HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)
18 februarie 2016(*)
„Clauză compromisorie – Programul de aprovizionare a Rusiei cu produse agricole – Livrare de carne de vită – Neexecutarea contractului de către agenția de intervenție – Dreptul aplicabil – Prescripție – Eliberare tardivă a anumitor garanții de livrare – Plată parțială a unei facturi de transport – Plată insuficientă în monedă străină a anumitor facturi – Dobânzi moratorii”
În cauza T‑164/14,
Calberson GE, cu sediul în Villeneuve‑Garenne (Franța), reprezentată de T. Gallois și de E. Dereviankine, avocați,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de D. Bianchi și de I. Galindo Martín, în calitate de agenți,
pârâtă,
susținută de
Republica Franceză, reprezentată de D. Colas și de C. Candat, în calitate de agenți,
intervenientă,
având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolului 272 TFUE, prin care se solicită obligarea Comisiei la repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit reclamanta ca urmare a pretinselor greșeli săvârșite de agenția de intervenție în cadrul executării unui contract de transport al cărnii de vită în Rusia, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 111/1999 al Comisiei de stabilire a normelor generale de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2802/98 al Consiliului privind programul de aprovizionare cu produse agricole a Federației Ruse (JO L 14, p. 3, Ediție specială, 03/vol. 26, p. 166) și cu Regulamentul (CE) nr. 1799/1999 al Comisiei din 16 august 1999 privind furnizarea de carne de vită în Rusia (JO L 217, p. 20),
TRIBUNALUL (Camera a șaptea),
compus din domnul M. van der Woude, președinte, doamna I. Wiszniewska‑Białecka și domnul I. Ulloa Rubio (raportor), judecători,
grefier: doamna S. Bukšek Tomac, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 16 iulie 2015,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 2802/98 al Consiliului din 17 decembrie 1998 privind programul de aprovizionare cu produse agricole a Federației Ruse (JO L 349, p. 12, Ediție specială, 03/vol. 26, p. 134), s‑a efectuat, în condițiile stabilite de regulamentul respectiv, livrarea gratuită a anumitor produse agricole către Federația Rusă, Comisia Comunităților Europene fiind însărcinată cu executarea operațiunii în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din regulamentul respectiv, cheltuielile de livrare, inclusiv de transport până în porturile sau la punctele de frontieră, exclusiv descărcarea, și, dacă este cazul, cheltuielile de prelucrare în Comunitate fiind stabilite printr‑o procedură de achiziții, în conformitate cu articolul 2 alineatul (3) din acest regulament.
2 În cadrul procedurii de achiziții deschise prin Regulamentul (CE) nr. 1799/1999 al Comisiei din 16 august 1999 privind furnizarea de carne de vită în Rusia (JO L 217, p. 20), reclamanta, societatea Calberson GE, a prezentat, la data de 14 septembrie 1999, la Office national interprofessionnel des viandes, de l'élevage et de l'aviculture [Oficiul Național Interprofesional pentru Carne, Creșterea Animalelor și Avicultură] (Ofival), devenit Établissement national des produits de l'agriculture et de la mer [Institutul Național pentru Produse Agricole și Marine] (FranceAgriMer) (denumit în continuare „agenția de intervenție”) o ofertă pentru stabilirea cheltuielilor de livrare a transportului a 5 000 t carne de vită în carcase, care constituia lotul nr. 8 descris în anexa II la regulamentul respectiv.
3 Prin decizia din 24 septembrie 1999, Comisia a atribuit, printre altele, reclamantei livrarea lotului nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999.
4 În temeiul Regulamentului (CE) nr. 111/1999 al Comisiei din 18 ianuarie 1999 de stabilire a normelor generale de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2802/98 (JO L 14, p. 3, Ediție specială, 03/vol. 26, p. 166) și al Regulamentului nr. 1799/1999, punerea în aplicare practică a obligațiilor care reveneau Comisiei în cadrul acestui contract a fost încredințată agenției de intervenție. Concret, agenția de intervenție trebuia să asigure executarea obligațiilor contractuale de plată și de eliberare a garanției financiare.
5 După ce a efectuat livrarea cărnii de vită carcase, menționată în lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999, reclamanta a solicitat agenției de intervenție eliberarea garanțiilor de livrare pe care trebuise să le constituie în conformitate cu regulamentul respectiv și plata cheltuielilor de transport.
6 Întrucât a apreciat că solicitarea nu i‑a fost admisă în totalitate, reclamanta a sesizat, la data de 10 iulie 2000, tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris) (Franța) cu o cerere de reparare a prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a întârzierii agenției de intervenție de a da curs cererilor sale. Mai precis, aceasta reproșa organismului menționat, pe de o parte, faptul că a achitat cu întârziere anumite facturi și a eliberat cu întârziere anumite garanții și, pe de altă parte, faptul că a plătit în franci francezi (FRF) facturi plătibile în dolari americani (USD) pe baza unui curs de schimb inaplicabil. Prin decizia din 19 decembrie 2001, tribunalul respectiv și‑a declinat competența în favoarea instanțelor administrative. Sesizat la data de 22 ianuarie 2002, tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) (Franța) a respins, prin hotărârea din 30 iulie 2007, cererea introdusă cu același scop de reclamantă. Sesizată la data de 28 septembrie 2007, cour administrative d'appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris) (Franța) a respins, prin hotărârea din 6 aprilie 2010, cererea introdusă cu același scop de reclamantă.
7 Având în vedere că reclamanta a declarat recurs la Conseil d'État (Consiliul de Stat) (Franța), această instanță a sesizat Curtea cu o întrebare preliminară având ca obiect interpretarea care trebuie dată articolului 16 din Regulamentul nr. 111/1999. Prin intermediul întrebării formulate, aceasta solicită, în esență, să se stabilească dacă dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că atribuie Curții competența de a hotărî cu privire la toate litigiile referitoare la o licitație precum cea în discuție în litigiul principal, în special cu privire la acțiunile care au ca obiect despăgubirea prejudiciilor rezultate din abateri săvârșite de agenția de intervenție în executarea plății datorate adjudecatarului și în eliberarea garanției de livrare constituite de acesta din urmă în favoarea agenției menționate.
8 Prin Hotărârea din 17 ianuarie 2013, Geodis Calberson GE (C‑623/11, Rep., EU:C:2013:22), Curtea a declarat că articolul 16 din Regulamentul nr. 111/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1125/1999 al Comisiei din 28 mai 1999, trebuie interpretat în sensul că atribuie Curții competența de a hotărî cu privire la litigiile referitoare la condițiile în care agenția de intervenție desemnată pentru a primi ofertele supuse atribuirii prestațiilor de livrare gratuită a produselor agricole în Federația Rusă efectuează plata datorată adjudecatarului și eliberează garanția de livrare constituită de adjudecatar în favoarea acestei agenții, în special cu privire la acțiunile prin care se urmărește repararea prejudiciului rezultat din abateri săvârșite de agenția de intervenție în executarea acestor operațiuni.
9 Prin hotărârea din 11 martie 2013, Conseil d'État a anulat decizia tribunal administratif de Paris din 30 iulie 2007 și hotărârea cour administrative d'appel de Paris din 6 aprilie 2010 și a constatat că aceste instanțe nu sunt competente să statueze cu privire la cererea de reparare a prejudiciului introdusă de reclamantă.
Procedura și concluziile părților
10 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 7 martie 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
11 La 9 iunie 2014, Comisia a depus memoriul în apărare.
12 Replica și duplica au fost depuse la 22 septembrie și, respectiv, la 17 decembrie 2014.
13 Prin actul depus la grefa Tribunalului la 11 iulie 2014, Republica Franceză a formulat o cerere de intervenție în prezenta cauză în susținerea Comisiei.
14 Prin ordonanța din 2 septembrie 2014, președintele Camerei a șaptea a Tribunalului a admis această cerere de intervenție. Republica Franceză a depus memoriul în intervenție la 15 octombrie 2014. Reclamanta și Comisia au depus observații cu privire la acesta în termenele stabilite.
15 Prin scrisoarea din 11 iunie 2015, Tribunalul a solicitat părților să răspundă la o întrebare în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, în conformitate cu articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991. Părțile au dat curs solicitării respective în termenul stabilit.
16 Pledoariile reclamantei, Comisiei și Republicii Franceze și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 16 iulie 2015.
17 Reclamanta solicită Tribunalului:
– obligarea Comisiei la plata către reclamantă a sumei de 7 691,60 euro inclusiv taxe (TTC) cu titlu de cheltuieli financiare generate de eliberarea tardivă a garanțiilor de livrare;
– obligarea Comisiei la plata către reclamantă a sumelor de 81 817,25 euro fără taxe (HT) și de 6 344,17 USD cu titlu de dobânzi moratorii care au curs între data scadenței facturilor de transport și plata efectivă a acestora;
– obligarea Comisiei la plata către reclamantă a unor „dobânzi moratorii la dobânzile moratorii” la o rată de 2 % pentru fiecare lună de întârziere a plății dobânzilor moratorii menționate mai sus (81 817,25 euro fără taxe și 6 344,17 USD);
– obligarea Comisiei Europene la plata către reclamantă a sumei de 17 400 de euro inclusiv taxe (TTC) cu titlu de sold al unei facturi de transport;
– obligarea Comisiei Europene la plata către reclamantă a sumei de 30 580,41 euro inclusiv taxe (TTC) ca urmare a diferenței cursului de schimb;
– obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată.
18 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
19 Republica Franceză solicită Tribunalului respingerea acțiunii ca nefondată.
În drept
Cu privire la dreptul aplicabil
20 Reclamanta subliniază că, întrucât părțile nu au desemnat în mod explicit o lege aplicabilă contractului, trebuie să se determine această lege în aplicarea articolului 5 din Regulamentul nr. 593/2008 din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, p. 6, denumit în continuare „Regulamentul Roma I”). Pe baza principiilor înscrise în acest regulament, legea aplicabilă contractului menționat ar fi legea franceză.
21 Comisia nu contestă că, în temeiul Regulamentului Roma I, legea aplicabilă contractului în cauză ar fi legea franceză. Cu toate acestea, Comisia atrage atenția că, în Hotărârea din 9 octombrie 2002, Hans Fusch/Comisia (T‑134/01, Rec., EU:T:2002:246) și în Hotărârea din 10 februarie 2004, Calberson GE/Comisia (T‑215/01, T‑220/01 și T‑221/01, Rec., EU:T:2004:38), ambele referitoare la contracte de livrare încheiate în temeiul Regulamentului nr. 111/1999, Tribunalul nu a apreciat necesar să determine o lege aplicabilă și a interpretat acest regulament fără să facă referire la o lege națională. Astfel, chiar dacă a constatat în acele cauze existența unei relații contractuale între Comisie și fiecare adjudecatar, Tribunalul ar fi ținut seama și de faptul că normele care constituiau obiectul „contractului” figurau în regulamente ale Uniunii Europene, care trebuie să facă obiectul unei interpretări uniforme în toate statele membre.
22 Republica Franceză arată că litigiul trebuie să fie soluționat mai întâi în temeiul clauzelor contractuale prevăzute, în esență, în Regulamentele nr. 111/1999 și nr. 1799/1999 și că regulamentele respective trebuie să fie interpretate în contextul lor pentru a acoperi posibile lacune. Dacă nu este posibil acest lucru, Republica Franceză consideră că, în situația în care ar trebui desemnată o lege aplicabilă contractului în cauză, aceasta ar fi dreptul francez.
23 În temeiul articolului 340 TFUE, „[r]ăspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv”. Dreptul aplicabil contractului este cel prevăzut expres în contract, întrucât prevederile contractuale exprimă voința comună a părților, care trebuie să primeze asupra oricărui alt criteriu utilizabil doar în cazul în care contractul nu prevede nimic în această privință (Hotărârea din 26 noiembrie 1985, Comisia/CO.DE.MI., 318/81, Rec., EU:C:1985:467, punctele 20-22).
24 În speță, după cum a subliniat Curtea în Hotărârea Geodis Calberson GE (C‑623/11, EU:C:2013:22, punctele 26-28), punctul 8 de mai sus, există o relație de natură contractuală între Comisie, în calitate de autoritate contractantă, și reclamantă. Cu excepția prețului cu privire la care părțile au căzut de acord, drepturile și obligațiile fiecăreia dintre părți sunt definite prin dispozițiile Regulamentelor nr. 111/1999 și nr. 1799/1999. Or, niciunul dintre aceste două regulamente nu stabilește, pentru nicio chestiune care nu este reglementată de regulamentele menționate, care este legea aplicabilă contractului în cauză.
25 În cazul în care nu există prevederi în contract, instanța Uniunii trebuie să determine dreptul aplicabil inspirându‑se din principiile general recunoscute în statele membre și utilizând normele dreptului internațional privat, în special pe cele ale Convenției de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, înlocuită prin Regulamentul Roma I (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 octombrie 2001, Comisia/Oder‑Plan Architektur și alții, C‑77/99, Rec., EU:C:2001:531, punctul 28, și Hotărârea din 17 martie 2005, Comisia/AMI Semiconductor Belgium și alții, C‑294/02, Rec., EU:C:2005:172, punctul 60).
26 În conformitate cu articolele 3 și 5 din Regulamentul Roma I, „[c]ontractul este guvernat de legea aleasă de către părți” și, „[î]n măsura în care legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri nu a fost aleasă de părți în conformitate cu articolul 3, legea aplicabilă este legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă”. În cazul în care aceste cerințe nu sunt întrunite, „se aplică legea țării în care este situat locul de livrare convenit de către părți”.
27 În speță, nu se contestă că transportatorul are reședința în Franța și că din anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999 reiese că încărcarea cărnii de vită cu destinația Rusia a avut loc în Franța.
28 În consecință, prezentul litigiu trebuie să fie soluționat în temeiul clauzelor sale contractuale, cu alte cuvinte, având în vedere dispozițiile Regulamentelor nr. 111/1999 și nr 1799/1999, și, pentru orice chestiune nereglementată de regulamentele menționate, având în vedere dreptul francez.
Cu privire la admisibilitate
Cu privire la prescripție
29 Comisia arată că, pentru a aprecia admisibilitatea acțiunii, trebuie să se țină seama de faptul că chestiunea competenței instanțelor Uniunii de a statua cu privire la litigiile referitoare la proceduri de achiziții deschise în cadrul ajutorului alimentar pentru Federația Rusă a fost soluționată de Tribunal în Hotărârea Hans Fusch/Comisia (T‑134/01, EU:T:2002:246), punctul 21 de mai sus, răspunsul dat fiind confirmat ulterior în Hotărârea Calberson GE/Comisia (T‑215/01, T‑220/01 și T‑221/01, EU:T:2004:38), punctul 21 de mai sus, în care reclamanta era parte. Or, reclamanta ar fi introdus prezenta acțiune doar în martie 2014, și anume la zece, respectiv la doisprezece ani după aceste hotărâri și la paisprezece ani de la data faptelor. Prin urmare, acțiunea ar fi prescrisă și ar trebui să fie declarată inadmisibilă.
30 Reclamanta arată că contractul încheiat cu Comisia este un contract de drept public în măsura în care aceasta din urmă acționează în cadrul unei misiuni de serviciu de organizare de ajutor alimentar și că, datorită sarcinilor care îi sunt conferite de Comisie, ea participă la realizarea unei misiuni de serviciu public. Reclamanta amintește că, în dreptul francez, prescripția în materie de răspundere contractuală a persoanelor publice este reglementată prin Legea nr. 68‑1250 din 31 decembrie 1968 privind prescripția creanțelor asupra statului, a departamentelor, a comunelor și a instituțiilor publice (denumită în continuare „Legea nr. 68‑1250”). Or, în temeiul acestei legi, dreptul său la restituire nu ar fi prescris.
31 Trebuie să se arate că, pe de o parte, nici Regulamentul nr 111/199, nici Regulamentul nr. 1799/1999 nu precizează care sunt normele aplicabile contractului în cauză în materie de prescripție. Prin urmare, după cum s‑a stabilit la punctul 28 de mai sus, se aplică dreptul francez. Pe de altă parte, în dreptul francez, în absența unei lex specialis, se aplică dispozițiile Codului civil.
32 Regimul general al prescripției este prevăzut de Codul civil francez. Acest regim a fost modificat prin Legea nr 2008‑561 din 17 iunie 2008 privind reforma prescripției în materie civilă (denumită în continuare „Legea nr. 2008‑561”), intrată în vigoare la data de 19 iunie 2008. Anterior acestei reforme, termenul general de prescripție în materie civilă era de 30 de ani, în temeiul fostului articol 2262 din Codul civil. Ulterior reformei, conform articolului 2224 din codul menționat, acțiunile personale și mobiliare se prescriu în termen de cinci ani începând din ziua în care titularul unui drept a cunoscut sau a trebuit să cunoască faptele care îi permit să îl exercite. Articolul 2241 din Codul civil prevede că introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar și de măsuri provizorii, întrerupe termenul de prescripție, precum și termenul de decădere și că aceeași situație este aplicabilă în cazul în care cererea este introdusă la o instanță necompetentă sau în cazul în care actul de sesizare a instanței este anulat ca urmare a unui viciu de procedură. În temeiul articolului 2242 din acest cod, întreruperea rezultată din introducerea cererii de chemare în judecată își produce efectele până la finalizarea procesului. În sfârșit, articolul 2231 din Codul civil prevede că întreruperea șterge termenul de prescripție dobândit și determină curgerea unui nou termen, cu aceeași durată precum cel anterior. Articolele 1 și 2 din Legea nr. 68‑1250, a căror aplicare este invocată de reclamantă în calitate de lex specialis, prevăd, la rândul lor, un termen de prescripție de patru ani începând din prima zi a anului următor celui în cursul căruia au fost dobândite drepturile. Acest termen este întrerupt prin orice acțiune introdusă la o instanță, chiar dacă instanța sesizată este necompetentă să o soluționeze. Într‑un astfel de caz, un nou termen curge începând din prima zi a anului următor celui în cursul căruia decizia a dobândit autoritate de lucru judecat.
33 În speță, acțiunile reclamantei la tribunal de grande instance de Paris și la tribunal administratif de Paris împotriva agenției de intervenție au fost introduse la 10 iulie 2000 și, respectiv, la 22 ianuarie 2002 (a se vedea punctul 6 de mai sus), cu respectarea termenelor de prescripție menționate la punctul 32 de mai sus. Aceeași situație este valabilă în cazul prezentei acțiuni, introduse la 7 martie 2014, și anume la mai puțin de un an după hotărârea Conseil d État care a finalizat procesul în fața instanțelor administrative franceze (a se vedea punctul 9 de mai sus).
34 Rezultă de aici că dreptul la restituire al reclamantei nu este prescris nici în temeiul Codului civil francez, nici în ipoteza preconizată de reclamantă, în care s‑ar aplica dispozițiile Legii nr. 68‑1250 în materie de prescripție.
35 Având în vedere ceea ce precedă, acțiunea trebuie declarată admisibilă, fără a fi necesar să se stabilească dacă, după cum susține reclamanta, contractul în cauză trebuie să fie calificat drept contract de drept public și dacă Legea nr. 68‑1250 se aplică în calitate de lex specialis.
Cu privire la pretinsa extindere a obiectului litigiului în replică
36 Comisia, susținută de Republica Franceză, arată că reclamanta a efectuat în replică o extindere necorespunzătoare a obiectului litigiului astfel cum este definit în cererea introductivă. Ea subliniază în această privință că cererea introductivă a făcut clar referire la un „contract” având ca obiect transportul de „carne de vită” în cadrul „[Regulamentului] nr. 111/1999 și [al Regulamentului] nr. 1799/1999” și că reclamanta a menționat în cererea sa introductivă și a anexat doar oferta sa din 14 septembrie 1999 (a se vedea punctul 2 de mai sus), care privește lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/199. În schimb, în replică, reclamanta ar afirma că contractul în cauză este contractul „pentru toate loturile” având ca obiect transportul de „produse agricole” menționate de Regulamentul nr. 111/1999 și nu ar mai face referire la Regulamentul nr. 1799/199, care este pertinent doar pentru lotul nr. 8. Potrivit Comisiei, simpla menționare în cererea introductivă a anumitor facturi referitoare la alte loturi nu este suficientă, având în vedere articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, pentru a considera că aceste loturi făceau parte de asemenea din obiectul litigiului.
37 Republica Franceză adaugă că reclamanta a încheiat cu Comunitatea un număr egal de contracte cu cel al ofertelor depuse de ea și acceptate de Comisie. În aceste condiții, solicitând în cererea introductivă aplicarea contractului încheiat cu Comunitatea doar în ceea ce privește lotul 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999, reclamanta a circumscris obiectul litigiului la un singur contract. Republica Franceză a evidențiat de asemenea că, în conformitate cu articolul 44 alineatul 5a din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, acțiunea în răspundere contractuală trebuie să fie însoțită de contractul care conține clauza compromisorie. Or, în cazul în care cererea introductivă ar fi vizat alte loturi, reclamanta ar fi trebuit să prezinte contractele încheiate pentru acestea din urmă.
38 Reclamanta contestă ansamblul acestor afirmații și susține că acțiunea sa „cuprinde întregul contract încheiat în aplicarea Regulamentului nr. 111/1999, pentru toate loturile în litigiu”. Din cererile de plată formulate în cererea introductivă și din propunerile de probe prezentate în susținerea acestora, și anume facturile a căror plată este solicitată și care vizează diferite loturi ale diferitor regulamente de aplicare a regulamentului menționat, ar rezulta că obiectul litigiului nu se limita la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999. Referirea la oferta reținută pentru acest lot determinat ar fi fost făcută doar cu titlu ilustrativ.
39 Potrivit articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, reclamantul este obligat să definească obiectul litigiului și să prezinte concluziile sale în actul de sesizare a instanței.
40 În speță, trebuie să se sublinieze că, după cum susțin în mod întemeiat Comisia și Republica Franceză, reclamanta arată clar, la începutul cererii introductive, că i s‑a atribuit „un contract de achiziții al Comisiei […] având ca obiect transportul cărnii de vită de pe teritoriul francez cu destinația [Rusia] în cadrul programului de aprovizionare adoptat în beneficiul acestei țări prin Regulamentul (CE) nr. 111/1999 […] și [prin] Regulamentul nr. 1799/1999” și că, „[î]n aplicarea [acestor] regulamente”, punerea în aplicare practică a obligațiilor care revin Comisiei „în temeiul prezentului contract de achiziții” fusese încredințată agenției de intervenție. Reclamanta mai precizează că „[î]n cursul executării contractului de achiziții” s‑a confruntat cu numeroase dificultăți legate de pretinsele abateri ale agenției de intervenție.
41 Simpla referire în cererea introductivă la anumite facturi care privesc, în esență, alte loturi decât lotul nr. 8 nu este suficientă, în lumina articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, pentru a considera că, după cum se arată în replică, obiectul litigiului îl constituiau și contractele de achiziții atribuite reclamantei în temeiul Regulamentului (CE) nr. 556/1999 al Comisiei din 12 martie 1999 privind furnizarea de carne de vită în Rusia (JO L 68, p. 19) (loturile nr. 1, nr. 2 și nr. 3), al Regulamentului (CE) nr. 712/1999 al Comisiei din 31 martie 1999 privind transportul de carne de porc în Rusia (JO L 89, p. 54) (lotul nr. 6) și al Regulamentului (CE) nr. 1133/1999 al Comisiei din 28 mai 1999 privind furnizarea de carne de vită în Rusia (JO L 135, p. 64) (loturile nr. 1 și nr. 2).
42 Împrejurarea că regulamentele menționate la punctul 41 de mai sus, invocate pentru prima dată în replică, sunt toate regulamente de aplicare a Regulamentului nr. 111/1999 nu este pertinentă, având în vedere că fiecare regulament de aplicare a regulamentului menționat prevede o nouă cerere ce ofertă în vederea atribuirii unui nou contract de achiziții. Pe de altă parte, în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 111/1999, pentru a fi admisibilă, o ofertă trebuie să se refere la un singur lot. Astfel, reclamanta nu avea posibilitatea să facă o ofertă pentru mai multe loturi și nici să condiționeze oferta pe care o prezenta pentru atribuirea unui lot de acceptarea de către Comisie a altor oferte prezentate pentru alte loturi în temeiul regulamentului menționat sau al altor regulamente.
43 Desigur, Regulamentul nr. 111/1999 prevede modalitățile generale de aplicare a programului de aprovizionare cu produse agricole a Federației Ruse și aceste modalități generale sunt comune și se aplică diferitor regulamente menționate de reclamantă în stadiul replicii. Cu toate acestea, articolele 1 și 2 din Regulamentul nr. 111/1999 prevăd că deschiderea unei proceduri de achiziții pentru atribuirea de contracte individuale de livrare se efectuează prin regulamente specifice, precum Regulamentele nr. 1799/1999, nr. 556/1999, nr. 712/1999 și nr. 1133/1999. Prin urmare, nu se poate considera că atribuirea de contracte individuale de livrare efectuată în cadrul acestor regulamente specifice constituie executarea unui singur contract de achiziții care conținea șapte loturi diferite.
44 Mai mult, articolul 5 alineatul (1) literele (a) și (c) din Regulamentul nr. 111/1999 prevede clar că ofertele prezentate agenției de intervenție conțin o trimitere la regulamentul care anunță deschiderea licitației pentru fiecare lot și că fiecare ofertă trebuie să se refere la un singur lot și la ansamblul acelui lot. Oferta anexată la cererea introductivă se referă la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999, care nu poate în niciun caz să ilustreze întinderea obligațiilor pe care și le‑a asumat reclamanta în cadrul programului de aprovizionare cu produse agricole a Federației Ruse, întrucât fiecare ofertă este diferită și a fost prezentată în cadrul unei proceduri de achiziții diferite.
45 Prin urmare, trimiterea, în replică, la alte loturi decât lotul nr. 8 din Regulamentul nr. 1799/1999 constituie o extindere a obiectului litigiului care trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la fond
46 În susținerea acțiunii, reclamanta prezintă, în esență, patru solicitări. Prima solicitare se întemeiază pe eliberarea tardivă a anumitor garanții de livrare. A doua solicitare se întemeiază pe plata tardivă a anumitor facturi de transport. A treia solicitare se întemeiază pe plată parțială a unei facturi de transport. A patra solicitare se întemeiază pe plata insuficientă, într‑o monedă neprevăzută în contract, a anumitor facturi.
47 Tribunalul apreciază că este oportun să fie analizate prima, a treia și a patra solicitare înaintea celei de a doua solicitări.
Cu privire la prima solicitare, întemeiată pe eliberarea tardivă a anumitor garanții de livrare
48 Reclamanta susține că trei garanții de livrare pe care le‑a constituit au fost eliberate cu întârziere, fără ca agenția de intervenție să fi oferit un motiv care să permită justificarea acestei eliberări tardive, și solicită reparații pentru cheltuielile generate de întârzierea menționată. Ea arată că refuzul nejustificat de eliberare a garanțiilor constituie o abatere de natură să angajeze răspunderea administrației și amintește că, în conformitate cu articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 111/1999, garanția de livrare se eliberează atunci când adjudecatarul face dovada executării livrării.
49 Comisia subliniază că, în lipsa unor elemente esențiale în cererea introductivă, precum trimiterea la operațiuni specifice de livrare, solicitarea ar trebui declarată inadmisibilă în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991. În orice caz, ea apreciază că reclamanta nu demonstrează că a suportat cheltuielile care ar fi fost generate de întârzierea menționată și amintește că comisioanele de constituire a garanției bancare erau incluse în prețul menționat în oferta prezentată de aceasta. Pe de altă parte, în opinia sa, deși Regulamentul nr. 111/1999 nu prevede un termen pentru eliberarea garanțiilor, aceasta nu implică faptul că eliberarea trebuie să fie realizată chiar în ziua primirii documentelor justificative de către agenția de intervenție. Comisia semnalează faptul că agenția de intervenție trebuie să examineze documentele justificative anterior eliberării garanției și efectuării plății, în caz contrar existând riscul să trebuiască să se îndrepte împotriva adjudecatarului dacă, după verificare, se dovedește că nu au fost respectate condițiile de livrare. În speță, întârzierile menționate de reclamantă, și anume 18 și 30 de zile, nu pot sub nicio formă să fie considerate nerezonabile.
50 Republica Franceză susține că facturile prezentate de reclamantă în susținerea cererii sale au fost emise la date anterioare încheierii contractului referitor la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999 și că, prin urmare, acestea nu pot fi asociate cu respectivul contract.
51 Trebuie să se arate, astfel cum o face și Republica Franceză, că facturile cu referințele BRU 9132021 și BRU 9132022, prezentate de reclamantă în susținerea pretenției sale, au fost emise la 3 și la 9 august 1999, cu alte cuvinte, la date anterioare prezentării ofertei de către reclamantă agenției de intervenție, la 14 septembrie 1999, și deciziei de atribuire de către Comisie în favoarea reclamantei a lotului nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999, la 24 septembrie 1999. Prin urmare, facturile menționate nu pot fi asociate cu contractul referitor la lotul respectiv.
52 În consecință, prima solicitare trebuie, în orice caz, să fie respinsă, fără să fie necesar să se statueze cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.
Cu privire la a treia solicitare, întemeiată pe plata parțială a unei facturi de transport
53 Reclamanta susține că, deși a efectuat ansamblul prestațiilor de transport contractuale și a justificat acest fapt furnizând agenției de intervenție documentele pertinente, aceasta, fără a oferi nicio justificare, nu a plătit totalitatea facturii cu referința BRU 9131606. Astfel, aceasta solicită obligarea Comisiei la plata sumei de 17 400 de euro, care corespunde soldului restant datorat aferent acestei facturi.
54 Comisia susține că această solicitare nu este conformă cu articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1999, întrucât reclamanta se limitează la a afirma că suma de 17 400 de euro nu a fost plătită, fără a da explicații cu privire la prestația căreia îi corespunde suma menționată, cu privire la informația transmisă agenției de intervenție în susținerea acestei solicitări de plată și cu privire la motivul pentru care această sumă era datorată. În orice caz, Comisia arată că operațiunea de încărcare revine adjudecatarului, după cum s‑a stabilit în Hotărârea Calberson GE/Comisia (T‑215/01, T‑220/01 și T‑221/01, EU:T:2004:38, punctele 147-149), punctul 21 de mai sus, și că oferta reclamantei indica, efectiv, cheltuielile privind operațiunile de manipulare și de încărcare. Prin urmare, aceasta apreciază că nu poate fi considerată răspunzătoare pentru întârzierile pe care reclamanta le‑ar fi suferit cu ocazia încărcării mărfii.
55 Republica Franceză arată că factura prezentată de reclamantă în susținerea pretenției sale a fost emisă la o dată anterioară încheierii contractului referitor la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999.
56 Este necesar să se constate, astfel cum o face și Republica Franceză, că factura din 6 iulie 1999, prezentată de reclamantă în susținerea solicitării sale, a fost emisă la o dată anterioară celei a încheierii contractului referitor la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999, și anume 24 septembrie 1999. Prin urmare, factura respectivă nu poate fi asociată cu contractul menționat.
57 În consecință, a treia solicitare trebuie, în orice caz, să fie respinsă, fără să fie necesar să se statueze cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.
Cu privire la a patra solicitare, întemeiată pe plata insuficientă, într‑o monedă neprevăzută în contract
58 Reclamanta arată în cererea introductivă că, în dreptul francez, o datorie în monedă străină poate fi plătită în monedă națională cu condiția realizării conversiei în ziua plății. În speță, „unul dintre loturile” atribuite reclamantei, care ar fi plătibil în dolari americani, ar fi fost plătit în franci francezi. Astfel, aceasta susține că „patru” facturi în discuție, în valoare totală de 402 281 USD, ar fi fost achitate „prin plata în franci a unei sume echivalente cu 390 334,62 euro”, în timp ce, în cazul în care cursul de schimb aplicabil ar fi fost cel în vigoare în ziua plății („1,0463/0,9557”), plata ar fi trebuit să fie egală cu 420 915,03 euro. Prin urmare, reclamanta solicită obligarea Comisiei la plata diferenței, și anume 30 580,41 euro.
59 Comisia arată că, din cauza anumitor contradicții și a lipsei de claritate, solicitarea nu corespunde cerințelor impuse prin articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991. În orice caz, cour administrative d'appel de Paris ar fi constatat deja în hotărârea sa din 6 aprilie 2000 că facturile reclamantei erau emise și în dolari americani și în franci francezi.
60 Republica Franceză subliniază că reclamanta nu a identificat prevederea contractuală aflată la originea pretinsei obligații de plată în dolari americani pe care o invocă. Dimpotrivă, articolul 5 litera (d) din Regulamentul nr. 111/1999 ar impune, pentru ca o ofertă să fie admisibilă, ca diferitele sume să fie exprimate în euro. Oferta reclamantei pentru livrarea lotului nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/199 ar fi fost efectiv exprimată în euro, iar nu în dolari americani. În orice caz, în aplicarea principiului de drept francez invocat de reclamantă, ar trebui să se rețină o diferență de 6 705,45 euro.
61 Trebuie amintit că, potrivit articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din respectivul statut, și în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, cererea introductivă trebuie să cuprindă expunerea sumară a motivelor invocate. Această expunere trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul fără să aibă nevoie de alte informații. Cererea introductivă trebuie să precizeze în ce constă motivul pe care se întemeiază acțiunea, astfel încât simpla sa enunțare abstractă nu îndeplinește cerințele Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene și ale Regulamentului de procedură menționat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 ianuarie 1995, Viho/Comisia, T‑102/92, Rec., EU:T:1995:3, punctul 68, și Hotărârea din 27 noiembrie 1997, Tremblay și alții/Comisia, T‑224/95, Rec., EU:T:1997:187, punctul 79). Nu este de competența Tribunalului nici să cerceteze și să identifice în anexe motivele și argumentele care ar putea fi considerate temei al acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și instrumentală (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 februarie 2012, Grecia/Comisia, T‑469/09, EU:T:2012:50, punctul 46 și jurisprudența citată).
62 În speță, în ceea ce privește datoria invocată în cadrul prezentei solicitări, trebuie să se sublinieze, astfel cum o face și Comisia, că reclamanta susține în cererea introductivă că „unul dintre loturile” care îi fuseseră atribuite fusese prevăzut în dolari americani, fără a preciza care anume. Reclamanta menționează în continuare „patru facturi” în valoare totală de 402 281 USD care ar aparține acestui lot, fără a le prezenta, cu toate acestea, în anexă și fără a furniza nicio altă informație referitoare la aceste facturi.
63 Nu reiese însă cu claritate din cererea introductivă dacă reclamanta contestă faptul că facturile în cauză au fost plătite în franci francezi în loc de dolari americani sau dacă se limitează, dimpotrivă, să critice cursul de schimb care a fost aplicat. Astfel, reclamanta arată că, „în dreptul francez există principiul potrivit căruia o datorie în monedă străină poate fi plătită în moneda națională cu condiția realizării conversiei în ziua plății”, fapt care lasă să se înțeleagă că se limitează să conteste cursul de schimb dintre franci francezi și dolari americani. În plus, în loc să arate care ar fi fost acest curs de schimb, ea face trimitere la cursul de schimb dintre dolari americani și euro, fără a aduce nicio precizare în cererea introductivă cu privire la ziua precisă pe care o utilizează ca referință.
64 În aceste condiții, prezenta solicitare nu este conformă cu articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991 și trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă.
65 În orice caz, trebuie să se sublinieze că, printre cele patru facturi care au fost anexate la replică, doar factura cu referința BRU 0135699 menționează livrarea lotului nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999 și, în consecință, poate fi asociată cu contractul referitor la lotul respectiv.
66 Or, trebuie să se constate, pe de o parte, că această factură a fost emisă atât în dolari americani (108 173,76 USD), cât și în franci francezi (717 289,39 FRF) și că reclamanta nu dovedește că această factură ar fi trebuit să fie plătită în dolari americani. În această privință, trebuie să se observe că, deși articolul 5 din Regulamentul nr. 111/1999 impune ca, pentru ca oferta să fie admisibilă, aceasta să fie exprimată în euro, regulamentul respectiv nu conține prevederi referitoare la modalitățile de plată a facturilor. Astfel, dispozițiile Regulamentului nr. 111/1999 nu prevăd ca plata livrărilor să fie efectuată într‑o anumită monedă. De altfel, trebuie să se amintească faptul că moneda în vigoare la momentul încheierii contractului, 24 septembrie 1999, era francul francez.
67 Pe de altă parte, trebuie să se constate că reclamanta nu susține că agenția de intervenție ar fi plătit în franci francezi o sumă diferită de suma de 717 289,39 FRF indicată pe factură.
68 Pe acest temei, a patra solicitare, în măsura în care poate fi înțeleasă de Tribunal, trebuie în orice caz să fie respinsă ca nefondată.
Cu privire la a doua solicitare, întemeiată pe neplata dobânzilor de întârziere
69 Reclamanta susține că, deși a efectuat ansamblul prestațiilor de transport prevăzute de contractul referitor la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999 și a furnizat agenției de intervenție documentele justificative, aceasta din urmă a întârziat să plătească facturile în litigiu fără nicio justificare. Ea solicită, în consecință, obligarea Comisiei la plata unor dobânzi de întârziere, precum și a unor dobânzi moratorii la respectivele dobânzi. Reclamanta arată de asemenea că Regulamentul nr. 111/1999 nu conține nicio dispoziție referitoare la termenele de plată a prestațiilor de transport și la ratele dobânzilor de întârziere aplicabile. În consecință, consideră că este necesar să se facă trimitere la principiile dreptului administrativ francez care reglementează aceste aspecte. Reclamanta arată că, în conformitate cu aceste principii plata ar fi trebuit să fie efectuată la prezentarea facturii în momentul ridicării sau al livrării mărfii sau la primirea facturii în cazul în care nu a fost încasată în momentul ridicării sau al livrării și că întârzierea plății determină curgerea dobânzilor de întârziere de plin drept și fără alte formalități.
70 Comisia, susținută de Republica Franceză, apreciază, în esență, că prezenta solicitare trebuie să fie respinsă pentru toate facturile, fie pentru că acestea nu ar fi trebuit să fie plătite, fie pentru că agenția de intervenție le‑ar fi plătit înainte ca o punere în întârziere din partea reclamantei să îi fie adresată, fie pentru că nu ar avea legătură cu obiectul litigiului, fie pentru că documentele justificative necesare pentru plata facturilor nu ar fi fost prezentate. Pe de altă parte, în lipsa unui termen stabilit pentru plata definitivă în Regulamentele nr. 111/1999 și 1799/1999, nu se poate considera că aceste facturi trebuiau să fie plătite imediat. Astfel, ar fi necesar să se acorde un termen rezonabil agenției de plată pentru a verifica solicitările care îi sunt adresate. Republica Franceză adaugă că Codul civil francez prevede și că dobânzile de întârziere nu curg de plin drept, ci doar după punerea în întârziere a debitorului obligației de plată.
71 În primul rând, după cum susțin Comisia și Republica Franceză, trebuie să se înlăture cererea de plată a dobânzilor moratorii pentru facturile a căror dată este anterioară celei a încheierii contractului referitor la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/199, și anume 24 septembrie 1999, întrucât aceste facturi nu pot fi asociate obiectului litigiului, astfel cum este definit în cererea introductivă. În consecință, trebuie să se respingă prezenta solicitare referitoare la facturile cu referințele BRU 9131230, BRU 9131356, BRU 9131823, BRU 9131824, BRU 9132738, BRU 9132739, BRU 9132764, BRU 9132021, BRU 9132022, BRU 9131606, BRU 9132744 și BRU 9132743.
72 În al doilea rând, reclamanta nu contestă faptul că facturile cu referințele BRU 9132954, BRU 9133012, BRU 9133148, BRU 9133149, BRU 9133152, BRU 9133153, BRU 9133286, BRU 9134237, BRU 9133287, BRU 9133917, BRU 0135094, BRU 0135699 și BRU 0136077 au fost plătite anterior punerii în întârziere pe care a adresat‑o agenției de intervenție la data de 3 aprilie 2000. Ea arată însă că, în temeiul dreptului administrativ francez, o astfel de punere în întârziere nu ar fi necesară pentru ca dobânzile de întârziere să înceapă să curgă.
73 În această privință, după cum s‑a amintit la punctul 28 de mai sus, dreptul francez se aplică contractului referitor la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/1999 doar în cazul în care Regulamentele nr. 111/1999 și nr. 1799/199, astfel cum au fost interpretate de jurisprudență, nu furnizează niciun indiciu în ceea ce privește aplicarea concretă a condițiilor contractuale.
74 Or, în speță, după cum subliniază Comisia, Tribunalul a stabilit deja, în cadrul executării unui contract de achiziții de transport atribuit de asemenea reclamantei de către Comisie în temeiul Regulamentului nr. 111/1999, că nu se poate constata existența unei întârzieri la plată decât începând din momentul punerii în întârziere a debitorului și că contractul de livrare nu prevede că o punere în întârziere intervine de plin drept prin simpla expirare a termenului (a se vedea în acest sens Hotărârea Calberson GE/Comisia, punctul 21 de mai sus, T‑215/01, T‑220/01 și T‑221/01, EU:T:2004:38, punctul 144 și jurisprudența citată). Astfel, Tribunalul nu a făcut trimitere la o dispoziție de drept național, ci s‑a referit la o jurisprudență anterioară, care interpreta tot Regulamentul nr. 111/1999 (Hotărârea Hans Fusch/Comisia, punctul 21 de mai sus, T‑134/01, EU:T:2002:246, punctul 78). Astfel, dată fiind natura specifică a contractului referitor la lotul nr. 8 descris în anexa II la Regulamentul nr. 1799/199, drepturile și obligațiile fiecăreia dintre părți fiind definite prin dispozițiile Regulamentelor nr. 111/1999 și 1799/1999, trebuie să se garanteze, în măsura posibilului, o interpretare uniformă a contractelor care decurg din această reglementare. Din aceasta rezultă că, spre deosebire de cele susținute de reclamantă, dreptul francez, care este aplicabil contractului doar în cazul în care nu există alte prevederi, nu ar putea să reglementeze aspectele legate de dobânzile moratorii.
75 Rezultă de aici că, întrucât reclamanta nu a pus în întârziere de plată agenția de intervenție anterior datei de 3 aprilie 2000, data primei puneri în întârziere de către reclamantă, trebuie să se respingă solicitarea sa referitoare la plata dobânzilor de întârziere aferente facturilor a căror plată a fost efectuată anterior acestei date, și anume facturile cu referințele BRU 9132954, BRU 9133012, BRU 9133148, BRU 9133149, BRU 9133152, BRU 9133153, BRU 9133286, BRU 9134237, BRU 9133287, BRU 9133917, BRU 0135094, BRU 0135699 și BRU 0136077.
76 În al treilea rând, în ceea ce privește factura cu referința BRU 0137658 din data de 18 mai 2000, nu rezultă din dosar că aceasta ar fi făcut obiectul unei puneri în întârziere. Astfel, trebuie să se arate că punerea în întârziere din data de 29 mai 2000 care figurează în dosar nu face referire la factura menționată, ci la o altă factură, din data de 2 februarie 2000. În consecință, ținând seama de lipsa punerii în întârziere, trebuie de asemenea să se înlăture solicitarea reclamantei referitoare la factura cu referința BRU 0137658.
77 În al patrulea rând, în ceea ce privește factura având referința BRU 0135473, trebuie să se amintească faptul că articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 111/1999 prevede că o cerere de plată trebuie să fie însoțită de diferite documente justificative (o copie a documentelor de transport, certificatul de recepție, o copie a certificatului de export etc.), în lipsa cărora nu se efectuează nicio plată. În consecință, simpla emitere a unei facturi nu dă dreptul la plată.
78 În speță, din cererea introductivă reiese că factura cu referința BRU 0135473 din 2 februarie 2000 a fost plătită în două tranșe, la 23 mai și, respectiv, la 13 iunie 2000. Astfel cum subliniază Comisia, reiese, cu toate acestea, din anexele cererii introductive că plata nu a putut fi efectuată anterior pentru motivul că agenția de intervenție nu a primit ansamblul documentelor cerute. Acestea din urmă au fost solicitate reclamantei de către agenția de intervenție prin scrisoarea din 18 mai 2000. Din anexa 14 la cererea introductivă reiese că, prin scrisoarea din 22 mai 2000, reclamanta a transmis anumite documente, dar că a omis să transmită cel puțin unul dintre documentele cerute, și anume documentul de transport (CMR) corespunzător formularului vamal cu referința EX1 294905. În lipsa dovezii transmiterii de către reclamantă anterior datei de 13 iunie 2000 a ansamblului documentelor necesare pentru a efectua plata, este necesar să se respingă cererea acesteia referitoare la factura menționată. Astfel, în lipsa unei datorii exigibile, dobânzile de întârziere nu ar putea începe să curgă.
79 În sfârșit, în ceea ce privește facturile cu referințele BRU 0135095, BRU 0136486 și BRU 9133916, acestea corespund unor cheltuieli suplimentare de staționare în Rusia. Or, din anexele la cererea introductivă reiese că agenția de intervenție indicase, referitor la respectivele facturi, că acestea nu puteau fi plătite până la aprobarea serviciilor Comisiei, iar reclamanta și‑a dat acordul în această privință. Prin urmare, reclamanta nu poate invoca faptul că aceste facturi ar fi trebuit să fie plătite la opt zile după trimiterea lor la agenția de intervenție. Reclamanta nu demonstrează nici că plata acestor facturi, intervenită la data de 13 iunie 2000, a fost efectuată cu întârziere în raport cu data la care serviciile Comisiei și‑au dat acordul pentru plata respectivelor facturi. În consecință, este necesar să se respingă cererea de dobânzi moratorii în măsura în care aceasta are ca obiect aceleași facturi, având în vedere că reclamanta nu dovedește data la care plata acestor facturi era exigibilă.
80 Rezultă că a doua solicitare trebuie să fie respinsă în ansamblul său.
81 În lumina a ceea ce precedă, toate solicitările reclamantei, în măsura în care acestea pot fi înțelese de Tribunal, trebuie să fie respinse ca fiind nefondate.
82 În consecință, este necesar să se respingă acțiunea în ansamblul său.
Cu privire la cheltuielile de judecată
83 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
84 În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Rezultă că Republica Franceză suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea),
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Calberson GE la plata cheltuielilor de judecată.
3) Republica Franceză suportă propriile cheltuieli de judecată.
Van der Woude | Wiszniewska‑Białecka | Ulloa Rubio |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 februarie 2016.
Semnături