HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
24 octombrie 2014(*)
„Clauză compromisorie – Program de acțiune comunitară în domeniul sănătății publice – Contract de finanțare a unui proiect – Acțiune în anulare – Notă de debit – Natura contractuală a litigiului – Act care nu este supus căilor de atac – Inadmisibilitate – Recalificarea acțiunii – Costuri eligibile”
În cauza T‑29/11,
Technische Universität Dresden, cu sediul în Dresda (Germania), reprezentată de G. Brüggen, avocat,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată inițial de W. Bogensberger și de D. Calciu, ulterior de W. Bogensberger și de F. Moro, în calitate de agenți, asistați de R. Van der Hout și de A. Köhler, avocați,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare a notei de debit nr. 3241011712, emisă de Comisie la 4 noiembrie 2010 în vederea rambursării sumei de 55 377,62 euro plătite reclamantei în cadrul unei contribuții financiare în susținerea unui proiect desfășurat în temeiul programului de acțiune comunitară în domeniul sănătății publice (2003-2008),
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din doamna M. E. Martins Ribeiro, președinte, și domnii S. Gervasoni (raportor) și L. Madise, judecători,
grefier: doamna J. Weychert, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 24 iunie 2014,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamanta, Technische Universität Dresden, este o instituție de învățământ superior de drept public.
2 La 21 aprilie 2004, reclamanta a încheiat cu Comisia Comunităților Europene, acționând în numele Comunității Europene, un contract, având numărul de referință 2003114 (SI2.377438) (denumit în continuare „contractul de finanțare”), referitor la finanțarea proiectului „Collection of European Data on Lifestyle Health Determinants – Coordinating Party (LiS)” (denumit în continuare „proiectul”), desfășurat în temeiul programului de acțiune comunitară în domeniul sănătății publice (2003-2008). Durata proiectului era de 24 de luni, de la 15 aprilie 2004 până la 15 aprilie 2006.
3 Contractul de finanțare prevedea acordarea în favoarea reclamantei de subvenții în valoare de 60 % din costul total eligibil estimat al proiectului, în limita unui plafon de 327 150 de euro.
4 Potrivit articolului I.8 primul paragraf din contractul de finanțare, acordarea subvenției era reglementată de clauzele contractului, de normele comunitare aplicabile și, în subsidiar, de dreptul belgian privind acordarea de subvenții. Pe de altă parte, în temeiul articolului I.8 al doilea paragraf din acest contract, beneficiarii puteau formula acțiune împotriva deciziilor Comisiei referitoare la aplicarea clauzelor contractului menționat și la modalitățile punerii sale în aplicare în fața Tribunalului și, în caz de recurs, în fața Curții.
5 Între 14 mai 2004 și 13 decembrie 2006, Comisia a efectuat în favoarea reclamantei trei plăți în cuantum total de 326 555,84 euro. Acest cuantum corespundea unei cote 60 % din costul total declarat al proiectului, acesta din urmă ridicându‑se la 544 259,73 euro.
6 La 16 și la 17 iulie 2007, reclamanta a făcut obiectul unui audit financiar.
7 Prin scrisoarea din 11 ianuarie 2008, Comisia a transmis raportul de audit reclamantei. Acest raport menționa costuri neeligibile în cuantum total de 90 829,47 euro. Acest cuantum corespundea sumei cheltuielilor de personal (46 125,66 euro), a cheltuielilor pentru prestări de servicii (12 918,45 euro), a cheltuielilor administrative (3 030,83 euro) și a cheltuielilor legate de rezerva pentru situații neprevăzute (24 341,17 euro), la care se adăugau costuri indirecte considerate de asemenea neeligibile (4 413,36 euro). Acest cuantum nu includea nicio cheltuială de călătorie, deși din explicațiile cuprinse în raportul menționat reieșea că cheltuielile de călătorie aferente unei întâlniri organizate în Cipru în septembrie 2005, în sumă de 638,04 euro, nu erau eligibile.
8 Urmând recomandarea raportului de audit, Comisia a solicitat reclamantei, în scrisoarea adresată la 11 ianuarie 2008, rambursarea sumei de 54 497,68 euro, acest cuantum corespunzând diferenței dintre ajutorul financiar plătit pe baza costului total declarat de reclamantă și participarea financiară maximă, stabilită, în urma auditului, la suma de 272 058,16 euro. Comisia a invitat reclamanta să prezinte observații cu privire la aceste constatări.
9 Prin scrisoarea din 20 februarie 2008, reclamanta a acceptat să ramburseze 24 763,13 euro, a contestat anumite constatări din raportul de audit și a prezentat Comisiei documente destinate să demonstreze eligibilitatea anumitor cheltuieli considerate neeligibile în raportul menționat.
10 Prin scrisoarea de informare prealabilă din 18 februarie 2009 (denumită în continuare „scrisoarea de informare prealabilă”), după analiza observațiilor și a documentelor depuse de reclamantă, Comisia a ridicat cuantumul neeligibil la 92 296,04 euro. În anexa la această scrisoare, Comisia a precizat că acest cuantum acoperea printre altele cheltuieli de personal (44 156,76 euro), cheltuieli de ședere și de deplasare (3 083,65 euro) și cheltuieli pentru prestări de servicii (13 270,27 euro) și că corespundea unui cuantum total de recuperat de 55 377,62 euro.
11 Prin scrisorile din 13 și din 31 martie 2009, reclamanta a contestat aceste considerații și a prezentat documente suplimentare. Aceasta a acceptat să ramburseze numai suma de 27 309,29 euro.
12 Prin nota de debit nr. 3241011712 din 4 noiembrie 2010 (denumită în continuare „nota de debit”), notificată reclamantei prin scrisoarea din 11 noiembrie 2010, Comisia a solicitat acesteia din urmă rambursarea sumei de 55 377,62 euro înainte de 20 decembrie 2010. Reclamanta a primit această notă la 15 noiembrie 2010.
Procedura și concluziile părților
13 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 ianuarie 2011, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
14 Prin înscris separat depus la grefa Tribunalului la 31 martie 2011, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Reclamanta a depus observații privind această excepție în termenul acordat.
15 Ca urmare a înlocuirii parțiale a judecătorilor Tribunalului, cauza a fost atribuită unui nou judecător raportor. Acesta a fost ulterior repartizat la Camera a doua, căreia prezenta cauză i‑a fost, prin urmare, atribuită.
16 Prin Ordonanța Tribunalului din 20 noiembrie 2013, excepția de inadmisibilitate a fost unită cu fondul și s‑a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.
17 Conform articolului 47 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a considerat că un al doilea schimb de memorii nu era necesar, conținutul dosarului fiind suficient de complet pentru a permite părților să își dezvolte motivele și argumentele în cursul procedurii orale.
18 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale în prezenta cauză și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a invitat părțile să prezinte anumite documente. Părțile au răspuns la această cerere în termenul acordat.
19 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 24 iunie 2014.
20 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea notei de debit;
– respingerea excepției de inadmisibilitate ridicate de Comisie și, în subsidiar, recalificarea prezentei acțiuni ca acțiune de natură contractuală în temeiul articolului 272 TFUE;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
21 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
22 În cadrul ședinței, reclamanta a precizat, drept răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, că, în cazul recalificării acțiunii ca acțiune întemeiată pe articolul 272 TFUE, concluziile sale trebuiau înțelese în sensul că solicita, în esență, Tribunalului să declare eligibilitatea cheltuielilor în cuantum total de 48 971,84 euro pe care Comisia le‑ar fi considerat în mod eronat ca neeligibile, astfel încât creanța Comisiei aferentă acestor cheltuieli ar fi neîntemeiată.
În drept
Cu privire la competența Tribunalului și la admisibilitatea acțiunii
23 Comisia invocă inadmisibilitatea acțiunii în anulare pentru motivul că, în esență, nota de debit nu constituie un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE. Aceasta arată că nota de debit, pe de o parte, se înscrie într‑o relație pur contractuală de care nu poate fi disociată și, pe de altă parte, constituie un act pregătitor pentru o eventuală procedură de recuperare și pentru adoptarea unei decizii în sensul articolului 299 TFUE.
24 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că reclamantul este cel care trebuie să aleagă temeiul juridic al acțiunii sale, nefiind de competența instanței Uniunii Europene să aleagă temeiul juridic cel mai adecvat (Hotărârea din 15 martie 2005, Spania/Eurojust, C‑160/03, Rec., EU:C:2005:168, punctul 35, și Ordonanța din 12 octombrie 2011, Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia, T‑353/10, Rep., EU:T:2011:589, punctul 18).
25 În speță, reclamanta a introdus în mod expres concluzii în anulare în temeiul articolului 263 TFUE. Astfel, pe de o parte, aceasta solicită în mod explicit anularea notei de debit. Pe de altă parte, articolul 263 TFUE este vizat în mai multe rânduri atât în cererea de sesizare a instanței, cât și în observațiile reclamantei cu privire la excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie.
26 Reclamanta a adăugat totuși, în observațiile sale privind excepția de inadmisibilitate și în ședință, că, în ipoteza în care Tribunalul ar considera că acțiunea în anulare este inadmisibilă, această acțiune ar putea fi recalificată ca acțiune întemeiată pe articolul 272 TFUE, pentru care Tribunalul ar fi competent în temeiul clauzei compromisorii cuprinse la articolul I.8 din contractul de finanțare.
27 Comisia se opune unei astfel de recalificări susținând că Tribunalul nu este competent să soluționeze o acțiune introdusă de reclamantă în temeiul articolului 272 TFUE din moment ce articolul I.8 din contractul de finanțare nu poate fi calificat drept clauză compromisorie.
28 În aceste condiții, trebuie să se aprecieze, într‑o primă etapă, admisibilitatea prezentei acțiuni din punctul de vedere al dispozițiilor articolului 263 TFUE, înainte de a examina, dacă este cazul, într‑o a doua etapă, dacă, în ipoteza în care acțiunea în anulare se dovedește inadmisibilă, această acțiune poate fi totuși recalificată ca acțiune întemeiată pe dispozițiile articolului 272 TFUE.
Cu privire la admisibilitatea acțiunii din punctul de vedere al dispozițiilor articolului 263 TFUE
29 Potrivit jurisprudenței, actele adoptate de instituții care se înscriu într‑un cadru pur contractual de care nu pot fi disociate nu figurează, tocmai din cauza naturii lor, printre actele a căror anulare poate fi solicitată în temeiul articolului 263 TFUE (a se vedea Hotărârea din 17 iunie 2010, CEVA/Comisia, T‑428/07 și T‑455/07, Rec., EU:T:2010:240, punctul 52 și jurisprudența citată).
30 Or, din elementele dosarului reiese că nota de debit se înscrie în contextul contractului de finanțare care leagă Comisia de reclamantă, întrucât are drept obiect recuperarea unei creanțe care își găsește fundamentul în clauzele acestui contract.
31 Astfel, în primul rând, nu se contestă faptul că suma de 326 555,84 euro a fost plătită de Comisie reclamantei în temeiul contractului de finanțare. În al doilea rând, nu se contestă nici că Comisia a efectuat, astfel cum îi permite articolul II.19 din acest contract, un audit financiar al reclamantei în ceea ce privește proiectul, la finalul căruia a constatat caracterul neeligibil al unei părți din costurile declarate. În al treilea rând, din articolul II.18.1 din contractul menționat reiese că Comisia este îndreptățită să solicite reclamantei să îi ramburseze orice sumă percepută în mod nejustificat sau a cărei recuperare este justificată în temeiul aceluiași contract, ceea ce a făcut rugând reclamanta, prin trimiterea notei de debit, să îi ramburseze suma de 55 377,62 euro. Nota de debit menționează în mod explicit atât contractul de finanțare, cât și scrisoarea de informare prealabilă și precizează că cererea de rambursare este o urmare a auditului menționat mai sus.
32 Caracterul indisociabil al notei de debit de contextul contractual nu este repus în discuție de argumentele reclamantei.
33 Reclamanta apreciază că relația sa cu Comisia nu poate fi considerată o relație pur contractuală, dat fiind că Comisia s‑a comportat în privința sa ca o autoritate publică, în special emițând o notă de debit prin care se constată o creanță care produce dobânzi și învestită cu formulă executorie, și că reclamanta însăși este desemnată în contractul de finanțare ca „beneficiar”. Reclamanta a adăugat în ședință că, redactând nota de debit, Comisia a ieșit din contextul contractual și a făcut uz de drepturi excesive.
34 Aceste argumente nu pot fi primite.
35 Astfel, mai întâi, relațiile dintre reclamantă și Comisie sunt guvernate de contractul de finanțare, iar Comisia și‑a rezervat în mod explicit, în nota de debit, posibilitatea de a emite ulterior o decizie care constituie titlu executoriu în sensul articolului 299 TFUE. De asemenea, după cum s‑a subliniat la punctele 30 și 31 de mai sus, Comisia s‑a mulțumit, prin emiterea notei de debit, să invoce drepturile pe care le obține din clauzele contractuale care îi permit să solicite rambursarea de către reclamantă a sumelor percepute fără a fi datorate. În schimb, niciunul dintre elementele dosarului nu permite să se considere că, prin adoptarea acestui act, Comisia s‑ar fi comportat, în privința reclamantei, ca o autoritate publică.
36 Ulterior, nici desemnarea reclamantei ca „beneficiar” al subvenției nu permite să se demonstreze că relațiile între aceasta și Comisie nu sunt de natură contractuală și că nota de debit a fost emisă de Comisie acționând, în afara contextului contractual, ca o autoritate publică. Astfel, după cum rezultă din prima pagină a contractului de finanțare, această desemnare corespunde unei simple convenții de scriere. În aceasta este prevăzut că contractul menționat este încheiat între Comisie, acționând în numele Comunității, și reclamantă, „denumită în continuare principalul beneficiar”, precum și beneficiarii asociați, desemnați împreună cu reclamanta ca fiind „beneficiarii”, precizându‑se că acest contract a fost încheiat numai între reclamantă și Comisie.
37 În sfârșit, în măsura în care reclamanta înțelege să susțină că Comisia a adoptat nota de debit în exercitarea prerogativelor sale de putere publică pentru a se prevala de jurisprudența potrivit căreia actul adoptat de o instituție într‑un context contractual trebuie să fie considerat separabil de acesta din urmă atunci când a fost adoptat de această instituție în exercitarea prerogativelor sale de putere publică (a se vedea Ordonanța Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia, punctul 24 de mai sus, EU:T:2011:589, punctul 28 și jurisprudența citată), aceste argumente nu pot fi primite. Astfel, niciun element din dosar nu permite să se concluzioneze că Comisia a acționat utilizându‑și prerogativele de putere publică. În special, după cum s‑a subliniat la punctele 30 și 31 de mai sus, nota de debit are drept unic obiect să valorifice drepturi pe care Comisia le obține din clauzele contractului de finanțare, așa încât nu s‑ar putea pretinde că aceasta a fost adoptată în exercitarea unor prerogative de putere publică.
38 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se concluzioneze, fără a fi nevoie să se examineze dacă, astfel cum susține Comisia, nota de debit constituie un act pur pregătitor, că nota menționată nu figurează printre actele a căror anulare poate fi solicitată instanțelor Uniunii în temeiul articolului 263 TFUE.
39 În consecință, prezenta acțiune este, din punctul de vedere al dispozițiilor articolului 263 TFUE, inadmisibilă.
Cu privire la cererea de recalificare a prezentei acțiuni ca acțiune introdusă în temeiul articolului 272 TFUE
40 Reclamanta consideră totuși că prezenta acțiune poate fi recalificată ca acțiune întemeiată pe articolul 272 TFUE, pentru care Tribunalul este competent în temeiul clauzei compromisorii cuprinse la articolul I.8 din contractul de finanțare.
41 Comisia răspunde că Tribunalul nu poate recalifica prezenta acțiune ca acțiune introdusă în temeiul articolului 272 TFUE, din moment ce contractul de finanțare nu cuprinde nicio clauză compromisorie. Aceasta consideră, în esență, că articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare constituie o simplă reamintire a competenței Tribunalului de a judeca acțiuni în anulare. Potrivit Comisiei, astfel, articolul menționat privește numai acțiunile „beneficiarilor”, iar nu ale părților contractante. Această analiză ar fi confirmată de articolul II.18.5 din contractul de finanțare.
42 În primul rând, în ceea ce privește posibilitatea de a recalifica prezenta acțiune ca acțiune introdusă în temeiul articolului 272 TFUE, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, în situația în care este sesizat cu o acțiune în anulare sau cu o acțiune în despăgubire, deși acțiunea este în realitate de natură contractuală, Tribunalul recalifică acțiunea, în cazul în care sunt întrunite condițiile acestei recalificări (Hotărârea din 19 septembrie 2001, Lecureur/Comisia, T‑26/00, Rec., EU:T:2001:222, punctul 38, Ordonanța din 10 mai 2004, Musée Grévin/Comisia, T‑314/03 și T‑378/03, Rec., EU:T:2004:139, punctul 88, și Hotărârea CEVA/Comisia, punctul 29 de mai sus, EU:T:2010:240, punctul 57).
43 În schimb, în prezența unui litigiu de natură contractuală, Tribunalul se consideră în imposibilitatea de a recalifica o acțiune în anulare fie atunci când voința expresă a reclamantului de a nu își întemeia cererea pe articolul 272 TFUE se opune unei astfel de recalificări, fie atunci când acțiunea nu se întemeiază pe niciun motiv referitor la încălcarea normelor care reglementează raportul contractual în cauză, indiferent dacă este vorba despre clauzele contractuale sau despre dispozițiile reglementării naționale desemnate în contract (a se vedea Hotărârea CEVA/Comisia, punctul 29 de mai sus, EU:T:2010:240, punctul 59 și jurisprudența citată).
44 Din acestea rezultă că recalificarea acțiunii este posibilă în măsura în care voința expresă a reclamantului nu se opune acestei recalificări și în care cel puțin un motiv întemeiat pe încălcarea normelor care reglementează relația contractuală în cauză este invocat în cererea introductivă în conformitate cu dispozițiile articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură. Aceste două condiții sunt cumulative.
45 În speță, pe de o parte, în observațiile sale cu privire la excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie, reclamanta solicită în mod expres recalificarea prezentei acțiuni ca acțiune introdusă în temeiul articolului 272 TFUE.
46 Pe de altă parte, reclamanta invocă, în susținerea acțiunii formulate, două motive, întemeiate, primul, pe o „încălcare a dreptului Uniunii din cauza unei aprecieri a situației de fapt eronate sau inexistente” și, al doilea, pe o încălcare a obligației de motivare.
47 Dacă al doilea motiv este exclusiv întemeiat pe considerații legate de o relație de drept administrativ și este caracteristic unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Ordonanța Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia, punctul 24 de mai sus, EU:T:2011:589, punctele 36 și 37), trebuie să se observe însă că, prin intermediul primului motiv, reclamanta contestă, în esență, neeligibilitatea pentru finanțare de către Uniune a costurilor de personal, a cheltuielilor de ședere și de deplasare, precum și a costurilor legate de prestări de servicii pe care consideră că le‑a prezentat în vederea executării proiectului. Or, eligibilitatea costurilor este definită la articolul II.14 din contractul de finanțare, clauză pe care reclamanta a amintit‑o în expunerea situației de fapt din cererea introductivă. Prin urmare, chiar dacă reclamanta nu se referă în mod explicit la articolul II.14 menționat în cadrul expunerii primului motiv, argumentele invocate în susținerea acestuia din urmă nu pot fi înțelese altfel decât ca punând în discuție, în esență, aprecierile efectuate de Comisie cu privire la clauza menționată. În cele din urmă, drept răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, Comisia nu a contestat că, prin acest motiv, reclamanta îi reproșa că nu și‑a respectat obligațiile contractuale.
48 În aceste condiții, conform jurisprudenței amintite la punctele 42 și 43 de mai sus, prezenta acțiune trebuie recalificată ca acțiune întemeiată pe articolul 272 TFUE.
49 În al doilea rând, trebuie totuși amintit că Tribunalul este competent să se pronunțe, în primă instanță, numai asupra litigiilor de natură contractuală cu care este sesizat de persoane fizice sau juridice în temeiul unei clauze compromisorii. În lipsa unei astfel de clauze, acesta și‑ar extinde competența jurisdicțională dincolo de litigiile a căror soluționare îi este rezervată în mod limitativ (Ordonanța din 3 octombrie 1997, Mutual Aid Administration Services/Comisia, T‑186/96, Rec., EU:T:1997:149, punctul 47, și Ordonanța din 8 februarie 2010, Alisei/Comisia, T‑481/08, Rep., EU:T:2010:32, punctul 58).
50 Competența instanțelor Uniunii pentru soluționarea, în temeiul unei clauze compromisorii, a unui litigiu privitor la un contract se apreciază, potrivit jurisprudenței, prin raportare doar la prevederile articolului 272 TFUE și la conținutul clauzei înseși (Hotărârea din 8 aprilie 1992, Comisia/Feilhauer, C‑209/90, Rec., EU:C:1992:172, punctul 13). Această competență este derogatorie de la dreptul comun și, prin urmare, trebuie să fie interpretată în mod restrictiv (Hotărârea din 18 decembrie 1986, Comisia/Zoubek, 426/85, Rec., EU:C:1986:501, punctul 11). Astfel, Tribunalul nu se poate pronunța cu privire la un litigiu contractual decât în cazul exprimării voinței părților de a‑i atribui această competență [a se vedea Hotărârea din 16 septembrie 2013, GL2006 Europe/Comisia, T‑435/09, Rec., (Extras), EU:T:2013:439, punctul 38 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța Mutual Aid Administration Services/Comisia, punctul 49 de mai sus, EU:T:1997:149, punctul 46].
51 În consecință, Tribunalul nu este competent să judece prezenta acțiune, astfel cum a fost recalificată la punctul 48 de mai sus, decât în măsura în care contractul de finanțare conține o clauză compromisorie care îi conferă competență în această privință. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă contractul menționat cuprinde o astfel de clauză.
52 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, întrucât tratatul nu prevede nicio formulă specială care să fie utilizată într‑o clauză compromisorie, orice formulă care arată că părțile au intenția de a sustrage eventualele lor diferende din competența instanțelor naționale pentru a le supune instanțelor Uniunii trebuie considerată suficientă pentru a determina competența acestora din urmă în temeiul articolului 272 TFUE (Hotărârea din 17 martie 2005, Comisia/AMI Semiconductor Belgium și alții, C‑294/02, Rec., EU:C:2005:172, punctul 50).
53 În speță, contractul de finanțare cuprinde un articol I.8 care este intitulat „Law applicable and competent court” (Dreptul aplicabil și instanța competentă). Potrivit celui de al doilea paragraf al acestei clauze, „beneficiarii pot formula acțiune împotriva deciziilor Comisiei referitoare la aplicarea clauzelor [acestui] contract și la modalitățile punerii sale în aplicare în fața [Tribunalului] și, în caz de recurs, în fața [Curții]”.
54 Așadar, clauza cuprinsă la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare desemnează Tribunalul ca instanța de prim rang competentă pentru orice acțiune formulată de un beneficiar în sensul contractului de finanțare (denumit în continuare „beneficiar”) (a se vedea punctul 36 de mai sus) împotriva unor decizii ale Comisiei referitoare la aplicarea contractului și la modalitățile punerii sale în aplicare.
55 Desigur, având în vedere modul său de redactare, folosirea termenilor „beneficiari” și „decizii ale Comisiei”, precum și caracterul nereciproc al clauzei cuprinse la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare, care nu învestește Tribunalul cu nicio competență pentru acțiuni care pot fi formulate în contextul acestui contract de Comisie, redactarea acestei clauze este diferită de cea a clauzelor compromisorii obișnuite și poate conduce, astfel cum Comisia a recunoscut de altfel în ședință, la confuzie întrucât amintește controlul de legalitate operat în temeiul acțiunii în anulare instituite la articolul 263 TFUE.
56 Cu toate acestea, oricât de regretabilă ar fi ambiguitatea generată de redactarea atipică a clauzei cuprinse la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare, este necesar să se considere că, contrar celor susținute de Comisie, aceste caracteristici nu sunt de natură să împiedice calificarea acestei clauze drept clauză compromisorie.
57 În această privință, este necesar să se arate mai întâi că titlul articolului I.8 din contractul de finanțare, și anume „Law applicable and competent court”, indică de la bun început că obiectul clauzei cuprinse în al doilea paragraf al acestuia este să desemneze instanța competentă pentru a soluționa litigiile referitoare la contractul menționat.
58 Astfel, prevăzând că beneficiarii pot formula în fața Tribunalului acțiune în primă instanță împotriva deciziilor Comisiei referitoare la aplicarea clauzelor contractului de finanțare și la modalitățile punerii sale în aplicare, articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare învestește Tribunalul, conform articolului 272 TFUE, cu competența de a judeca acțiunile beneficiarilor în cadrul unor litigii legate de contractul menționat.
59 În continuare, este necesar să se arate că, conform articolului I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare, acțiunile susceptibile de a fi formulate în primă instanță în fața Tribunalului de către beneficiari privesc deciziile Comisiei referitoare la aplicarea contractului de finanțare și la modalitățile punerii sale în aplicare, astfel cum reiese chiar din modul de redactare al acestei clauze.
60 Așadar, se încadrează în această clauză decizii luate de Comisie în temeiul clauzelor contractului și care sunt inseparabile de relația contractuală, precum nota de debit în discuție în prezenta procedură.
61 Pe de o parte deci, contrar susținerilor Comisiei, clauza cuprinsă la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare nu poate fi considerată ca simplă amintire a competenței Tribunalului de a judeca acțiuni în anulare formulate în temeiul articolului 263 TFUE.
62 Astfel, în afara faptului că această clauză nu menționează deloc articolul 263 TFUE, reiese din jurisprudența citată la punctul 29 de mai sus că actele adoptate de instituții care se înscriu într‑un cadru pur contractual de care nu pot fi disociate nu figurează, tocmai din cauza naturii lor, printre actele a căror anulare poate fi solicitată în temeiul articolului 263 TFUE.
63 Or, din moment ce clauza cuprinsă la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare acoperă, după cum reiese din cuprinsul punctelor 59 și 60 de mai sus, tocmai acțiunile care pot fi formulate împotriva unor decizii sau acte precum cele prevăzute la punctul 62 de mai sus, interpretarea sugerată de Comisie potrivit căreia articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare ar constitui o simplă reamintire a acțiunii în anulare în temeiul articolului 263 TFUE ar determina o extindere, pe cale contractuală, a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în anulare consacrate la articolul 263 TFUE și interpretate de jurisprudență, deși aceste condiții sunt de ordine publică (a se vedea Ordonanța din 15 aprilie 2010, Makhteshim‑Agan Holding și alții/Comisia, C‑517/08 P, EU:C:2010:190, punctul 54 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 15 decembrie 2010, Albertini și alții/Parlamentul European, T‑219/09 și T‑326/09, Rep., EU:T:2010:519, punctul 56 și jurisprudența citată) și nu pot, în consecință, să fie lăsate la dispoziția părților.
64 Pe de altă parte, contrar argumentelor prezentate de Comisie în ședință, este necesar să se constate că, având în vedere considerațiile care figurează la punctele 59 și 60 de mai sus, ar fi contrar textului clauzei cuprinse la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare să se considere că domeniul de aplicare al acestei clauze este limitat la acțiunile împotriva deciziilor care pot fi adoptate de Comisie în temeiul articolului 299 TFUE.
65 În această privință, este important să se adauge că deciziile care ar putea fi luate în temeiul articolului 299 TFUE sunt vizate în mod specific la articolul II.18.5 din contractul de finanțare, citat de Comisie. Acesta informează beneficiarii cu privire la faptul că rambursarea eventualelor plăți nedatorate poate fi solicitată pe baza unei decizii executorii în temeiul articolului 299 TFUE și că această decizie poate fi atacată cu acțiune la Tribunal. Or, în afara faptului că respectivul articol II.18.5 din contractul de finanțare nu face nicio mențiune cu privire la articolul I.8 al doilea paragraf din același contract, este necesar să se arate că Comisia nu a explicat în ce mod articolul II.18.5 din contractul de finanțare ar confirma lectura restrictivă a articolului I.8 al doilea paragraf din respectivul contract pe care ea o efectuează. Dimpotrivă, existența acestei clauze specifice, la articolul II.18.5 din acest contract, referitoare la actele executorii, confirmă, a contrario, că noțiunea „decizie referitoare la aplicarea clauzelor contractului” care figurează la articolul I.8 al doilea paragraf din același contract nu se referă la astfel de acte executorii care pot fi disociate de relația contractuală.
66 În sfârșit, în ceea ce privește terminologia utilizată la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare, mai precis, termenii „decizie” și „beneficiar”, precum și caracterul unilateral al clauzei cuprinse la articolul menționat, trebuie amintit că, după cum reiese din jurisprudența citată la punctul 52 de mai sus, orice formulă care arată că părțile au intenția de a sustrage eventualele lor diferende din competența instanțelor naționale pentru a le supune instanțelor Uniunii trebuie considerată suficientă pentru a determina competența acestora din urmă în temeiul articolului 272 TFUE. În consecință, contrar argumentelor invocate de Comisie în această privință, redactarea articolului I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare nu se opune calificării sale drept clauză compromisorie.
67 Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se concluzioneze, pe de o parte, că prezenta acțiune trebuie recalificată ca acțiune introdusă în temeiul articolului 272 TFUE și, pe de altă parte, că Tribunalul are competența de a se pronunța cu privire la această acțiune conform articolului 272 TFUE și clauzei compromisorii cuprinse la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare.
Cu privire la temeinicia acțiunii
68 În susținerea acțiunii formulate, astfel cum a fost recalificată, reclamanta invocă două motive, întemeiate, în esență, primul, pe o apreciere eronată a situației de fapt cu nerespectarea clauzelor contractului de finanțare și, al doilea, pe o încălcare a obligației de motivare.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o apreciere eronată a situației de fapt cu nerespectarea clauzelor contractului de finanțare
69 În cadrul primului motiv, reclamanta reproșează Comisiei că a considerat anumite costuri, în cuantum total de 48 971,84 euro, neeligibile. Este vorba, în primul rând, de cheltuieli de personal, în valoare de 44 156,76 euro, în al doilea rând, de cheltuieli de ședere și de deplasare, în valoare de 638,04 euro și, respectiv, de 1 354,08 euro și, în al treilea rând, de costurile prestărilor de servicii, în valoare de 2 822,96 euro.
70 Comisia contestă temeinicia acestui motiv. Aceasta consideră în special că ar fi fost îndreptățită să solicite reclamantei rambursarea sumei totale de 55 490,39 euro.
– Observații introductive
71 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unui principiu fundamental care guvernează ajutoarele financiare ale Uniunii, aceasta nu poate subvenționa decât cheltuielile care au fost într‑adevăr efectuate. În consecință, pentru ca Comisia să își poată exercita rolul de control, beneficiarii unor asemenea ajutoare trebuie să dovedească realitatea costurilor imputate proiectelor subvenționate, furnizarea de informații fiabile de către acești beneficiari fiind indispensabilă pentru buna funcționare a sistemului de control și de probă instituit pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de acordare a ajutorului. Prin urmare, pentru justificarea atribuirii unei subvenții specifice nu este suficient să se dovedească faptul că proiectul a fost realizat. Beneficiarul ajutorului trebuie, în plus, să dovedească faptul că a efectuat cheltuielile declarate conform condițiilor stabilite pentru acordarea ajutorului respectiv, întrucât numai cheltuielile corespunzător justificate pot fi considerate eligibile. Obligația acestuia de respectare a condițiilor financiare stabilite constituie chiar una dintre obligațiile sale esențiale și, prin aceasta, condiționează atribuirea ajutorului financiar (Hotărârea din 22 mai 2007, Comisia/IIC, T‑500/04, Rep., EU:T:2007:146, punctul 94; a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comunità montana della Valnerina/Comisia, C‑240/03 P, Rec., EU:C:2006:44, punctele 69, 76, 78, 86 și 97).
72 Întrucât acordarea subvenției, așa cum reiese din articolul I.8 primul paragraf din contractul de finanțare, este reglementată de clauzele contractuale, de normele de drept comunitar aplicabile și, în subsidiar, de dreptul belgian referitor la acordarea de subvenții, este important să se sublinieze că principiul amintit la punctul 71 de mai sus este reflectat în clauzele acestui contract referitoare la modalitățile de acordare a finanțării. Astfel, reiese în special din articolele I.4.2-I.4.5, I.5 și II.15.2-II.15.4 din contractul menționat că reclamanta este obligată să prezinte Comisiei, în diferite stadii ale proiectului, deconturi ale costurilor eligibile efectuate în mod real, Comisia putând, dacă este cazul, să solicite comunicarea de informații și de documente suplimentare. Pe baza documentelor prevăzute la articolul II.15.4 din contractul de finanțare, în special a decontului final al costurilor eligibile efectuate în mod real, Comisia determină, conform articolului II.17 din acest contract și sub rezerva unor informații primite ulterior în cadrul unui audit realizat în temeiul articolului II.19 din același contract, cuantumul definitiv al subvenției.
73 În acest context, trebuie să se sublinieze de asemenea că, în ceea ce privește criteriile care determină eligibilitatea costurilor, articolul II.14.1 din contractul de finanțare stipulează următoarele:
„Pentru a putea fi considerate costuri eligibile ale acțiunii, costurile trebuie să corespundă următoarelor criterii generale:
– să fie în legătură cu obiectul contractului și să fie prevăzute în bugetul previzional care îi este anexat;
– să fie necesare pentru realizarea acțiunii care face obiectul contractului;
– să fie rezonabile și justificate și să respecte principiile bunei gestiuni financiare, în special al rentabilității și al raportului calitate/preț;
– să fie generate în cursul acțiunii, astfel cum este definită la articolul I.2.2 din contract;
– să fie efectuate în mod real de către beneficiari, să fie înregistrate în contabilitățile lor în conformitate cu principiile contabile care le sunt aplicabile și să fi făcut obiectul declarațiilor prevăzute de legile fiscale și sociale aplicabile;
– să fie identificabile și controlabile.
Procedurile de contabilitate și de control intern ale beneficiarilor trebuie să permită o corespondență directă între, pe de o parte, costurile și încasările declarate în temeiul acțiunii și, pe de altă parte, actele contabile și documentele justificative aferente acestora.”
74 În plus, articolul II.14.2 din contractul de finanțare definește costurile directe eligibile după cum urmează:
„Costurile directe eligibile ale acțiunii sunt costurile care, cu respectarea condițiilor de eligibilitate definite la articolul II.14.1, pot fi identificate ca fiind costuri specifice ale acțiunii direct legate de realizarea sa și care pot face obiectul unei imputări directe. Sunt eligibile printre altele următoarele costuri directe, în măsura în care răspund unor criterii definite la alineatul anterior:
– costurile pentru personalul alocat proiectului, respectiv salariile reale majorate cu contribuțiile la asigurările sociale și alte costuri statutare care intră în remunerație, cu condiția ca acestea să nu depășească ratele medii practicate în mod obișnuit de beneficiar în politica sa de remunerare;
– cheltuielile de călătorie și de ședere ale personalului care participă la acțiune, în măsura în care corespund practicilor obișnuite ale beneficiarilor în materie de cheltuieli de deplasare sau nu depășesc baremele aprobate anual de Comisie;
– […]”
75 Temeinicia primului motiv trebuie examinată în lumina acestor observații.
– Cu privire la cheltuielile de personal
76 Argumentele reclamantei privesc cheltuielile de personal referitoare la, pe de o parte, domnii C. S. și J. S. (44 100 euro) și, pe de altă parte, la doamna H. (56,76 euro).
77 În primul rând, în ceea ce privește cheltuielile de personal referitoare la domnii C. S. și J. S., reclamanta susține că Comisia le‑a considerat în mod eronat ca neeligibile. Ea apreciază, în esență, că a dovedit participarea acestor colaboratori la proiect prin comunicarea publicațiilor lor, a rezumatelor lucrărilor lor, a suplimentelor la „Final Technical Implementation Report” (Raport final de execuție tehnică) și a lucrărilor de susținere la prezentări, pe care reclamanta le‑a transmis Comisiei în urma raportului de audit și pe care de asemenea le‑a adăugat la cererea sa introductivă.
78 Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.
79 Este necesar să se arate că nici argumentele invocate de reclamantă, nici documentele prezentate de aceasta nu sunt de natură să dovedească participarea domnilor C. S. și J. S. la proiect.
80 Primo, ansamblul publicațiilor domnilor C. S. și J. S. transmise de reclamantă datează din 2008. Or, chiar dacă, potrivit articolului I.1.4 din contractul de finanțare, proiectul curgea de la 15 aprilie 2004 la 15 aprilie 2006, iar, potrivit articolului II.14.1 din acest contract, costurile eligibile trebuiau să fi fost generate în cursul duratei de viață a proiectului, reclamanta nu a dovedit că lucrările de pregătire a acestor publicații fuseseră efectuate în perioada de realizare a proiectului menționat. În plus, din aceste publicații nu reiese că, după cum susține reclamanta, apariția lor a fost întârziată din cauza sistemului de evaluare a contribuțiilor autorilor de către confrații acestora. Astfel, pe de o parte, se precizează în mod explicit cu privire la prima publicație că aceasta a fost depusă pentru publicare la 8 februarie 2008, acceptată la 10 aprilie 2008 și publicată la 6 mai același an. Pe de altă parte, în ceea ce privește celelalte publicații ale acelorași autori, anexate la cererea introductivă, trebuie arătat că acestea nu cuprind nicio indicație în ceea ce privește data de depunere pentru publicare, iar singura mențiune a datei publicării, în anul 2008, este insuficientă pentru a constata că publicațiile menționate au fost pregătite în cursul duratei de viață a proiectului.
81 Secundo, pe de o parte, astfel cum afirmă în mod întemeiat Comisia, rezumatele lucrărilor domnilor C. S. și J. S. au fost întocmite la 8 februarie 2008, adică la o dată ulterioară finalului proiectului. Or, dacă faptul, invocat de reclamantă, că dovezile participării colaboratorilor menționați au fost considerate insuficiente în raportul de audit permite cu siguranță să se justifice transmiterea unor noi elemente de probă după finalul proiectului, acesta nu este de natură să justifice, contrar pretențiilor reclamantei, dovedirea lor a posteriori, la doi ani după finalul menționat. Pe de altă parte, aceste rezumate de lucrări se limitează să reia lista publicațiilor vizate la punctul 80 de mai sus, adăugând totodată că domnii C. S. și J. S. ar fi participat la proiect în calitate de experți. Or, în plus față de faptul că, după cum s‑a constatat la punctul 80 de mai sus, pregătirea acestor publicații în cursul duratei proiectului nu a fost dovedită, o asemenea listă și mențiunea participării domnilor C. S. și J. S. în calitate de experți sunt, din cauza generalității lor și în lipsa oricărei precizări cu privire la modul în care aceste persoane au participat la proiect, precum și a oricărei probe concrete a acestei participări, insuficiente.
82 Tertio, suplimentele la „Final Technical Implementation Report” au fost semnate la 24 și, respectiv, la 25 martie 2009. Aceste documente se limitează să furnizeze, în esență, trei indicații, după cum se arată în continuare. Mai întâi, domnii C. S. și J. S. ar fi fost implicați în realizarea proiectului în calitate de experți, precizându‑se că ar fi „în mod vădit imposibil” să se realizeze un proiect de anvergură europeană, precum proiectul, fără a beneficia de o expertiză științifică în domeniile medicinii interne și al farmacoterapiei, precum și în domeniile farmaciei, al farmacologiei și al nutriției clinice. În continuare, domnii C. S. și J. S. ar fi fost implicați în pregătirea lucrărilor, printre care în special publicațiile menționate mai sus. În sfârșit, domnii C. S. și J. S. ar fi oferit sfaturi în timpul discuțiilor. În temeiul acestor două ultime indicații, aceste documente fac trimitere la diferite pagini ale „Interim Technical Implementation Report” (Raport intermediar de execuție tehnică) și al „Final Technical Implementation Report”.
83 Or, pe de o parte, pentru motivele expuse la punctul 81 de mai sus, aceste indicații generale și ulterioare finalului proiectului sunt insuficiente pentru a dovedi participarea efectivă a domnilor C. S. și J. S. la proiectul menționat. Pe de altă parte, în măsura în care aceste documente suplimentare fac trimitere la cele două rapoarte menționate la punctul 82 de mai sus, trebuie să se observe că aceste rapoarte nu figurează în dosarul prezentei cauze, astfel încât Tribunalul nu este în măsură să verifice temeinicia afirmațiilor reclamantei în această privință.
84 Quarto, documentele comunicate de reclamantă în legătură cu „lucrările de susținere la prezentări” efectuate de domnii C. S. și J. S. nu fac nicio mențiune cu privire la aceste persoane și nu sunt, așadar, de natură să dovedească participarea acestora din urmă la proiect.
85 În plus, din documentele dosarului reiese că nici domnul C. S., nici domnul J. S. nu au participat la întâlnirea pe care reclamanta a organizat‑o, în cadrul proiectului, în septembrie 2005 în Cipru.
86 În consecință, întrucât reclamanta nu a dovedit participarea efectivă a domnilor C. S. și J. S. la proiect, cheltuielile de personal care îi privesc trebuie considerate neeligibile.
87 Pe de altă parte, din moment ce obiecțiunile și probele prezentate de reclamantă în scrisorile sale din 13 și din 31 martie 2009 adresate Comisiei au fost repetate în fața Tribunalului și înlăturate la punctele 80-84 de mai sus, argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia a omis să ia în considerare aceste elemente nu este de natură să repună în discuție caracterul neeligibil al cheltuielilor de personal referitoare la domnii C. S. și J. S.
88 În al doilea rând, reclamanta susține că Comisia nu a invocat, cu ocazia calculării cuantumului total neeligibil, neeligibilitatea cheltuielilor de personal, în cuantum de 56,76 euro, referitoare la doamna H.
89 Comisia răspunde că deși cheltuielile de personal referitoare la doamna H. au fost considerate eligibile, trebuie, în schimb, să se adauge un cuantum de 2 025,67 euro la totalul cheltuielilor de personal neeligibile. Întrucât acest din urmă cuantum, constatat în raportul de audit, nu a fost contestat de reclamantă, cuantumul total de 44 156,76 euro stabilit în scrisoarea de informare prealabilă nu ar fi exhaustiv.
90 În această privință, primo, trebuie constatat că reclamanta și Comisia sunt de acord în ceea ce privește faptul că cheltuielile de personal referitoare la doamna H., în cuantum de 56,76 euro, sunt eligibile.
91 Secundo, argumentul Comisiei întemeiat pe faptul că cuantumul total de 44 156,76 euro stabilit în scrisoarea de informare prealabilă nu era exhaustiv este inoperant. Astfel, chiar presupunând că Comisia ar fi fost îndreptățită să solicite rambursarea unui cuantum al cheltuielilor de personal superior celui care figurează în nota de debit, această împrejurare nu ar fi de natură să invalideze concluzia potrivit căreia în mod eronat Comisia a considerat alte cheltuieli, și anume cheltuielile de personal referitoare la doamna H., neeligibile.
92 Reiese că prezenta critică trebuie primită în măsura în care privește cheltuielile de personal referitoare la doamna H. și înlăturată în rest.
– Cu privire la cheltuielile de ședere și de deplasare
93 Reclamanta contestă caracterul neeligibil, pe de o parte, al cheltuielilor de ședere în cuantum de 638,04 euro și, pe de altă parte, al cheltuielilor de deplasare în valoare de 1 354,08 euro.
94 În primul rând, reclamanta consideră că a dovedit cheltuielile de ședere a 20 de participanți la întâlnirea din Cipru. În consecință, Comisia, care nu ar fi luat în considerare elementele înaintate de aceasta, ar fi considerat în mod eronat că cheltuielile de ședere în cuantum de 638,04 euro nu erau eligibile. Reclamanta se prevalează, în această privință, de mai multe documente anexate la cererea sa introductivă.
95 Comisia contestă temeinicia acestei argumentări.
96 Din raportul de audit reiese că reclamanta a declarat cheltuieli de ședere în cuantum total de 9 598,04 euro. Comisia a estimat, pe baza datelor referitoare la traseele cu avionul, că 14 persoane petrecuseră, în total, 56 de zile în Cipru. Înmulțind acest număr de zile cu diurna în Cipru (160 de euro), aceasta a considerat că numai un cuantum de 8 960 de euro era eligibil. Prin urmare, Comisia a considerat, atât în raportul de audit, cât și în scrisoarea de informare prealabilă, că diferența dintre aceste cuantumuri (638,04 euro) nu era eligibilă.
97 Potrivit articolului II.14.1 a cincea liniuță din contractul de finanțare, pentru a putea fi calificate eligibile, costurile trebuie, printre altele, să fi fost efectuate în mod real de către beneficiar.
98 Or, primo, lista participanților înscriși la întâlnirea din Cipru, care menționa numele a 20 de persoane, nu este suficientă nici pentru a stabili că toate aceste persoane au participat în mod real la această întâlnire, nici, a fortiori, pentru a stabili că costurile șederii lor au fost efectiv suportate de reclamantă. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, astfel cum indică în mod întemeiat Comisia, copia listei transmise de reclamantă cuprinde ea însăși o mențiune manuscrisă din care reiese că patru persoane nu au transmis cerere de rambursare a cheltuielilor de călătorie. Pe de altă parte, în cererea sa introductivă, reclamanta menționează că „[c]heltuielile de ședere pentru această întâlnire cuprind și persoane care nu s‑au prezentat”.
99 Secundo, în ceea ce privește celelalte două documente furnizate de reclamantă, care justifică suportarea de către aceasta a cheltuielilor de punere la dispoziție a unei săli de reuniune, precum și a cheltuielilor de hotel ale profesorului K., în valoare de 1 010 euro și, respectiv, de 1 843,96 euro, este necesar să se observe că, astfel cum susține Comisia, aceste justificative nu sunt de natură să stabilească numărul de participanți efectivi la întâlnirea din Cipru. Pe de altă parte, nu reiese din argumentele reclamantei că aceasta solicită în prezent luarea în considerare a cheltuielilor de punere la dispoziție a sălii de reuniune și a cheltuielilor de hotel cu titlu de costuri eligibile.
100 În consecință, reclamanta nu prezintă niciun element care să permită stabilirea caracterului eligibil al cheltuielilor de ședere în valoare de 638,04 euro. În aceste condiții, argumentul întemeiat pe faptul că Comisia nu ar fi ținut seama de observațiile și de probele prezentate în această privință de reclamantă în scrisoarea adresată la 31 martie 2009 trebuie înlăturat pentru aceleași motive precum cele enunțate la punctul 87 de mai sus.
101 În al doilea rând, reclamanta consideră că a dovedit caracterul eligibil al cheltuielilor de deplasare în valoare de 1 354,08 euro prin prezentarea cărților de îmbarcare a patru colaboratori.
102 În această privință, este suficient să se constate că din înscrisurile Comisiei reiese că aceasta recunoaște caracterul eligibil al cheltuielilor de deplasare în valoare de 1 354,08 euro, după cum de altfel a confirmat în mod explicit în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal în ședință.
103 Reiese că prezenta critică trebuie admisă în măsura în care privește cheltuielile de deplasare și înlăturată în rest.
– Cu privire la costurile prestărilor de servicii
104 În ceea ce privește costurile prestărilor de servicii, reclamanta invocă, pe de o parte, că cheltuielile de tipărire a articolului „Public Health responses to extreme weather events” („Intervenții de sănătate publică în cazul unor fenomene meteorologice extreme”, denumit în continuare „articolul «Public Health responses»”) au fost finanțate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) doar cu suma de 3 522,86 euro, astfel cum reiese din extrasul de cont pe care l‑a prezentat, astfel încât suma rămasă, de 2 471,14 euro, este eligibilă. Pe de altă parte, calcularea de către Comisie a costurilor neeligibile ar fi eronată, din moment ce cuantumul inițial, fixat la 12 918,45 euro în raportul de audit, a fost modificat în scrisoarea de informare prealabilă la 13 270,27 euro fără ca această majorare să fie explicată.
105 Comisia răspunde că costurile prestărilor de servicii sunt neeligibile pentru 12 918,45 euro, inclusiv cuantumul de 2 471,14 euro, pe care reclamanta îl consideră eligibil, din moment ce acest cuantum este de neînțeles și insuficient dovedit.
106 În primul rând, în ceea ce privește diferența dintre cuantumurile neeligibile pentru prestări de servicii menționate în raportul de audit (12 918,45 euro) și în scrisoarea de informare prealabilă (13 270,27 euro), trebuie amintit că Comisia, în memoriul său în apărare, își întemeiază argumentația pe un cuantum total ineligibil al costurilor menționate de 12 918,45 euro. În consecință, Comisia admite, după cum a confirmat de altfel în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, că diferența dintre cele două cuantumuri, și anume 351,82 euro, este eligibilă.
107 Prin urmare, trebuie admis argumentul invocat în această privință de reclamantă și să se constate eligibilitatea, cu titlu de cheltuieli pentru prestări de servicii, a unui cuantum de 351,82 euro.
108 În al doilea rând, în ceea ce privește cheltuielile de tipărire a articolului „Public Health responses”, trebuie arătat că elementele dosarului prezentei cauze, și anume acordul încheiat de reclamantă cu OMS pentru executarea lucrărilor referitoare la articolul menționat și un extras de cont care atestă primirea de către reclamantă a sumei de 3 522,86 euro, nu sunt de natură să determine caracterul eligibil al cuantumului de 2 471,14 euro.
109 Astfel, aceste documente permit numai să se constate că reclamanta trebuia, în temeiul acordului pe care îl încheiase cu OMS pentru executarea lucrărilor referitoare la articol, printre altele, să redacteze articolul „Public Health responses” și să îl prezinte la European Journal of Public Health (Revista Europeană de Sănătate Publică) și că aceasta a primit suma de 3 522,86 euro din partea OMS. În schimb, aceste documente nu permit să se stabilească nici modul în care această sumă a fost utilizată, nici faptul că restul de costuri de 2 471,14 euro au fost suportate efectiv de reclamantă.
110 Or, potrivit articolului II.14.1 din contractul de finanțare, pentru a fi eligibile, costurile trebuie nu numai să fie efectiv suportate de beneficiar, ci în plus, după cum arată în mod întemeiat Comisia, să fie identificabile și controlabile.
111 În plus, potrivit aceleiași clauze, pentru a fi eligibile, costurile trebuie să fie în legătură cu obiectul contractului de finanțare. Or, nu reiese din documentele furnizate de reclamantă că redactarea articolului „Public Health responses” s‑a înscris efectiv în proiectul finanțat prin contractul menționat.
112 În consecință, în ceea ce privește costurile prestărilor de servicii, trebuie să fie declarat eligibil un cuantum de 351,82 euro și să se înlăture în rest critica invocată de reclamantă.
113 Ținând seama de considerațiile care precedă, este necesar să se constate că reclamanta a demonstrat, în cadrul primului motiv, eligibilitatea unui cuantum total de 1 762,66 euro, acest cuantum corespunzând sumei cheltuielilor de personal pentru doamna H. (56,76 euro), anumitor cheltuieli de deplasare (1 354,08 euro) și anumitor costuri pentru prestări de servicii (351,82 euro).
114 Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentația Comisiei potrivit căreia ar fi fost îndreptățită să solicite din partea reclamantei rambursarea unui cuantum total de 55 490,39 euro, și anume un cuantum mai mare decât cel solicitat în nota de debit.
115 Astfel, această argumentație este inoperantă pentru aceleași motive precum cele expuse la punctul 91 de mai sus.
116 În plus, chiar presupunând că prin această argumentație Comisia înțelege să sesizeze Tribunalul cu o cerere reconvențională și că Tribunalul este, în pofida formulării clauzei compromisorii, competent să se pronunțe cu privire la această cerere, având în vedere jurisprudența potrivit căreia, în sistemul căilor de atac al Uniunii, competența de a soluționa cererea principală implică pe aceea de a soluționa orice cerere reconvențională introdusă în cursul aceleiași proceduri care derivă din același act sau fapt ce constituie obiectul cererii introductive (a se vedea Ordonanța din 27 mai 2004, Comisia/IAMA Consulting, C‑517/03, EU:C:2004:326, punctul 17 și jurisprudența citată), această cerere reconvențională ar fi, în orice caz, inadmisibilă în raport cu cerințele articolului 46 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură. Astfel, o asemenea cerere nu reiese cu claritatea necesară nici din înscrisurile Comisiei, nici din observațiile prezentate de aceasta din urmă în ședință și nu este deloc susținută de argumente și de elemente de probă care să pună Tribunalul în măsură să aprecieze temeinicia sa și să permită reclamantei să își pregătească apărarea.
117 Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se admită în parte primul motiv, în măsura în care urmărește să determine caracterul eligibil al cheltuielilor de personal pentru doamna H. (56,76 euro), al anumitor cheltuieli de deplasare (1 354,08 euro) și al anumitor costuri pentru prestări de servicii (351,82 euro), și să fie respins în rest.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare
118 În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta susține că nota de debit este viciată de o lipsă de motivare.
119 Comisia contestă temeinicia acestui motiv.
120 Obligația de motivare a cărei încălcare o invocă reclamanta este impusă Comisiei în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE. Ea nu vizează însă decât modalitățile de acțiune unilaterale ale acestei instituții. Prin urmare, obligația respectivă nu este impusă Comisiei în temeiul contractului de finanțare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 mai 2004, Distilleria Palma/Comisia, T‑154/01, Rec., EU:T:2004:154, punctul 46).
121 În consecință, motivul întemeiat pe insuficiența motivării este inoperant în cadrul unei acțiuni introduse în temeiul articolului 272 TFUE, din moment ce o eventuală încălcare a acestei obligații nu are implicații în privința obligațiilor care îi revin Comisiei în temeiul contractului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2009, Comisia/Burie Onderzoek en Advies, T‑179/06, EU:T:2009:171, punctele 117 și 118, și Hotărârea din 11 decembrie 2013, EMA/Comisia, T‑116/11, Rep., EU:T:2013:634, atacată cu recurs, punctul 275).
122 Această concluzie nu este invalidată de argumentul reclamantei potrivit căruia, în temeiul jurisprudenței, având în vedere faptul că o decizie de reducere a cuantumului unei contribuții financiare a Uniunii determină consecințe grave pentru beneficiarul acestei contribuții, din motivarea acestei decizii trebuie să reiasă în mod clar motivele care justifică reducerea contribuției în raport cu cuantumul inițial autorizat (Hotărârea din 17 septembrie 2003, Stadtsportverband Neuss/Comisia, T‑137/01, Rec., EU:T:2003:232, punctul 53). Astfel, această jurisprudență nu este pertinentă în speță, din moment ce, spre deosebire de prezenta cauză, contribuția financiară în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Stadtsportverband Neuss/Comisia, citată anterior (EU:T:2003:232), nu fusese acordată în temeiul unui contract, ci în temeiul unei decizii luate de Comisie în urma unei cereri în acest sens a Stadtsportverband Neuss, iar Tribunalul era sesizat în cauza menționată cu o acțiune în anulare a deciziei Comisiei prin care se dispunea o restituire parțială a respectivei contribuții financiare.
123 Rezultă că al doilea motiv invocat de reclamantă trebuie înlăturat ca fiind inoperant.
124 Având în vedere toate considerațiile precedente, acțiunea trebuie să fie admisă în parte, în măsura în care urmărește constatarea eligibilității cheltuielilor de personal pentru doamna H. (56,76 euro), a anumitor cheltuieli de deplasare (1 354,08 euro) și a anumitor costuri pentru prestări de servicii (351,82 euro), și respinsă în rest.
Cu privire la cheltuielile de judecată
125 Articolul 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
126 În speță, reclamanta a cerut, în ședință, ca Comisia să suporte, în orice situație și chiar în cazul respingerii acțiunii, toate cheltuielile de judecată, din moment ce formularea ambiguă a articolului I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare o indusese în eroare cu privire la căile de contestare în justiție de care dispunea.
127 Cu toate acestea, trebuie amintit că reclamanta își întemeiase inițial acțiunea pe dispozițiile articolului 263 TFUE și că numai drept răspuns la excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie aceasta s‑a prevalat de clauza care figurează la articolul I.8 al doilea paragraf din contractul de finanțare, solicitând Tribunalului să recalifice acțiunea ca acțiune întemeiată pe articolul 272 TFUE. Rezultă că formularea ambiguă a clauzei, oricât de regretabilă ar fi, nu a fost deloc la originea introducerii acțiunii, întemeiată inițial pe dispozițiile articolului 263 TFUE. În cele din urmă, clauza menționată nu a împiedicat deloc recalificarea acestei acțiuni ca acțiune întemeiată pe articolul 272 TFUE și aprecierea de către Tribunal a temeiniciei sale.
128 În aceste condiții, întrucât reclamanta a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a concluziilor sale, se impune, conform articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri, conform concluziilor Comisiei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Cheltuielile de personal pentru doamna H., în valoare de 56,76 euro, unele cheltuieli de deplasare, în valoare de 1 354,08 euro, și unele costuri pentru prestări de servicii, în valoare de 351,82 euro, efectuate de Technische Universität Dresden în cadrul executării contractului, având numărul de referință 2003114 (SI2.377438), referitor la finanțarea proiectului „Collection of European Data on Lifestyle Health Determinants – Coordinating Party (LiS)”, desfășurat în temeiul programului de acțiune comunitară în domeniul sănătății publice (2003-2008), sunt eligibile, astfel încât creanța Comisiei Europene aferentă acestor cuantumuri și înscrisă în nota de debit nr. 3241011712 din 4 noiembrie 2010 este neîntemeiată.
2) Respinge în rest acțiunea.
3) Obligă Technische Universität Dresden la plata cheltuielilor de judecată.
Martins Ribeiro | Gervasoni | Madise |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 24 octombrie 2014.
Semnături