ORDONANȚA VICEPREȘEDINTELUI CURȚII
11 aprilie 2024(*)
„Recurs – Procedură de măsuri provizorii – Concurență – Concentrări – Piața mijloacelor de informare în masă – Solicitare de informații – Date cu caracter personal – Urgență – Dreptul la respectarea vieții private”
În cauza C‑90/24 P(R),
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 57 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 2 februarie 2024,
Vivendi SE, cu sediul în Paris (Franța), reprezentată de Y. Boubacir, F. de Bure, E. Dumur, P. Gassenbach, S. Schrameck, O. Thomas și P. Wilhelm, avocați,
recurentă,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de P. Caro de Sousa, B. Cullen și D. Viros, în calitate de agenți,
pârâtă în primă instanță,
VICEPREȘEDINTELE CURȚII,
după ascultarea avocatului general, domnul M. Szpunar,
dă prezenta
Ordonanță
1 Prin recursul formulat, Vivendi SE solicită anularea Ordonanței președintelui Tribunalului Uniunii Europene din 19 ianuarie 2024, Vivendi/Comisia (T‑1097/23 R, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2024:15), prin care acesta a respins cererea sa având ca obiect, pe de o parte, suspendarea executării Deciziei C(2023) 6428 final a Comisiei din 19 septembrie 2023 privind o procedură de aplicare a articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (cazul M.11184 – Vivendi/Lagardère), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2023) 7463 final a Comisiei din 27 octombrie 2023 (denumită în continuare „decizia în litigiu”), precum și, pe de altă parte, cu titlu asigurător, obligarea acesteia să păstreze toate documentele aflate în posesia sa vizate de decizia în litigiu pe un suport electronic dedicat, transmis sub sigiliu electronic unui terț de încredere independent.
Cadrul juridic
2 Considerentul (10) al Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1, rectificare în JO 2016, L 127, p. 2) (denumit în continuare „RGPD”) are următorul cuprins:
„[…] Prezentul regulament oferă, de asemenea, statelor membre o marjă de manevră în specificarea normelor sale, inclusiv în ceea ce privește prelucrarea categoriilor speciale de date cu caracter personal («date sensibile»). […]”
3 Articolul 6 alineatele (1) și (3) din acest regulament prevede:
„(1) „Prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care se aplică cel puțin una dintre următoarele condiții:
(a) persoana vizată și‑a dat consimțământul pentru prelucrarea datelor sale cu caracter personal pentru unul sau mai multe scopuri specifice;
[…]
(c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului;
[…]
(e) prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul;
[…]
(3) Temeiul pentru prelucrarea menționată la alineatul (1) literele (c) și (e) trebuie să fie prevăzut în:
(a) dreptul Uniunii; sau
(b) dreptul intern care se aplică operatorului.
[…]”
4 Articolul 9 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat prevede:
„(1) Se interzice prelucrarea de date cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenența la sindicate și prelucrarea de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice, de date privind sănătatea sau de date privind viața sexuală sau orientarea sexuală ale unei persoane fizice.
(2) Alineatul (1) nu se aplică în următoarele situații:
(a) persoana vizată și‑a dat consimțământul explicit pentru prelucrarea acestor date cu caracter personal pentru unul sau mai multe scopuri specifice, cu excepția cazului în care dreptul Uniunii sau dreptul intern prevede ca interdicția prevăzută la alineatul (1) să nu poată fi ridicată prin consimțământul persoanei vizate;
[…]
(g) prelucrarea este necesară din motive de interes public major, în baza dreptului Uniunii sau a dreptului intern, care este proporțional cu obiectivul urmărit, respectă esența dreptului la protecția datelor și prevede măsuri corespunzătoare și specifice pentru protejarea drepturilor fundamentale și a intereselor persoanei vizate;
[…]”
Istoricul litigiului
5 Istoricul litigiului este expus la punctele 2-8 din ordonanța atacată. În scopul prezentei proceduri, acesta poate fi rezumat după cum urmează.
6 La 24 octombrie 2022, Vivendi a notificat Comisiei Europene o operațiune de concentrare care consta în preluarea controlului exclusiv al Lagardère SA. La 9 iunie 2023, această operațiune de concentrare a fost autorizată de Comisie, sub rezerva respectării angajamentelor asumate de Vivendi.
7 La 25 iulie 2023, Comisia a informat Vivendi cu privire la deschiderea unei investigații oficiale privind o potențială punere în aplicare prematură a operațiunii de concentrare. În cadrul acestei proceduri, prin Decizia C(2023) 6428 final din 19 septembrie 2023, Comisia a adresat Vivendi o solicitare de informații, însoțită de un termen care expira la 27 octombrie 2023. Prin Decizia C(2023) 7463 final din 27 octombrie 2023, această instituție a prelungit termenul respectiv până la 1 decembrie 2023.
Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată
8 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 noiembrie 2023, Vivendi a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.
9 Printr‑un înscris separat, depus la grefa Tribunalului la 24 noiembrie 2023, Vivendi a introdus o cerere de măsuri provizorii având ca obiect, pe de o parte, suspendarea executării acestei decizii și, pe de altă parte, cu titlu asigurător, obligarea acesteia să păstreze toate documentele aflate în posesia sa vizate de decizia în litigiu pe un suport electronic dedicat, transmis sub sigiliu electronic unui terț de încredere independent, de exemplu un executor judecătoresc sau un mandatar, într‑un termen rezonabil și compatibil cu constrângerile materiale legate de copierea suporturilor care conțin documentele respective.
10 Prin Ordonanța din 28 noiembrie 2023, Vivendi/Comisia (T‑1097/23 R), adoptată în temeiul articolului 157 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, președintele Tribunalului a dispus suspendarea executării deciziei în litigiu până la adoptarea ordonanței prin care se finalizează procedura în cauza T‑1097/23 R, fără a aduce atingere obligației Vivendi de a continua colectarea informațiilor și de a păstra în posesia sa, pe un suport electronic, toate documentele vizate de această decizie care puteau prezenta interes pentru investigația Comisiei.
11 Prin ordonanța atacată, președintele Tribunalului a respins cererea de măsuri provizorii menționată la punctul 9 din prezenta ordonanță, pentru motivul că Vivendi nu dovedise că era îndeplinită condiția privind urgența, și a revocat Ordonanța din 28 noiembrie 2023 (T‑1097/23 R).
12 În primul rând, la punctul 29 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a statuat că riscul ca Vivendi să fie sancționată cu penalități cu titlu cominatoriu sau cu amenzi era, în stadiul procedurii în care trebuia să intervină această ordonanță, de natură ipotetică.
13 În al doilea rând, la punctul 39 din ordonanța menționată, acesta a înlăturat argumentul Vivendi întemeiat pe un prejudiciu legat de mobilizarea unor resurse umane și financiare considerabile.
14 În al treilea rând, la punctele 41 și 42 din aceeași ordonanță, președintele Tribunalului a apreciat că faptul că Comisia ar putea lua cunoștință de un volum de documente în pofida lipsei lor vădite de legătură cu obiectul investigației nu putea cauza Vivendi un prejudiciu grav și ireparabil.
15 În al patrulea rând, la punctul 43 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a respins argumentul Vivendi întemeiat pe un prejudiciu rezultat din încălcarea vieții private a unora dintre salariații și mandatarii săi sociali.
16 În al cincilea rând, acesta a considerat, la punctul 51 din ordonanța menționată, că prejudiciul invocat, rezultat din riscul ca Vivendi să contribuie la propria incriminare, nu era de natură să demonstreze că era îndeplinită condiția privind urgența.
17 În al șaselea rând, la punctele 52 și 54 din această ordonanță, președintele Tribunalului a statuat că riscul ca Vivendi să fie obligată să plătească penalități cu titlu cominatoriu sau amenzi nu era ireparabil și că acest risc era pur ipotetic.
Concluziile părților din recurs și procedura în fața Curții
18 Vivendi solicită Curții:
– anularea ordonanței atacate;
– dispunerea suspendării executării deciziei în litigiu până la pronunțarea hotărârii definitive a Tribunalului și, dacă este cazul, a Curții de Justiție cu privire la acțiunea în anulare introdusă de Vivendi împotriva acestei decizii;
– cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.
19 Comisia solicită Curții:
– respingerea recursului și
– obligarea Vivendi la plata cheltuielilor de judecată.
20 Prin Ordonanța din 6 februarie 2024, Vivendi/Comisia [C‑90/24 P(R)‑R, EU:C:2024:121], adoptată în temeiul articolului 160 alineatul (7) din Regulamentul de procedură al Curții, vicepreședintele Curții a dispus suspendarea obligației impuse Vivendi, prin decizia în litigiu, de a colecta și de a comunica Comisiei documentele vizate de această decizie până la adoptarea ordonanței care va interveni cât mai curând între cea prin care se finalizează procedura de măsuri provizorii în cauza C‑90/24 P(R)-R și cea prin care se soluționează prezentul recurs, fără a aduce atingere obligației Vivendi de a lua toate măsurile utile pentru a asigura păstrarea tuturor acestor documente.
Cu privire la recurs
21 În susținerea recursului formulat, Vivendi invocă șase motive întemeiate, primul, pe încălcarea principiilor egalității armelor și contradictorialității, iar al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea, pe erori vădite în aprecierea prejudiciilor invocate de Vivendi.
Argumentație
22 Prin intermediul celui de al patrulea motiv, care trebuie examinat de la bun început, Vivendi susține că președintele Tribunalului a săvârșit o eroare vădită în aprecierea prejudiciului care ar decurge din atingerea adusă pe scară largă vieții private a persoanelor vizate de decizia în litigiu.
23 În primul rând, argumentația reținută la punctul 45 din ordonanța atacată ar reduce domeniul protecției vieții private numai la datele sensibile cu caracter personal, astfel cum sunt definite de RGPD. Or, această din urmă noțiune ar avea un domeniu de aplicare foarte restrâns, în măsura în care ar rezulta din RGPD, precum și din jurisprudența Tribunalului că aceasta privește doar informațiile cele mai intime și mai sensibile ale persoanelor vizate. Garanțiile oferite în ceea ce privește datele sensibile cu caracter personal nu ar permite, așadar, să se asigure protecția tuturor datelor cu caracter personal care au legătură cu viața privată a acestor persoane și, prin urmare, să se prevină în mod adecvat prejudiciul invocat de Vivendi.
24 În al doilea rând, Vivendi susține că mai multe dintre înscrisurile care figurează în anexa la cererea sa de măsuri provizorii ar demonstra că decizia în litigiu impune colectarea și transmiterea către Comisie a unor documente legate de viața privată a persoanelor vizate.
25 În al treilea rând, ordonanța atacată ar face total abstracție de constrângerile care rezultă pentru Vivendi din dreptul penal și din dreptul muncii francez. Astfel, ar fi imposibil din punct de vedere material ca Vivendi să se conformeze deciziei în litigiu fără a se expune unor sancțiuni atât penale, cât și civile.
26 În al patrulea rând, garanțiile oferite de Comisie în ceea ce privește datele sensibile cu caracter personal nu ar permite să se prevină producerea prejudiciului invocat de Vivendi, în măsura în care aceste garanții ar presupune ca documentele care conțin datele respective să fie transmise Comisiei și ca aceasta să poată lua cunoștință de ele.
27 În al cincilea rând, contrar celor afirmate în ordonanța atacată, secretul profesional pe care trebuie să îl respecte funcționarii și agenții Comisiei nu poate constitui o garanție suficientă pentru a evita producerea prejudiciului invocat, Vivendi având de asemenea interesul de a împiedica accesul acestor funcționari și agenți la documente protejate. În plus, președintele Tribunalului nu ar fi ținut seama de faptul, invocat totuși în mod explicit de Vivendi, că Comisia ar fi admis intervenția mai multor terți în procedură, creând astfel un risc ca acești terți să aibă acces la date confidențiale și să le divulge.
28 Comisia susține că al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.
29 Aceasta arată în special că este inevitabil ca, pentru a‑și duce la bun sfârșit investigația, să fie pusă în situația de a prelucra date cu caracter personal. Simplul fapt că ea verifică relevanța unor astfel de date nu poate, în sine, să cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil. În acest context, existența unor garanții procedurale aplicabile datelor sensibile cu caracter personal ar constitui un factor relevant pentru aprecierea proporționalității ingerinței în cauză în dreptul la protecția vieții private. În rest, obligațiile stricte de păstrare a secretului profesional la care ar fi supuși funcționarii și agenții Comisiei ar preîntâmpina riscul divulgării neautorizate a datelor cu caracter personal colectate.
30 În ceea ce privește argumentul întemeiat pe accesul potențial al terților la date cu caracter personal, Comisia susține, mai întâi, că acest argument trebuie respins ca inadmisibil pentru motivul că nu a fost suficient susținut în primă instanță. În continuare, ea arată că, având în vedere obligațiile stricte de confidențialitate care revin funcționarilor și agenților săi, aceștia nu pot divulga informații confidențiale terților. În sfârșit, terții interesați ar avea acces la dosar numai în cazul unei comunicări privind obiecțiunile și nu ar avea niciodată acces la versiunea confidențială a înscrisurilor din dosar.
Apreciere
31 În ceea ce privește argumentația Vivendi întemeiată pe un risc de încălcare a vieții private a unora dintre salariații și mandatarii săi sociali, președintele Tribunalului a apreciat, la punctul 44 din ordonanța atacată, că, în măsura în care întreprinderile acționează prin intermediul salariaților și al mandatarilor lor sociali, Comisia are dreptul, în scopul unei investigații care intră sub incidența dreptului concurenței, să solicite informații referitoare la acțiunile acestora, în măsura în care aceste acțiuni privesc sfera întreprinderii și nu le afectează viața privată.
32 La punctul 45 din ordonanța menționată, președintele Tribunalului a subliniat că, din această perspectivă, Comisia informase Vivendi cu privire la garanțiile procedurale specifice aplicate în materie de date sensibile cu caracter personal și că această instituție luase, așadar, măsurile menite să evite producerea riscului invocat de Vivendi. El a dedus de aici că, având în vedere aceste precauții, cererile de informații referitoare la telefoanele mobile și la căsuțele de e‑mail ale salariaților Vivendi nu erau de natură să creeze prejudiciul grav și ireparabil invocat de aceasta.
33 La punctul 46 din ordonanța menționată, președintele Tribunalului a arătat că, în orice caz, funcționarilor și agenților Comisiei le reveneau obligații stricte de a păstra secretul profesional. În această privință, el a subliniat, la punctul 47 din aceeași ordonanță, că acestor funcționari și agenți le era interzis să divulge, fără a fi autorizați în acest sens, informații care le‑au fost aduse la cunoștință în exercitarea atribuțiilor lor, cu excepția cazului în care aceste informații au fost deja făcute publice sau sunt accesibile publicului.
34 În acest context, în ceea ce privește, în primul rând, aprecierea care figurează la punctul 45 din ordonanța atacată, trebuie arătat că din înșiși termenii acestui punct rezultă că aceasta se întemeiază pe luarea în considerare a garanțiilor procedurale menționate la punctele 26-28 din ordonanța respectivă.
35 Din cuprinsul punctelor 26-28 menționate reiese că aceste garanții se referă exclusiv la date care fac parte din trei categorii, și anume datele protejate de confidențialitatea schimburilor dintre avocați și clienți, datele referitoare la sursele jurnalistice și datele sensibile cu caracter personal.
36 Această din urmă categorie, care este singura menționată la punctul 45 din ordonanța atacată, nu este definită în ordonanța respectivă.
37 În aceste condiții, pentru a examina conținutul aprecierilor președintelui Tribunalului, trebuie să se identifice întinderea conferită categoriei menționate prin decizia în litigiu. Această decizie precizează că rezervă un regim specific „datelor sensibile cu caracter personal, astfel cum sunt definite în [RGPD]”. Din articolul 9 alineatul (1) din RGPD citit în lumina considerentului (10) al acestuia rezultă că noțiunea menționată se referă la datele cu caracter personal a căror prelucrare dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenența la sindicate, precum și la datele genetice, la datele biometrice a căror prelucrare permite identificarea unică a unei persoane fizice și la datele privind sănătatea, viața sexuală sau orientarea sexuală a unei persoane fizice.
38 Având în vedere sfera astfel conferită noțiunii de „date sensibile cu caracter personal”, rezultă, după cum arată Vivendi, că garanțiile procedurale prevăzute la punctul 45 din ordonanța atacată nu se aplică tuturor datelor care țin de viața privată a persoanelor vizate, în special în măsura în care aceste garanții nu oferă nicio formă de protecție datelor referitoare, de exemplu, la viața de familie, la gusturi sau chiar la activitățile private lipsite de caracter politic, religios, filozofic sau sindical ale acestor persoane.
39 Or, trebuie să se constate că în cererea sa de măsuri provizorii Vivendi a invocat riscul de acces la date care pot fi legate, în mod general, de viața privată a persoanelor vizate. Deși la punctul 95 din această cerere se menționează, desigur, date sensibile cu caracter personal, această mențiune figura într‑o citare a jurisprudenței Tribunalului și nu poate fi înțeleasă ca având ca obiect limitarea domeniului de aplicare al argumentației prezentate de Vivendi.
40 Prin urmare, Vivendi susține în mod întemeiat că, prin faptul că a statuat că garanțiile vizate la punctul 45 din ordonanța atacată urmăreau tocmai să evite producerea riscului invocat de Vivendi și prin faptul că din această împrejurare a dedus că solicitările de informații nu erau de natură să creeze prejudiciul grav și ireparabil invocat de aceasta, președintele Tribunalului nu a luat în considerare ansamblul datelor cu caracter personal care puteau figura în documentele ce trebuie transmise Comisiei și care prezintă relevanță pentru aprecierea caracterului real și grav al prejudiciului respectiv.
41 În consecință, prin faptul că a considerat că aceste garanții erau suficiente pentru a înlătura argumentația Vivendi întemeiată pe un risc de încălcare a vieții private a unora dintre salariații și mandatarii săi sociali, președintele Tribunalului a săvârșit o eroare vădită de apreciere.
42 În ceea ce privește, în al doilea rând, motivele reținute cu titlu suplimentar la punctele 46 și 47 din ordonanța atacată, trebuie, desigur, să se constate că președintele Tribunalului a putut considera în mod întemeiat că funcționarii și agenții Comisiei nu erau autorizați să divulge în mod liber publicului informațiile cuprinse în documentele pe care Vivendi le‑ar transmite Comisiei în executarea deciziei în litigiu.
43 Totuși, pe de o parte, astfel cum arată Vivendi, obligațiile de păstrare a secretului profesional la care sunt supuși funcționarii și agenții Comisiei nu sunt de natură să evite atingerea adusă dreptului la respectarea vieții private al anumitor salariați și mandatari sociali ai Vivendi, reprezentată de faptul că acești funcționari și agenți au ei înșiși acces la date cu caracter personal care au legătură cu viața privată a salariaților și mandatarilor sociali respectivi.
44 Pe de altă parte, trebuie arătat că Vivendi menționase de asemenea, la punctul 96 din cererea sa de măsuri provizorii, riscul ca „terții interesați admiși în procedură de Comisie” să poată lua cunoștință de documentele transmise acesteia de Vivendi, făcând trimitere, în această privință, la scrisori care figurează în anexa la această cerere prin care a fost informată cu privire la admiterea în procedură a anumitor terți interesați.
45 Întrucât această afirmație este suficient de clară și de susținută pentru a fi necesar ca Tribunalul să țină seama de ea, nu se poate considera că argumentul referitor la riscul divulgării anumitor documente către terți, prezentat în susținerea celui de al patrulea motiv de recurs, trebuie respins ca inadmisibil pentru motivul că ar constitui un argument nou care nu ar fi fost invocat în primă instanță.
46 Or, astfel cum arată Vivendi, obligațiile de păstrare a secretului profesional impuse funcționarilor și agenților Comisiei nu au nici ca obiect, nici ca efect să reglementeze accesul terților admiși în procedură la documente care figurează în dosarul de care dispune Comisia.
47 În plus, deși Comisia arată că alte norme ar fi de natură să excludă un asemenea acces, trebuie să se constate că aceste norme nu au fost menționate la punctele 46 și 47 din ordonanța atacată.
48 Rezultă că, prin faptul că a considerat, la punctele 46 și 47 din ordonanța atacată, că obligațiile de a păstra secretul profesional impuse funcționarilor și agenților Comisiei erau de natură să evite producerea prejudiciului invocat de Vivendi, președintele Tribunalului a săvârșit o eroare de calificare juridică a faptelor.
49 În al treilea rând, trebuie să se constate că considerațiile enunțate la punctul 44 din ordonanța atacată nu sunt de natură, prin ele însele, să justifice respingerea argumentației Vivendi întemeiate pe un risc de încălcare a vieții private a unora dintre salariații și mandatarii săi sociali.
50 Astfel, la acest punct, președintele Tribunalului s‑a limitat să menționeze competența Comisiei de a solicita informații referitoare la acțiunile salariaților și ale mandatarilor sociali ai Vivendi „în măsura în care aceste acțiuni privesc sfera întreprinderii și nu afectează viața lor privată”. Procedând astfel, acesta nu a făcut nicio apreciere cu privire la eventuala existență a unui prejudiciu în ipoteza în care informațiile transmise Comisiei ar ține, după cum susține Vivendi, de viața privată a persoanelor în cauză.
51 Rezultă din tot ceea ce precedă că, având în vedere erorile de care sunt afectate punctele 45-47 din ordonanța atacată, aceasta nu include niciun motiv susceptibil să constituie temeiul respingerii argumentației Vivendi întemeiate pe un risc de încălcare a vieții private a unora dintre salariații și mandatarii săi sociali.
52 În consecință, al patrulea motiv trebuie admis.
53 Întrucât cererea de măsuri provizorii a fost respinsă pentru motivul că Vivendi nu dovedise îndeplinirea condiției privind urgența, rezultă că dispozitivul ordonanței atacate este nefondat.
54 Rezultă că ordonanța atacată trebuie anulată în totalitate, fără a fi necesară examinarea celorlalte motive prezentate în susținerea recursului.
Cu privire la cererea de măsuri provizorii prezentată în fața Tribunalului
55 Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia. Dispoziția menționată se aplică și în cazul recursurilor formulate conform articolului 57 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 24 mai 2022, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul și Spania, C‑629/21 P(R), EU:C:2022:413, punctul 172, precum și jurisprudența citată].
56 În acest scop, trebuie amintit că articolul 156 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererile de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care demonstrează urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, suspendarea executării și celelalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că dispunerea lor este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente, în sensul în care, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele încă dinaintea pronunțării unei decizii în acțiunea pe fond. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse dacă una dintre ele nu este îndeplinită. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie de asemenea să evalueze comparativ interesele prezente în cauză [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 24 mai 2022, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul și Spania, C‑629/21 P(R), EU:C:2022:413, punctul 175, precum și jurisprudența citată].
57 În cadrul examinării condițiilor menționate, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și este liber să stabilească, ținând cont de particularitățile speței, modul în care aceste diferite condiții trebuie să fie verificate, precum și ordinea acestei examinări, din moment ce nicio normă de drept al Uniunii nu îi impune un plan de analiză prestabilit în cadrul căreia trebuie apreciată necesitatea de a dispune măsuri provizorii [Ordonanța vicepreședintei Curții din 16 iulie 2021, Symrise/ECHA, C‑282/21 P(R), EU:C:2021:631, punctul 28 și jurisprudența citată].
58 În speță, având în vedere aprecierile deja efectuate de președintele Tribunalului și procedura scrisă între părți, vicepreședintele Curții dispune de elemente suficiente pentru a se pronunța definitiv în legătură cu condiția privind urgența.
Argumentație
59 Pentru a demonstra că este îndeplinită condiția privind urgența, Vivendi invocă mai multe prejudicii distincte.
60 În ceea ce privește argumentația întemeiată pe faptul că decizia în litigiu ar crea un risc de încălcare a vieții private a anumitor salariați și mandatari sociali ai Vivendi, care trebuie analizată de la bun început, această societate susține că decizia în litigiu impune ca ea să transmită Comisiei, în integralitatea lor și pe toată perioada vizată, toate conversațiile intervenite între mai multe persoane fizice, fără a face distincție în funcție de caracterul profesional sau privat al acestor conversații. Vivendi ar fi de asemenea obligată să transmită toate conversațiile care conțin anumite cuvinte‑cheie, chiar dacă aceste conversații provin din căsuțe de e‑mail private sau personale și din dispozitive mobile private sau personale ale salariaților și ale mandatarilor sociali în cauză, cu condiția ca aceste căsuțe de e‑mail sau dispozitive să fi fost utilizate cel puțin o dată pentru comunicări profesionale. Numeroase documente care trebuie astfel transmise Comisiei ar putea conține informații sensibile pentru Vivendi și care țin de viața privată atât a persoanelor în cauză, cât și a terților.
61 Colectarea și transmiterea către Comisie a unor astfel de documente de către Vivendi ar fi incompatibile cu normele de drept civil și penal francez, precum și cu normele de drept al Uniunii și cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Vivendi s‑ar confrunta astfel cu o alternativă imposibilă, întrucât, indiferent dacă se conformează sau nu deciziei în litigiu, s‑ar expune unor sancțiuni severe.
62 În plus, comunicarea informațiilor în discuție ar cauza un prejudiciu grav Vivendi și persoanelor vizate, extinzând cercul persoanelor care au luat cunoștință de informațiile respective. Acest prejudiciu ar fi ireparabil, întrucât anularea deciziei în litigiu nu ar mai permite remedierea încălcării drepturilor în cauză.
63 Comisia susține, în primul rând, că imposibilitatea juridică de a executa decizia în litigiu, evocată de Vivendi, ar fi cel mult de natură să determine un prejudiciu pecuniar lipsit de caracter excepțional.
64 În al doilea rând, cea mai mare parte a afirmațiilor formulate de Vivendi s‑ar referi la o încălcare a drepturilor terților. Or, reclamantul din cadrul unei proceduri de măsuri provizorii nu s‑ar putea întemeia, pentru a dovedi că este îndeplinită condiția privind urgența, decât pe demonstrarea unui risc pentru propriile interese.
65 În al treilea rând, având în vedere jurisprudența Tribunalului, numai divulgarea unor date sensibile cu caracter personal ar fi de natură să stabilească existența unui prejudiciu grav și ireparabil. Astfel, ar fi inevitabil ca, pentru a‑și duce la bun sfârșit investigația, Comisia să prelucreze date cu caracter personal. Simplul fapt că aceasta verifică relevanța unor astfel de date nu poate, în sine, să cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil.
66 Or, Vivendi nu ar fi demonstrat că documentele care trebuie transmise Comisiei ar conține date sensibile cu caracter personal. În orice caz, Comisia ar fi acordat Vivendi garanții procedurale specifice aplicabile datelor sensibile cu caracter personal, garanții care s‑ar adăuga obligațiilor stricte de păstrare a secretului profesional impuse funcționarilor și agenților Comisiei.
Apreciere
67 Reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că scopul procedurii de măsuri provizorii este de a garanta deplina eficacitate a viitoarei hotărâri definitive în vederea evitării unei lacune în protecția juridică asigurată de Curte. Tocmai pentru atingerea acestui obiectiv, urgența trebuie apreciată în raport cu necesitatea care există de a statua cu titlu provizoriu, pentru a evita cauzarea unui prejudiciu grav și ireparabil părții care solicită protecția provizorie. Revine acestei părți sarcina de a furniza dovada că nu poate aștepta soluționarea procedurii pe fond fără a suferi un prejudiciu de această natură. Deși este adevărat că, pentru a stabili existența acestui prejudiciu, nu este necesar să se impună ca producerea și iminența acestuia să fie dovedite cu o certitudine absolută și că este suficient ca prejudiciul menționat să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient, nu este mai puțin adevărat că partea care solicită o măsură provizorie continuă să fie ținută să dovedească faptele pe care se întemeiază, în opinia sa, perspectiva unui astfel de prejudiciu [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 24 mai 2022, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul și Spania, C‑629/21 P(R), EU:C:2022:413, punctul 75, precum și jurisprudența citată].
68 În primul rând, trebuie să se constate că, astfel cum susține Comisia, argumentația Vivendi întemeiată pe faptul că decizia în litigiu ar crea un risc de încălcare a dreptului la respectarea vieții private se bazează în esență pe încălcarea drepturilor unor terți, și anume salariații și mandatarii sociali ai Vivendi ale căror comunicări ar trebui colectate și transmise Comisiei în temeiul deciziei în litigiu.
69 Astfel, în timp ce Vivendi menționează pe larg, în cererea sa de măsuri provizorii, ingerința în viața privată a acestor salariați și mandatari sociali pe care ar implica‑o executarea deciziei în litigiu, ea se limitează să susțină, în ceea ce privește propriile drepturi, că documentele care trebuie transmise Comisiei sunt susceptibile să conțină informații sensibile pentru această societate, fără a arăta în ce ar consta aceste informații și nici care ar fi legătura lor cu dreptul la respectarea vieții private.
70 Or, din jurisprudența amintită la punctul 67 din prezenta ordonanță reiese că condiția privind urgența este apreciată în mod normal în raport cu prejudiciul care poate fi eventual cauzat părții care solicită protecția provizorie.
71 Acest principiu nu trebuie totuși interpretat într‑un mod care ar împiedica realizarea finalității procedurii de măsuri provizorii, și anume garantarea deplinei eficacități a viitoarei hotărâri definitive, pentru a evita o lacună în protecția juridică asigurată de Curte. Din această perspectivă, s‑a statuat printre altele că un stat membru se poate prevala de un prejudiciu pe care nu îl suferă în mod direct, din moment ce statele membre sunt responsabile de interesele considerate generale pe plan național și pot asigura apărarea acestora în cadrul procedurii de măsuri provizorii (a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 3 iunie 2022, Bulgaria/Parlamentul și Consiliul, C‑545/20 R, EU:C:2022:445, punctul 35, precum și jurisprudența citată).
72 Nu este mai puțin adevărat că o întreprindere privată precum Vivendi nu se poate prevala în mod util de riscul unei atingeri aduse drepturilor unor terți pentru a obține pronunțarea unor măsuri provizorii referitoare la un act care nu aduce atingere intereselor sale (a se vedea în acest sens Ordonanța din 6 mai 1988, Union des producteurs de cédrats de Crète/Comisia, 112/88 R, EU:C:1988:241, punctul 20).
73 Această situație nu se regăsește însă în speță.
74 Astfel, prejudiciul invocat de Vivendi în legătură cu dreptul la respectarea vieții private ar rezulta în mod direct din comportamentul pe care, în opinia sa, ar fi constrânsă să îl adopte în privința unora dintre salariații și mandatarii săi sociali pentru a se conforma deciziei în litigiu.
75 Rezultă că prin cererea sa de măsuri provizorii Vivendi nu urmărește să acționeze în locul unor terți care ar fi, în mod autonom, afectați de efectele deciziei în litigiu, ci cu titlu personal, pentru a‑și proteja propriile interese, evitând să fie determinată să cauzeze ea însăși unor terți un prejudiciu grav și ireparabil, pentru care ar putea de altfel să fie eventual considerată răspunzătoare într‑un context în care acest prejudiciu ar fi cauzat terților respectivi ca urmare a legăturilor lor cu Vivendi, fără ca terții menționați să fie în măsură să obțină ei înșiși o protecție provizorie care să evite apariția prejudiciului respectiv.
76 În aceste condiții specifice, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu poate considera, fără a încălca finalitatea procedurii de măsuri provizorii amintită la punctul 71 din prezenta ordonanță, că un prejudiciu grav și ireparabil pe care Vivendi ar fi determinată să îl cauzeze unora dintre salariații și mandatarii săi sociali pentru a se conforma deciziei în litigiu nu ar putea fi invocat de această societate pentru a demonstra că este îndeplinită condiția privind urgența.
77 Prin urmare, trebuie să se aprecieze, în al doilea rând, dacă executarea deciziei în litigiu poate cauza, în mod suficient de probabil, un prejudiciu grav și ireparabil unora dintre salariații și mandatarii sociali ai Vivendi.
78 Dat fiind că Vivendi intenționează să se prevaleze de o încălcare a anumitor drepturi fundamentale, trebuie amintit că reiese din jurisprudența Curții că teza potrivit căreia un prejudiciu este prin definiție ireparabil întrucât atinge sfera drepturilor fundamentale nu poate fi admisă, având în vedere că nu este suficient să se susțină, în mod abstract, o atingere adusă unor drepturi fundamentale pentru a stabili că prejudiciul care ar putea decurge din aceasta are în mod necesar caracter ireparabil [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 28 noiembrie 2013, EMA/InterMune UK și alții, C‑390/13 P(R), EU:C:2013:795, punctul 42, precum și jurisprudența citată].
79 Cu toate acestea, nu se poate deduce de aici că o atingere adusă unui drept fundamental nu poate fi considerată niciodată a constitui un prejudiciu grav și ireparabil.
80 Pe de o parte, încălcarea anumitor drepturi fundamentale, precum interzicerea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante, consacrată la articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, poate, ca urmare a înseși naturii dreptului încălcat, să cauzeze prin ea însăși un prejudiciu grav și ireparabil [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 28 noiembrie 2013, EMA/InterMune UK și alții, C‑390/13 P(R), EU:C:2013:795, punctul 43].
81 Pe de altă parte, încălcarea unor drepturi fundamentale care, la fel ca dreptul la respectarea vieții private consacrat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale, nu intră în categoria vizată la punctul anterior trebuie apreciată în raport cu ansamblul împrejurărilor în cauză, pentru a stabili dacă amploarea și natura prejudiciului pe care îl implică încălcarea respectivă justifică considerarea acestui prejudiciu ca fiind grav și ireparabil [a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 28 noiembrie 2013, EMA/InterMune UK și alții, C‑390/13 P(R), EU:C:2013:795, punctul 44].
82 În consecință, revine judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii sarcina de a stabili dacă executarea deciziei în litigiu este de natură să determine, cu o probabilitate suficientă, o ingerință în viața privată a unora dintre salariații și mandatarii sociali ai Vivendi, precum și, dacă este cazul, să evalueze, având în vedere ansamblul împrejurărilor în cauză, amploarea și natura prejudiciului care rezultă din această încălcare.
83 În această privință, decizia în litigiu obligă Vivendi, printre altele, să colecteze toate schimburile de corespondență intervenite, prin diferite mijloace de comunicare, în cursul unei perioade de mai mulți ani între mai multe persoane fizice, precum și anumite schimburi de corespondență între alte persoane fizice, apoi să transmită elementele astfel colectate Comisiei.
84 În ceea ce privește aceste din urmă schimburi, din decizia menționată reiese că selectarea documentelor care trebuie transmise Comisiei trebuie efectuată prin aplicarea unei serii de cuvinte‑cheie care prezintă un anumit grad de generalitate și care cuprind în special numele de familie sau prenumele mai multor personalități publice din lumea politică sau din sectorul mijloacelor de informare în masă.
85 În plus, schimburile de corespondență legate, chiar indirect, de orice document care trebuie transmis Comisiei trebuie ele însele să fie comunicate acestei instituții, din moment ce din cuprinsul punctului 9 din decizia în litigiu reiese că trebuie transmise Comisiei toate e‑mailurile care aparțin „aceleiași serii” din care face parte un astfel de document sau, atunci când acesta ia forma unui mesaj schimbat prin SMS sau prin mesagerie instantanee, întreaga conversație din toată perioada în cauză.
86 În plus, este cert că, în conformitate cu punctul 2 din decizia menționată, aceste obligații se extind printre altele la schimburi de corespondență efectuate prin intermediul căsuțelor de e‑mail private sau personale și al dispozitivelor mobile private sau personale ale salariaților și ale mandatarilor sociali vizați, cu condiția ca aceste căsuțe de e‑mail și dispozitive să fi fost utilizate cel puțin o dată pentru comunicări profesionale.
87 Având în vedere modul de redactare a deciziei în litigiu, trebuie să se constate, mai întâi, că documentele pe care Vivendi trebuie să le colecteze și să le transmită Comisiei se referă la conținutul comunicărilor dintre persoane fizice.
88 În continuare, trebuie subliniat că, având în vedere caracterul foarte extins, atât pe plan material, cât și temporal, al acestor obligații impuse Vivendi prin decizia menționată, precum și împrejurarea că obligațiile respective urmăresc printre altele să colecteze schimburi de corespondență efectuate prin intermediul unor instrumente de comunicare utilizate în mod obișnuit cu titlu pur privat, pare foarte probabil ca un număr mare de documente care trebuie astfel transmise Comisiei să nu intre în sfera profesională, putând furniza informații cu privire la viața privată a persoanelor în cauză.
89 În sfârșit, decizia în litigiu nu cuprinde niciun mecanism destinat să prevină, în general, colectarea și transmiterea către Comisie a unor documente legate de viața privată a acestor persoane sau să ofere garanții în ceea ce privește prelucrarea unor astfel de documente.
90 Argumentele invocate de Vivendi demonstrează, așadar, cu un grad de probabilitate suficient, că datele cu caracter personal care trebuie colectate și transmise Comisiei în temeiul deciziei în litigiu sunt de natură să permită deducerea unor concluzii precise cu privire la viața privată a persoanelor vizate, ceea ce implică, potrivit jurisprudenței constante a Curții, că atingerea adusă dreptului la viață privată care rezultă din aceasta trebuie considerată ca având un caracter grav [a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Condițiile de acces la datele privind comunicațiile electronice), C‑746/18, EU:C:2021:152, punctul 39].
91 Dat fiind că prejudiciul moral care rezultă dintr‑o astfel de atingere adusă dreptului la viață privată nu este susceptibil să fie reparat integral printr‑o despăgubire financiară sau să fie eliminat a posteriori în cazul anulării deciziei în litigiu, trebuie să se considere că acest prejudiciu are un caracter ireparabil.
92 Această apreciere nu este repusă în discuție de soluția la care a ajuns președintele Curții în Ordonanța din 27 septembrie 2004, Comisia/Akzo și Akcros [C‑7/04 P(R), EU:C:2004:566], de care se prevalează Comisia.
93 Desigur, în această ordonanță președintele Curții a apreciat că atingerea adusă secretului profesional pe care ar putea să o implice împrejurarea că Comisia are acces la documente pretins acoperite de acest secret nu era de natură să cauzeze întreprinderii în cauză un prejudiciu grav și ireparabil.
94 Totuși, această soluție era justificată printre altele de împrejurarea că riscul invocat de solicitantul măsurilor provizorii în cauza în care s‑a pronunțat ordonanța menționată privea numai o luare la cunoștință mai aprofundată, de către funcționari ai Comisiei, a unor documente pe care le examinaseră deja, fie și numai în mod sumar. Trebuie subliniat de asemenea că în această cauză era în discuție doar un număr limitat de documente care nu priveau viața privată a persoanelor fizice.
95 În acest context, trebuie să se mai arate, în al treilea rând, că garanțiile procedurale de care se prevalează Comisia nu sunt suficiente pentru a lipsi prejudiciul invocat de Vivendi de caracterul său grav.
96 Pe de o parte, reiese, desigur, din decizia în litigiu că Comisia a prevăzut o procedură specifică destinată să limiteze accesul funcționarilor și agenților săi la documentele care conțin date sensibile cu caracter personal.
97 Cu toate acestea, din cuprinsul punctelor 34-41 din prezenta ordonanță reiese că această procedură nu poate să excludă sau să minimizeze prelucrarea datelor cu caracter personal care au legătură cu viața privată a persoanelor vizate, fără a putea fi însă calificate drept „date sensibile cu caracter personal”.
98 Or, o astfel de protecție nu este de natură să evite ca consultarea datelor transmise Comisiei să permită deducerea unor concluzii precise cu privire la viața privată a persoanelor vizate, din moment ce datele sensibile cu caracter personal acoperă doar o parte limitată a datelor cu caracter personal care au legătură cu viața privată a persoanelor respective, iar decizia în litigiu impune o colectare pe scară largă a acestui din urmă tip de date pentru a fi comunicate Comisiei.
99 Pe de altă parte, din argumentația prezentată de Comisie reiese efectiv că funcționarii și agenții săi sunt supuși unor obligații stricte de păstrare a secretului profesional, astfel încât le este interzis în principiu să divulge informații care ar reieși din documentele transmise de Vivendi și de care ar lua cunoștință.
100 Totuși, aceste obligații nu limitează posibilitățile de care dispun funcționarii și agenții respectivi de a avea acces la datele cu caracter personal care au legătură cu viața privată a persoanelor vizate, acces care constituie ca atare o ingerință gravă în dreptul la viață privată al acestor persoane.
101 În al patrulea rând, trebuie arătat, desigur, că este necesar, la prima vedere, astfel cum susține Comisia, ca aceasta să poată prelucra, într‑o anumită măsură, date cu caracter personal care au legătură cu viața privată a salariaților și a mandatarilor sociali ai întreprinderilor pe care le investighează, în caz contrar competențele sale de investigare riscând să fie în mare măsură private de eficacitate. În mod similar, în cadrul unei investigații efectuate de Comisie, colectarea unor documente care vor putea, eventual, să se dovedească în cele din urmă lipsite de interes în scopul acestei investigații este, în practică, dificil de evitat.
102 De asemenea, Comisia reamintește în mod întemeiat că articolul 6 din RGPD prevede că o prelucrare de date cu caracter personal poate fi legală, în anumite condiții, chiar dacă persoana vizată nu și‑a dat consimțământul pentru această prelucrare.
103 Elementele expuse la punctele 101 și 102 din prezenta ordonanță par, în consecință, să poată fi relevante pentru aprecierea legalității deciziei în litigiu și, prin urmare, pentru examinarea condiției privind fumus boni iuris.
104 În schimb, aceste elemente nu pot fi luate în considerare în cadrul examinării condiției privind urgența.
105 Astfel, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să rețină, în unicul scop al aprecierii condiției privind urgența și fără ca aceasta să implice o anumită luare de poziție din partea sa în ceea ce privește temeinicia motivelor invocate pe fond de solicitantul măsurilor provizorii, că aceste motive sunt susceptibile de a fi admise. Astfel, prejudiciul grav și ireparabil a cărui survenire probabilă trebuie stabilită este acela care ar rezulta, eventual, din refuzul de a acorda măsurile provizorii solicitate în ipoteza în care acțiunea pe fond ar fi admisă ulterior [a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 19 decembrie 2013, Comisia/Germania, C‑426/13 P(R), EU:C:2013:848, punctul 52, și Ordonanța din 17 decembrie 2018, Comisia/Polonia, C‑619/18 R, EU:C:2018:1021, punctul 61].
106 În speță, aprecierea condiției privind urgența trebuie efectuată, așadar, pornind de la premisa că decizia în litigiu este nelegală și că ingerința în dreptul la viață privată al persoanelor vizate care rezultă din această decizie este, prin urmare, nelegală.
107 Rezultă că, pentru a stabili dacă această condiție este îndeplinită în prezenta cauză, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu trebuie să stabilească dacă această ingerință era necesară sau, în sens mai larg, legală, ci numai să evalueze amploarea și natura prejudiciului care ar rezulta din ingerința menționată în ipoteza în care aceasta s‑ar dovedi în final nelegală.
108 Argumentele Comisiei prin care se urmărește să se demonstreze că aceeași ingerință este în același timp indispensabilă pentru eficacitatea investigațiilor sale și conformă cu normele de drept al Uniunii relevante trebuie, așadar, să fie înlăturate ca inoperante în stadiul examinării condiției privind urgența.
109 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, condiția privind urgența trebuie considerată ca fiind îndeplinită în speță.
110 În rest, întrucât președintele Tribunalului a concluzionat în mod eronat că această condiție nu era îndeplinită, fără să fi examinat condiția privind fumus boni iuris, a cărei examinare presupune atât aprecieri de fapt, cât și de drept, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru a se statua cu privire la condiția menționată și pentru a se efectua, dacă este cazul, evaluarea comparativă a intereselor în cauză.
Cu privire la cheltuielile de judecată
111 Întrucât prezenta cauză este trimisă Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Pentru aceste motive, vicepreședintele Curții dispune:
1) Anulează Ordonanța președintelui Tribunalului Uniunii Europene din 19 ianuarie 2024, Vivendi/Comisia (T‑1097/23 R, EU:T:2024:15).
2) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru ca acesta să se pronunțe asupra condiției referitoare la fumus boni iuris și să efectueze, dacă este cazul, evaluarea comparativă a intereselor în cauză.
3) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Semnături