asocieze procedurii de recunoaștere a vinovăției două garanții pe care le consideră esențiale pentru a permite persoanelor coacuzate să beneficieze de un proces echitabil în cadrul procedurilor pendinte îndreptate împotriva lor(16).
59. În primul rând, autoritatea judiciară are obligația de a nu învesti cu autoritate de lucru judecat faptele admise într‑o procedură la care celelalte persoane coacuzate nu au fost părți, stabilirea acestor fapte având o aplicabilitate limitată la procedura respectivă.
60. În al doilea rând, autoritatea judiciară trebuie să se abțină de la orice mențiune sau declarație susceptibilă să compromită examinarea echitabilă a acuzațiilor reținute împotriva acestora din urmă în contextul unei proceduri distincte și în special să încalce dreptul acestora la prezumția de nevinovăție.
61. Prezenta întrebare preliminară privește acest din urmă aspect, mai precis modalitățile referitoare la identificarea și la menționarea în acordul încheiat între procuror și domnul MH a domnilor AH, PB, CX, KM și PH în temeiul participării lor la infracțiune.
1. Dispozițiile prevăzute la articolul 4 din Directiva 2016/343
62. Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 prevede că statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, printre altele, deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată.
63. Articolul 4 alineatul (2) din această directivă adaugă că statele membre trebuie să se asigure că sunt disponibile măsuri corespunzătoare în cazul unei încălcări a acestei obligații.
64. Dispozițiile prevăzute la articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 2016/343 nu furnizează, așadar, nicio indicație în ceea ce privește măsurile pe care trebuie să le adopte concret autoritățile naționale competente pentru a garanta, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, respectarea dreptului la prezumția de nevinovăție al persoanelor acuzate separat. În plus, nicio altă dispoziție din această directivă nu este pertinentă(17). Numai considerentul (16) al acesteia, vizat în mod expres de instanța de trimitere, precizează că deciziile judiciare nu trebuie să reflecte opinia că aceste persoane sunt vinovate.
65. Reiese din articolul 1, dar și din considerentele (10) și (48) ale Directivei 2016/43 că normele care au ca obiect prevenirea și corectarea oricăror referiri publice la vinovăție sunt norme minime, statele membre fiind invitate, potrivit articolului 4 alineatele (1) și (2) din această directivă, să adopte măsurile „necesare” sau „corespunzătoare” în acest scop.
66. Așadar, legiuitorul Uniunii lasă statelor membre sarcina de a stabili, în funcție de particularitățile sistemului lor juridic național, natura și domeniul de aplicare concrete ale acestor măsuri. Curtea a recunoscut astfel în mod expres că directiva menționată nu constituie un instrument complet și exhaustiv care ar avea ca obiect stabilirea ansamblului condițiilor de adoptare a unei decizii judiciare cum este cea de plasare în arest preventiv(18). Această constatare este în mod evident aplicabilă în ceea ce privește condițiile privind adoptarea unei decizii judiciare precum acordul de recunoaștere a vinovăției în discuție.
67. Totuși, marja de apreciere de care dispun statele membre în această privință are limite. Astfel, acestea din urmă trebuie să respecte drepturile fundamentale și principiile recunoscute de cartă și de CEDO, după cum reiese de altfel din considerentul (47) al Directivei 2016/343, iar măsurile adoptate trebuie să permită în special prevenirea și corectarea oricărei încălcări a dreptului la prezumția de nevinovăție.
68. Prin urmare, interpretarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 ar trebui în principiu efectuată pe baza standardului de protecție prevăzut la articolul 48 din cartă(19). Trebuie totuși să se constate că nici această dispoziție, nici jurisprudența Curții nu permit stabilirea naturii și a domeniului de aplicare ale măsurilor pe care autoritățile naționale competente trebuie să le pună în aplicare.
69. În schimb, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată cu un contencios bogat, ale cărui principii este necesar, în aceste împrejurări, să fie rezumate.
70. Astfel cum reiese din Explicațiile cu privire la cartă(20), dreptul la prezumția de nevinovăție consacrat la articolul 48 alineatul (1) din aceasta, corespunde articolului 6 paragraful 2 din CEDO. Pentru a asigura coerența necesară dintre cartă și CEDO, legiuitorul Uniunii a impus norma potrivit căreia înțelesul și domeniul de aplicare ale acestui drept sunt identice cu cele conferite de CEDO(21).
71. În plus, din Propunerea de directivă a Comisiei(22) reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat să consolideze și să garanteze o aplicare efectivă a dreptului la prezumția de nevinovăție în cadrul procedurilor penale prin integrarea în dreptul Uniunii a jurisprudenței dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea articolului 6 paragraful 2 din CEDO(23). Legiuitorul Uniunii și‑a exprimat în mod clar voința de a promova aplicarea articolelor 6, 47 și 48 din cartă prin întemeierea pe articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
72. Articolul 3 din Directiva 2016/343 consacră astfel dreptul la prezumția de nevinovăție în termeni identici cu cei utilizați la articolul 6 paragraful 2 din CEDO.
73. În ceea ce privește articolele 4-7 din directiva menționată, acestea reglementează anumite aspecte ale dreptului la prezumția de nevinovăție așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
74. Astfel, la articolul 4 alineatul (1) din directiva amintită, legiuitorul Uniunii formulează una dintre principalele cerințe impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului încă din anul 1983 pentru a garanta respectarea dreptului la prezumția de nevinovăție, și anume dreptul ca o declarație publică sau o decizie judiciară să nu se refere la o persoană ca fiind vinovată înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive(24).
75. Această dispoziție instituie o normă minimă și nu are vocația, așadar, în stadiul actual al dreptului Uniunii, de a acorda o protecție mai largă decât cea acordată de CEDO(25).
76. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este, prin urmare, pertinentă în scopul interpretării dreptului la prezumția de nevinovăție consacrat la articolul 48 din cartă și în special a unuia dintre aspectele sale prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343. Această jurisprudență furnizează astfel indicații foarte utile în ceea ce privește măsurile pe care autoritățile naționale sunt obligate să le adopte pentru a garanta că prin considerentele unei decizii sau prin termenii utilizați de aceasta nu se aduce atingere dreptului la prezumția de nevinovăție al persoanelor acuzate separat.
2. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la respectarea dreptului la prezumția de nevinovăție în ipoteza în care persoane coacuzate sunt judecate în cadrul unor proceduri distincte
77. În conformitate cu articolul 6 paragraful 2 din CEDO, „[o]rice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”(26).
78. În Hotărârea Karaman împotriva Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că prezumția de nevinovăție este un element al procesului penal echitabil prevăzut la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Potrivit Curții menționate, prezumția respectivă este încălcată dacă într‑o decizie judiciară instanța de fond își exprimă prematur opinia potrivit căreia persoana acuzată este vinovată fără ca vinovăția acesteia din urmă să fi fost dovedită în prealabil conform dispozițiilor legale. Chiar și în lipsa unei constatări formale, este suficient dacă există o motivare care să sugereze că judecătorul consideră că persoana în cauză este vinovată(27).
79. Pentru a aprecia dacă această motivare constituie o încălcare a dreptului la prezumția de nevinovăție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o importanță „decisivă” alegerii termenilor utilizați de autoritatea judiciară(28). Ea ține de asemenea seama de împrejurările particulare în care aceștia au fost formulați, în special de natura procedurii și de natura acuzațiilor reținute împotriva persoanei sau a persoanelor acuzate(29). Astfel, acești factori permit să se aprecieze măsura în care autoritatea judiciară este obligată să menționeze rolul concret și intențiile tuturor persoanelor susceptibile de a fi implicate în săvârșirea unei infracțiuni(30).
80. În Hotărârea Karaman împotriva Germaniei(31), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis astfel că „în procedurile penale complexe în care există mai mulți suspecți care nu pot fi judecați împreună se întâmplă ca instanța de judecată să trebuiască să menționeze în mod obligatoriu, pentru a aprecia vinovăția persoanelor trimise în judecată, participarea unor terți care vor fi probabil judecați separat ulterior”(32). Ea a subliniat că, în aceste împrejurări, „instanțele penale sunt obligate să stabilească faptele cauzei care trebuie reținute pentru ca analiza răspunderii juridice a persoanei trimise în judecată să fie pe cât de exactă și de precisă posibil și [că] acestea nu pot prezenta fapte stabilite ca și cum ar fi vorba despre simple afirmații sau de bănuieli”(33). Ea a statuat că „[s]ituația este aceeași în ceea ce privește faptele referitoare la implicarea unor terți”(34).
81. Curtea sus‑menționată și‑a nuanțat totuși poziția, precizând că, „deși astfel de fapte trebuie introduse, instanța ar trebui să evite să comunice mai multe informații decât este necesar pentru analiza răspunderii juridice a persoanelor trimise în judecată în fața sa”(35).
82. În acea cauză, hotărârea menționa în mai multe rânduri nu numai numele și prenumele complete ale reclamantului, ci și rolul avut de acesta în cadrul escrocheriei. Identificarea reclamantului era totuși urmată de expresia „acuzat separat”.
83. Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuia să aprecieze dacă motivarea acestei hotărâri era de natură să dea naștere unor îndoieli cu privire la existența unei antepronunțări referitoare la vinovăția reclamantului și, prin urmare, să compromită examinarea echitabilă a acuzațiilor reținute împotriva acestuia în contextul unei proceduri distincte în Germania și/sau în Turcia.
84. Curtea amintită nu a constatat o încălcare a dreptului la prezumția de nevinovăție. Ea a arătat că, pentru a aprecia gradul de răspundere a persoanei acuzate în cadrul hotărârii în cauză, autoritatea judiciară era obligată să stabilească „cine concepuse proiectul de deturnare de fonduri […] și, în acest temei, cine dăduse cui ce instrucțiuni”(36). Ea nu a condamnat nici identificarea reclamantului prin numele său complet, în măsura în care, pe tot parcursul procesului, această identificare a fost urmată de expresia „acuzat separat”. În opinia sa, autoritatea judiciară a evidențiat astfel faptul că nu era chemată să se pronunțe cu privire la vinovăția reclamantului, ci că, în conformitate cu normele de procedură penală naționale, singura sa preocupare era aceea de a aprecia răspunderea penală a persoanei judecate în limitele procedurii în cauză(37).
85. În Hotărârea Navalnyy și Ofitserov împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat această jurisprudență, exprimând în același timp, cu titlu introductiv, numeroase rezerve în cazul în care un acord de recunoaștere a vinovăției este încheiat într‑o procedură în care natura acuzațiilor ar fi justificat, dimpotrivă, ca persoanele coacuzate să fie judecate împreună(38). Ea a arătat astfel că este „esențial” ca autoritatea judiciară să asocieze procedurii de recunoaștere a vinovăției garanții procedurale în măsură să asigure echitatea procedurilor în curs inițiate împotriva persoanelor coacuzate, printre care figurează aceea de a se abține de la orice afirmație susceptibilă să aducă atingere prezumției de nevinovăție(39). Ea a făcut referire în continuare la grila sa de analiză stabilită în Hotărârea Karaman împotriva Germaniei pentru a aprecia termenii înșiși ai acestei motivări.
86. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Navalnyy și Ofitserov împotriva Rusiei, hotărârea pronunțată împotriva lui X în cadrul unei proceduri de recunoaștere a vinovăției menționa că acesta săvârșise infracțiunea reproșată împreună cu alte două persoane. Deși numele acestora făcea obiectul unei anonimizări, hotărârea menționa totuși funcțiile profesionale exercitate de aceste persoane în cadrul guvernului sau al unor întreprinderi importante, precum și rolul lor în săvârșirea infracțiunii respective(40). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat termenii utilizați în această hotărâre, în măsura în care nu exista nicio îndoială în ceea ce privește identitatea persoanelor coacuzate și participarea lor la infracțiunea pentru care fusese condamnat X(41).
3. Contribuțiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului la interpretarea articolului 48 din cartă și a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343
87. Această jurisprudență permite deducerea unui anumit număr de concluzii în ceea ce privește domeniul de aplicare al dreptului la prezumția de nevinovăție consacrat la articolul 48 din cartă și în special în ceea ce privește modalitățile concrete care permit prevenirea și corectarea oricărei referiri publice la vinovăție în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343.
88. Referirile publice trebuie apreciate de la caz la caz, având în vedere împrejurările specifice în care au fost formulate acestea și mai ales natura și contextul procedurii în cauză.
89. Aceste împrejurări pot fi decisive atunci când persoanele coacuzate sunt judecate în cadrul unor proceduri penale distincte, în special atunci când una dintre acestea face obiectul unei proceduri accelerate de recunoaștere a vinovăției.
90. În principiu, autoritatea judiciară trebuie să adopte măsurile apte să garanteze examinarea echitabilă a acuzațiilor reținute împotriva celorlalte persoane acuzate în cadrul procedurii pendinte care li se aplică și trebuie să se abțină, prin urmare, în acordul de recunoaștere a vinovăției, de la orice mențiune sau referire susceptibilă să încalce dreptul la prezumția de nevinovăție al acestora din urmă.
91. Totuși, se poate admite ca acest acord să menționeze participarea la infracțiune a acestor alte persoane coacuzate și să le identifice dacă, în primul rând, aceste mențiuni sunt necesare în scopul încadrării juridice a actului incriminat și al analizei răspunderii penale a persoanei care își recunoaște vinovăția și dacă, în al doilea rând, ele sunt însoțite de o indicare clară a faptului că persoanele coacuzate menționate sunt urmărite separat și că vinovăția lor nu a fost stabilită conform legii.
92. Aceasta înseamnă că autoritatea judiciară trebuie să acorde o atenție decisivă nu numai termenilor utilizați în vederea menționării și a identificării celorlalte persoane acuzate separat, ci și motivării, privită în ansamblu, a acordului de recunoaștere a vinovăției.
93. Pe de o parte, în ceea ce privește termenii utilizați în vederea menționării rolului deținut de celelalte persoane acuzate și a identificării acestora, amintim astfel că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu se opune ca autoritatea judiciară să le identifice prin numele lor complet. Totuși, ea impune în acest caz ca mențiunile respective să fie urmate de o expresie sau de o formulare care să le permită tuturor să înțeleagă că acestea nu sunt necesare pentru a aprecia vinovăția celorlalte persoane acuzate separat, ci numai răspunderea penală a persoanei în cauză(42).
94. Pe de altă parte, este necesar să se realizeze un control al motivării, privită în ansamblu, a acordului de recunoaștere a vinovăției în discuție. Astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia în cadrul observațiilor sale, orice expresie sau formulare asociată menționării și identificării celorlalte persoane acuzate ar fi lipsită de sens în cazul în care alte părți ale raționamentului sau ale analizei juridice ale deciziei ar putea fi înțelese ca o apreciere a vinovăției acestora din urmă.
95. În consecință, având în vedere ansamblul acestor considerații, apreciem că, într‑o situație în care o autoritate judiciară judecă o persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni în participație în cadrul unei proceduri accelerate de recunoaștere a vinovăției, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca această autoritate să menționeze în acordul de recunoaștere a vinovăției participarea la infracțiune a celorlalte persoane acuzate și să le identifice, cu condiția să se asigure, în primul rând, că aceste mențiuni sunt necesare în scopul încadrării juridice a actului incriminat, precum și al analizei răspunderii penale a persoanei care își recunoaște vinovăția și, în al doilea rând, că acestea sunt însoțite de termeni care evidențiază în mod clar că aceste persoane sunt acuzate în cadrul unei proceduri penale distincte și că nu a fost încă pronunțată, conform legii, o hotărâre privind vinovăția lor.
96. Considerăm că este de asemenea important să amintim că Directiva 2016/343 instituie norme minime și că legiuitorul Uniunii permite în mod expres statelor membre să extindă drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat(43). În consecință, această directivă nu se opune ca un stat membru să adopte măsuri cu un nivel de protecție mai ridicat vizând să prevină, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, orice referire susceptibilă să încalce dreptul la prezumția de nevinovăție al persoanelor acuzate în cadrul unei proceduri penale distincte.
97. În speță, este cert că procedura penală inițiată împotriva domnilor AH, PB, CX, KM, PH și MH ca urmare a apartenenței lor prezumate la un grup infracțional organizat a fost disjunsă în urma dorinței exprimate de domnul MH de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției. Se admite de asemenea că celelalte cinci persoane acuzate au consimțit ca domnul MH să încheie acest acord, indicând în același timp că acest consimțământ nu înseamnă că ele își recunosc vinovăția sau că renunță la dreptul de a pleda nevinovate.
98. Reiese astfel din decizia de trimitere că mențiunile referitoare la participarea domnilor AH, PB, CX, KM și PH la săvârșirea infracțiunii și identificarea lor prin numele complet, precum și prin codul numeric personal în cadrul acordului încheiat între procuror și domnul MH rezultă din aplicarea jurisprudenței naționale, care impune ca textul acordului să corespundă în întregime cu cel al actului de acuzare.
99. Această cerință ține de marja de apreciere de care dispun statele membre în ceea ce privește condițiile de adoptare a unui acord precum cel în discuție, având în vedere armonizarea minimă realizată de Directiva 2016/343.
100. Totuși, punerea în aplicare a acestei cerințe necesită adoptarea unor precauții speciale pentru ca acordul încheiat între procuror și domnul MH să nu compromită examinarea echitabilă a acuzațiilor reținute împotriva domnilor AH, PB, CX, KM și PH în cadrul procedurii pendinte care li se aplică și în special să nu încalce dreptul acestora la prezumția de nevinovăție. Astfel, în redactarea sa actuală, acest acord conține mențiuni care, în lipsa oricărei precizări, sunt susceptibile să fie înțelese ca o exprimare prematură a vinovăției acestora.
101. Nu este de competența Curții să formuleze sugestii sau să propună modificări în ceea ce privește termenii utilizați în acordul menționat. Această sarcină revine instanței de trimitere, care este, pe de o parte, singura în măsură să interpreteze dreptul național aplicabil și să țină seama de împrejurările procedurii și, pe de altă parte, singura competentă în vederea omologării acestui acord.
102. Pentru a respecta cerințele prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343, această instanță trebuie să aprecieze măsura în care mențiunile în litigiu sunt necesare în scopul încadrării juridice a actului incriminat și al analizei răspunderii penale a domnului MH. Arătăm în această privință că ea subliniază în decizia sa de trimitere că aceste mențiuni pot avea o mare importanță pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii în discuție.
103. Dacă este cazul, instanța de trimitere este obligată să aprecieze măsura în care mențiunile respective pot fi urmate de o expresie sau de o formulare care să evidențieze în mod clar faptul că domnii AH, PB, CX, KM și PH sunt urmăriți în cadrul unei proceduri penale distincte și că nu a fost încă pronunțată, conform legii, o hotărâre privind vinovăția acestora.
104. În sfârșit, acesteia îi revine sarcina de a se asigura că acordul încheiat între procuror și domnul MH nu cuprinde nicio altă mențiune susceptibilă de a fi înțeleasă ca o exprimare prematură a vinovăției acestor cinci persoane.
V. Concluzie
105. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) după cum urmează:
„Articolul 4 alineatul (1) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, într‑o situație precum cea în discuție, în care o autoritate judiciară națională judecă o persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni în participație în cadrul încheierii unui acord de recunoaștere prealabilă a vinovăției, această autoritate să menționeze în acest acord participarea la infracțiune a celorlalte persoane acuzate separat și să le identifice, cu condiția ca această autoritate să se asigure, în primul rând, că mențiunile respective sunt necesare în scopul încadrării juridice a actului incriminat, precum și al analizei răspunderii penale a persoanei care își recunoaște vinovăția și, în al doilea rând, că acestea sunt însoțite de termeni care evidențiază în mod clar că persoanele respective sunt acuzate în cadrul unei proceduri penale distincte și că nu a fost încă pronunțată, conform legii, o hotărâre privind vinovăția lor.”