HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi extinsă)

31 ianuarie 2024(*)

„Răspundere extracontractuală – Mediu – Directiva (UE) 2019/904 – Interdicție de introducere pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Absența unei distincții între produsele fabricate din plastic oxodegradabile și produsele fabricate din plastic oxobiodegradabile – Evaluarea impactului – Egalitate de tratament – Proporționalitate”

În cauza T‑745/20,

Symphony Environmental Technologies plc, cu sediul în Borehamwood (Regatul Unit),

Symphony Environmental Ltd, cu sediul în Borehamwood,

reprezentate de P. Selley, solicitor, J. Holmes, KC, și J. Williams, barrister‑at‑law,

reclamante,

împotriva

Parlamentului European, reprezentat de L. Visaggio, C. Ionescu Dima și W. Kuzmienko, în calitate de agenți,

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de A. Maceroni și M. Moore, în calitate de agenți,

și

Comisiei Europene, reprezentată de R. Lindenthal și L. Haasbeek, în calitate de agenți,

pârâte,

TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă),

compus din domnii Van der Woude, președinte, D. Spielmann, V. Valančius, I. Gâlea (raportor) și T. Tóth, judecători,

grefier: doamna I. Kurme, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

în urma ședinței din 20 martie 2023,

având în vedere, ca urmare a încetării funcției domnului judecător Valančius la 26 septembrie 2023, articolul 22 și articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea întemeiată pe articolul 268 TFUE, reclamantele, Symphony Environmental Technologies plc și Symphony Environmental Ltd, solicită repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a adoptării articolului 5 și a considerentului (15) al Directivei (UE) 2019/904 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iunie 2019 privind reducerea impactului anumitor produse din plastic asupra mediului (JO 2019, L 155, p. 1), în măsura în care interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil, prevăzută la acest articol 5 și în considerentul (15) menționat, se aplică plasticului oxobiodegradabil.

I.      Istoricul cauzei

2        Reclamantele sunt societăți stabilite în Regatul Unit care au ca obiect de activitate dezvoltarea, producția și comercializarea anumitor produse din plastic specializate, precum și a aditivilor și a preamestecurilor utilizate la fabricarea acestor produse.

3        Un preamestec este un compus alcătuit din mai multe substanțe chimice încorporate într‑un suport polimer, care este furnizat, sub formă de granule, producătorilor de produse plastice, care îl încorporează în polimerii pe care îi utilizează pentru fabricarea produselor lor.

4        Unul dintre preamestecurile produse de reclamante, pe care îl comercializează sub marca d2w (denumit în continuare „preamestecul d2w”), conține un aditiv despre care acestea pretind că ar favoriza degradarea abiotică a plasticului în care a fost încorporat, iar ulterior biodegradarea sa, odată ce durata sa de viață utilă a expirat.

5        Materiale plastice oxodegradabile înseamnă, potrivit definiției reținute la articolul 3 punctul 3 din Directiva 2019/904, un material din plastic la care s‑au adăugat unul sau mai mulți aditivi care, prin oxidare, duc la fragmentarea acestuia în microfragmente sau la descompunerea sa chimică.

6        Potrivit articolului 3 punctul 16 din directiva menționată, un material plastic biodegradabil este un material plastic care poate face obiectul descompunerii fizice sau biologice, astfel încât să se descompună în final în dioxid de carbon, biomasă și apă.

7        Potrivit reclamantelor, aditivul conținut în preamestecul d2w ar permite plasticului în care a fost încorporat să se fragmenteze, sub efectul oxidării, în resturi (oxodegradare) a căror masă moleculară ar fi suficient de redusă pentru a putea fi asimilate de microorganisme (biodegradare). În opinia reclamantelor, acest aditiv ar permite, așadar, plasticului în care a fost încorporat să se transforme în materiale biodegradabile.

8        La 5 iunie 2019 a fost adoptată Directiva 2019/904.

9        Potrivit considerentului (15) al acestei directive:

„[…] Restricțiile privind introducerea pe piață menționate în prezenta directivă ar trebui să acopere, de asemenea, produsele fabricate din materiale plastice oxodegradabile, deoarece respectivul tip de plastic nu se biodegradează în mod corect și, prin urmare, contribuie la poluarea mediului cu microplastice, nu este compostabil, afectează în mod negativ reciclarea materialelor plastice convenționale și nu aduce beneficii de mediu dovedite. […]”

10      Articolul 5 din Directiva 2019/904, intitulat „Restricții privind introducerea pe piață”, prevede:

„Statele membre interzic introducerea pe piață a produselor din plastic de unică folosință enumerate în partea B din anexă și a produselor fabricate din materiale plastice oxodegradabile.”

II.    Concluziile părților

11      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        constatarea faptului că este angajată răspunderea extracontractuală a Parlamentului European, a Consiliului Uniunii Europene și a Comisiei Europene, în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE și/sau al articolului 41 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), prin adoptarea articolului 5 și a considerentului (15) al Directivei 2019/904, în măsura în care aceste dispoziții se aplică plasticului oxobiodegradabil;

–        obligarea Parlamentului, a Consiliului și a Comisiei la despăgubirea acestora corespunzător valorii prejudiciului suferit, inclusiv a oricărui prejudiciu suplimentar care ar surveni în cursul prezentei proceduri, și/sau a prejudiciului previzibil probabil, precum și la plata de dobânzi, în cuantumul și la rata determinate în cursul procedurii;

–        în subsidiar, obligarea Parlamentului, a Consiliului și a Comisiei să prezinte Tribunalului, într‑un termen rezonabil de la data pronunțării hotărârii în prezenta cauză, calculul despăgubirilor convenit între părți sau, în lipsa unui acord între părți, să le oblige să prezinte, în același termen, propunerile lor exprimate în cifre;

–        în orice caz, obligarea Parlamentului, a Consiliului și a Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

12      Parlamentul și Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

13      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă în ceea ce o privește și, în orice caz, ca nefondată;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

III. În drept

14      Prin prezenta acțiune, reclamantele solicită repararea prejudiciului pe care consideră că l‑au suferit ca urmare a interdicției introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904, în măsura în care interdicția menționată se aplică produselor fabricate din plastic pe care ele îl califică drept oxobiodegradabil. Plasticul oxobiodegradabil ar fi un tip de plastic căruia adăugarea unui aditiv prooxidant, precum cel conținut în preamestecul lor d2w, i‑ar permite să se biodegradeze mult mai rapid decât plasticul oxodegradabil. Prin faptul că nu au făcut distincție între plasticul oxodegradabil și plasticul oxobiodegradabil și au extins, eventual, la produsele fabricate pe baza celui din urmă interdicția produselor fabricate pe baza celui dintâi, cele trei instituții în cauză ar fi încălcat în mod suficient de grav mai multe norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor. Procedând astfel, acestea ar fi cauzat un prejudiciu reclamantelor. În opinia acestora, ar exista o legătură de cauzalitate suficient de directă între acest prejudiciu și comportamentul nelegal al instituțiilor respective.

15      Cele trei instituții în cauză susțin că niciuna dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii Europene nu este îndeplinită și solicită respingerea acțiunii. Acestea arată în special că nu trebuie să se distingă între plasticul oxodegradabil și plasticul oxobiodegradabil. În opinia lor, acești doi termeni desemnează unul și același tip de plastic, și anume un plastic convențional în care a fost încorporat un aditiv care accelerează, sub efectul oxidării, fragmentarea sau descompunerea sa chimică în resturi foarte mici. Acest tip de plastic nu s‑ar biodegrada în mod corespunzător într‑un termen rezonabil.

A.      Cu privire la cererea de omitere față de public a anumitor date

16      Prin înscris separat depus la grefa Tribunalului la 21 decembrie 2020, reclamantele au introdus o cerere de omitere față de public a anumitor date, în conformitate cu articolul 66 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, pentru a asigura protecția secretului comercial în ceea ce privește propriile lor date și date care aparțin unor terți.

17      Prin înscris separat depus la grefa Tribunalului la 23 iunie 2021, reclamantele au introdus o a doua cerere de omitere față de public a anumitor date, în conformitate cu articolul 66 din Regulamentul de procedură. Această cerere se referă la datele menționate în replicile lor și urmărește, la rândul său, să asigure protecția secretului comercial în ceea ce privește propriile lor date și date care aparțin unor terți.

18      Prin aceste cereri, reclamantele solicită în esență omiterea următoarelor tipuri de date:

–        consecințele pentru clienții lor ale interdicției de introducere pe piață a produselor din plastic oxodegradabil, astfel cum rezultă în special din declarațiile agenților lor;

–        evaluarea cuantumului prejudiciului pretins suferit ca urmare a interdicției menționate, precum și datele care stau la baza acestei evaluări, cu alte cuvinte, în special evoluția pierderilor și a profiturilor acestora, a cotelor lor de piață și a valorii acțiunilor lor;

–        textul unor standarde europene, americane, britanice și internaționale privind biodegradarea, oxodegradarea și compostarea plasticului, precum și un lexic privind degradarea și biodegradarea plasticului.

19      Contrar cererii de omitere a primelor două categorii de date menționate la punctul 18 de mai sus, care vizează, potrivit reclamantelor, protejarea propriilor date, cererea de omitere a celei de a treia categorii de date ar urmări protejarea unor date cu privire la care terții ar deține drepturi de proprietate.

20      În această privință, trebuie amintit că, pentru a concilia publicitatea hotărârilor judecătorești cu dreptul la protecția datelor cu caracter personal și a secretului comercial, instanța trebuie să caute, în împrejurările fiecărei spețe, justul echilibru, având în vedere și dreptul publicului de a avea acces, în conformitate cu principiile prevăzute la articolul 15 TFUE, la hotărârile judecătorești (Hotărârea din 27 aprilie 2022, Sieć Badawcza Łukasiewicz – Port Polski Ośrodek Rozwoju Technologii/Comisia, T‑4/20, EU:T:2022:242, punctul 29).

21      În speță, datele care se încadrează în primele două categorii menționate la punctul 18 de mai sus nu figurează în prezenta hotărâre.

22      În ceea ce privește datele care fac parte din a treia categorie, în prezenta hotărâre nu figurează decât cele menționate de asemenea într‑un studiu publicat pe site‑ul Comisiei, și anume studiul realizat de Eunomia Research Consulting Ltd pentru Direcția Generală Mediu a Comisiei, intitulat „The Impact of the Use of «Oxo‑degradable» Plastic on the Environment” („Impactul utilizării plasticului «oxodegradabil» asupra mediului” din aprilie 2017 (denumit în continuare „studiul Eunomia”). Întrucât datele menționate în acest studiu sunt deja publice, omiterea lor nu este necesară pentru protecția secretului comercial, contrar celor pretinse de reclamante.

23      Prin urmare, nu există un motiv legitim pentru admiterea cererilor reclamantelor.

B.      Observație introductivă

24      Înainte de a analiza admisibilitatea și fondul acțiunii, trebuie făcută o observație terminologică.

25      Plasticul la care s‑a adăugat un aditiv prooxidant, precum cel conținut în preamestecul d2w, este calificat în mod diferit de părțile în litigiu. Reclamantele îl califică drept „plastic oxobiodegradabil”, care trebuie diferențiat, în opinia lor, de plasticul oxodegradabil, care se biodegradează mult mai lent. Parlamentul utilizează de asemenea în înscrisurile sale expresia „plastic oxobiodegradabil”, dar are grijă să precizeze că această expresie desemnează plasticul pe care reclamantele îl pretind biodegradabil, pretenție pe care el nu o susține. Consiliul utilizează expresia „plastic CAP” pentru a desemna plasticul „care conține aditivi prooxidanți”. Comisia se referă la plasticul „oxo(bio)degradabil”, sugerând, prin utilizarea parantezelor, îndoielile sale cu privire la caracterul biodegradabil al acestui tip de plastic.

26      Alegerea expresiei utilizate pentru a desemna tipul de plastic în cauză nu este neutră întrucât poate implica o luare de poziție cu privire la caracterul biodegradabil al acestui tip de plastic. Prin urmare, în prezenta hotărâre trebuie utilizat termenul cel mai neutru posibil. În consecință, cu excepția pasajelor care reiau argumentele părților, în care va fi păstrată terminologia aleasă de acestea, și a trimiterilor la articolul 5 din Directiva 2019/904, în care va fi folosită expresia „plastic oxodegradabil” utilizată în articolul menționat, expresia utilizată va fi cea de „plastic care conține un aditiv prooxidant”.

C.      Cu privire la admisibilitate

27      Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Comisia susține că acțiunea este inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva sa.

28      Comisia, susținută de Consiliu, arată că nelegalitatea interdicției de introducere pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904, nu îi este imputabilă. Aceasta arată că, pe de o parte, conform articolului 192 alineatul (1) TFUE, Directiva 2019/904 nu a fost adoptată de ea, ci de Parlament și de Consiliu, potrivit procedurii legislative ordinare, și, pe de altă parte, interdicția menționată nu figura în propunerea pe care a prezentat‑o Parlamentului și Consiliului la 28 mai 2018 [COM(2018) 340 final – 2018/0172(COD), denumită în continuare „propunerea de directivă”], ci a fost introdusă printr‑un amendament al Parlamentului, la care Consiliul și‑a dat acordul. Comisia subliniază de asemenea că nu își putea retrage propunerea, condițiile unei astfel de retrageri nefiind îndeplinite în speță.

29      În sfârșit, în opinia Comisiei, nici faptul că a deschis și ulterior a pus capăt procedurii de restricționare în temeiul articolelor 68-73 din Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH), de înființare a Agenției Europene pentru Produse Chimice, de modificare a Directivei 1999/45/CE și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 1488/94 al Comisiei, precum și a Directivei 76/769/CEE a Consiliului și a Directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE și 2000/21/CE ale Comisiei (JO 2006, L 396, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 60, p. 3, denumit în continuare „Regulamentul REACH”), nici faptul, presupunând că este dovedit, că evaluarea impactului este deficitară și că nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile în materie de cercetare și de apreciere a probelor nu au ca efect imputarea în sarcina sa a interdicției de introducere pe piață prevăzute la articolul 5 din Directiva 2019/904.

30      Reclamantele contestă această inadmisibilitate.

31      Potrivit jurisprudenței, în timp ce acțiunile în anulare și în constatarea abținerii de a acționa urmăresc sancționarea nelegalității unui act obligatoriu din punct de vedere juridic sau a lipsei unui astfel de act, acțiunea în despăgubiri are ca obiect cererea de reparare a unui prejudiciu care decurge dintr‑un act sau dintr‑un comportament ilicit imputabil unei instituții sau unui organ al Uniunii (Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 55, și Hotărârea din 23 mai 2019, Steinhoff și alții/BCE, T‑107/17, EU:T:2019:353, punctul 51).

32      În consecință, întrucât Directiva 2019/904 este, conform articolului 294 TFUE, adoptată de Parlament și de Consiliu, nu prezintă importanță neadoptarea de către Comisie a unui act obligatoriu din punct de vedere juridic. Astfel, pentru a se considera că Comisia a angajat sau a contribuit la angajarea răspunderii Uniunii, este suficient să îi fie imputabil un act ilicit, chiar neobligatoriu din punct de vedere juridic, sau un comportament ilicit.

33      Desigur, un asemenea act sau comportament nu poate fi identificat în propunerea de directivă. Astfel, propunerea menționată prevedea, la articolul 5, numai că „[s]tatele membre interzic introducerea pe piață a produselor din plastic de unică folosință enumerate în partea B din anexă”, partea B din anexa amintită nefăcând nicio referire la plasticul oxodegradabil.

34      Cu toate acestea, reclamantele reproșează Comisiei comportamentul prin care, în cadrul compromisului interinstituțional din 19 decembrie 2018, aceasta a indicat că „accept[a] toate amendamentele” aduse propunerii sale de directivă. În această privință trebuie precizat că amendamentul nr. 83 propus de Parlament la propunerea de directivă, la 24 octombrie 2018 [COM(2018) 0340 – C8‑0218/2018 – 2018/0172(COD), denumit în continuare „amendamentul Parlamentului”], este cel care a introdus în propunerea menționată interzicerea produselor din plastic oxodegradabil. Cele trei instituții în cauză s‑au înțeles apoi, în cadrul compromisului amintit, să includă acest amendament în textul viitoarei directive. În aceste condiții, Comisia a indicat că acceptă toate amendamentele.

35      Reclamantele reproșează de asemenea Comisiei că, printr‑o scrisoare din 30 aprilie 2019 (denumită în continuare „scrisoarea din 30 aprilie 2019”), a solicitat Agenției Europene pentru Produse Chimice (ECHA) să pună capăt procedurii de restricționare în curs în fața acesteia referitor la plasticul care conține un aditiv prooxidant. Potrivit reclamantelor, dacă ECHA ar fi finalizat această procedură și în special dacă ar fi întocmit un dosar, după cum prevede articolul 69 alineatul (1) din Regulamentul REACH, elementele suplimentare aduse astfel la cunoștința celor trei instituții în cauză le‑ar fi determinat să adopte în privința plasticului care conține un aditiv prooxidant alte măsuri decât o interdicție de introducere pe piață sau chiar să nu adopte nicio măsură.

36      În sfârșit, reclamantele reproșează Comisiei că s‑a abținut să efectueze o evaluare a impactului cu privire în mod specific la plasticul care conține un aditiv prooxidant și la produsele fabricate din acest tip de plastic, precum și că nu a căutat sau nu a ținut seama de elemente de probă pertinente cu privire la acest plastic și la riscul pe care îl prezenta pentru mediu și pentru sănătatea umană. În opinia reclamantelor, odată aflate în posesia unor elemente suplimentare, cele trei instituții în cauză și‑ar fi modificat aprecierea.

37      Aspectul dacă comportamentele menționate la punctele 34-36 de mai sus sunt nelegale și cel dacă, în lipsa unor astfel de comportamente, Parlamentul și Consiliul ar fi interzis totuși introducerea pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant se referă la determinarea faptului generator al răspunderii și a legăturii de cauzalitate dintre acest fapt generator și prejudiciul invocat. Or, aspectele care se raportează la examinarea condițiilor necesare pentru punerea în aplicare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, precum stabilirea faptului generator și a legăturii de cauzalitate, au legătură cu examinarea fondului prezentei acțiuni și, din acest motiv, nu au incidență asupra aprecierii admisibilității sale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 23 mai 2019, Steinhoff și alții/BCE, T‑107/17, EU:T:2019:353, punctele 42-47).

38      Prin urmare, trebuie înlăturată argumentația Comisiei prin care se urmărește ca acțiunea să fie declarată inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva sa.

D.      Cu privire la fond

39      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, în materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor.

40      Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii este subordonată îndeplinirii unui ansamblu de condiții, și anume existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între încălcarea obligației care revine autorului actului și prejudiciul suferit de părțile vătămate (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 32 și jurisprudența citată).

41      În cazul în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, acțiunea trebuie respinsă în totalitate, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții ale răspunderii extracontractuale a Uniunii. În plus, instanța Uniunii nu este obligată să examineze aceste condiții într‑o ordine determinată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctele 13, 63 și 64, și Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană, C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctul 148).

42      În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, Curtea a precizat că o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor este dovedită atunci când implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția în cauză a limitelor impuse puterii sale de apreciere, elementele care trebuie luate în considerare în această privință fiind în special gradul de claritate și de precizie al normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorității Uniunii (Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 30, și Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 33).

43      În această privință, este necesar, în contextul prezentei spețe, să se precizeze că o eventuală încălcare suficient de gravă a normelor de drept în cauză trebuie să se întemeieze pe o nerespectare vădită și gravă a limitelor puterii largi de apreciere de care dispune legiuitorul Uniunii în exercitarea competențelor în domeniul mediului în temeiul articolelor 191 și 192 TFUE. Astfel, exercitarea acestei puteri discreționare implică, pe de o parte, necesitatea ca legiuitorul Uniunii să anticipeze și să evalueze evoluțiile ecologice, științifice, tehnice și economice cu caracter complex și incert și, pe de altă parte, evaluarea comparativă și arbitrajul efectuat de acest legiuitor între diferitele obiective, principii și interese prevăzute la articolul 191 TFUE (Hotărârea din 2 martie 2010, Arcelor/Parlamentul și Consiliul, T‑16/04, EU:T:2010:54, punctul 143).

44      Trebuie să se aprecieze, mai întâi, dacă prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii este îndeplinită.

45      În această privință, reclamantele invocă cinci motive de nelegalitate, întemeiate pe încălcarea suficient de gravă, în primul rând, a articolelor 68-73 din Regulamentul REACH, în al doilea rând, a punctelor 12 și 14-16 din Acordul interinstituțional între Parlament, Consiliu și Comisie privind o mai bună legiferare din 13 aprilie 2016 (JO 2016, L 123, p. 1, denumit în continuare „Acordul interinstituțional”), în al treilea rând, a principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE, și a articolului 191 TFUE, precum și pe erori vădite de apreciere, în al patrulea rând, a principiului general al egalității de tratament și, în al cincilea rând, a articolelor 16 și 17 și a articolului 41 alineatul (1) din cartă și a articolului 49 TFUE.

1.      Cu privire la primul motiv de nelegalitate, întemeiat pe încălcarea articolelor 68-73 din Regulamentul REACH

46      Prin intermediul primului motiv de nelegalitate, reclamantele susțin că interdicția introducerii pe piață a produselor din plastic oxodegradabil, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904, a fost adoptată eludând procedura de restricționare prevăzută la articolele 68-73 din Regulamentul REACH. Ele subliniază în această privință că o procedură de restricționare era în curs în fața ECHA atunci când, fără a ține seama în vreun fel de aceasta, Parlamentul a adoptat amendamentul care a adăugat produsele din plastic oxodegradabil la cele a căror introducere pe piață era interzisă de propunerea de directivă. Procedura menționată ar fi fost încă în curs când Parlamentul și Consiliul au ajuns la un acord cu privire la acest amendament și când Parlamentul a adoptat o rezoluție legislativă care prelua amendamentul în cauză.

47      În consecință, în opinia reclamantelor, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 a fost adoptată fără ca cele trei instituții în cauză să aprecieze în mod adecvat dacă plasticul oxodegradabil prezintă pentru sănătatea umană sau pentru mediu un „risc inacceptabil […] care trebuie abordat la nivelul [Uniunii]”, fără ca acestea să „ia în considerare impactul socioeconomic al restricției, inclusiv existența alternativelor”, astfel cum impune articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul REACH, și fără ca ele însele să fie invitate să adreseze ECHA observațiile lor, în temeiul articolului 69 alineatul (6) din același regulament. Prin urmare, adoptarea interdicției menționate ar fi prematură și nelegală.

48      În opinia reclamantelor, prin eludarea procedurii de restricționare prevăzute la articolele 68-73 din Regulamentul REACH, în condițiile în care numai ECHA este competentă din punct de vedere tehnic să cerceteze și să stabilească dacă plasticul oxodegradabil și plasticul oxobiodegradabil sunt sau nu justificate din punctul de vedere al mediului, cele trei instituții în cauză au săvârșit o încălcare suficient de gravă a articolelor 68-73 din Regulamentul REACH. În sfârșit, reclamantele subliniază că regulamentul menționat conferă drepturi particularilor, din moment ce articolul 69 alineatul (1) din acesta prevede că ECHA invită toate părțile interesate să prezinte observații cu privire la dosarele și la restricțiile propuse, precum și să îi comunice o analiză socioeconomică.

49      Parlamentul, Consiliul și Comisia contestă argumentația reclamantelor.

50      În această privință, trebuie precizat că, potrivit articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul REACH, în cazul în care producerea, utilizarea sau introducerea pe piață a unei substanțe prezintă un risc inacceptabil pentru sănătatea umană sau pentru mediu, care trebuie abordat la nivelul Uniunii, producerea, utilizarea și introducerea pe piață amintite pot face obiectul unor restricții. Aceste restricții sunt înscrise în anexa XVII la regulamentul menționat.

51      În acest scop, articolul 69 din Regulamentul REACH permite Comisiei să invite ECHA să întocmească un dosar. Dacă din acest dosar reiese că este necesară o acțiune la nivelul Uniunii, ECHA propune restricții în termen de 12 luni de la primirea solicitării Comisiei. Dosarul este publicat atunci pe site‑ul internet al ECHA, însoțit de propunerile de restricționare formulate de aceasta, iar părțile interesate sunt invitate să comunice ECHA observațiile lor.

52      Dosarul face apoi obiectul, în termen de 9 luni de la publicarea sa, al unui aviz al Comitetului pentru evaluarea riscurilor din cadrul ECHA și, în termen de 12 luni de la publicarea sa, al unui aviz al Comitetului pentru analiză socioeconomică din cadrul ECHA, potrivit articolelor 70 și 71 din Regulamentul REACH. Aceste două avize sunt transmise Comisiei și publicate pe site‑ul internet al ECHA, în conformitate cu articolul 72 din regulamentul menționat.

53      În cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul REACH, Comisia elaborează un proiect de modificare a anexei XVII la acest regulament, în temeiul articolului 73 alineatul (1) din acesta. Decizia definitivă se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control, potrivit articolului 73 alineatul (2) și articolului 133 alineatul (4) din același regulament.

54      În speță, o astfel de procedură a fost inițiată, însă nu a fost finalizată.

55      Astfel, prin scrisoarea din 22 decembrie 2017, Comisia a invitat ECHA să întocmească un dosar privind materialele plastice oxodegradabile, în conformitate cu articolul 69 alineatul (1) din Regulamentul REACH. Comisia și ECHA s‑au înțeles ulterior să amâne prezentarea dosarului menționat la sfârșitul lunii iulie 2019 pentru a permite părților interesate să comunice ECHA informații suplimentare, după cum arată un e‑mail trimis reclamantelor de un agent al ECHA la 30 octombrie 2018. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 35 de mai sus, Comisia a solicitat ulterior ECHA, prin scrisoarea din 30 aprilie 2019, să pună capăt pregătirii dosarului în cauză pentru motivul că nu mai era necesară o intervenție în temeiul Regulamentului REACH deoarece, la 19 decembrie 2018, a fost găsit un compromis interinstituțional, în cadrul elaborării Directivei privind reducerea impactului anumitor produse din plastic asupra mediului, pentru a interzice introducerea pe piață a produselor din plastic oxodegradabil.

56      După cum indică preambulul Directivei 2019/904, urmând, așadar, procedura legislativă ordinară, prevăzută la articolul 294 TFUE, a fost adoptată interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil.

57      Reclamantele susțin că, prin adoptarea interdicției prevăzute la articolul 5 din Directiva 2019/904 fără a aștepta finalizarea procedurii de restricționare în curs, cele trei instituții în cauză au eludat articolele 68-73 din Regulamentul REACH. Interdicția menționată ar fi fost adoptată prematur și nelegal, fără ca ECHA, care, spre deosebire de instituțiile respective, dispune de o expertiză științifică în materie, să poată aduce la cunoștința acestora elementele pe care le‑ar fi reunit și fără să le asculte pe reclamante. Un asemenea comportament ar constitui o încălcare suficient de gravă a articolelor 68-73 din Regulamentul REACH, articole care ar avea ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

58      O asemenea argumentație nu poate fi urmată întrucât, pe de o parte, nu a fost săvârșită nicio încălcare a articolelor 68-73 din Regulamentul REACH și, pe de altă parte, articolele menționate nu constituie norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

59      În primul rând, nu se poate considera că interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil trebuia adoptată în conformitate cu procedura de restricționare prevăzută la articolele 68-73 din Regulamentul REACH.

60      Astfel, Directiva 2019/904 a fost adoptată în conformitate cu procedura legislativă ordinară prevăzută la articolul 294 TFUE. În plus, preambulul acestei directive arată că ea are ca temei juridic articolul 192 alineatul (1) TFUE. Or, acest articol prevede că Parlamentul și Consiliul hotărăsc în conformitate cu procedura menționată.

61      În plus, articolul 2 alineatul (4) din Regulamentul REACH prevede că acest regulament „se aplică fără a aduce atingere […] legislației [Uniunii] privind mediul […], inclusiv” mai multe directive pe care le enumeră. Acest regulament rezervă, așadar, în mod expres aplicarea actelor de drept al Uniunii referitoare la protecția mediului. Este adevărat că Directiva 2019/904 nu figurează printre dispozițiile enumerate la articolul 2 alineatul (4) din Regulamentul REACH. Cu toate acestea, adoptarea acestei directive este ulterioară celei a regulamentului menționat. În plus, utilizarea termenului „inclusiv” indică faptul că enumerarea care figurează la acest articol nu este exhaustivă.

62      În al doilea rând, nu se poate considera nici că cele trei instituții în cauză erau obligate, dacă nu să urmeze procedura de restricționare în temeiul articolelor 68-73 din Regulamentul REACH, cel puțin să aștepte rezultatul procedurii de restricționare în curs pentru adoptarea interdicției prevăzute la articolul 5 din Directiva 2019/904.

63      Astfel, prerogativa de inițiativă legislativă recunoscută Comisiei de articolul 17 alineatul (2) TUE și de articolul 289 TFUE implică faptul că revine acesteia sarcina de a decide dacă prezintă sau nu o propunere de act legislativ și de a determina obiectul, finalitatea și conținutul acestei propuneri (Hotărârea din 6 septembrie 2017, Slovacia și Ungaria/Consiliul, C‑643/15 și 647/15, EU:C:2017:631, punctul 146).

64      În plus, puterea legislativă rezervată Parlamentului și Consiliului la articolul 14 alineatul (1) și la articolul 16 alineatul (1) TUE implică faptul că revine exclusiv acestor instituții sarcina de a stabili conținutul unui act legislativ (Hotărârea din 21 iunie 2018, Polonia/Parlamentul și Consiliul, C‑5/16, EU:C:2018:483, punctul 84).

65      Prin urmare, a constrânge Comisia, Parlamentul și Consiliul să aștepte finalizarea procedurii de restricționare prevăzute la articolele 68-73 din Regulamentul REACH pentru a adopta propunerea de directivă și, respectiv, amendamentul care introduce în această propunere interdicția de introducere pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil ar echivala cu limitarea puterii de inițiativă legislativă a celei dintâi și a puterii legislative a celor din urmă.

66      În al treilea rând, legalitatea Directivei 2019/904 nu poate fi examinată în raport cu Regulamentul REACH.

67      Astfel, potrivit jurisprudenței, legalitatea internă a unui act al Uniunii nu poate fi examinată în raport cu un alt act al Uniunii cu același rang normativ, cu excepția cazului în care a fost adoptat în aplicarea acestui din urmă act sau dacă se prevede în mod expres, în unul dintre cele două acte, că unul primează asupra celuilalt (Hotărârea din 22 februarie 2022, Stichting Rookpreventie Jeugd și alții, C‑160/20, EU:C:2022:101, punctul 38).

68      Or, din articolul 289 alineatele (1) și (3) TFUE reiese că reprezintă acte legislative actele juridice adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară. Acesta este cazul Directivei 2019/904, astfel cum s‑a arătat la punctul 56 de mai sus. În ceea ce privește Regulamentul REACH, acesta are ca temei juridic articolul 95 CE, care prevedea aplicarea procedurii de codecizie descrisă la articolul 251 CE. Or, procedura legislativă ordinară definită la articolul 294 TFUE reia în esență procedura de codecizie (Ordonanța din 6 septembrie 2011, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, T‑18/10, EU:T:2011:419, punctul 61), astfel încât Regulamentul REACH trebuie să fie de asemenea considerat un act legislativ. Prin urmare, Directiva 2019/904 și Regulamentul REACH trebuie considerate ca având același rang normativ (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 februarie 2022, Stichting Rookpreventie Jeugd și alții, C‑160/20, EU:C:2022:101, punctul 38).

69      În plus, Directiva 2019/904 nu a fost adoptată în temeiul Regulamentului REACH.

70      De altfel, în măsura în care, după cum s‑a indicat la punctul 61 de mai sus, articolul 2 alineatul (4) din Regulamentul REACH arată că se aplică fără a aduce atingere dispozițiilor de drept al Uniunii privind mediul, este clar că regulamentul menționat nu prevede că primează asupra respectivelor dispoziții, printre care Directiva 2019/904. Pe de altă parte, nici această directivă nu prevede că Regulamentul REACH primează asupra dispozițiilor sale.

71      Din cuprinsul punctelor 59-70 de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză nu au încălcat articolele 68-73 din Regulamentul REACH.

72      În lipsa unei încălcări a acestor dispoziții, nu este necesar să se examineze dacă aceasta este suficient de gravă, astfel cum impune jurisprudența referitoare la prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii, citată la punctul 42 de mai sus.

73      În orice caz, articolele 68-73 din Regulamentul REACH nu pot fi considerate norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

74      În această privință, reclamantele se întemeiază pe articolul 69 alineatul (6) din Regulamentul REACH, care prevede că ECHA invită toate părțile interesate să îi comunice, în termen de șase luni de la publicarea dosarului, observațiile lor cu privire la acesta și la restricțiile propuse, precum și o analiză socioeconomică sau orice informație care poate contribui la o astfel de analiză. În opinia reclamantelor, această dispoziție conferă un drept particularilor, pe acela de a solicita luarea în considerare a punctelor lor de vedere înainte de adoptarea unei restricții.

75      În plus, potrivit articolului 71 alineatul (1) din Regulamentul REACH, ECHA invită părțile interesate să își prezinte observațiile cu privire la proiectul de aviz al Comitetului pentru analiză socioeconomică.

76      Or, este adevărat că dreptul de a fi ascultat constituie o normă de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (Hotărârea din 28 octombrie 2021, Vialto Consulting/Comisia, C‑650/19 P, EU:C:2021:879, punctul 140).

77      Cu toate acestea, nicio dispoziție care figurează la articolele 68-73 din Regulamentul REACH nu garantează stricto sensu un drept de a fi ascultat părților interesate. În special, faptul că articolul 69 alineatul (6) litera (a) și articolul 71 alineatul (1) din regulamentul menționat prevăd o consultare publică nu repune în discuție faptul că nici ECHA, nici Comisia nu sunt obligate să asculte un particular care ar fi vizat de modificarea anexei XVII la Regulamentul REACH dincolo de consultarea publică menționată (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 25 septembrie 2015, VECCO și alții/Comisia, T‑360/13, EU:T:2015:695, punctele 81 și 82).

78      Prin urmare, primul motiv de nelegalitate trebuie respins.

2.      Cu privire la al doilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a punctelor 12 și 14-16 din Acordul interinstituțional

79      Prin intermediul celui de al doilea motiv de nelegalitate, reclamantele susțin că, neefectuând o evaluare a impactului privind interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904, cele trei instituții în cauză au încălcat punctele 12 și 14-16 din acordul interinstituțional. Astfel, evaluarea impactului care însoțește propunerea de directivă nu ar privi decât echipamentele de pescuit și produsele din plastic de unică folosință enumerate în partea B din anexa la propunerea menționată, printre care nu figurează materialele plastice oxodegradabile. Parlamentul și Consiliul ar fi încălcat punctul 15 din Acordul interinstituțional, iar Comisia, punctul 16 din acesta prin faptul că s‑au abținut să efectueze o evaluare a impactului amendamentului înaintat de Parlament la propunerea de directivă și, respectiv, să completeze evaluarea inițială a impactului.

80      Reclamantele recunosc că Parlamentul și Consiliul nu sunt ținute de evaluarea impactului efectuată de Comisie și că cele trei instituții în cauză dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă, în cazul unui amendament la propunerea de directivă prezentată de Comisie, este necesară o evaluare a impactului suplimentară. Ele subliniază însă că nerealizarea unei evaluări a impactului este excepția și realizarea acesteia, principiul. În speță, cele trei instituții în cauză ar fi trebuit să efectueze o evaluare a impactului privind materialele plastice oxodegradabile din moment ce nu dispuneau de suficiente elemente de probă științifice. Prin urmare, instituțiile menționate ar fi săvârșit o încălcare suficient de gravă a acordului interinstituțional, care ar conferi drepturi particularilor.

81      Parlamentul, Consiliul și Comisia contestă argumentația reclamantelor.

82      Argumentația reclamantelor nu poate fi urmată. Pe de o parte, nu a fost săvârșită nicio încălcare a Acordului interinstituțional și, pe de altă parte, dispozițiile acestuia nu pot fi considerate ca având ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

83      În această privință, în primul rând, Tribunalul constată că Comisia a efectuat o evaluare a impactului propunerii sale de directivă. Cu toate acestea, evaluarea impactului menționată nu se referă la plasticul oxodegradabil.

84      Or, nu se contestă că adoptarea amendamentului Parlamentului nu a fost însoțită de o evaluare a impactului privind acest tip de plastic.

85      Prin urmare, trebuie să se examineze dacă punctele 12 și 14-16 din Acordul interinstituțional impuneau celor trei instituții în cauză sau uneia ori alteia dintre ele să efectueze o evaluare a impactului privind în mod specific amendamentul Parlamentului.

86      Din modul de redactare a acestor puncte reiese cu claritate că nu le impuneau.

87      Astfel, punctul 12 din Acordul interinstituțional indică, printre altele, că evaluările impactului constituie un instrument menit să ajute Parlamentul, Consiliul și Comisia să ia decizii în deplină cunoștință de cauză și că acestea nu înlocuiesc deciziile politice din cadrul procesului decizional democratic.

88      Potrivit punctului 13 din acordul menționat, Comisia va evalua, printre altele, impactul inițiativelor sale legislative care ar putea avea efecte semnificative din punct de vedere economic, social sau de mediu.

89      Punctul 14 din același acord prevede că Parlamentul și Consiliul vor ține seama pe deplin de evaluările impactului realizate de Comisie.

90      Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, o evaluare a impactului nu este obligatorie pentru Parlament și nici pentru Consiliu, astfel încât legiuitorul Uniunii rămâne liber să adopte alte măsuri decât cele care au făcut obiectul acestei evaluări a impactului (Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 65).

91      În plus, în conformitate cu punctul 15 din Acordul interinstituțional, atunci când consideră că este adecvat și necesar pentru procesul legislativ, Parlamentul și Consiliul vor efectua evaluări ale impactului cu privire la modificările substanțiale pe care le aduc propunerii Comisiei. Potrivit aceluiași punct 15, definiția unei modificări „substanțiale” ar trebui determinată de fiecare instituție.

92      Or, potrivit jurisprudenței, punctul 15 din Acordul interinstituțional nu conține nicio obligație fermă în sarcina Parlamentului și a Consiliului. Acest punct prevede numai posibilitatea de a efectua actualizarea evaluării impactului în cazul în care Parlamentul și Consiliul „consideră că este adecvat și necesar pentru procesul legislativ” (Hotărârea din 13 martie 2019, Polonia/Parlamentul și Consiliul, C‑128/17, EU:C:2019:194, punctul 43).

93      În speță, atât Parlamentul, cât și Consiliul arată că dispuneau de suficiente informații științifice și că o astfel de actualizare nu era, așadar, necesară. Prin urmare, nu li se poate reproșa că nu au efectuat o evaluare a impactului amendamentului Parlamentului.

94      În ceea ce privește pretinsa inacțiune culpabilă a Comisiei, trebuie arătat că punctul 16 din acordul interinstituțional arată că aceasta „poate”, din proprie inițiativă sau la invitația Parlamentului sau a Consiliului, să își completeze propria evaluare a impactului sau să deruleze lucrările analitice pe care le consideră necesare. Reiese cu claritate din modul de redactare a punctului 16 menționat că acesta nu conține nicio obligație a Comisiei de a efectua o actualizare a evaluării impactului. În consecință, nu i se poate reproșa că nu a recurs la aceasta pentru a ține seama de amendamentul Parlamentului.

95      Din cele de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză nu au încălcat punctele 12 și 14-16 din Acordul interinstituțional.

96      În lipsa unei astfel de încălcări, nu este necesar să se examineze dacă aceasta este suficient de gravă, astfel cum impune jurisprudența referitoare la prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii, citată la punctul 42 de mai sus.

97      În al doilea rând și în orice caz, nu se poate considera că punctele 12 și 14-16 din Acordul interinstituțional au ca obiect conferirea de drepturi particularilor, din moment ce, astfel cum se precizează la punctul 12 menționat, evaluările impactului constituie un instrument menit să ajute cele trei instituții vizate să ia decizii în deplină cunoștință de cauză.

98      Prin urmare, al doilea motiv de nelegalitate trebuie respins.

3.      Cu privire la al treilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE și la articolul 191 TFUE, precum și pe erori vădite de apreciere

99      Prin intermediul celui de al treilea motiv de nelegalitate, reclamantele susțin că, în măsura în care se aplică plasticului oxodegradabil, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 este contrară principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE și la articolul 191 TFUE, și că aceasta se întemeiază pe erori vădite de apreciere. Prin urmare, prin adoptarea interdicției menționate, cele trei instituții în cauză ar fi săvârșit o încălcare suficient de gravă a unor norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

100    Acest motiv se împarte în trei aspecte.

101    Prin intermediul primului aspect, reclamantele susțin că cele trei instituții în cauză nu dispuneau de o evaluare științifică exhaustivă a riscurilor prezentate de plasticul oxodegradabil și că, prin urmare, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 este prin ea însăși contrară principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE și la articolul 191 TFUE, și că se întemeiază pe erori vădite de apreciere.

102    Potrivit reclamantelor, instituțiile menționate nu puteau adopta o măsură atât de intruzivă fără a beneficia de elementele de probă care ar fi fost reunite în cursul procedurii de restricționare prevăzute la articolele 68-73 din Regulamentul REACH. Cele trei instituții în cauză ar fi trebuit de asemenea să dispună de o evaluare a impactului privind în mod specific plasticul oxodegradabil, precum și de orice altă evaluare științifică a avantajelor și inconvenientelor acestui tip de plastic. Prin interzicerea introducerii pe piață a acestuia fără a dispune de astfel de elemente, instituțiile amintite ar fi urmat o abordare pur ipotetică a riscurilor pe care acesta le prezenta.

103    Reclamantele subliniază că împrejurarea că cele trei instituții în cauză dispun, în domeniul mediului, de o largă putere de apreciere nu le exonerează de obligația de a lua în considerare toate elementele pertinente. Or, studiile științifice pe care instituțiile menționate pretind, în memoriile lor în apărare, că s‑au bazat pentru a adopta interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil nu ar distinge între plasticul oxodegradabil și plasticul oxobiodegradabil și nu ar recomanda o interdicție totală a celui de al doilea tip de plastic. În plus, aceste instituții nu ar fi ținut seama în special de efectele economice și sociale ale interdicției respective. În sfârșit, ar exista suficiente elemente de probă pentru a repune în discuție proporționalitatea acestei interdicții.

104    Prin intermediul celui de al doilea aspect al acestui motiv, reclamantele susțin că cele trei instituții în cauză nu au stabilit sau nu au stabilit suficient existența unei legături raționale între interdicția introducerii pe piață a produselor din plastic oxodegradabil și obiectivul Directivei 2019/904, și anume protecția mediului și a sănătății umane. Prin urmare, interdicția menționată ar fi contrară principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE.

105    În opinia reclamantelor, nu se susține niciuna dintre cele patru afirmații care figurează în considerentul (15) al acestei directive.

106    În primul rând, afirmația potrivit căreia plasticul oxodegradabil nu se biodegradează în mod corespunzător nu s‑ar întemeia pe niciun element de probă, întrucât astfel de elemente ar fi trebuit prezentate în cadrul procedurii de restricționare în temeiul articolelor 68-73 din Regulamentul REACH. Studiile științifice pe care cele trei instituții în cauză pretind că s‑au întemeiat nu ar fi concluzionat că plasticul oxodegradabil nu se biodegradează în mod corespunzător, ci pur și simplu că nu există o dovadă concludentă a biodegradabilității sale. În plus, afirmația respectivă ar fi contrazisă de alte studii științifice, precum și de teste realizate în laborator, care ar stabili că plasticul oxobiodegradabil se biodegradează în mod corespunzător.

107    În al doilea rând, în opinia reclamantelor, afirmația potrivit căreia plasticul oxodegradabil nu este compostabil este inexactă. În plus, cele trei instituții în cauză nu ar fi indicat în ce mod împrejurarea că plasticul oxobiodegradabil nu este compostabil constituie un risc pentru mediu sau pentru sănătatea umană și nici motivul pentru care această împrejurare justifică interzicerea plasticului oxobiodegradabil, în timp ce plasticul convențional, care, nici el, nu este compostabil, nu este interzis.

108    În al treilea rând, în ceea ce privește afirmația potrivit căreia plasticul oxodegradabil afectează în mod negativ reciclarea materialelor plastice convenționale, studiile științifice pe care cele trei instituții în cauză afirmă că s‑au bazat nu ar nega că ar fi posibilă reciclarea plasticului oxodegradabil și ar indica faptul că utilizarea unor compuși stabilizatori ar putea permite să se evite ca acest tip de plastic să afecteze în mod negativ reciclarea materialelor plastice convenționale. Potrivit reclamantelor, alte studii stabilesc că plasticul oxobiodegradabil poate fi reciclat în același mod ca plasticul convențional.

109    În al patrulea rând, afirmația potrivit căreia plasticul oxodegradabil nu prezintă beneficii de mediu dovedite nu s‑ar întemeia pe niciun studiu științific.

110    Prin intermediul celui de al treilea aspect al acestui motiv, reclamantele susțin în esență că o interdicție totală de introducere pe piață depășește limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului acestei directive și că există alte măsuri mai puțin constrângătoare. Prin urmare, interdicția menționată ar încălca principiul general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE.

111    În susținerea acestui al treilea aspect, reclamantele arată că ar fi fost posibil să se excludă acest tip de plastic de la interdicția în discuție, să se impună realizarea unor teste în conformitate cu un standard recunoscut pentru a evalua biodegradabilitatea acestuia, să se impună ca acesta să conțină un marcaj care să permită o sortare automată prealabilă reciclării, să se prevadă în privința sa una dintre măsurile neprohibitive care figurează la articolele 4, 7, 8 și/sau 10 din Directiva 2019/904 sau să se impună o etichetare care să prevină orice risc de confuzie din partea consumatorilor. Reclamantele susțin de asemenea că, în loc să interzică pur și simplu introducerea pe piață, cele trei instituții în cauză ar fi trebuit să prevadă o perioadă de tranziție.

112    Parlamentul, Consiliul și Comisia contestă argumentația reclamantelor.

113    Tribunalul constată că, deși încălcarea articolului 191 TFUE este invocată numai în cadrul primului aspect al celui de al treilea motiv de nelegalitate, în schimb, încălcarea principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE, este invocată în cadrul celor trei aspecte ale acestui motiv. În consecință, trebuie să se regrupeze aceste trei aspecte și să se examineze, în primul rând, încălcarea articolului 191 TFUE și, în al doilea rând, încălcarea articolului 5 alineatul (4) TUE.

a)      Cu privire la primul aspect, în măsura în care este întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a articolului 191 TFUE

114    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 43 de mai sus, legiuitorul Uniunii dispune, în exercitarea competențelor în domeniul mediului pe care le deține în temeiul articolelor 191 și 192 TFUE, de o largă putere de apreciere.

115    Prin urmare, controlul instanței Uniunii trebuie să se limiteze la a examina dacă exercitarea unei astfel de competențe nu este afectată de o eroare vădită sau de un abuz de putere ori dacă legiuitorul Uniunii nu a depășit în mod vădit limitele puterii sale de apreciere (Hotărârea din 8 iulie 2010, Afton Chemical, C‑343/09, EU:C:2010:419, punctul 28).

116    În plus, în conformitate cu articolul 191 alineatul (2) TFUE, politica Uniunii în domeniul mediului se bazează în special pe principiul precauției. Potrivit articolului 191 alineatul (3) TFUE, la elaborarea politicii menționate, Uniunea ține seama, printre altele, de datele științifice și tehnice disponibile.

117    Or, principiul precauției presupune că, în cazul în care persistă anumite incertitudini cu privire la existența sau la întinderea unor riscuri pentru mediu sau sănătatea umană, pot fi luate măsuri de protecție fără a fi necesar să se aștepte demonstrarea deplină a caracterului real și grav al acestor riscuri. Atunci când se dovedește imposibilă determinarea cu certitudine a existenței sau a întinderii riscului invocat, din cauza naturii neconcludente a studiilor efectuate, dar persistă probabilitatea unui prejudiciu real pentru mediu sau sănătatea umană în ipoteza realizării riscului, principiul precauției justifică adoptarea unor măsuri restrictive (Hotărârea din 6 mai 2021, Bayer CropScience și Bayer/Comisia, C‑499/18 P, EU:C:2021:367, punctul 80). În această privință, instituțiilor li se interzice să adopte o abordare pur ipotetică a riscului și să își orienteze deciziile către un nivel de „risc zero” (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 septembrie 2003, Monsanto Agricoltura Italia și alții, C‑236/01, EU:C:2003:431, punctul 106, Hotărârea din 12 decembrie 2014, Xeda International/Comisia, T‑269/11, nepublicată, EU:T:2014:1069, punctele 55 și 56, și Hotărârea din 17 martie 2021, FMC/Comisia, T‑719/17, EU:T:2021:143, punctul 69).

118    În consecință, pentru a nu adopta măsuri arbitrare care nu pot să fie legitimate în niciun caz de principiul precauției, autoritatea publică competentă trebuie să se asigure că măsurile pe care le adoptă, chiar dacă este vorba de măsuri preventive, sunt întemeiate pe o evaluare științifică a riscurilor cât mai exhaustivă posibil ținând seama de circumstanțele specifice ale speței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Afton Chemical, C‑343/09, EU:C:2010:419, punctul 60; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 12 decembrie 2014, Xeda International/Comisia, T‑269/11, nepublicată, EU:T:2014:1069, punctul 57).

119    Această evaluare științifică trebuie să se bazeze pe cele mai bune date științifice disponibile și să fie realizată în mod independent, obiectiv și transparent (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 martie 2021, FMC/Comisia, T‑719/17, EU:T:2021:143, punctul 70). Ea trebuie să furnizeze autorității publice competente informații suficient de fiabile și de solide pentru a‑i permite să înțeleagă întregul conținut al problemei științifice ridicate și pentru a determina politica sa în cunoștință de cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 noiembrie 2013, ICdA și alții/Comisia, T‑456/11, EU:T:2013:594, punctul 52, și Hotărârea din 17 martie 2021, FMC/Comisia, T‑719/17, EU:T:2021:143, punctul 71).

120    În consecință, adoptarea interdicției de introducere pe piață, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904, presupunea că, pe baza unei evaluări științifice cât mai exhaustive posibil a riscurilor prezentate de produsele fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant, cele trei instituții în cauză puteau să considere, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că exista un risc pentru mediu sau pentru sănătatea umană. Trebuie amintit de asemenea că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 42 de mai sus, răspunderea extracontractuală a Uniunii nu este angajată decât atunci când încălcarea normei de drept în cauză este suficient de gravă.

121    În această privință, Tribunalul apreciază că, contrar celor susținute de reclamante, nici împrejurarea că nu a fost efectuată nicio evaluare a impactului cu privire la produsele fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant, nici faptul că Comisia a pus capăt procedurii de restricționare prevăzute la articolele 68-73 din Regulamentul REACH și că, în consecință, cele trei instituții în cauză nu dispuneau nici de un dosar elaborat de ECHA, nici de o propunere de restricționare, nici de avizele Comitetului pentru evaluarea riscurilor și ale Comitetului pentru analiză socioeconomică prevăzute de Regulamentul REACH nu dovedesc că interzicerea produselor menționate, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904, a fost adoptată fără să se fi efectuat o evaluare științifică cât mai exhaustivă posibil a riscurilor pe care acestea le prezintă. Astfel, din cuprinsul punctelor 78 și 98 de mai sus reiese că instituțiile menționate nu erau obligate nici să realizeze o asemenea evaluare a impactului, nici să urmeze procedura prevăzută la articolele 68-73 din Regulamentul REACH pentru adoptarea respectivei interdicții. Pentru a îndeplini cerințele jurisprudenței citate la punctele 118 și 119 de mai sus, este suficient ca cele trei instituții în cauză să fi dispus în cursul procedurii legislative de informații suficient de fiabile și de solide pentru a le permite să înțeleagă întregul conținut al problemei științifice ridicate și să își determine politica în cunoștință de cauză, indiferent de originea și de forma unor astfel de informații.

122    Or, considerentul (15) al Directivei 2019/904 justifică extinderea interdicției prevăzute la articolul 5 din aceasta la produsele din plastic oxodegradabil prin faptul că, în primul rând, acest tip de plastic nu se biodegradează în mod corespunzător și, prin urmare, contribuie la poluarea mediului cu microplastice, în al doilea rând, nu este compostabil, în al treilea rând, afectează în mod negativ reciclarea plasticului convențional și, în al patrulea rând, nu prezintă beneficii de mediu dovedite.

123    Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, deși nu a fost realizată nicio evaluare a impactului, iar procedura de restricționare prevăzută la articolele 68-73 din Regulamentul REACH nu a fost finalizată, fiecare dintre aceste patru afirmații se întemeiază totuși pe o evaluare științifică cât mai exhaustivă posibil a riscurilor pe care le prezintă produsele fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant și dacă, pe baza unei astfel de evaluări, cele trei instituții în cauză puteau să concluzioneze, fără a săvârși erori vădite de apreciere, că există riscuri pentru mediu și pentru sănătatea umană.

1)      Cu privire la afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se biodegradează în mod corespunzător

124    În ceea ce privește afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se biodegradează în mod corespunzător, trebuie precizat, cu titlu introductiv, că, potrivit unei definiții, necontestate de părți, care figurează într‑un raport al Comisiei către Parlament și Consiliu privind impactul produs asupra mediului de utilizarea materialelor plastice oxodegradabile, inclusiv a pungilor de transport din plastic oxodegradabil [COM(2018) 35 final] din 16 ianuarie 2018 (denumit în continuare „Raportul din 16 ianuarie 2018”), biodegradarea este procesul prin care un material se dezintegrează și este descompus de microorganisme în elemente care se găsesc în mediul natural, și anume în dioxid de carbon, în biomasă și în apă. Ea se poate produce într‑un mediu bogat în oxigen (biodegradarea aerobă) sau într‑un mediu sărac în oxigen (biodegradarea anaerobă).

125    În memoriile lor în apărare, cele trei instituții în cauză afirmă că s‑au bazat pe următoarele elemente de probă pentru a concluziona că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se biodegradează în mod corespunzător: studiul Eunomia, menționat la punctul 22 de mai sus, Raportul din 16 ianuarie 2018, menționat la punctul 124 de mai sus, un raport al Fundației Ellen MacArthur intitulat „Oxo Statement” („Declarația oxo”) din 6 noiembrie 2017 (denumit în continuare „Declarația oxo”), un studiu realizat de S. Deconinck și de B. De Wilde pentru PlasticsEurope AISBL, o asociație europeană a producătorilor de plastic, intitulat „Benefits and challenges of bio- and oxo‑degradable plastics” („Avantajele și provocările prezentate de materialele plastice biodegradabile și de materialele plastice oxodegradabile”) din 9 august 2013 (denumit în continuare „studiul De Wilde”) și un studiu realizat de Universitatea din Loughborough (Regatul Unit) pentru Departamentul pentru mediu, alimentație și afaceri rurale al guvernului Regatului Unit, intitulat „Assessing the Environmental Impacts of Oxo‑degradable Plastics Across Their Life Cycle” („Evaluarea efectelor de mediu a materialelor plastice oxodegradabile de‑a lungul ciclului lor de viață”) din ianuarie 2010 (denumit în continuare „studiul Universității Loughborough”).

126    În primul rând, studiul Eunomia precizează că nu va utiliza termenul de plastic „oxobiodegradabil”, acesta fiind utilizat de producătorii din industria plasticului pentru a‑și comercializa produsele ca biodegradabile, ci expresia de plastic „care conține un aditiv prooxidant”, aceasta limitându‑se să descrie o particularitate fizică a plasticului în cauză, fără a indica dacă este biodegradabil.

127    Din studiul Eunomia reiese că biodegradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant nu este posibilă în lipsa unei faze prealabile în cursul căreia acesta este expus la radiații ultraviolete și căldură. Această fază prealabilă are ca obiect reducerea, prin oxidare, a masei moleculare a plasticului astfel încât să se fragmenteze în resturi. Studiul menționat arată că, fără această fază prealabilă, biodegradarea nu se produce sau se produce într‑un termen mult mai lung, întrucât plasticul nu a atins un grad de fragmentare suficient pentru a fi asimilabil de microorganisme. Dat fiind că lumina și căldura variază în funcție de condițiile locale, este foarte dificil să se estimeze termenul și gradul de fragmentare necesare pentru ca biodegradarea să poată avea loc. Cu toate acestea, aditivul prooxidant accelerează fragmentarea plasticului în această fază prealabilă, astfel încât plasticul care conține un astfel de aditiv se fragmentează mai rapid decât plasticul convențional atunci când este expus la radiații ultraviolete și căldură.

128    În ceea ce privește faza următoare, și anume biodegradarea propriu‑zisă (asimilare de către microorganisme), din studiul Eunomia reiese că biodegradarea în aer liber a plasticului care conține un aditiv prooxidant nu este demonstrată decât parțial. Deși se pare că în aer liber plasticul respectiv se poate degrada, nu este sigur că se degradează integral și într‑un termen rezonabil. Astfel, doar în cadrul experiențelor efectuate în laborator a fost obținută o biodegradare satisfăcătoare (aproape integrală în termen de doi ani, cel mai scurt observat). O asemenea biodegradare nu a fost observată niciodată în condiții reale. În plus, deși biodegradarea în aer liber a plasticului care conține un aditiv prooxidant poate fi considerată mult mai rapidă decât cea a plasticului convențional, impactul negativ asupra mediului ar putea fi cu atât mai mare în această fază de biodegradare.

129    În ceea ce privește biodegradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant atunci când acesta este plasat într‑un depozit de deșeuri, studiul Eunomia concluzionează că se susține ipoteza potrivit căreia biodegradarea nu are loc. Potrivit acestui studiu, deși poate exista biodegradare în straturile externe ale depozitului de deșeuri, în care respectivul plastic este expus oxigenului (biodegradarea aerobă), biodegradarea este în schimb scăzută, chiar inexistentă, în straturile profunde ale depozitului de deșeuri, unde există puțin oxigen. Însă în aceste straturi profunde este posibilă biodegradarea anaerobă. Or, biodegradarea anaerobă produce metan, un gaz cu efect de seră de 25 de ori mai nociv decât dioxidul de carbon produs de biodegradarea aerobă. Prin urmare, plasticul care conține un aditiv prooxidant este puțin mai problematic decât plasticul convențional întrucât, spre deosebire de acesta din urmă, poate genera emisii de gaze cu efect de seră.

130    În sfârșit, potrivit studiului Eunomia, datele științifice disponibile sunt insuficiente pentru a stabili dacă există sau nu biodegradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant în mediul marin. Studiul respectiv menționează totuși că rezultatele anumitor experimente sugerează că, într‑un astfel de mediu, acest tip de plastic se fragmentează mai rapid decât plasticul convențional, dar că biodegradarea sa urmează un ritm mult mai lent decât pe uscat, în aer liber, ceea ce înseamnă că resturile ar putea rămâne în mediu pe termen nelimitat sau o perioadă suficient de lungă pentru a afecta grav mediul.

131    În al doilea rând, potrivit Raportului din 16 ianuarie 2018, care reia concluziile studiului Eunomia, o expunere prealabilă a plasticului care conține un aditiv prooxidant la căldură și/sau la radiații ultraviolete este o condiție necesară pentru ca în faza următoare să existe biodegradare. Reiese de asemenea din acest raport, primo, că nimic nu permite să se concluzioneze cu certitudine că biodegradarea în aer liber a acestui tip de plastic se produce efectiv în condiții reale. Secundo, tot potrivit acestui raport, biodegradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant într‑un depozit de deșeuri este posibilă în straturile externe ale depozitului de deșeuri, dar este scăzută, chiar inexistentă, în straturile profunde, în care acest tip de plastic ar fi mai problematic decât plasticul convențional din punctul de vedere al gazelor cu efect de seră. Tertio, același raport arată că datele disponibile nu permit să se afirme cu certitudine că există biodegradare în mediul marin într‑un interval de timp rezonabil și că, în orice caz, aceasta ar fi probabil mult mai lentă decât pe uscat, în aer liber, și ar cauza daune considerabile mediului.

132    Or, atât studiul Eunomia, cât și Raportul din 16 ianuarie 2018 erau la dispoziția celor trei instituții în cauză cu ocazia elaborării și a adoptării Directivei 2019/904. Astfel, la 16 ianuarie 2018, respectiv înainte de adoptarea, la 5 iunie 2019, a acestei directive, Comisia a prezentat Parlamentului și Consiliului raportul menționat, în temeiul articolului 20a alineatul (2) din Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 1994 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje (JO 1994, L 365, p. 10, Ediție specială, 13/vol. 14, p. 238), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2015/720 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2015 (JO 2015, L 115, p. 11). În ceea ce privește studiul Eunomia, acesta stă la baza Raportului din 16 ianuarie 2018, care face trimitere la acesta în numeroase rânduri. Rezultă că studiul menționat era, la rândul său, la dispoziția celor trei instituții în cauză înainte de data de 5 iunie 2019.

133    În al treilea rând, Declarația oxo confirmă că nu s‑a dovedit că plasticul care conține un aditiv prooxidant se biodegradează în mod corespunzător într‑un termen rezonabil. Această declarație, semnată de numeroase întreprinderi și organizații profesionale, organizații neguvernamentale, instituții, organisme de cercetare, oameni de știință și membri ai Parlamentului European, figurează pe site‑ul internet al Fundației Ellen MacArthur, al cărei scop este promovarea economiei circulare. Din aceasta reiese că în mod eronat plasticul care conține un aditiv prooxidant este comercializat ca soluție la poluarea cu materiale plastice și este prezentat ca biodegradabil într‑un termen rezonabil. Astfel, după fragmentarea acestui plastic în resturi mici, biodegradarea depinde de condițiile de mediu, care sunt variabile, și adeseori durează mai mult, chiar mult mai mult decât câteva luni sau chiar mai mulți ani. În acest interval de timp persistă fragmente în mediu, ceea ce poate avea impact negativ asupra acestuia și a sănătății umane.

134    Nu prezintă importanță faptul că versiunea inițială a Declarației oxo, publicată la 6 noiembrie 2017 și rezumată la punctul anterior, a fost retrasă în iunie 2018 de pe site‑ul internet al Fundației Ellen MacArthur pentru a permite acestei fundații să examineze plângerea unui terț și nici faptul că declarația menționată a fost modificată înainte de a fi reîncărcată online în mai 2019. Astfel, modificările aduse în 2019 clarifică conținutul acestei declarații, însă nu îi schimbă sensul.

135    Or, pe de o parte, Declarația oxo a fost publicată pe site‑ul internet al Fundației Ellen MacArthur, cu alte cuvinte, aceasta se află în domeniul public. Pe de altă parte, o astfel de publicare, indiferent dacă este vorba despre versiunea inițială sau despre versiunea modificată a declarației menționate, este anterioară adoptării, la 5 iunie 2019, a Directivei 2019/904.

136    În plus, Raportul din 16 ianuarie 2018, despre care s‑a stabilit la punctul 132 de mai sus că era accesibil celor trei instituții în cauză, face referire la Declarația oxo.

137    Prin urmare, trebuie să se considere că Declarația oxo era în domeniul public și, prin urmare, accesibilă celor trei instituții în cauză cu ocazia elaborării și a adoptării Directivei 2019/904 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Afton Chemical, C‑343/09, EU:C:2010:419, punctul 39).

138    În al patrulea rând, studiul De Wilde confirmă la rândul lui concluziile studiului Eunomia și ale Raportului din 16 ianuarie 2018 privind biodegradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant.

139    Astfel, după cum arată Comisia, din studiul De Wilde reiese că, deși două articole, unul al lui Jakubowicz, I., Yarahmadi, N., și Arthurson, V., intitulat „Kinetics of abiotic and biotic degradability of low‑density polyethylene containing prodegradant additives and its effect on the growth of microbial communities” („Cinetica degradabilității abiotice și biotice a polietilenei de densitate scăzută care conține aditivi prodegradanți și efectul său asupra creșterii comunităților microbiene”), publicat în mai 2011 (denumit în continuare „studiul Jakubowicz din 2011”), iar celălalt al lui Chiellini, E., Corti, A., și Swift, G., intitulat „Biodegradation of Thermally‑oxidised, Fragmented Low‑density Polyethylenes” („Biodegradarea polietilenilor de densitate scăzută, fragmentați și oxidați termic”), din anul 2003 (denumit în continuare „studiul Chiellini și Corti”), au raportat un procent important de biodegradare a acestui tip de plastic, toate celelalte articole disponibile raportează un nivel de biodegradare inexistent sau (foarte) scăzut. Studiul amintit concluzionează că problema nivelului de biodegradare pe care îl poate atinge plasticul care conține un aditiv prooxidant este dezbătută.

140    Contrar celor susținute de reclamante, simplul fapt că studiul De Wilde datează din august 2013 nu este suficient pentru a stabili că acest studiu este caduc. Astfel, reclamantele se limitează, în această privință, la o afirmație generală, nesusținută și fără referire la pasaje precise din studiul menționat.

141    În plus, concluzia studiului De Wilde cu privire la nivelul scăzut, chiar inexistent, de biodegradare atins de plasticul care conține un aditiv prooxidant nu poate fi invalidată de împrejurarea că testele pe care se bazează au fost realizate în laborator, iar nu în mediul real. Astfel, această împrejurare a fost luată în considerare de studiul menționat. De asemenea, reiese în special din cuprinsul punctelor 127 și 133 de mai sus că condițiile de mediu sunt variabile, deci dificil de reprodus în laborator.

142    În sfârșit, pe de o parte, studiul De Wilde a fost publicat pe internet, după cum atestă hiperlinkul care figurează în nota de subsol din memoriul în apărare al Comisiei, cu alte cuvinte, este în domeniul public. Pe de altă parte, studiul Eunomia, cu privire la care s‑a stabilit la punctul 132 de mai sus că era accesibil celor trei instituții în cauză înainte de adoptarea Directivei 2019/904, face referire la studiul De Wilde. Rezultă că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 137 de mai sus, studiul De Wilde era de asemenea accesibil acestor instituții la elaborarea și la adoptarea directivei menționate.

143    În al cincilea rând, studiul Universității din Loughborough confirmă la rândul lui concluziile studiului Eunomia și ale Raportului din 16 ianuarie 2018 privind biodegradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant.

144    Astfel, după cum arată Parlamentul, din studiul amintit reiese că fragmentarea în resturi a acestui tip de plastic depinde de condițiile de mediu și că este, așadar, imposibil să se evalueze timpul necesar acesteia, dar că pare totuși să dureze, în aer liber și în condițiile Regatului Unit, între doi și cinci ani. Potrivit aceluiași studiu, biodegradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant, care nu poate avea loc decât după fragmentarea respectivă, se efectuează foarte lent, așa încât termenul „biodegradabil” este practic lipsit de sens, cu excepția cazului în care este însoțit de menționarea ratei de biodegradare și a condițiilor în care aceasta are loc, de preferință în raport cu un standard recunoscut pe scară largă. Studiul Universității din Loughborough recomandă realizarea unor studii suplimentare pentru a stabili dacă există biodegradare integrală și, dacă da, în ce termen.

145    Contrar celor susținute de reclamante, din simplul fapt că studiul Universității din Loughborough datează din ianuarie 2010 nu se poate deduce că acesta este caduc. Astfel, reclamantele se limitează, în această privință, la o afirmație generală, fără a preciza care aspecte ale acestui studiu ar fi caduce și fără să prezinte elemente în susținerea afirmației lor. De altfel, împrejurarea că studiul Universității din Loughborough este menționat în numeroase rânduri în studiul Eunomia, care datează din aprilie 2017, tinde, dimpotrivă, să sugereze că acesta este încă de actualitate.

146    În plus, concluzia studiului Universității din Loughborough cu privire la incertitudinea din jurul biodegradării plasticului care conține un aditiv prooxidant nu poate fi repusă în discuție de documentul intitulat „OPA Response to Loughborough Report” („Răspunsul OPA la studiul Universității din Loughborough”), prezentat de reclamante în anexa la memoriile lor în replică la susținerile Parlamentului și Consiliului. Potrivit acestui document, studiul menționat ar fi confundat oxobiodegradarea cu hidrobiodegradarea.

147    Astfel, trebuie amintit că principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei aprecieri a probelor, care guvernează procedurile privind căile de atac, și că singurul criteriu de apreciere a valorii probelor prezentate constă în credibilitatea acestora. În plus, pentru a se aprecia valoarea probantă a unui document, trebuie să se verifice caracterul verosimil al informației pe care o conține și să se țină cont printre altele de originea acestui document, de împrejurările elaborării sale, precum și de destinatarul său și trebuie să se analizeze dacă, având în vedere conținutul său, pare rezonabil și fiabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2019, GMPO/Comisia, T‑733/17, EU:T:2019:334, punctul 60).

148    Or, după cum arată, fără a fi contrazis, Parlamentul, autorul documentului menționat la punctul 146 de mai sus este Oxo‑Biodegradable Plastics Association (OPA), ale cărei unice cadre active ar fi directorul financiar și directorul Symphony Environmental. În plus, acest document nu este însoțit de niciun element de probă care să susțină afirmațiile care figurează în el.

149    Prin urmare, documentul în discuție nu dispune decât de o valoare probantă redusă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 martie 2017, Bank Tejarat/Consiliul, T‑346/15, nepublicată, EU:T:2017:164, punctele 85 și 86).

150    În sfârșit, pe de o parte, studiul Universității din Loughborough este disponibil pe site‑ul internet al Departamentului pentru mediu, alimentație și afaceri rurale al guvernului Regatului Unit. Pe de altă parte, studiul menționat este citat în numeroase rânduri de studiul Eunomia, despre care s‑a stabilit la punctul 132 de mai sus că se afla la dispoziția celor trei instituții în cauză înainte de adoptarea Directivei 2019/904. Rezultă că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 137 de mai sus, studiul Universității din Loughborough era, la rândul său, accesibil acestor instituții.

151    Din cuprinsul punctelor 124-150 de mai sus rezultă că, la elaborarea și la adoptarea Directivei 2019/904, cele trei instituții în cauză dispuneau de o evaluare științifică exhaustivă a riscului ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să nu se biodegradeze în mod corespunzător și că acestea puteau să considere, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, un astfel de risc ca fiind dovedit.

152    Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul reclamantelor potrivit căruia studiul Eunomia, Raportul din 16 ianuarie 2018 și Declarația oxo nu țin seama de distincția dintre plasticul oxodegradabil și plasticul oxobiodegradabil. Așa cum s‑a arătat la punctul 14 de mai sus, biodegradarea mult mai rapidă a celui de al doilea plastic și, prin urmare, existența unei distincții între plasticul oxodegradabil și plastic oxobiodegradabil ar fi, potrivit reclamantelor, dovedită prin diferite elemente de probă, a căror neluare în considerare o reproșează celor trei instituții în cauză. Elementele de probă în cauză sunt următoarele: în primul rând, punctele 23 și 24 din mărturia președintelui‑director general al reclamantelor din 16 decembrie 2020 (denumită în continuare „mărturia președintelui‑director general al reclamantelor”), în al doilea rând, un aviz privind tehnologia referitoare la materialele plastice oxobiodegradabile din 2 noiembrie 2018 (denumit în continuare „Avizul din 2 noiembrie 2018”), în al treilea rând, studiul realizat de Queen Mary University of London, intitulat „Microbial Degradation of Plastic in Aqueous Solutions Demonstrated by CO2 Evolution and Quantification” („Degradarea microbiană a plasticului în soluții apoase, demonstrată de evoluția și cuantificarea CO2”), publicat în 2020 (denumit în continuare „studiul Queen Mary University”), în al patrulea rând, raportul Laboratoire d’Océanographie microbienne de Banyuls‑sur‑Mer (Franța) din 4 septembrie 2020, în al cincilea rând, răspunsul domnului Ignacy Jakubowicz din 21 august 2017 la un document al Fundației Ellen MacArthur privind aditivii oxodegradabili și fotodegradabili conținuți de materialele plastice (denumit în continuare „răspunsul domnului Jakubowicz către Fundația Ellen MacArthur”), în al șaselea rând, mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental din 23 iunie 2021 (denumită în continuare „mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental”) și, în al șaptelea rând, studiul realizat de Laboratoire d’Océanographie microbienne de Banyuls‑sur‑Mer, intitulat „Degradation, Biodegradation and toxicity of Oxo‑biodegradable Plastics in the oceans” („Degradarea, biodegradarea și toxicitatea materialelor plastice oxobiodegradabile în oceane”), din 10 martie 2021 (denumit în continuare „studiul Oxomar”).

153    În primul rând, în ceea ce privește punctele 23 și 24 din mărturia președintelui‑director general al reclamantelor, el afirmă în aceasta, în ceea ce privește biodegradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant, că cele trei instituții în cauză nu ar fi demonstrat că acest tip de plastic nu s‑ar biodegrada în mod corespunzător, că o interdicție totală de introducere pe piață nu ar fi, așadar, justificată, că instituțiile menționate nu ar fi apreciat în mod suficient consecințele economice, sociale și de mediu ale intervenției lor și că acestea nu ar fi dovedit că produsele din plastic care conține un aditiv prooxidant figurează printre deșeurile găsite cel mai frecvent pe plaje. Președintele‑director general al reclamantelor subliniază de asemenea că cele trei instituții în cauză nu au ținut seama în niciun fel de avizul ECHA, care nu era convinsă că plasticul respectiv se fragmenta în microplastice.

154    Cu toate acestea, legalitatea unui act al Uniunii trebuie să fie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului. În special, aprecierile complexe formulate de autorul său nu trebuie analizate decât în funcție de elementele de care dispunea acesta în momentul în care le‑a efectuat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 septembrie 2018, Apimab Laboratoires și alții/Comisia, T‑14/16, nepublicată, EU:T:2018:524, punctele 124 și 137).

155    Prin urmare, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de mărturia președintelui‑director general al reclamantelor, aceasta fiind întocmită în mod specific pentru prezenta acțiune și fiind, așadar, ulterioară adoptării Directivei 2019/904.

156    Pe de altă parte, mărturia în discuție provine de la președintele‑director general al reclamantelor. În consecință, conform jurisprudenței citate la punctele 147 și 149 de mai sus, autorul său nu poate fi calificat drept independent de acestea, iar mărturia respectivă nu dispune astfel decât de o valoare probantă redusă.

157    Desigur, în susținerea afirmațiilor sale, președintele‑director general al reclamantelor invocă trei documente anexate la mărturia sa, și anume, primo, un studiu realizat de Eunomia Research Consulting, intitulat „Analysis of Branded Items found on UK beaches” („Analiza obiectelor de marcă găsite pe plajele Regatului Unit”) din 9 mai 2019, secundo, un e‑mail adresat reclamantelor de un agent al ECHA la 30 octombrie 2018 și, tertio, scrisoarea din 30 aprilie 2019, menționată la punctele 35 și 55 de mai sus.

158    În ceea ce privește studiul menționat la punctul 157 de mai sus, președintele‑director general al reclamantelor afirmă că acest studiu nu a identificat niciun produs din plastic care să conțină un aditiv prooxidant printre deșeurile găsite pe plajele din Regatul Unit. Cu toate acestea, trebuie arătat că acest studiu are ca unic obiect identificarea mărcilor diferitelor obiecte găsite pe aceste plaje pentru a determina ce întreprinderi au introdus aceste obiecte pe piață. Prin urmare, acest studiu nu precizează tipurile de plastic din care sunt compuse eventual obiectele găsite.

159    În ceea ce privește e‑mailul menționat la punctul 157 de mai sus, este suficient să se indice că această agenție arată că nu este, „în acest stadiu, convinsă că microplasticele se formează” din plasticul care conține un aditiv prooxidant – fiind precizat că termenul „microplastice” desemnează în general fragmente mai mici de 5 mm, care tind mai degrabă să se acumuleze în mediu decât să se biodegradeze într‑un termen rezonabil. Prin urmare, acest e‑mail nu poate fi considerat o luare de poziție fermă din partea ECHA. Dimpotrivă, în măsura în care ECHA arată că are nevoie de un termen suplimentar pentru a stabili dacă informațiile primite demonstrează formarea de microplastice și că are intenția de a solicita reclamantelor informații suplimentare, e‑mailul respectiv evidențiază îndoielile ECHA cu privire la acest aspect.

160    În ceea ce privește scrisoarea din 30 aprilie 2019, trebuie amintit că Comisia solicită ECHA să pună capăt procedurii de restricționare inițiate în temeiul articolelor 68-73 din Regulamentul REACH. Însă scrisoarea amintită nu poate fi considerată a fi expresia unei lipse de interes a Comisiei pentru obținerea de date științifice, din moment ce, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 121 de mai sus, aceasta poate colecta date științifice din alte surse.

161    Prin urmare, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de punctele 23 și 24 din mărturia președintelui‑director general al reclamantelor.

162    În al doilea rând, în ceea ce privește Avizul din 2 noiembrie 2018, reclamantele afirmă că se întemeiază pe elementele de probă citate în avizul menționat. Este vorba, pe de o parte, despre un studiu realizat de domnul Eyheraguibel și alții, intitulat „Characterisation of oxidised oligomers from polyethylene films by mass spectometry and NMR spectroscopy before and after biodegradation by a Rhodococcus rhodochrous strain” („Caracterizarea oligomerilor oxidați din folii din polietilenă prin spectometrie de masă și spectroscopie RMN înainte și după biodegradare printr‑o tulpină de Rhodococcus rhodochrous”) din 23 mai 2017, care constată o rată de biodegradare de 95 % pentru un eșantion de polietilenă de înaltă densitate care conține un aditiv prooxidant, după expunere, timp de 240 de zile, la o bacterie specifică din sol. Pe de altă parte, potrivit Avizului din 2 noiembrie 2018, un studiu realizat de domnul Dussud și alții, intitulat „Colonisation of Non‑biodegradable and Biodegradable Plastics by Marine Organisms” („Colonizarea plasticului nebiodegradabil și biodegradabil de organisme marine”), din 18 iulie 2018, concluzionează că, după 6 săptămâni de expunere la anumite bacterii marine, colonizarea eșantioanelor de plastic care conține un aditiv prooxidant este de 30 de ori mai ridicată decât colonizarea eșantioanelor de plastic convențional.

163    Or, deși cuprinsul cererii poate fi susținut și completat, în ceea ce privește anumite puncte specifice, prin trimiteri la extrase din înscrisurile anexate, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate cererii, nu ar putea să compenseze lipsa elementelor esențiale ale argumentării în drept, care, în temeiul articolului 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, trebuie să figureze în cerere. Astfel, nu este de competența Tribunalului să cerceteze și să identifice în anexe motivele și argumentele pe care le‑ar putea considera drept temei al acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și de instrument (Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctele 40 și 41, și Hotărârea din 15 octombrie 2020, Zhejiang Jiuli Hi‑Tech Metals/Comisia, T‑307/18, nepublicată, EU:T:2020:487, punctul 239).

164    În speță, unica menționare, în cererea introductivă, a Avizului din 2 noiembrie 2018 este o trimitere, într‑o notă de subsol, la anexa de 14 de pagini care conține acest aviz. În această notă de subsol, reclamantele se limitează să indice următoarele: „[a] se vedea de exemplu elementele de probă citate în [Avizul din 2 noiembrie 2018]”. Reclamantele arată cel mult, în aceeași notă de subsol, că acest aviz le întărește concluzia potrivit căreia „interdicția prevăzută la articolul 5 se întemeiază pe o bază eronată și/sau insuficient fondată, în măsura în care se aplică materialelor plastice oxobidoegradabile”, și evidențiază „aspectele care ar fi trebuit luate în considerare”. În replicile adresate Parlamentului, Consiliului și Comisiei, reclamantele se limitează fie la o trimitere generală la anexa care conține Avizul din 2 noiembrie 2018, fie la o trimitere la 6 pagini din avizul menționat, fără a preciza care este argumentul pertinent în acest ansamblu de 6 de pagini.

165    Pe de altă parte, întrucât avizul respectiv este redactat de un avocat fără nicio pregătire științifică, acesta nu poate fi luat în considerare printre cele mai bune date științifice disponibile în sensul jurisprudenței citate la punctul 119 de mai sus. În plus, deși avocatul menționat afirmă că a fost încurajat să se comporte ca instanță independentă și să își exprime rezervele atunci când își va redacta avizul, nu este mai puțin adevărat că el este mandatat și remunerat de Symphony Environmental Technologies pentru a redacta acest aviz. Prin urmare, potrivit jurisprudenței citate la punctele 147 și 149 de mai sus, avizului în discuție nu i se poate atribui decât o valoare probantă scăzută.

166    Aceasta cu atât mai mult cu cât elementele de probă citate în Avizul din 2 noiembrie 2018 nu sunt prezentate în anexa la acest aviz. Al doilea studiu, și anume cel al domnului Dussud și alții, nu figurează la dosar, în timp ce cel dintâi, și anume cel al domnului Eyheraguibel și alții, figurează în dosar numai pentru că a fost prezentat de reclamante în stadiul replicii. Prin urmare, nu este posibil să se verifice cu exactitate fiabilitatea acestui aviz.

167    Așadar, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de Avizul din 2 noiembrie 2018.

168    În al treilea rând, în ceea ce privește studiul Queen Mary University, reclamantele se întemeiază pe un fragment din acesta din care ar reieși că, într‑o soluție apoasă, acest tip de plastic se degradează de 90 ori mai rapid decât plasticul convențional.

169    În această privință, trebuie să se indice că studiul Queen Mary University arată că a aplicat o nouă metodă pentru testarea biodegradabilității unui eșantion de plastic care conține un aditiv prooxidant. Această nouă metodă nu constă în plasarea eșantionului respectiv în sol, cu alte cuvinte, într‑un mediu despre care nu se cunoaște nici concentrația de bacterii, nici tipul de bacterii pe care le conține, ci în depunerea unei bacterii specifice pe eșantion. Aplicând această metodă, Queen Mary University susține că a constatat că un astfel de eșantion, care a fost expus la radiații ultraviolete timp de 450 de ore, apoi unei bacterii specifice solului, prezintă după 35 de zile o biodegradare de 90 de ori mai mare decât cea a unui eșantion de plastic convențional supus aceluiași tratament.

170    Cu toate acestea, cele trei instituții în cauză au ținut seama, dacă nu de studiul Queen Mary University, care nu era încă disponibil, cel puțin de conținutul acestuia. Astfel, studiul Eunomia face referire la informațiile comunicate de dr. R. Rose, unul dintre autorii studiului Queen Mary University. În această privință, studiul Eunomia subliniază că metoda utilizată de Queen Mary University este departe de a întruni unanimitatea și că nu este sigur că rezultatele observate în laborator de această universitate pot fi obținute în condiții reale.

171    În plus, studiul Queen Mary University este ulterior adoptării Directivei 2019/904, întrucât datează din august 2019 și a fost publicat în 2020. Prin urmare, conform jurisprudenței citate la punctul 154 de mai sus, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de studiul menționat.

172    În al patrulea rând, în ceea ce privește raportul laboratorului din Banyuls‑sur‑Mer, reclamantele subliniază că acesta arată că plasticul care conține un aditiv prooxidant, printre altele cel produs de reclamante, se biodegradează în mediul marin și aceasta într‑un mod mult mai eficient decât plasticul convențional.

173    Cu toate acestea, raportul laboratorului din Banyuls‑sur‑Mer, care datează din 4 septembrie 2020, este ulterior adoptării Directivei 2019/904. Prin urmare, conform jurisprudenței citate la punctul 154 de mai sus, acesta nu putea fi luat în considerare de cele trei instituții în cauză. În orice caz, raportul menționat nu este un studiu științific care să prezinte rezultatele unor teste realizate, ci un document de o pagină și jumătate care prezintă un proiect denumit Oxomar.

174    În al cincilea rând, reclamantele se întemeiază pe răspunsul domnului Jakubowicz, profesor asociat al Research Institutes of Sweden (RISE), către Fundația Ellen MacArthur. Acesta arată că, în opinia sa, „[p]rocesul de degradare [a plasticului care conține un aditiv prooxidant] nu se rezumă la o fragmentare, ci constă într‑o schimbare integrală a materialului[:] polimerul cu o masă moleculară ridicată se descompune în fragmente monomere și oligomere, moleculele hidrocarburi devin molecule care conțin oxigen, care pot fi bioasimilate”.

175    În această privință, este suficient să se arate că răspunsul domnului Jakubowicz către Fundația Ellen MacArthur este o simplă declarație de o pagină și jumătate, care nu face trimitere la niciun studiu științific. Chiar presupunând că, astfel cum arată Comisia, răspunsul respectiv se întemeiază pe două articole anterioare, și anume studiul Jakubowicz din 2011 și cel al lui Chiellini și Corti, la punctul 139 de mai sus s‑a arătat că, potrivit studiului De Wilde, opinia exprimată de aceste două articole este singulară. În plus, articolele respective sunt menționate în mod corespunzător în studiul Eunomia.

176    Prin urmare, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de răspunsul domnului Jakubowicz către Fundația Ellen MacArthur.

177    În al șaselea rând, în ceea ce privește mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental, primo, reclamantele se întemeiază pe aceasta pentru a răspunde elementelor de probă prezentate de cele trei instituții în cauză în memoriile lor în apărare, cu alte cuvinte, pentru a stabili că există o distincție între plasticul oxodegradabil și plasticul oxobiodegradabil. Cercetătorul senior al Symphony Environmental arată, în primul rând, că standardul TR 15351, elaborat de Comitetul European de Standardizare (CEN) și citat în studiul Eunomia, deosebește oxodegradarea, definită ca o „degradare rezultată din clivajul oxidativ al macromoleculelor”, de oxobiodegradare, definită ca o „degradare rezultată din fenomene oxidative și de mediere celulară, simultan sau succesiv”. În al doilea rând, compoziția chimică a plasticului oxodegradabil ar fi diferită de cea a plasticului oxobiodegradabil, aditivul prooxidant pe care îl conține cel de al doilea permițându‑i să respecte definiția oxobiodegradării prin standardul TR 15351. În al treilea rând, deși nu există niciun standard european referitor la oxobiodegradare, diverse standarde și metode naționale ar distinge plasticul oxodegradabil și plasticul oxobiodegradabil. În al patrulea rând, diverși oameni de știință ar susține existența unei astfel de distincții.

178    Secundo, reclamantele se întemeiază pe mărturia respectivă pentru a dovedi că plasticul care conține un aditiv prooxidant este biodegradabil. Cercetătorul senior al Symphony Environmental arată, în primul rând, că studiul Eunomia recunoaște că problema crucială nu este aceea dacă acest tip de plastic suferă o biodegradare integrală, ci aceea de a stabili dacă timpul necesar acesteia poate fi considerat acceptabil. În al doilea rând, biodegradabilitatea plasticului care conține un aditiv prooxidant ar fi dovedită de numeroase elemente de probă. În al treilea rând, ar fi imposibil să se testeze biodegradarea în condiții reale, iar condițiile de laborator ar fi în general mai puțin favorabile biodegradării decât condițiile reale. În al patrulea rând, diferite studii ar demonstra biodegradabilitatea plasticului respectiv în mediul marin.

179    Trebuie arătat că mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental provine de la un salariat al uneia dintre reclamante, însărcinat cu produsul d2w, pe care acesta a întocmit‑o la cererea reclamantelor și în mod specific pentru prezenta acțiune, și că urmărește să le apere interesele. Prin urmare, conform jurisprudenței citate la punctele 147 și 149 de mai sus, aceasta nu dispune decât de o valoare probantă scăzută. În plus, întrucât mărturia menționată este ulterioară adoptării Directivei 2019/904, conform jurisprudenței citate la punctul 154 de mai sus, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de aceasta.

180    Este adevărat că afirmațiile cercetătorului senior al Symphony Environmental sunt susținute de înscrisuri anexate la mărturia sa și că, în memoriile lor în replică, reclamantele se întemeiază pe trei dintre aceste anexe, și anume: în primul rând, raportul elaborat de laboratorul Intertek pentru ECHA, intitulat „Oxo‑biodegradable plastics and the microplastics: towards a logical approach („Materialele plastice oxobiodegradabile și microplasticele: către o abordare logică”), din 24 mai 2018 (denumit în continuare „raportul laboratorului Intertek”); în al doilea rând, o contribuție redactată de un cercetător, intitulată „Evidence in Response to the UK Government’s July 2019 Call for Evidence on Standards for Bio‑Based, Biodegradable, and Compostable Plastics” („Elemente de probă ca răspuns la cererea de contribuții lansată în iulie 2019 a guvernului britanic privind standardele pentru materialele plastice de origine biologică, biodegradabile și compostabile”), din 7 octombrie 2019 (denumită în continuare „contribuția din 7 octombrie 2019”), și, în al treilea rând, rezultatul unui test efectuat de laboratorul Eurofins la 25 iulie 2017 (denumit în continuare „testul laboratorului Eurofins din 25 iulie 2017”).

181    Cu toate acestea și în orice caz, niciuna dintre aceste trei anexe la mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental nu susține în mod util argumentația reclamantelor.

182    Astfel, în ceea ce privește raportul laboratorului Intertek, care arată printre altele că, „indiferent de viteza de degradare [a plasticului oxobiodegradabil], aceasta este superioară celei a plasticului convențional” și că „diferențele dintre rezultatele celor câteva studii efectuate până în prezent sunt o chestiune de grad”, trebuie subliniat că acest raport a fost pregătit la cererea Symphony Environmental. În consecință, conform jurisprudenței citate la punctele 147 și 149 de mai sus, nu se poate recunoaște raportului menționat decât o valoare probantă scăzută.

183    În ceea ce privește contribuția din 7 octombrie 2019, care concluzionează că „[f]ormarea de microplastice este foarte puțin probabilă în cazul materialelor plastice oxobiodegradabile”, este necesar să se precizeze că aceasta este ulterioară adoptării Directivei 2019/904. Conform jurisprudenței citate la punctul 154 de mai sus, nu se poate reproșa instituțiilor că nu au ținut seama de aceasta. În orice caz, contribuția din 7 octombrie 2019 nu este un studiu științific care prezintă rezultatele unor teste, ci o simplă declarație de 6 de pagini, redactată ca răspuns la o solicitare de contribuții a guvernului Regatului Unit privind standardele pentru materialele plastice de origine biologică, biodegradabile și compostabile.

184    În ceea ce privește testul laboratorului Eurofins din 25 iulie 2017, efectuat pe un eșantion de plastic care conține preamestecul d2w al reclamantelor, acesta evidențiază o rată de biodegradare de 88,86 %, obținută în 121 de zile. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că fragmentarea și asimilarea plasticului de microorganisme depinde de condițiile de mediu. Or, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctelor 127 și 133 de mai sus, condițiile menționate sunt variabile și nu corespund condițiilor unui test realizat în laborator. Prin urmare, împrejurarea că o rată de biodegradare de 88,86 % a fost obținută în laborator nu dovedește că aceeași rată va fi obținută, în același termen, în condiții reale.

185    Prin urmare, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental, de raportul laboratorului Intertek, de contribuția din 7 octombrie 2019 și de testul laboratorului Eurofins din 25 iulie 2017.

186    În al șaptelea rând, în ceea ce privește studiul Oxomar, prezentat în anexa la mărturia cercetătorului senior a Symphony Environmental, autorii acestuia concluzionează că anumite elemente tind să demonstreze că plasticul care conține un aditiv prooxidant se biodegradează în mediul marin. Însă ei ignoră dacă o astfel de biodegradare este integrală.

187    Cu toate acestea, studiul Oxomar, care datează din 10 martie 2021, este ulterior adoptării Directivei 2019/904. Conform jurisprudenței citate la punctul 154 de mai sus, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de acesta.

188    În plus, studiul menționat nu demonstrează că plasticul care conține un aditiv prooxidant suferă o biodegradare integrală în mediul marin în termen de 2 ani. Prin urmare, nu se poate considera că acesta infirmă printre altele concluziile studiului Eunomia cu privire la acest aspect.

189    În sfârșit, trebuie arătat că, în susținerea argumentului lor menționat la punctul 152 de mai sus, reclamantele afirmă și că standardul cel mai utilizat în mod curent în Europa pentru testarea biodegradabilității plasticului, și anume standardul EN 13432, nu este pertinent în ceea ce privește plasticul care conține un aditiv prooxidant.

190    În această privință, reclamantele nu pretind că plasticul care conține preamestecul lor d2w îndeplinește standardul EN 13432, despre care studiul Eunomia precizează că impune, în ceea ce privește degradarea aerobă, o rată de conversie în dioxid de carbon și în biomasă de cel puțin 90 % într‑o perioadă maximă de 6 de luni.

191    Acestea pretind că standardul EN 13432 evaluează biodegradarea unui eșantion de plastic în condiții particulare, și anume cele ale compostării industriale. Reclamantele deduc de aici că, în măsura în care plasticul care conține preamestecul d2w nu este conceput pentru a fi compostat și nu este comercializat ca fiind compostabil, standardul EN 13432 nu este pertinent pentru a aprecia biodegradarea sa. Standardul american ASTM D 6954 este cel care ar trebui utilizat pentru a măsura biodegradarea acestui tip de plastic, acesta fiind conceput pentru a se biodegrada în aer liber, iar nu în condițiile particulare ale compostării industriale.

192    Este adevărat că studiul Eunomia arată că, la nivelul Uniunii, nu există unul, ci mai multe standarde care permit evaluarea biodegradabilității plasticului, că unele dintre acestea sunt simple metode, că unele sunt naționale și că ele sunt în continuă evoluție.

193    Este de asemenea adevărat că, întrucât fiecare mediu (compostare industrială, apă dulce, mediu marin, sol și depozit de deșeuri) are propriile condiții, standardele care permit măsurarea biodegradării într‑un anumit mediu nu permit măsurarea acesteia în celelalte medii. Astfel, studiul Eunomia arată că standardele aplicabile biodegradării prin compostare, printre care figurează standardul EN 13432, se deosebesc de standardele care permit măsurarea biodegradării în apă dulce, în mediul marin sau în sol, precum și de standardele concepute pentru măsurarea degradării plasticului care conține un aditiv prooxidant. Acestea din urmă s‑au dezvoltat recent. Printre acestea figurează standardul american ASTM D 6954, standardul britanic BS 8472:2011 și standardul francez AC T 51‑808. Același studiu precizează că dezvoltarea de standarde care măsoară în mod specific degradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant se explică prin faptul că niciunul dintre celelalte standarde nu impune o expunere prealabilă a eșantionului la radiații ultraviolete și/sau la căldură, în condițiile în care, în lipsa unei astfel de expuneri prealabile, este aproape sigur că eșantionul nu se va biodegrada.

194    Studiul Eunomia mai precizează că producătorii de plastic care conține un aditiv prooxidant nu îl comercializează ca fiind compostabil, în conformitate cu standardul EN 13432, ci pretind, dimpotrivă, că nu se pretează la compostare.

195    În sfârșit, chestionate prin intermediul unei măsuri de organizare a procedurii, cele trei instituții în cauză au fost de acord că standardul EN 13432 era pertinent pentru aprecierea biodegradării plasticului prin compostare industrială, dar că alte standarde puteau, în funcție de utilizarea prevăzută, să fie pertinente pentru aprecierea biodegradării sale.

196    Cu toate acestea, astfel cum arată studiul Eunomia, singurul mediu ale cărui condiții pot fi reproduse în mod satisfăcător în laborator este compostarea, întrucât este vorba despre un proces industrial, care este, ca atare, controlat. Prin urmare, în ceea ce privește celelalte medii, rezultatele testelor efectuate în laborator nu sunt în mod necesar reproductibile în condiții reale. Astfel, presupunând că un eșantion de plastic care conține un aditiv prooxidant face obiectul unui test destinat să aprecieze biodegradarea sa în condiții care nu sunt cele ale compostării industriale, în aplicarea unui alt standard decât standardul EN 13432, de exemplu standardul ASTM D 6954, rezultatul acestui test, efectuat în laborator, nu ar fi în mod necesar reproductibil în condiții reale. După cum s‑a arătat la punctul 184 de mai sus, deși procesul‑verbal al testului efectuat, la 25 iulie 2017, de laboratorul Eurofins indică faptul că eșantionul de plastic care conține preamestecul d2w îndeplinește standardul ASTM D 6954, întrucât a atins un nivel de biodegradare de 88,86 %, aceasta nu demonstrează că același nivel va fi obținut în condiții reale.

197    În plus, este necesar să se constate că, astfel cum a indicat Parlamentul ca răspuns la măsura de organizare a procedurii menționată la punctul 195 de mai sus, nu există un standard unificat, la nivelul Uniunii, care să permită evaluarea biodegradării plasticului care conține un aditiv prooxidant, ci numai standarde naționale, ale căror criterii și praguri diferă. De exemplu, potrivit studiului Eunomia, în timp ce standardul american ASTM D 6954 reține un prag de 60 % de degradare, standardul britanic BS 8472 definește un prag de 50 % de transformare a masei carbonice.

198    În sfârșit, din studiul Eunomia reiese că, dintre toate mediile, compostarea industrială este cel mai agresiv, cu alte cuvinte, cel mai favorabil biodegradării. Prin urmare, este puțin probabil ca un eșantion de plastic care conține un aditiv prooxidant care nu se biodegradează în mod corespunzător în condițiile compostării industriale și care nu îndeplinește standardul EN 13432 să se biodegradeze în mod corespunzător în alte medii, de exemplu în sol sau în mediul marin. Nu se poate considera deci că standardul EN 13432 este lipsit de orice pertinență în ceea ce privește aprecierea biodegradării acestui tip de plastic în alte condiții decât cele ale compostării industriale.

199    În consecință, este necesar să se considere că, apreciind, pe baza unor studii realizate în aplicarea standardului EN 13432, că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se biodegrada în mod corespunzător, cele trei instituții în cauză nu au depășit limitele largii puteri de apreciere de care, potrivit jurisprudenței citate la punctul 115 de mai sus, dispun în domeniul mediului.

200    Așadar, argumentația reclamantelor rezumată la punctul 152 de mai sus nu poate fi urmată.

201    În consecință, din cuprinsul punctelor 124-200 de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză dispuneau de o evaluare științifică cât mai exhaustivă posibil a riscului ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să nu se biodegradeze în mod corespunzător și că acestea au considerat, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că un asemenea risc exista.

2)      Cu privire la afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant nu este compostabil

202    În ceea ce privește afirmația care figurează în considerentul (15) al Directivei 2019/904, potrivit căreia plasticul oxodegradabil nu este compostabil, trebuie precizat că Raportul din 16 ianuarie 2018 indică faptul că compostarea este o biodegradare mai accentuată, care are loc în condiții controlate și se caracterizează în mare parte prin aerarea forțată și producerea de căldură naturală rezultată din activitatea biologică din interiorul materialului.

203    În memoriile lor în apărare, Comisia și Parlamentul afirmă că s‑au bazat pe studiul Eunomia, pe Raportul din 16 ianuarie 2018, pe Declarația oxo și pe studiul De Wilde pentru a concluziona că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu era compostabil.

204    După cum s‑a arătat la punctele 132, 135 și 142 de mai sus, aceste documente erau la dispoziția celor trei instituții în cauză cu ocazia elaborării și a adoptării Directivei 2019/904.

205    Astfel, din studiul Eunomia reiese că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se pretează la nicio formă de compostare și că nu îndeplinește standardul EN 13432, care, așa cum se indică la punctul 190 de mai sus, impune o biodegradare de 90 % în termen de 6 luni. Studiul Eunomia arată în această privință că procentul de biodegradare cel mai ridicat obținut în cadrul unui studiu științific este cu mult mai mic de 90 și că a fost obținut într‑un termen mult mai mare decât cele în vigoare în industria compostării, determinând în acest fel un risc de împrăștiere a unor fragmente de plastic. După cum s‑a arătat la punctul 194 de mai sus, studiul menționat mai arată că majoritatea producătorilor acestui tip de plastic nu pretind că acesta este compostabil.

206    Raportul din 16 ianuarie 2018 confirmă faptul că, în conformitate cu datele disponibile, materialele plastice oxodegradabile par să nu se preteze niciunei forme de compostare sau de digestie anaerobă și să nu corespundă standardelor aplicabile ambalajelor recuperabile prin compostare în vigoare în prezent în Uniune. Acest raport arată de asemenea că este posibil ca fragmentele de plastic generate de proces să dăuneze calității compostului.

207    Declarația oxo indică, la rândul său, că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu respectă niciun standard aplicabil ambalajelor din plastic sau recuperării plasticului, întrucât biodegradarea sa durează prea mult, iar fragmente de plastic pot subzista în compost și, prin urmare, pot avea impact asupra calității acestuia sau chiar se pot răspândi în mediu.

208    De asemenea, studiul De Wilde concluzionează că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu respectă diferitele standarde privind compostarea industrială sau domestică.

209    Din cuprinsul punctelor 202-208 de mai sus rezultă că, la elaborarea și la adoptarea Directivei 2019/904, cele trei instituții în cauză dispuneau de o evaluare științifică exhaustivă a riscului ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să nu fie compostabil și că acestea puteau să considere, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că existența unui asemenea risc era dovedită.

210    Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul reclamantelor potrivit căruia cele trei instituții în cauză nu ar fi ținut seama de elemente de probă care, în opinia lor, demonstrează că plasticul care conține un aditiv prooxidant este compostabil și că nu constituie un risc, și anume, în primul rând, punctele 23 și 24 din mărturia președintelui‑director general al reclamantelor, în al doilea rând, punctele 56 și 58 din mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental, în al treilea rând, testul laboratorului Eurofins din 25 iulie 2017 și, în al patrulea rând, o propunere a Comitetului European al Regiunilor de modificare a articolului 3 din Directiva 2019/904.

211    Este necesar să se arate că, la punctele 23 și 24 din mărturia sa, președintele‑director general al reclamantelor se limitează să afirme că, pe de o parte, cele trei instituții în cauză nu au explicat de ce compostarea plasticului oxodegradabil este de dorit și, pe de altă parte, instituțiile menționate nu au indicat motivele pentru care faptul că acest tip de plastic nu este compostabil constituie un risc pentru mediu sau pentru sănătatea umană de natură să justifice interzicerea sa.

212    De asemenea, la punctele 56 și 58 din mărturia sa, cercetătorul senior al Symphony Environmental afirmă că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu a fost conceput pentru a îndeplini standardul EN 13432, că, din numeroase motive, nu este necesar ca acest tip de plastic să fie compostabil și că faptul că nu este compostabil nu justifică interzicerea sa.

213    Cu toate acestea, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de punctele 23 și 24 din mărturia președintelui‑director general al reclamantelor și de punctele 56 și 58 din mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental, pentru motivele indicate la punctele 155 și 156 și, respectiv, la punctul 179 de mai sus.

214    În plus, pentru a demonstra că plasticul care conține preamestecul lor d2w este compostabil, reclamantele nu ar putea să susțină că acesta a fost supus cu succes unor teste efectuate în conformitate cu standardul ISO 14855, și anume, printre altele, testul laboratorului Eurofins din 25 iulie 2017. Astfel, din cuprinsul punctului 184 de mai sus reiese că împrejurarea că o anumită rată de biodegradare a fost obținută în laborator nu dovedește că aceeași rată va fi obținută, în același termen, în condiții reale.

215    Pe de altă parte, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de propunerea Comitetului European al Regiunilor, cu ocazia lucrărilor pregătitoare ale Directivei 2019/904, de a modifica articolul 3 din aceasta așa încât să nu fie considerați „plastic” anumiți polimeri sintetici, și anume cei care sunt considerați biodegradabili potrivit standardului ASTM D 6002. Este vorba despre polimerii sintetici care „pot fi supuși descompunerii biologice într‑un sit de compostare într‑o măsură comparabilă cu cea a materialelor considerate compostabile”. Astfel, din propunerea de amendament menționată nu rezultă că plasticul care conține un aditiv prooxidant figurează printre polimerii sintetici care pot suferi o asemenea descompunere.

216    În sfârșit, Tribunalul constată că reclamantele se contrazic în ceea ce privește caracterul compostabil al plasticului care conține un aditiv prooxidant. Astfel, acestea afirmă în cererea introductivă că, „în realitate, plasticul oxobiodegradabil este compostabil”. Totuși, acestea recunosc, în replicile lor, în urma unei comparații între acest tip de plastic și plasticul convențional, că „nici” acesta din urmă nu este compostabil și, în răspunsul lor la măsurile de organizare a procedurii, că plasticul care conține un aditiv prooxidant „nu este destinat să fie prelucrat în instalații controlate de tratare a deșeurilor”.

217    În ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia caracterul necompostabil al plasticului care conține un aditiv prooxidant nu reprezintă un risc pentru mediu sau pentru sănătatea umană, trebuie subliniat că respectivul caracter necompostabil al acestui tip de plastic, privit împreună cu împrejurarea că nu se biodegradează în mod corespunzător, că nu se pretează la reciclare și că nu prezintă avantaje de mediu dovedite, are drept consecință faptul că, lăsat în aer liber, se va fragmenta în microplastice care vor persista în mediu înainte de a suferi eventual o biodegradare. Este necesar să se considere că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 115 de mai sus, problema dacă, având în vedere în special faptul că nu se biodegradează în mod corespunzător, caracterul necompostabil al plasticului care conține un aditiv prooxidant constituie un risc pentru mediu sau pentru sănătatea umană ține de puterea de apreciere a celor trei instituții în cauză.

218    Din cuprinsul punctelor 202-217 de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză dispuneau de o evaluare științifică cât mai exhaustivă posibil a riscului ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să nu fie compostabil și că ele au considerat fără a săvârși o eroare vădită de apreciere că un asemenea risc exista.

3)      Cu privire la afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant are impact negativ asupra reciclării materialelor plastice convenționale

219    În ceea ce privește afirmația care figurează în considerentul (15) al Directivei 2019/904, potrivit căreia plasticul oxodegradabil are impact negativ asupra reciclării plasticului convențional, trebuie arătat că, în memoriile lor în apărare și în duplică, cele trei instituții în cauză afirmă că s‑au bazat pe studiul Eunomia, pe Raportul din 16 ianuarie 2018, pe Declarația oxo și pe studiul Universității din Loughborough în susținerea acestei afirmații.

220    Astfel cum s‑a arătat la punctele 132, 135 și 150 de mai sus, aceste documente erau la dispoziția celor trei instituții în cauză cu ocazia elaborării și a adoptării Directivei 2019/904.

221    Potrivit studiului Eunomia, elementele colectate sugerează că tehnologiile disponibile în prezent nu permit identificarea plasticului care conține un aditiv prooxidant pentru a fi separat de celelalte materiale plastice. Prin urmare, acesta ar fi reciclat cu materialele plastice convenționale. Or, aceasta ar afecta calitatea plasticului reciclat. Deși utilizarea unor compuși stabilizatori ar permite, în anumite cazuri, evitarea unei astfel de deteriorări a calității plasticului reciclat, ar fi totuși dificil să se determine cantitatea de stabilizatori necesară, aceasta depinzând de concentrația și de tipul de aditiv prooxidant utilizat.

222    În plus, studiul Eunomia indică faptul că degradarea înainte de reciclare a plasticului care conține un aditiv prooxidant pare să aibă impact asupra calităților fizice și asupra duratei de viață a plasticului reciclat. Acest studiu deduce de aici că plasticul reciclat nu se pretează la toate utilizările finale și că nu ar trebui în special să fie utilizat pentru produse cu durată lungă de viață. Însă ar fi posibil să se producă un plastic reciclat care să poată fi utilizat pentru produse cu durată de viață mai scurtă. Studiul Eunomia concluzionează că, dacă plasticul reciclat conține material plastic care conține un aditiv prooxidant, acest lucru are impact negativ asupra posibilității de comercializare a plasticului reciclat, asupra calității și a prețului acestuia.

223    Raportul din 16 ianuarie 2018, care reia concluziile studiului Eunomia, afirmă că tehnologiile disponibile în prezent nu permit întreprinderilor de reprelucrare să identifice și să izoleze plasticul care conține un aditiv prooxidant și că, prin urmare, acesta va fi în mod necesar reciclat cu plasticul convențional, ceea ce poate duce la o deteriorare a calității materiilor reciclate. Ar fi dificilă dozarea compușilor stabilizatori care ar putea preveni o astfel de deteriorare. În plus, potrivit raportului menționat, este imposibil să se controleze gradul de învechire suferit de plasticul care conține un aditiv prooxidant înainte ca acesta să fie reciclat. Raportul din 16 ianuarie 2018 subliniază efectul negativ exercitat de aceste elemente asupra prețului plasticului reciclat și concluzionează că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se pretează la reciclare.

224    Declarația oxo indică, la rândul său, că tehnologiile actuale nu permit separarea plasticului care conține un aditiv prooxidant de plasticul convențional și că este dificil să se evalueze atât gradul de îmbătrânire pe care acesta l‑a atins deja, cât și cantitatea de compuși stabilizatori necesară pentru a preveni degradarea plasticului reciclat. Declarația menționată deduce de aici că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se pretează la o reciclare pe scară largă.

225    De asemenea, studiul Universității din Loughborough indică faptul că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se pretează la reciclare din cauza prezenței în materialul reciclat a unor aditivi prooxidanți care vor accelera degradarea acestuia. Adăugarea de compuși stabilizatori ar fi delicată din cauza incertitudinii în ceea ce privește cantitatea de stabilizatori necesară și gradul de oxidare deja atins.

226    Din cuprinsul punctelor 219-225 de mai sus rezultă că, la elaborarea și la adoptarea Directivei 2019/904, cele trei instituții în cauză dispuneau de o evaluare științifică exhaustivă a riscului de impact negativ al plasticului care conține un aditiv prooxidant asupra reciclării plasticului convențional și că acestea puteau să considere, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că existența unui asemenea risc era dovedită.

227    Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul reclamantelor potrivit căruia instituțiile menționate ar fi omis să țină seama de următoarele documente: în primul rând, raportul laboratorului austriac TCKT, intitulat „Effect of mechanical recycling on the properties of films containing oxo‑biodegradable additive” („Efectul reciclării mecanice asupra proprietăților filmelor care conțin un aditiv oxo‑biodegradabil”), din 17 martie 2016 (denumit în continuare „raportul laboratorului TCKT din martie 2016”); în al doilea rând, un alt raport al aceluiași laborator, intitulat „Weathering study on LDPE (with and without d2w/oxobiodegradable additive)” [„Studiu privind alterarea LDPE (cu și fără aditiv d2w/oxo‑biodegradabil)”], din 27 iulie 2016 (denumit în continuare „raportul laboratorului TCKT din iulie 2016”); în al treilea rând, un raport al laboratorului sud‑african Roediger, intitulat „Recycling report on d2w oxo‑biodegradable plastics” („Raport privind reciclarea materialelor plastice oxobiodegradabile d2w”), din 21 mai 2012 (denumit în continuare „raportul laboratorului Roediger”); în al patrulea rând, un studiu al lui Samper, M. D., și alții, intitulat „Interference of Biodegradable Plastics in the Polypropylene Recycling Process” („Interferența materialelor plastice biodegradabile în procesul de reciclare a polipropilenei”), din 2018 (denumit în continuare „studiul lui M. Samper”), și, în al cincilea rând, punctele 48-52 din mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental.

228    Este adevărat că din raportul laboratorului TCKT din martie 2016 reiese că materia reciclată obținută din plastic care conține preamestecul d2w poate fi utilizată pentru produse cu durată de viață scurtă, precum saci de gunoi sau saci de cumpărături. În plus, reiese din raportul aceluiași laborator din iulie 2016 – care are ca obiect să examineze dacă sacii de cumpărături din plastic care conține un aditiv prooxidant pot fi reciclați pentru a fi transformați în produse din plastic groase destinate unei utilizări pe termen lung – că, dacă prezența în materialul reciclat a plasticului care conține un aditiv prooxidant poate avea efecte negative, precum creșterea fisurilor la suprafață, astfel de efecte negative nu s‑ar produce atunci când se adaugă un compus stabilizator. Raportul laboratorului Roediger indică, la rândul său, că prezența plasticului care conține preamestecul d2w nu are impact negativ semnificativ asupra materialului reciclat.

229    Cu toate acestea, atât raportul laboratorului TCKT din martie 2016, cât și cel al laboratorului Roediger sunt menționate în studiul Eunomia. Or, astfel cum s‑a arătat la punctul 132 de mai sus, acesta era la dispoziția celor trei instituții în cauză cu ocazia elaborării și a adoptării Directivei 2019/904. Prin urmare, nu se poate reproșa instituțiilor în cauză că nu au ținut seama de aceste două rapoarte.

230    În plus, din studiul Eunomia reiese că atât raportul laboratorului TCKT din martie 2016, cât și cel al laboratorului Roediger au fost comandate de industria plasticului care conține un aditiv prooxidant. Totodată, din raportul laboratorului TCKT din iulie 2016 reiese că acesta a fost întocmit la cererea reclamantelor. În consecință, conform jurisprudenței citate la punctele 147 și 149 de mai sus, nu se poate conferi decât o valoare probantă scăzută acestor trei rapoarte, în special celui al laboratorului TCKT din iulie 2016.

231    În sfârșit, studiul Eunomia evidențiază o incoerență în rezultatele consemnate în raportul laboratorului Roediger, fără ca raportul menționat să explice această incoerență. Acest studiu arată de asemenea că este dificil să se acorde credit concluziilor raportului laboratorului TCKT din martie 2016 din cauza lipsei de claritate în ceea ce privește, printre altele, evoluția diferitelor eșantioane, fiecare conținând un procent diferit de plastic care conține un aditiv prooxidant.

232    În ceea ce privește studiul lui M. Samper, trebuie arătat, asemenea Comisiei, că acesta nu privește reciclarea plasticului care conține un aditiv prooxidant, ci pe cea a polimerilor biodegradabili. Din faptul că introducerea pe piață a tipului de plastic care face obiectul studiului lui M. Samper nu a fost interzisă, deși se pretează dificil la reciclare, nu se poate deduce că nici introducerea pe piață a plasticului care conține un aditiv prooxidant nu ar trebui interzisă. Astfel, potrivit jurisprudenței citate la punctul 115 de mai sus, stabilirea existenței riscului reprezentat de fiecare tip de plastic ține de marja de apreciere a celor trei instituții în cauză.

233    În sfârșit, în ceea ce privește mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental, este adevărat că punctele 48-52 din acesta, la care fac trimitere memoriile în replică, indică printre altele că plasticul care conține un aditiv prooxidant poate fi reciclat în același mod ca plasticul convențional și că nu este necesară separarea unuia de celălalt pentru a fi reciclat. Cu toate acestea, pentru motivele indicate la punctul 179 de mai sus, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de punctele 48-52 din mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental.

234    Din cuprinsul punctelor 219-233 de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză dispuneau de o evaluare științifică cât mai exhaustivă posibil a riscului ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să aibă impact negativ asupra reciclării materialelor plastice convenționale și că ele au considerat fără a săvârși o eroare vădită de apreciere că un asemenea risc exista.

4)      Cu privire la afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant nu prezintă beneficii de mediu dovedite

235    În ceea ce privește afirmația care figurează în considerentul (15) al Directivei 2019/904, potrivit căreia plasticul oxodegradabil nu prezintă avantaje de mediu dovedite, Parlamentul și Comisia afirmă că s‑au bazat pe Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor din 16 ianuarie 2018, intitulată „O strategie europeană pentru materialele plastice într‑o economie circulară” [COM(2018) 28 final], și, respectiv, pe studiul De Wilde.

236    Or, studiul De Wilde, care are ca obiect aprecierea, printre altele, a avantajelor și a dezavantajelor materialelor plastice oxodegradabile în raport cu avantajele și dezavantajele materialelor plastice așa‑numite biodegradabile, se limitează să concluzioneze că cele dintâi nu sunt biodegradabile, fără a evidenția avantaje dovedite. Mai ales, comunicarea Comisiei amintită la punctul anterior indică, la pagina 17, că „unele materiale despre care se afirmă că ar fi biodegradabile, cum ar fi materialele plastice «oxodegradabile», nu prezintă niciun avantaj pentru mediu în comparație cu materialele plastice convenționale, în vreme ce rapida lor fragmentare în microplastice provoacă îngrijorare”. De altfel, din evaluările științifice ale biodegradării, compostării și reciclării plasticului care conține un aditiv prooxidant, menționate la punctele 124-234 de mai sus, nu reiese că acest tip de plastic prezintă, sub unul dintre aceste aspecte, un avantaj dovedit.

237    Cu toate acestea, pe de o parte, reclamantele susțin că instituțiile respective ar fi trebuit să țină seama de avizul Comisiei pentru pescuit a Parlamentului cu privire la propunerea de directivă, care recomanda definirea clară a plasticului biodegradabil.

238    Pe de altă parte, reclamantele consideră ca fiind deosebit de revelator faptul că, în avizele lor privind propunerea de directivă din 3 și, respectiv, din 11 octombrie 2018, Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală și Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară a Parlamentului au propus interzicerea introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil, fără a prezenta însă nicio justificare în această privință.

239    Or, potrivit articolului 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Parlamentului (JO 2019, L 302, p. 1), poziția acestuia în sensul articolului 294 alineatul (3) TFUE este adoptată prin vot în sesiune plenară, iar nu prin avizul uneia dintre comisiile sale. Prin urmare, este irelevant dacă o comisie, precum cea pentru pescuit, are un alt aviz decât cel adoptat în sesiune plenară. A fortiori, este irelevant faptul că o comisie, precum cea pentru agricultură și dezvoltare rurală și cea pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară, nu își justifică avizul. Așadar, nu se poate reproșa Parlamentului și cu atât mai puțin Consiliului și Comisiei că nu au ținut seama de astfel de avize.

240    Din cuprinsul punctelor 235-239 de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză dispuneau de o evaluare științifică cât mai exhaustivă posibil a eventualelor avantaje de mediu ale plasticului care conține un aditiv prooxidant și că acestea puteau să concluzioneze, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, în sensul lipsei unor avantaje dovedite.

241    Prin urmare, instituțiile menționate dispuneau de o evaluare științifică cât mai exhaustivă posibil a riscurilor menționate în considerentul (15) al Directivei 2019/904, și anume ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să nu se biodegradeze în mod corespunzător, să nu fie compostabil, să aibă impact negativ asupra reciclării materialelor plastice convenționale și să nu prezinte avantaje de mediu dovedite. Aceste instituții puteau, așadar, să considere, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că existența acestor riscuri era întrunită.

5)      Cu privire la lista, anexată la memoriile în replică, care reia toate documentele de care cele trei instituții în cauză ar fi omis să țină seama

242    În sfârșit, trebuie precizat că reclamantele au prezentat, în anexa la memoriile în replică, o listă care reia toate documentele de care, în opinia reclamantelor, cele trei instituții în cauză au omis să țină seama (denumită în continuare „lista anexată la memoriile în replică”).

243    Majoritatea documentelor care figurează în lista menționată au făcut deja mai sus obiectul unei examinări.

244    Dintre cele care nu au făcut obiectul unei astfel de examinări, unele sunt ulterioare adoptării Directivei 2019/904, și anume: în primul rând, standardul britanic PAS 9017:2020, care datează din octombrie 2020; în al doilea rând, studiul lui Babetto, A. S., Antunes, M. C., Bettini, S. H. P., și Bonse, B. C., intitulat „A Recycling‑Focused Assessment of the Oxidative Thermomechanical Degradation of HDPE Melt Containing Pro‑oxidant” („Evaluare axată pe reciclarea degradării oxidative termomecanice a polietilenei de înaltă densitate topite care conține un prooxidant”), publicat pe internet la 21 decembrie 2019; în al treilea rând, studiul lui Saikrishnan, S., Jubinville, D., Tzoganakis, C., și Mekonnen, T. H., intitulat „Thermo‑mechanical degradation of polypropylene (PP) and low‑density polyethylene (LDPE) blends exposed to simulated recycling” [„Degradarea termomecanică a unor amestecuri din polipropilenă (PP) și polietilenă de densitate scăzută (LDPE) expuse unei reciclări simulate”], publicat în decembrie 2020, și, în al patrulea rând, studiul lui Åkesson, D., Kuzhanthaivelu, G., și Bohlén, M., intitulat „Effect of a Small Amount of Thermoplastic Starch Blend on the Mechanical Recycling of Conventional Plastics” („Efectul unei mici cantități de amestec de amidon termoplastic asupra reciclării mecanice a materialelor plastice convenționale”), publicat la 24 octombrie 2020. Conform jurisprudenței citate la punctul 154 de mai sus, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de aceste patru documente.

245    Unul dintre documentele care figurează în lista anexată la memoriile în replică este menționat în studiul Eunomia, care era accesibil celor trei instituții în cauză cu ocazia elaborării și a adoptării Directivei 2019/904. Prin urmare, acestea au ținut seama de el. Este vorba despre studiul lui Jakubowicz, I., și Enebro, J., intitulat „Effects of Reprocessing of Oxobiodegradable and Non‑degradable Polyethylene on the Durability of Recycled Materials” („Efectele reciclării polietilenei oxobiodegradabile și a polietilenei nedegradabile asupra durabilității materialelor reciclate”), din martie 2012.

246    Un alt document care figurează în lista anexată la memoriile în replică, și anume anexa A.27 la cererea introductivă, care cuprinde scrisori adresate ECHA de cercetători în ceea ce privește plasticul oxobiodegradabil, nu face decât obiectul unei trimiteri generale în cererea introductivă. Astfel, aceasta se limitează să indice că scrisorile respective au fost trimise ca răspuns la consultarea publică lansată de ECHA cu privire la acest tip de plastic și că autorii lor se opun interdicției sale. Or, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 163 de mai sus, nu revine Tribunalului nici sarcina de a identifica, printre scrisorile care figurează în anexa A.27, care numără 100 de pagini și peste 30 de scrisori, care dintre acestea sunt pertinente, fiabile și documentate, nici sarcina de a stabili care este argumentul reclamantelor pe care îl susțin. Memoriile în replică se mulțumesc, la rândul lor, cu o trimitere generală la această anexă. Există însă o excepție care privește o scrisoare a dr. R. Rose din 3 mai 2018. Aceasta face obiectul unei trimiteri specifice în cererea introductivă și în memoriile în replică. Ea este însă citată în susținerea celui de al patrulea motiv de nelegalitate și va fi examinată, așadar, în cadrul acestuia.

247    În sfârșit, unul dintre documentele care figurează în lista anexată la memoriile în replică nu face obiectul niciunei trimiteri în cererea introductivă sau în memoriile în replică. Este vorba despre studiul lui Jin, H., Gonzalez‑Gutierrez, J., Oblak, P., Zupančič, B., și Emri, I., intitulat „The effect of extensive mechanical recycling on the properties of low‑density polyethylene” („Efectul reciclării mecanice extensive asupra proprietăților polietilenei de densitate scăzută”), din noiembrie 2012. Numai mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental, ea însăși anexată la memoriile în replică, face trimitere la acest studiu. Or, jurisprudența citată la punctul 163 de mai sus vizează de asemenea replica (Hotărârea din 11 iulie 2018, Europa Terra Nostra/Parlamentul, T‑13/17, nepublicată, EU:T:2018:428, punctul 86). Prin urmare, Tribunalul nu poate ține seama de acest studiu.

248    Așadar, nu se poate reproșa celor trei instituții în cauză că nu au ținut seama de documentele care figurează în lista anexată la memoriile în replică.

249    Trebuie deci să se concluzioneze că, astfel cum s‑a arătat la punctul 241 de mai sus, reclamantele pretind în mod eronat că cele trei instituții în cauză ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere, pe de o parte, prin adoptarea interdicției de introducere pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant, în condițiile în care nu dispuneau de o evaluare științifică cât mai exhaustivă posibil a riscurilor prezentate de acest tip de plastic, și, pe de altă parte, prin faptul că au considerat dovedită existența riscurilor respective.

250    Întrucât competența legiuitorului Uniunii întemeiată pe articolul 191 TFUE face, potrivit jurisprudenței citate la punctul 115 de mai sus, obiectul unui control al erorii vădite de apreciere, trebuie să se concluzioneze că cele trei instituții în cauză nu au încălcat această dispoziție.

251    În lipsa unei încălcări a articolului 191 TFUE, nu este necesar să se examineze dacă aceasta este suficient de gravă, astfel cum impune jurisprudența referitoare la prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii, citată la punctul 42 de mai sus.

252    Prin urmare, primul aspect al celui de al treilea motiv de nelegalitate trebuie respins în măsura în care este întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a articolului 191 TFUE și pe erori vădite de apreciere.

b)      Cu privire la încălcarea suficient de gravă a principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE

253    Prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea aspect, precum și, în parte, al primului aspect al celui de al treilea motiv de nelegalitate, reclamantele susțin că interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904, este contrară principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE.

254    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor Uniunii să fie de natură să atingă obiectivele legitime urmărite de reglementarea în cauză și să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea din 13 martie 2019, Polonia/Parlamentul și Consiliul, C‑128/17, EU:C:2019:194, punctul 94).

255    În ceea ce privește controlul jurisdicțional al respectării acestui principiu, într‑un cadru tehnic complex și cu caracter evolutiv, legiuitorul Uniunii dispune de o largă putere de apreciere, în special în ceea ce privește aprecierea unor elemente factuale de ordin științific și tehnic deosebit de complexe pentru a determina natura și întinderea măsurilor pe care le adoptă, în timp ce controlul instanței Uniunii trebuie să se limiteze la a examina dacă exercitarea unei asemenea competențe nu este afectată de o eroare vădită sau de un abuz de putere ori dacă legiuitorul nu a depășit în mod vădit limitele puterii sale de apreciere. Astfel, într‑un asemenea context, instanța Uniunii nu poate să substituie prin aprecierea sa cu privire la elementele factuale de ordin științific și tehnic pe cea a legiuitorului Uniunii, căruia tratatul i‑a încredințat această sarcină (Hotărârea din 13 martie 2019, Polonia/Parlamentul și Consiliul, C‑128/17, EU:C:2019:194, punctul 95).

256    Având în vedere aceste considerații, este necesar să se examineze dacă reclamantele susțin în mod întemeiat, prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv de nelegalitate, că, în măsura în care se aplică plasticului oxobiodegradabil, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 nu este aptă să realizeze obiectivul directivei menționate și apoi dacă, astfel cum susțin prin intermediul celui de al treilea aspect al aceluiași motiv, interdicția menționată depășește limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv.

257    În ceea ce privește primul aspect al celui de al treilea motiv, trebuie amintit că acesta este întemeiat în parte pe faptul că interdicția în discuție este disproporționată prin simplul fapt al lipsei unei evaluări științifice a riscurilor pentru mediu și pentru sănătatea umană pe care le prezintă plasticul oxodegradabil. Or, este necesar să se constate că reclamantele susțin astfel în esență că, întrucât existența unor asemenea riscuri nu este dovedită, interdicția menționată nu poate fi aptă să protejeze împotriva lor. Primul aspect, în măsura în care este întemeiat pe acest argument, se confundă, așadar, cu cel de al doilea și va fi examinat împreună cu acesta.

1)      Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe faptul că, în măsura în care se aplică plasticului oxobiodegradabil, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 nu este aptă să realizeze obiectivul directivei menționate, și cu privire la primul aspect, în măsura în care se întemeiază pe același argument

258    Din cuprinsul punctelor 124-249 de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză nu au săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când au considerat că plasticul care conține un aditiv prooxidant prezenta riscuri pentru mediu și pentru sănătatea umană, din moment ce nu se biodegrada în mod corespunzător, nu era compostabil, avea impact negativ asupra reciclării materialelor plastice convenționale și nu prezenta avantaje de mediu dovedite.

259    Prin urmare, conform jurisprudenței citate la punctul 255 de mai sus, o măsură care interzice introducerea pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant trebuie considerată aptă să realizeze obiectivul de protecție a mediului și a sănătății umane, enunțat în considerentul (36) și la articolul 1 din Directiva 2019/904.

2)      Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe faptul că, în măsura în care se aplică plasticului oxobiodegradabil, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 depășește limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului urmărit de directiva menționată

260    Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al treilea motiv de nelegalitate, reclamantele susțin că, în măsura în care se aplică plasticului oxodegradabil, măsura prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 depășește limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului de protecție a mediului și a sănătății umane urmărit de această directivă.

261    În primul rând, reclamantele susțin că există alte măsuri mai puțin constrângătoare decât o interdicție pură și simplă de introducere pe piață, și anume: primo, excluderea materialelor plastice oxobiodegradabile din definiția „materialelor plastice oxodegradabile” de la articolul 3 punctul 3 din directiva menționată și, pe cale de consecință, din domeniul de aplicare al articolului 5 din aceasta; secundo, supunerea plasticului oxobiodegradabil efectuării de teste în conformitate cu standardul american ASTM D 6954 sau cu alte standarde comparabile; tertio, să se impună ca plasticul oxobiodegradabil să conțină un marcaj care să permită o sortare automată prealabilă reciclării; quarto, includerea acestui tip de plastic în domeniul de aplicare al articolelor 4, 7, 8 și/sau 10 din Directiva 2019/904 sau, quinto, impunerea unei etichetări care să prevină orice risc de confuzie din partea consumatorilor.

262    Cu toate acestea, niciuna dintre cele cinci măsuri propuse de reclamante nu permite atingerea obiectivului urmărit de Directiva 2019/904.

263    Primo, în ceea ce privește propunerea reclamantelor de a exclude materialele plastice oxobiodegradabile din definiția „materialelor plastice oxodegradabile” de la articolul 3 punctul 3 din Directiva 2019/904, s‑a constatat deja, în cadrul examinării primului aspect al prezentului motiv, că cele trei instituții în cauză au considerat fără a săvârși o eroare vădită de apreciere că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se biodegradează în mod corespunzător într‑un termen rezonabil și că, în consecință, nu este necesar să se diferențieze între plasticul oxodegradabil și plasticul oxobiodegradabil. Prin urmare, excluderea plasticului care conține un aditiv prooxidant din definiția „materialelor plastice oxodegradabile” la respectivul articol 3 punctul 3 din Directiva 2019/904 ar echivala cu limitarea domeniului de aplicare al interdicției prevăzute la articolul 5 din această directivă la produsele din plastic de unică folosință enumerate în partea B din anexa la aceasta, ceea ce ar fi contrar literei înseși a acestui articol.

264    Secundo, în ceea ce privește propunerea reclamantelor de a supune plasticul care conține un aditiv prooxidant efectuării de teste în conformitate cu standardul american ASTM D 6954 sau cu alte standarde comparabile, s‑a constatat deja la punctul 197 de mai sus că, în măsura în care nu există un standard unificat, la nivelul Uniunii, care să permită evaluarea biodegradării plasticului respectiv, ci numai standarde naționale, cele trei instituții în cauză nu au depășit limitele puterii lor de apreciere prin faptul că nu s‑au întemeiat pe standardul ASTM D 6954 sau pe alte standarde comparabile.

265    Tertio, în ceea ce privește propunerea reclamantelor de a impune ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să conțină un marcaj care să îl facă identificabil de o mașină de sortare automată pentru a fi separat de materialele plastice convenționale și să nu fie reciclat cu acestea, reiese din studiul Eunomia că tehnologia actuală nu permite o sortare automată a plasticului care conține un aditiv prooxidant și din Raportul din 16 ianuarie 2018 că „[t]ehnologia disponibilă în prezent nu le permite întreprinderilor de reprocesare să identifice și să sorteze separat materialele plastice oxodegradabile”.

266    Comisia subliniază în această privință că tehnicile de separare automată utilizate în mod tradițional, precum spectroscopia în infraroșu apropiat, nu permit detectarea plasticului care conține un aditiv prooxidant și că, în consecință, în acest scop ar trebui dezvoltate noi mașini de sortare automată, dar că nu este vorba despre o opțiune viabilă din punct de vedere economic pentru industria reciclării. Or, reclamantele se limitează să afirme că dezvoltarea de noi mașini de sortare automată este viabilă din punct de vedere economic, fără a aduce niciun element de probă în susținerea unei astfel de afirmații și fără a demonstra că este efectiv posibil să se pună în aplicare marcajul pe care îl propun.

267    Quarto, reclamantele propun includerea plasticului care conține un aditiv prooxidant în domeniul de aplicare al articolelor 4, 7, 8 și/sau 10 din Directiva 2019/904, care permit statelor membre să adopte următoarele măsuri: măsuri de reducere a consumului (articolul 4); măsuri care prevăd aplicarea unui marcaj prin care consumatorii să fie informați, pe de o parte, cu privire la opțiunile adecvate de gestionare a deșeurilor pentru produsul respectiv sau mijloacele de eliminare a deșeurilor care trebuie să fie evitate pentru acest produs și, pe de altă parte, cu privire la prezența plasticului în componența produsului și impactul negativ al mijloacelor necorespunzătoare de eliminare a produsului (articolul 7); măsuri de instituire a unor scheme de răspundere extinsă a producătorilor pentru introducerea pe piață a produselor din plastic care conține un aditiv prooxidant (articolul 8); măsuri de sensibilizare menite să informeze consumatorii și să stimuleze comportamentul responsabil (articolul 10).

268    Cu toate acestea, având în vedere larga putere de apreciere, amintită la punctul 255 de mai sus, de care dispune legiuitorul Uniunii pentru a determina natura și întinderea măsurilor pe care le adoptă, nu se poate considera că cele trei instituții în cauză au depășit limitele unei astfel de puteri atunci când au considerat, având în vedere riscurile pe care le prezintă produsele din plastic care conține un aditiv prooxidant, în special riscul ca acestea să nu se biodegradeze în mod corespunzător, că era mai degrabă necesar să se interzică introducerea lor pe piață decât să o supună uneia sau alteia dintre măsurile prevăzute la articolele 4, 7, 8 și/sau 10 din Directiva 2019/904, care ar fi, de altfel, susceptibile să varieze de la un stat membru la altul.

269    Quinto, în ceea ce privește propunerea reclamantelor de a impune o etichetare a produselor din plastic care conține un aditiv prooxidant care să prevină orice risc de confuzie a consumatorilor, aceasta se alătură propunerii lor de a supune produsele menționate măsurilor prevăzute la articolul 7 sau la articolul 10 din Directiva 2019/904. Prin urmare, pentru motivele arătate la punctul 268 de mai sus, aceasta trebuie respinsă.

270    În al doilea rând, reclamantele susțin că, în loc să interzică pur și simplu introducerea pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant, cele trei instituții în cauză ar fi trebuit să prevadă o perioadă de tranziție, astfel cum a procedat ECHA în propunerea sa de restricționare privind microplasticele adăugate în mod intenționat.

271    O astfel de argumentație nu poate fi acceptată.

272    Este adevărat că Comunicarea ECHA intitulată „Propunere de restricție privind microplasticele adăugate în mod intenționat – întrebări și răspunsuri”, din septembrie 2020, prezentată de reclamante, arată că această agenție a propus o restricție în temeiul Regulamentului REACH, în care recomandă interzicerea introducerii pe piață a microplasticelor utilizate în produsele cosmetice, dar prevede o perioadă de tranziție cuprinsă între patru și opt ani.

273    Cu toate acestea, trebuie subliniat că termenul de transpunere a articolului 5 din Directiva 2019/904, adoptată la 5 iunie 2019, expiră, potrivit articolului 17 alineatul (1) din aceasta, la 3 iulie 2021 și că un astfel de termen ar putea fi considerat echivalent în practică cu o perioadă de tranziție de doi ani care ar însoți interdicția de introducere pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant. În plus, perioadele de tranziție preconizate de ECHA în ceea ce privește microplasticele adăugate în mod intenționat la produse cosmetice nu se aplică în toate cazurile. Astfel, acestea nu se aplică produselor cosmetice care conțin microbile, deoarece ele pot fi înlocuite cu ușurință cu substanțe naturale, cum ar fi pudră de migdale, nuci de cocos sau sâmburi de măsline. În sfârșit, după cum susține Comisia, având în vedere utilizările, care nu sunt complexe, ale plasticului care conține un aditiv prooxidant, trebuie să se considere că cele trei instituții în cauză nu au depășit limitele marjei lor de apreciere considerând că produsele fabricate din acest tip de plastic trebuiau interzise fără a fi prevăzută o perioadă de tranziție.

274    Prin urmare, reclamantele nu se pot întemeia pe perioadele de tranziție recomandate de ECHA în ceea ce privește microplasticele adăugate în mod intenționat pentru a arăta că o interdicție pură și simplă a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant, care nu este însoțită de o perioadă de tranziție, este disproporționată.

275    În al treilea rând, reclamantele susțin că inconvenientele cauzate de interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant ar fi disproporționate în raport cu scopurile urmărite, în măsura în care cele trei instituții în cauză ar fi omis să evalueze efectele sociale și economice ale interdicției menționate.

276    Or, protecția sănătății umane are o importanță preponderentă în raport cu considerațiile economice, iar protecția mediului constituie unul dintre obiectivele esențiale ale Uniunii. Importanța unor astfel de obiective este de natură să justifice consecințe economice negative, chiar considerabile, pentru anumiți operatori (Hotărârea din 12 decembrie 2014, Xeda International/Comisia, T‑269/11, nepublicată, EU:T:2014:1069, punctul 138).

277    În plus, reclamantele se limitează să afirme că cele trei instituții în cauză au omis să aprecieze efectele sociale și economice ale interdicției prevăzute la articolul 5 din Directiva 2019/904. Ele nu explică în ce constau pretinsele inconveniente sociale și economice produse de aceasta, ci fac pur și simplu referire, fără a susține acest argument, la obstacolele puse în calea dezvoltării unei tehnologii oxobiodegradabile mai eficiente.

278    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant nu depășește limitele a ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a mediului și a sănătății umane urmărit de Directiva 2019/904.

279    Așadar, din cuprinsul punctelor 259 și 278 de mai sus rezultă că interdicția menționată nu încalcă principiul general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE.

280    În lipsa unei încălcări a acestui principiu, nu este necesar să se examineze dacă aceasta este suficient de gravă, astfel cum impune jurisprudența referitoare la prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii, citată la punctul 42 de mai sus.

281    Prin urmare, trebuie respinse al doilea și al treilea aspect ale celui de al treilea motiv de nelegalitate, precum și primul aspect al acestuia, în măsura în care se întemeiază pe o încălcare suficient de gravă a principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE.

282    În consecință, al treilea motiv trebuie respins în totalitate.

4.      Cu privire la al patrulea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a principiului general al egalității de tratament

283    Prin intermediul celui de al patrulea motiv de nelegalitate, reclamantele susțin că cele trei instituții în cauză au încălcat principiul general al egalității de tratament, pe de o parte, prin interzicerea introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxobiodegradabil, dar nu și a produselor fabricate din plastic convențional, cu excepția a nouă produse de unică folosință, și, pe de altă parte, prin interzicerea introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxobiodegradabile, dar nu și a produselor fabricate din plastic comercializate ca fiind „compostabile”.

284    În ceea ce privește în special diferența de tratament dintre produse fabricate din plastic oxodegradabil și produse fabricate din plastic convențional, cu excepția a nouă produse de unică folosință, reclamantele susțin că nu s‑a demonstrat că plasticul oxobiodegradabil ar aduce mai mult atingere mediului decât plasticul oxodegradabil sau plasticul convențional. Plasticul oxobiodegradabil nu s‑ar fragmenta în microplastice și s‑ar biodegrada mai rapid decât plasticul convențional. Acesta nu ar fi mai susceptibil decât plasticul convențional să fie aruncat ca gunoi pe domeniul public. Acesta s‑ar preta la reciclare în același mod ca plasticul convențional. Tot în ceea ce privește diferența de tratament dintre produse fabricate din plastic oxobiodegradabil și produse fabricate din plastic convențional, cu excepția a nouă produse de unică folosință, reclamantele susțin de asemenea că nimic nu justifică interzicerea numai a nouă produse de unică folosință fabricate din plastic convențional, în timp ce toate produsele fabricate din plastic oxobiodegradabil sunt interzise.

285    Cu titlu subsidiar, reclamantele susțin că interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 determină o denaturare a concurenței între diferite tipuri de plastic biodegradabil.

286    Parlamentul, Consiliul și Comisia contestă argumentația reclamantelor.

287    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul egalității de tratament nu este încălcat decât atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2013, Solvay/Comisia, C‑455/11 P, nepublicată, EU:C:2013:796, punctul 77 și jurisprudența citată).

288    Caracterul comparabil al unor situații diferite se apreciază în raport cu toate elementele care le caracterizează. Aceste elemente trebuie să fie determinate și evaluate în special în funcție de obiectul și de finalitatea actului Uniunii care instituie distincția în cauză. În plus, trebuie luate în considerare principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul în discuție (Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique et Lorraine și alții, C‑127/07, EU:C:2008:728, punctul 26, și Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctul 67).

289    Trebuie să se examineze, pe de o parte, dacă cele trei instituții în cauză au încălcat principiul general al egalității de tratament prin interzicerea introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxobiodegradabil, dar nu și pe cea a produselor fabricate din plastic convențional, cu excepția a nouă produse de unică folosință, și, pe de altă parte, dacă ele au încălcat principiul menționat prin interzicerea introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxobiodegradabil, dar nu și pe cea a produselor fabricate din plastic comercializate ca fiind „compostabile”.

290    În ceea ce privește, în primul rând, prima dintre cele două încălcări menționate la punctul 289 de mai sus, Tribunalul apreciază că produsele fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant nu pot fi considerate ca fiind într‑o situație comparabilă cu cea a produselor fabricate din plastic convențional.

291    Astfel, pe de o parte, din examinarea celui de al treilea motiv de nelegalitate rezultă că, pe baza evaluării științifice a riscurilor care era accesibilă celor trei instituții în cauză cu ocazia elaborării și a adoptării Directivei 2019/904, nu se poate exclude ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să fie, cel puțin sub anumite aspecte care au legătură, printre altele, cu reciclarea și cu biodegradarea sa în depozitul de deșeuri, mai problematic decât plasticul convențional.

292    În această privință, din cuprinsul punctelor 129 și 131 de mai sus reiese că, potrivit studiului Eunomia și Raportului din 16 ianuarie 2018, în caz de biodegradare în straturile mai profunde ale unui depozit de deșeuri, plasticul care conține un aditiv prooxidant ar fi ușor mai problematic decât plasticul convențional din punctul de vedere al gazelor cu efect de seră.

293    În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 234 de mai sus, plasticul care conține un aditiv prooxidant nu poate fi reciclat cu plasticul convențional fără a afecta calitatea materialului reciclat.

294    În sfârșit, din cuprinsul punctelor 127-131 de mai sus reiese că, potrivit studiului Eunomia și Raportului din 16 ianuarie 2018, plasticul care conține un aditiv prooxidant se fragmentează mai rapid decât plasticul convențional, dar că nu este exclus ca această fragmentare mai rapidă a celui dintâi să aibă drept consecință creșterea impactului negativ al acestuia asupra mediului, atât în aer liber, cât și în mediul marin, întrucât acesta se concentrează pe o perioadă mai scurtă.

295    Este ceea ce subliniază, referitor la deșeurile marine, secțiunea 4.3 din Raportul din 16 ianuarie 2018, potrivit căreia, „[î]ntrucât este probabil ca materialele plastice oxodegradabile să se fragmenteze mai repede decât cele convenționale, efectele negative asociate prezenței microplasticelor în mediul marin sunt concentrate într‑o perioadă mai scurtă de timp. În ultimă instanță, această situație ar putea fi mai dăunătoare decât distribuirea efectelor pe o perioadă mai lungă de timp, având în vedere creșterea proporției de exemplare, de specii și de habitate afectate, precum și amploarea efectelor pentru fiecare exemplar”.

296    Este de asemenea ceea ce subliniază studiul Eunomia cu privire la biodegradarea în mediu deschis. Potrivit studiului menționat, „este posibil ca degradarea plasticului care conține un aditiv prooxidant să fie mult mai scurtă decât cea a plasticului convențional. Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă impactul asupra mediului nu este cu atât mai important în faza de biodegradare, având în vedere scenariul contrafactual”.

297    Pentru a respinge constatările de la punctele 291-294 de mai sus, reclamantele nu se pot întemeia pe scrisoarea adresată ECHA de dr. R. Rose – autorul studiului Queen Mary University –, la 3 mai 2018. Este adevărat că în această scrisoare dr. R. Rose arată că este „surprinsă că Uniunea propune interzicerea unui produs care, cu siguranță, nu este mai rău decât [polietilena de densitate scăzută, cu alte cuvinte, un plastic convențional] nemodificată, care nu face obiectul aceleiași măsuri”, și că „[a] legifera împotriva unui singur tip de plastic nu poate rezolva acumularea de numeroase tipuri de polihidrocarburi”. Însă această scrisoare face aluzie la utilizarea noii metode dezvoltate de Queen Mary University, despre care s‑a constatat la punctul 170 de mai sus că era departe de a întruni unanimitatea și că nu era sigur că permite obținerea unor rezultate reproductibile în condiții reale.

298    Pentru a respinge constatările care figurează la punctele 291-294 de mai sus, reclamantele nu se pot întemeia nici pe punctul 19 litera (c) și nici pe punctul 47 litera (b) din mărturia cercetătorului senior al Symphony Environmental. Este adevărat că acesta afirmă că, pe de o parte, plasticul convențional se fragmentează în microplastice care persistă în mediu timp de zeci sau sute de ani și, pe de altă parte, consumatorii care aruncă deșeuri din plastic adesea nu se preocupă de aspectul dacă acestea sunt sau nu biodegradabile. Însă trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 179 de mai sus, nu se poate acorda decât o valoare probatorie redusă mărturiei respective. Aceasta cu atât mai mult cu cât singurul element de probă pe care cercetătorul senior al Symphony Environmental îl citează în susținerea afirmațiilor sale este raportul laboratorului Intertek, despre care s‑a constatat la punctul 182 de mai sus că a fost elaborat la cererea Symphony Environmental.

299    În sfârșit, în măsura în care reclamantele încearcă să deducă un argument din cuprinsul punctelor 25 și 26 din mărturia președintelui‑director general al reclamantelor, în care acesta subliniază, fără a face însă trimitere la un studiu științific, incoerența Directivei 2019/904, care interzice plasticul oxobiodegradabil, dar nu și plasticul convențional și nici plasticul compostabil, în condițiile în care acestea, printre altele, nu se biodegradează în mod corespunzător în mediu deschis și nu prezintă un avantaj de mediu dovedit, este suficient să se amintească faptul că, astfel cum s‑a arătat la punctul 156 de mai sus, nu se poate acorda decât o valoare probantă scăzută mărturiei menționate.

300    Pe de altă parte, din considerentul (36) al Directivei 2019/904 reiese că aceasta are ca obiectiv, printre altele, prevenirea și reducerea impactului anumitor produse din plastic de unică folosință asupra mediului și a sănătății umane, al produselor fabricate din plastic oxodegradabil și al echipamentelor de pescuit care conțin plastic. Directiva menționată nu urmărește, așadar, să acopere toate produsele din plastic care pot prezenta un risc pentru mediu și pentru sănătatea umană, ci să concentreze eforturile acolo unde acestea sunt cele mai necesare, după cum se arată în considerentul (7) în ceea ce privește produsele din plastic de unică folosință. Articolul 1 din Directiva 2019/904 confirmă că aceasta are ca obiect, printre altele, prevenirea și reducerea impactului „anumitor” produse din plastic asupra mediului, în special asupra mediului acvatic, și asupra sănătății umane.

301    Or, s‑a stabilit în cadrul analizei celui de al treilea motiv de nelegalitate că cele trei instituții în cauză au considerat, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că produsele fabricate din plastic oxodegradabil aveau impact asupra mediului și a sănătății umane.

302    Din moment ce, potrivit jurisprudenței citate la punctul 288 de mai sus, caracterul comparabil al unor situații diferite se apreciază în lumina obiectului și a finalității actului Uniunii care instituie distincția în cauză, nu se poate considera că produsele fabricate din plastic oxodegradabil, în raport cu care Directiva 2019/904 are ca obiect și ca obiectiv prevenirea și reducerea impactului lor asupra mediului și a sănătății umane, se află într‑o situație comparabilă cu cea a produselor fabricate din plastic convențional.

303    Prin urmare, cele trei instituții în cauză nu au încălcat principiul general al egalității de tratament prin faptul că au interzis introducerea pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant, dar nu pe cea a produselor fabricate din plastic convențional, cu excepția a nouă produse de unică folosință.

304    În ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia instituțiile menționate ar fi încălcat principiul general al egalității de tratament prin interzicerea introducerii pe piață a „tuturor” produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant, dar numai a „anumitor” produse de unică folosință din plastic convențional, acesta nu poate fi urmat. Astfel, din considerentul (36) al Directivei 2019/904 reiese că aceasta are ca obiectiv, printre altele, prevenirea și reducerea impactului „anumitor” produse din plastic de unică folosință asupra mediului și sănătății umane, iar din considerentul (7) al acestei directive reiese că, pentru a concentra eforturile cele mai necesare, aceasta ar trebui să acopere numai produsele din plastic de unică folosință care sunt cel mai frecvent găsite pe plajele Uniunii, și anume cele enumerate în partea B din anexa la directiva menționată. Prin urmare, conform jurisprudenței citate la punctul 288 de mai sus, nu se poate considera că produsele de unică folosință din plastic convențional care nu figurează în lista anexată la Directiva 2019/904 se află într‑o situație comparabilă cu cea a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant. Așadar, prin interzicerea introducerii pe piață a celor din urmă, dar nu și a celor dintâi, cele trei instituții în cauză nu au încălcat principiul general al egalității de tratament.

305    În sfârșit, în măsura în care argumentul reclamantelor potrivit căruia interdicția de introducere pe piață prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 determină o denaturare a concurenței între diferite tipuri de plastic oxodegradabil trebuie înțeles în sensul că susține că, prin interzicerea nu numai a produselor fabricate din plastic oxodegradabil, ci și a celor fabricate din plastic pe care reclamantele îl califică drept „oxobiodegradabil”, cele trei instituții în cauză ar fi încălcat principiul general al egalității de tratament, acesta nu poate fi urmat. Astfel, s‑a constatat deja, în cadrul examinării celui de al treilea motiv de nelegalitate, că instituțiile menționate au considerat, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se biodegradează în mod corespunzător și că nu trebuie să se diferențieze plasticul oxodegradabil de plasticul oxobiodegradabil. Prin urmare, nu se poate susține că, prin tratarea produselor fabricate din plastic oxodegradabile în mod diferit de cele fabricate din plastic pe care reclamantele îl califică drept „oxobiodegradabil”, aceste instituții au încălcat principiul general al egalității de tratament.

306    În al doilea rând, în ceea ce privește încălcarea principiului general al egalității de tratament care ar rezulta din interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxobiodegradabil, dar nu și a produselor fabricate din plastic comercializat ca fiind „compostabil”, Tribunalul apreciază că aceste două categorii de produse nu se află într‑o situație comparabilă.

307    Astfel, din examinarea celui de al treilea motiv de nelegalitate rezultă că cele trei instituții în cauză au considerat, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că există un risc ca plasticul care conține un aditiv prooxidant să nu fie compostabil, ceea ce, așa cum s‑a arătat la punctul 216 de mai sus, reclamantele au recunoscut. În sfârșit, conform jurisprudenței citate la punctul 288 de mai sus, trebuie să se țină seama de faptul că, deși Directiva 2019/904 are ca obiect și ca obiectiv prevenirea și reducerea impactului produselor fabricate din plastic oxodegradabil, produsele fabricate din plastic comercializat ca fiind „compostabil” nu intră în obiectul și în obiectivul său.

308    Din cuprinsul punctelor 303, 306 și 307 de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză nu au încălcat principiul general al egalității de tratament prin faptul că au interzis introducerea pe piață a produselor fabricate din plastic care conține un aditiv prooxidant, dar nu și pe cea a produselor fabricate din plastic convențional, cu excepția a nouă produse de unică folosință, și nici pe cea a produselor fabricate din plastic comercializat ca fiind „compostabil”.

309    În lipsa unei încălcări a acestui principiu, nu este necesar să se examineze dacă aceasta este suficient de gravă, astfel cum impune jurisprudența referitoare la prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii, citată la punctul 42 de mai sus.

310    Prin urmare, al doilea motiv de nelegalitate trebuie respins.

5.      Cu privire la al cincilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a articolelor 16 și 17 și a articolului 41 alineatul (1) din cartă și a articolului 49 TUFE

311    Al cincilea motiv de nelegalitate se împarte în două aspecte. Prin intermediul primului aspect, reclamantele susțin că, prin adoptarea interdicției prevăzute la articolul 5 din Directiva 2019/904, cele trei instituții în cauză au încălcat libertatea lor de a desfășura o activitate comercială, prevăzută la articolul 16 din cartă, dreptul lor de proprietate, prevăzut la articolul 17 din aceasta, și libertatea lor de stabilire, prevăzută la articolul 49 TFUE. Astfel, interdicția în cauză le‑ar împiedica să introducă pe piața Uniunii produse care conțin preamestecul lor d2w. Prin intermediul celui de al doilea aspect, reclamantele susțin că această interdicție a fost adoptată cu încălcarea dreptului lor la bună administrare, înscris la articolul 41 din cartă, întrucât cele trei instituții în cauză nu ar fi ținut seama de elementele de probă pertinente și nu ar fi urmat procedurile adecvate.

312    Parlamentul, Consiliul și Comisia contestă argumentația reclamantelor.

a)      Cu privire la primul aspect al celui de al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a articolelor 16 și 17 din cartă și a articolului 49 TFUE

313    Trebuie să se examineze dacă cele trei instituții în cauză au încălcat în mod suficient de grav, în primul rând, articolul 16 din cartă, în al doilea rând, articolul 17 din aceasta și, în al treilea rând, articolul 49 TFUE.

314    Tribunalul apreciază că nu le‑au încălcat.

315    Astfel, în ceea ce privește, în primul rând, încălcarea articolului 16 din cartă, referitor la libertatea de a desfășura o activitate comercială, trebuie arătat că protecția conferită de această dispoziție include libertatea de a desfășura o activitate economică sau comercială, libertatea contractuală și libera concurență (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 79). În plus, libertatea contractuală cuprinde printre altele libera alegere a partenerului economic, precum și libertatea de a stabili prețul pentru o prestație (Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctul 43).

316    Însă libertatea de a desfășura o activitate comercială consacrată la articolul 16 din cartă nu constituie o prerogativă absolută, ci trebuie, pe de o parte, să fie luată în considerare în raport cu funcția sa în societate și, pe de altă parte, să fie pusă în balanță cu celelalte interese protejate de ordinea juridică a Uniunii, precum și cu drepturile și libertățile celorlalți (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 80).

317    Având în vedere modul de redactare a articolului 16 din cartă, care prevede că libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, fiind, așadar, diferit de modul de redactare a celorlalte libertăți fundamentale consacrate în titlul II din aceasta, însă apropiat de modul de redactare a anumitor dispoziții din titlul IV din cartă, această libertate poate face astfel obiectul unei serii ample de intervenții ale autorității publice susceptibile să stabilească, în interesul general, limitări privind exercitarea activității economice (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 81).

318    Or, această circumstanță se reflectă în special în modul în care trebuie apreciate reglementarea Uniunii și legislația, precum și practicile naționale în raport cu principiul proporționalității, în temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă. În conformitate cu această din urmă dispoziție, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestora și trebuie, cu respectarea principiului proporționalității, să fie necesară și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți (Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctele 47 și 48, și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctele 82 și 83).

319    În speță, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 implică o limitare a exercitării de către reclamante a libertății lor de a desfășura o activitate comercială. Astfel, pe de o parte, reclamantele comercializează produse fabricate din plastic care conține preamestecul d2w, precum saci de gunoi și saci de congelare, ceea ce interdicția în cauză le interzice în prezent să facă. Pe de altă parte, interdicția menționată este susceptibilă să afecteze activitatea principală a reclamantelor, și anume fabricarea și comercializarea preamestecului d2w. Or, această activitate principală este legată de activitatea de introducere pe piață a unor produse fabricate din plastic oxodegradabil, astfel încât interdicția celei de a doua ar putea determina consecințe economice asupra celei dintâi și ar putea influența decizia reclamantelor de a continua această activitate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2020, IFSUA/Consiliul, T‑251/18, EU:T:2020:89, punctele 150 și 151).

320    Totuși, această restricție este prevăzută de lege, și anume de Directiva 2019/904. În plus, aceasta nu afectează substanța libertății reclamantelor de a desfășura o activitate comercială, din moment ce este interzisă doar introducerea pe piața Uniunii a produselor din plastic care conține un aditiv prooxidant, iar nu producerea acestora. Prin urmare, reclamantele pot continua să fabrice astfel de produse pentru a le introduce pe piața unor state terțe. De asemenea, acestea pot continua să fabrice preamestecul lor d2w și să îl vândă unor clienți care îl vor utiliza la fabricarea unor produselor destinate introducerii pe piața unor state terțe. În sfârșit, după cum s‑a constatat în cadrul examinării celui de al treilea motiv de nelegalitate, această restricție este necesară, proporțională și răspunde unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune, și anume protecția mediului și a sănătății umane.

321    În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 17 din cartă, acesta prevede, la alineatul (1), că orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal și nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit‑o. Pe de altă parte, folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.

322    Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, niciun operator economic nu poate revendica un drept de proprietate asupra unei cote de piață, chiar dacă o deținea la un moment anterior instituirii unei măsuri care afectează piața respectivă, o astfel de cotă de piață constituind doar o poziție economică momentană expusă riscurilor unei schimbări de circumstanțe. Un operator economic nu poate nici invoca un drept dobândit sau chiar o încredere legitimă în menținerea unei situații existente care poate fi modificată prin acte adoptate de instituțiile Uniunii în cadrul puterii de apreciere a acestora (Hotărârea din 12 iulie 2005, Alliance for Natural Health și alții, C‑154/04 și C‑155/04, EU:C:2005:449, punctul 128).

323    În speță, rezultă din jurisprudența citată la punctul 322 de mai sus că reclamantele nu pot revendica protecția articolului 17 alineatul (1) din cartă în ceea ce privește dreptul lor de a introduce pe piața Uniunii preamestecul d2w (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 septembrie 2015, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Comisia, C‑398/13, EU:C:2015:535, punctul 60).

324    În ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia interdicția introducerii pe piață a produselor fabricate din plastic oxodegradabil, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904, ar fi contrară articolului 17 alineatul (2) din cartă, conform căruia „[p]roprietatea intelectuală este protejată”, întrucât ar reduce în mod considerabil valoarea dreptului de proprietate intelectuală pe care îl dețin asupra formulei preamestecului d2w, acesta nu poate fi urmat. Astfel, deși reclamantele au precizat că respectivul preamestec era protejat în temeiul unui drept asupra mărcii și al know‑how‑ului necesar producției sale, acestea nu au indicat motivele pentru care asemenea drepturi ar fi încălcate.

325    În orice caz, trebuie arătat că nu reiese din articolul 17 din cartă și nici din jurisprudență că protecția drepturilor de proprietate intelectuală ar trebui să fie asigurată în mod absolut (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online, C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 56). Orice limitare adusă articolului 17 alineatul (2) din cartă trebuie operată în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din aceasta. Or, în speță, o limitare a exercitării dreptului de proprietate intelectuală pe care reclamantele l‑ar deține asupra preamestecului d2w, presupunând că este dovedită, ar fi prevăzută de lege. Ea nu ar aduce atingere conținutului esențial al dreptului menționat, întrucât nu este interzisă fabricarea de produse din plastic care conține un aditiv prooxidant și vânzarea lor pe piața statelor terțe și nici fabricarea și introducerea pe piața Uniunii a unui asemenea aditiv. Astfel cum s‑a constatat în cadrul examinării celui de al treilea motiv de nelegalitate, o asemenea limitare răspunde unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune, și anume protecția mediului și a sănătății umane, și nu depășește ceea ce este necesar.

326    În ceea ce privește, în al treilea rând, încălcarea articolului 49 TFUE, este suficient să se arate că reclamantele nu indică motivele pentru care interdicția introducerii pe piață a plasticului care conține un aditiv prooxidant ar împiedica libertatea lor de stabilire.

327    Din cuprinsul punctelor 313-326 de mai sus rezultă că cele trei instituții în cauză nu au încălcat nici articolul 16 din cartă, nici articolul 17 din aceasta, nici articolul 49 TFUE.

328    În lipsa unei încălcări a acestor articole, nu este necesar să se examineze dacă aceasta este suficient de gravă, astfel cum impune jurisprudența referitoare la prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii, citată la punctul 42 de mai sus.

329    Prin urmare, primul aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.

b)      Cu privire la al doilea aspect al celui de al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a dreptului la bună administrare, înscris la articolul 41 din cartă

330    Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al cincilea motiv de nelegalitate, reclamantele susțin că interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 a fost adoptată cu încălcarea dreptului lor la bună administrare, înscris la articolul 41 din cartă. Acestea susțin că cele trei instituții în cauză nu au ținut seama de elementele de probă pertinente și nu au urmat procedurile adecvate.

331    O astfel de argumentație nu poate fi urmată.

332    În această privință, este suficient să se arate că, potrivit jurisprudenței, dreptul la bună administrare, astfel cum reiese din articolul 41 din cartă, nu vizează procesul de elaborare a unui act legislativ, precum Directiva 2019/904 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, EU:C:1999:498, punctul 37, și Hotărârea din 12 iunie 2015, Health Food Manufacturers’ Association și alții/Comisia, T‑296/12, EU:T:2015:375, punctul 98).

333    Prin urmare, cele trei instituții în cauză nu au încălcat articolul 41 din cartă.

334    În lipsa unei încălcări a articolului menționat, nu este necesar să se examineze dacă aceasta este suficient de gravă, astfel cum impune jurisprudența referitoare la prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii, citată la punctul 42 de mai sus.

335    Prin urmare, trebuie să se respingă al doilea aspect al celui de al doilea motiv de nelegalitate și, în consecință, acest motiv în totalitate.

336    Rezultă din tot ceea ce precedă că fiecare dintre cele cinci motive de nelegalitate trebuie respins și că reclamantele nu au reușit să demonstreze existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

337    Întrucât condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii sunt cumulative, astfel cum s‑a arătat la punctul 41 de mai sus, prezenta acțiune trebuie respinsă pe acest temei, fără a fi necesar să se examineze condițiile existenței unui prejudiciu real și cert, precum și a unei legături de cauzalitate.

IV.    Cu privire la cheltuielile de judecată

338    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Parlamentului, Consiliului și ale Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Symphony Environmental Technologies plc și Symphony Environmental Ltd la plata cheltuielilor de judecată.

Van der Woude Spielmann Gâlea

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 31 ianuarie 2024.

Semnături

Cuprins

I. Istoricul cauzei

II. Concluziile părților

III. În drept

A. Cu privire la cererea de omitere față de public a anumitor date

B. Observație introductivă

C. Cu privire la admisibilitate

D. Cu privire la fond

1. Cu privire la primul motiv de nelegalitate, întemeiat pe încălcarea articolelor 68-73 din Regulamentul REACH

2. Cu privire la al doilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a punctelor 12 și 14-16 din Acordul interinstituțional

3. Cu privire la al treilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE și la articolul 191 TFUE, precum și pe erori vădite de apreciere

a) Cu privire la primul aspect, în măsura în care este întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a articolului 191 TFUE

1) Cu privire la afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant nu se biodegradează în mod corespunzător

2) Cu privire la afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant nu este compostabil

3) Cu privire la afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant are impact negativ asupra reciclării materialelor plastice convenționale

4) Cu privire la afirmația potrivit căreia plasticul care conține un aditiv prooxidant nu prezintă beneficii de mediu dovedite

5) Cu privire la lista, anexată la memoriile în replică, care reia toate documentele de care cele trei instituții în cauză ar fi omis să țină seama

b) Cu privire la încălcarea suficient de gravă a principiului general al proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE

1) Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe faptul că, în măsura în care se aplică plasticului oxobiodegradabil, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 nu este aptă să realizeze obiectivul directivei menționate, și cu privire la primul aspect, în măsura în care se întemeiază pe același argument

2) Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe faptul că, în măsura în care se aplică plasticului oxobiodegradabil, interdicția prevăzută la articolul 5 din Directiva 2019/904 depășește limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului urmărit de directiva menționată

4. Cu privire la al patrulea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a principiului general al egalității de tratament

5. Cu privire la al cincilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a articolelor 16 și 17 și a articolului 41 alineatul (1) din cartă și a articolului 49 TUFE

a) Cu privire la primul aspect al celui de al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a articolelor 16 și 17 din cartă și a articolului 49 TFUE

b) Cu privire la al doilea aspect al celui de al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare suficient de gravă a dreptului la bună administrare, înscris la articolul 41 din cartă

IV. Cu privire la cheltuielile de judecată

*      Limba de procedură: engleza.