CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 7 septembrie 20101(1)
Cauza C‑261/09
Procedură penală
împotriva
Gaetano Mantello
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Oberlandesgericht Stuttgart (Germania)]
„Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Motiv de neexecutare obligatorie – Principiul ne bis in idem – Drept fundamental – Aplicare atunci când hotărârea definitivă a fost pronunțată în statul membru emitent – Noțiunea «aceleași fapte» – Noțiune autonomă – Domeniu de aplicare”
1. Mandatul european de arestare, instituit prin Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului(2), a înlocuit procedura formală de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare, întemeiat pe un grad ridicat de încredere între aceste autorități. Acesta este considerat, în mod corect, ca instrumentul de cooperare judiciară în materie penală care produce cele mai bune rezultate.
2. Decizia‑cadru enumeră în mod exhaustiv motivele care se pot opune executării unui mandat european de arestare. Prezenta procedură preliminară privește pentru prima dată sfera de aplicare a motivului enunțat la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, în temeiul căruia un mandat european de arestare nu trebuie să fie executat atunci când persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte, care, atunci când este vorba de o hotărâre de condamnare, a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată.
3. Această procedură are la origine mandatul european de arestare emis de autoritatea judiciară italiană împotriva unui resortisant italian care locuiește în Germania, căruia această autoritate îi impută faptul că, într‑o perioadă de mai multe luni, în decursul anilor 2004 și 2005, a participat la infracțiunea de trafic de cocaină, în cadrul unei bande organizate, între Germania și Italia.
4. Oberlandesgericht Stuttgart (Germania) ridică problema eventualei aplicări a articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru în prezenta cauză având în vedere următoarele împrejurări. Pe de o parte, persoana căutată a fost condamnată de o instanță italiană pentru infracțiunea de deținere ilegală de cocaină săvârșită la 13 septembrie 2005 și, pe de altă parte, organele de anchetă italiene dispuneau deja, la momentul acestei condamnări, de informații suficiente pentru urmărirea acestei persoane pentru participarea sa la traficul vizat de mandatul european de arestare, însă s‑au abținut să înceapă urmărirea pentru a nu compromite buna desfășurare a anchetei cu privire la acest trafic.
5. Aceasta adresează Curții două întrebări, prima privind problema dacă noțiunea „aceleași fapte”, prevăzută la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, trebuie să fie interpretată ca referindu‑se la dreptul statului membru emitent sau la dreptul statului membru de executare, sau dacă aceasta trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă această noțiune se aplică situației în care organele de anchetă, atunci când persoana căutată a fost condamnată pentru o faptă izolată de deținere de stupefiante, dețineau proba participării acesteia la o activitate mai amplă de trafic, însă hotărâseră, în interesul anchetei, să nu înceapă urmărirea pentru această participare.
6. Aceste două întrebări se întemeiază pe premisa că articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru are vocația de a se aplica și în cazul în care faptele prevăzute în mandatul european de arestare au făcut obiectul unei hotărâri definitive în statul membru în care a fost emis acest mandat.
7. Această premisă este contestată cu putere de majoritatea statelor membre care au intervenit în prezenta procedură și potrivit cărora premisa amintită este contrară principiului recunoașterii reciproce care stă la baza sistemului mandatului european de arestare. Aceste state membre consideră că motivul de neexecutare în cauză ar fi aplicabil numai atunci când faptele prevăzute în mandatul european de arestare au făcut obiectul unei hotărâri definitive pronunțate într‑un alt stat membru decât statul membru emitent.
8. Înaintea examinării întrebărilor adresate de instanța de trimitere, vom propune, așadar, Curții să se pronunțe cu privire la validitatea premisei care stă la baza acestor întrebări, nu numai pentru că este vorba despre o chestiune de principiu, dar și pentru că este foarte probabil ca aceasta să se ridice într‑un număr mare de situații.
9. Vom arăta că, dacă sistemul mandatului european de arestare se întemeiază pe un grad ridicat de încredere reciprocă, nu este mai puțin adevărat că predarea persoanei vizate de un asemenea mandat se efectuează ca urmare a unei decizii a autorității judiciare a statului membru de executare(3), care trebuie să fie pronunțată cu respectarea drepturilor fundamentale. Vom arăta că articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru reprezintă o expresie a principiului ne bis in idem, care constituie un drept fundamental recunoscut de ordinea juridică a tuturor statelor membre și consacrat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(4).
10. Vom deduce de aici că, deși, în temeiul principiului recunoașterii reciproce, autoritatea judiciară de executare nu are sarcina de a verifica din oficiu respectarea acestui principiu, nu este mai puțin adevărat că aceasta nu poate executa un mandat european de arestare în cazul în care dispune de elemente de probă suficiente că principiul menționat este încălcat, inclusiv în cazul în care faptele au făcut deja obiectul unei hotărâri definitive în statul membru emitent.
11. În continuare, vom propune Curții să declare că noțiunea „aceleași fapte”, prevăzută la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, în lipsa unei trimiteri la dreptul statelor membre în ceea ce privește conținutul acesteia, trebuie, în conformitate cu o jurisprudență constantă, să facă obiectul unei interpretări uniforme în cadrul Uniunii Europene. De asemenea, vom susține că această noțiune trebuie să fie interpretată în același sens precum cea prevăzută la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen(5), date fiind identitatea de termeni și similitudinea obiectivelor acestor două dispoziții.
12. În final, ca răspuns la a doua întrebare, vom propune Curții să declare, având în vedere jurisprudența referitoare la interpretarea articolului 54 din CAAS, că împrejurarea că autoritățile de anchetă dispuneau, la momentul judecării persoanei căutate pentru o faptă izolată de deținere ilicită de stupefiante, de elemente de probă privind implicarea acestei persoane, timp de mai multe luni, într‑o activitate de trafic de stupefiante în grup organizat și că au renunțat să urmărească această persoană pentru respectiva infracțiune la acea dată având în vedere necesitățile anchetei este lipsită de relevanță în aprecierea noțiunii de aceleași fapte.
I – Cadrul juridic
A – Decizia‑cadru
13. Decizia‑cadru are drept obiect eliminarea, între statele membre, a procedurii formale de extrădare prevăzute de diferitele convenții la care sunt părți aceste state și înlocuirea cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Aceasta urmărește, în special, „eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare” și „înlocuirea cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive”(6).
14. Decizia‑cadru se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare în materie penală, care constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare(7). Sistemul mandatului european de arestare, instituit prin decizia‑cadru, se întemeiază pe un „grad ridicat de încredere” între statele membre(8).
15. Totuși, potrivit considerentului (8) al deciziei‑cadru, deciziile referitoare la executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce implică faptul că o autoritate judiciară a statului membru în care persoana căutată a fost arestată trebuie să adopte o decizie în ceea ce privește predarea acesteia din urmă.
16. În mod similar, potrivit considerentului (12) al deciziei‑cadru, aceasta respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 din Tratatul UE, reflectate în cartă.
17. Aceste obiective ale deciziei‑cadru sunt exprimate în cadrul dispozițiilor sale normative după cum urmează.
18. Articolul 1 din decizia‑cadru prevede:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”
19. La articolul 3 din decizia‑cadru sunt enumerate trei motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare. Articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru este formulat după cum urmează:
„[Autoritatea judiciară de executare] refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:
[…]
2 atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare”.
20. Articolul 4 din decizia‑cadru enumeră, în șapte puncte, motivele de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare. Articolul 4 punctele 3 și 5 din decizia‑cadru este formulat după cum urmează:
„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:
[…]
3 atunci când [autoritățile judiciare de executare] au decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare, fie să îi pună capăt, sau atunci când persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într‑un stat membru pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor;
[…]
5 în cazul în care din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță, cu condiția ca, în caz de condamnare, sentința să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare.”
21. Articolul 8 din decizia‑cadru enumeră mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină un mandat european de arestare. Pe lângă identitatea persoanei căutate, mandatul european de arestare trebuie să prevadă, printre altele, circumstanțele comiterii infracțiunii și informații privind participarea persoanei căutate. Aceste indicații trebuie să fie traduse în limba oficială a autorității judiciare de executare.
22. Articolul 15 din decizia‑cadru se referă la decizia privind predarea. Acesta prevede:
„(1) Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.
(2) În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.
(3) Autoritatea judiciară [a statului membru] emitentă[(9)] poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”
23. Articolul 17 din decizia‑cadru este consacrat termenelor și procedurilor pentru decizia de executare a mandatului european de arestare. Acesta este redactat după cum urmează:
„(1) Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.
(2) În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior.
(3) În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.
(4) În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într‑un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.
(5) Cât timp nicio decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.
(6) Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie motivat.
(7) Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează Eurojust, precizând motivele întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea altui stat membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare, informează Consiliul [Uniunii Europene] despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a prezentei decizii‑cadru.”
24. În sfârșit, decizia‑cadru prevede drepturile persoanei căutate. Atunci când această persoană este arestată, autoritatea judiciară de executare, în temeiul articolului 11 din decizia‑cadru, trebuie să o informeze cu privire la conținutul mandatului european de arestare. Persoana arestată poate consimți la predare sau se poate opune. De asemenea, aceasta poate să renunțe sau să nu renunțe la principiul specialității, conform căruia persoana care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare nu poate fi urmărită pentru o infracțiune săvârșită înainte de predarea sa, alta decât cea care a motivat această predare(10). În cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare(11).
B – Principiul ne bis in idem
25. Articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru reprezintă o expresie a principiului ne bis in idem
1. Fundamentele principiului ne bis in idem
26. Principiul exprimat prin maxima latinească ne bis in idem sau non bis in idem, care are înțelesul „nu de două ori același lucru”, înseamnă că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeași faptă.
27. Acest principiu este inerent noțiunii de stat de drept. Astfel, atunci când societatea și‑a exercitat dreptul legitim de a pedepsi autorul unei infracțiuni după normele sale, aceasta și‑a epuizat dreptul de urmărire și nu mai are, așadar, puterea de a sancționa persoana condamnată deja pentru această faptă. Prin urmare, principiul menționat este indisolubil de principiile autorității de lucru judecat, precum și al proporționalității pedepselor, în temeiul căruia sancțiunea trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptelor urmărite.
28. Privit din punctul de vedere al individului, principiul ne bis in idem este destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când și‑a executat pedeapsa, aceasta și‑a „achitat datoria” față de societate și poate astfel să își reia locul fără a trebui să se teamă de noi procese. Prin urmare, acesta răspunde unei duble cerințe de echitate și de securitate juridică.
29. Principiul ne bis in idem este un principiu foarte vechi(12). Cu toate acestea, departe de a fi căzut în desuetudine, el s‑a consolidat în mod treptat și s‑a extins prin evoluția dreptului penal în cadrul societăților moderne în ceea ce privește, în special, rolul sancțiunii. Astfel, evoluția modernă a dreptului penal, comună tuturor statelor membre, transformă reinserția într‑o funcție fundamentală a pedepsei. Prin urmare, aceasta nu mai are ca scop doar să fie aflictivă și descurajantă, ci are de asemenea ca scop să favorizeze reinserția condamnatului. Această reinserție presupune în mod necesar ca dauna să fie considerată ca definitiv reparată, iar persoana interesată care a fost judecată definitiv să nu mai aibă motiv de a se teme de lege.
30. Principiul ne bis in idem a fost consacrat de mai multe acte internaționale în același timp în dreptul intern al statelor membre și în cadrul Uniunii.
31. În dreptul intern, principiul ne bis in idem își găsește astfel expresia în articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la 22 noiembrie 1984, cel puțin pentru statele membre care au aderat la acesta(13). Articolul 4 prevede:
„(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale a acestui stat.
[…]”
32. La nivelul relațiilor dintre statele membre, principiul ne bis in idem se afirmă la articolul 54 din CAAS(14) după cum urmează:
„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”
33. Obiectivul articolului 54 din CAAS constă în a garanta libera circulație a cetățenilor Uniunii în cadrul acesteia. Acesta urmărește să evite ca o persoană să fie urmărită penal pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație(15).
34. În absența armonizării legislațiilor penale ale statelor membre, aplicarea unui asemenea principiu presupune în mod necesar să existe o încredere reciprocă a acestor state în sistemele lor de justiție penală și ca fiecare dintre acestea să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar dacă aplicarea propriului drept național ar conduce la o soluție diferită(16).
35. În sfârșit, principiul ne bis in idem a fost consacrat la articolul 50 din cartă ca un impediment în calea unei condamnări duble, atât de către instanțele aceluiași stat membru, cât și de către instanțele unor state membre diferite, cu condiția ca situația să intre sub incidența dreptului Uniunii(17). Articolul 50 prevede:
„Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”(18)
2. Conținutul principiului ne bis in idem
36. Conținutul precis al principiului ne bis in idem, în afara definiției foarte generale menționate mai sus, este dificil de delimitat(19). Acesta poate varia în mod semnificativ de la un stat membru la altul. Diferențele pot privi cele două elemente de care depinde aplicarea acestui principiu, și anume bis și idem.
37. Noțiunea de bis acoperă stabilirea hotărârilor care pot permite aplicarea principiului.
38. Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, articolul 54 din CAAS și articolul 50 din cartă vizează, precum articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, o hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare. Articolul 54 din CAAS și articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru adaugă însă, ca o condiție suplimentară în cazul unei hotărâri de condamnare, ca aceasta să fie executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, potrivit legii statului de condamnare.
39. Cu toate acestea, se ridică problema dacă această ultimă condiție acoperă cazurile de grațiere și de amnistie sau dacă hotărârile pe care se poate întemeia aplicarea principiului ne bis in idem se limitează numai la hotărârile instanțelor sau includ deciziile autorităților de urmărire penală, atunci când acestea pun capăt definitiv urmăririi penale și, eventual, să se stabilească în ce condiții.
40. Noțiunea de idem face trimitere la elementele care trebuie considerate ca fiind deja judecate. Poate fi vorba, într‑o concepție favorabilă persoanelor, numai despre identitatea actelor materiale sau chiar, într‑o accepțiune mai restrictivă, despre identitatea infracțiunilor, și anume a acestor fapte încadrate juridic.
41. Curtea s‑a confruntat deja cu mai multe dintre aceste întrebări în cadrul interpretării articolului 54 din CAAS.
42. În ceea ce privește bis, Curtea a interpretat condiția conform căreia sancțiunea pronunțată de o instanță a unui stat contractant „a fost executată” sau „este în curs de executare” în sensul că aceasta acoperă situația în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare. În schimb, această noțiune nu acoperă cazul în care inculpatul a fost pentru scurt timp reținut și/sau arestat preventiv, inclusiv când, potrivit legislației statului de condamnare, această privare de libertate trebuie dedusă din durata pedepsei închisorii ce va fi executată ulterior(20).
43. Curtea a declarat de asemenea că principiul ne bis in idem se aplică unei hotărâri a unei instanțe dintr‑un stat contractant, pronunțată ca urmare a exercitării acțiunii penale, prin care inculpatul este achitat definitiv din cauza prescrierii faptei penale care a stat la baza urmăririi penale(21).
44. În mod similar, acest principiu se aplică unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa probelor(22). În sfârșit, acesta acoperă o hotărâre în lipsă, pronunțată de autoritatea judiciară a unui stat membru în afara teritoriului reglementat de CAAS(23).
45. În ceea ce privește autorul hotărârii care poate determina aplicarea principiului ne bis in idem, Curtea a considerat că acest principiu se aplică în egală măsură procedurilor de stingere a acțiunii penale prin care ministerul public al unui stat membru pune capăt, fără intervenția unei instanțe, acțiunii penale începute în acest stat, după ce inculpatul și‑a îndeplinit anumite obligații și, în special, a achitat o sumă de bani stabilită de ministerul public(24).
46. În schimb, principiul ne bis in idem nu se aplică unei decizii a autorităților judiciare dintr‑un stat membru prin care se declară clasarea cauzei, după ce ministerul public a decis să nu continue acțiunea penală numai pentru motivul că a fost începută urmărirea penală într‑un alt stat membru împotriva aceluiași inculpat și pentru aceleași fapte, în absența oricărei aprecieri pe fond(25).
47. Acest principiu nu este aplicabil nici unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într‑un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat(26).
48. În ceea ce privește idem, Curtea a declarat că articolul 54 din CAAS trebuie să fie interpretat în sensul că criteriul relevant pentru aplicarea articolului menționat este acela al identității actelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică dată acestor fapte sau de interesul juridic protejat(27).
49. Curtea a precizat că, în cazul unor infracțiuni referitoare la stupefiante, cantitățile de substanțe narcotice în cauză în cele două state contractante vizate sau persoanele cărora li se impută participarea la faptele din cele două state nu trebuie să fie identice, astfel încât nu este exclus ca o situație în care nu există o astfel de identitate să cuprindă totuși un ansamblu de fapte care, prin însăși natura lor, să fie indisolubil legate. Aprecierea definitivă în această privință revine instanțelor naționale competente(28).
50. Această jurisprudență stabilește numai accepțiunea minimă a principiului ne bis in idem în relațiile dintre state. În conformitate cu articolul 58 din CAAS, articolul 54 din aceasta nu împiedică aplicarea dispozițiilor de drept intern mai largi bazate pe efectul principiului ne bis in idem în ceea ce privește hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate.
51. În ordinea juridică strict internă a statelor membre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului definește conținutul minim pe care trebuie să îl prezinte principiul ne bis in idem. În ceea ce privește noțiunea de idem, aceasta și‑a asumat jurisprudența Curții, conform căreia acesta trebuie să privească numai actele materiale, fără a lua în considerare interesul juridic protejat(29).
C – Legislațiile naționale
1. Dreptul german
52. Articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru a fost transpus în dreptul german prin articolul 83 punctul 2 din Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală (Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen) din 23 decembrie 1982, astfel cum a fost modificată prin Legea privind mandatul european de arestare (Europäisches Haftbefehlsgesetz) din 20 iulie 2006(30). Acest articol, intitulat „Condiții suplimentare de admisibilitate”, prevede:
„Extrădarea este exclusă atunci când
1. persoana urmărită a fost deja judecată definitiv într‑un alt stat membru pentru aceeași faptă care face obiectul cererii de extrădare, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare […].
[…]”
2. Dreptul italian
53. Articolele 73 și 74 din Decretul nr. 306/90 al Președintelui Republicii privind „textul consolidat al legilor în materia regimului aplicabil stupefiantelor și substanțelor psihotrope” din 9 octombrie 1990 au următorul conținut:
„Articolul 73. Producția, traficul și deținerea ilicită de stupefiante sau de substanțe psihotrope
1. Cultivarea, producerea, fabricarea, extragerea, rafinarea, vânzarea, oferirea sau punerea în vânzare, cedarea, distribuirea, comercializarea, transportul, procurarea, trimiterea, transmiterea sau expedierea în tranzit sau livrarea, în orice scop, de stupefiante sau de substanțe psihotrope, fără autorizația prevăzută la articolul 17, se pedepsește cu închisoarea de la 6 la 20 de ani și cu amenda între 26 000 și 260 000 de euro […].
[…]
6. Pedeapsa se majorează dacă fapta este săvârșită de trei sau mai multe persoane, acționând împreună.
Articolul 74. Asocierea în vederea traficului ilicit de stupefiante sau de substanțe psihotrope
1. Atunci când trei sau mai multe persoane se asociază în scopul săvârșirii mai multor infracțiuni prevăzute la articolul 73, fapta persoanei care promite, constituie, dirijează, organizează sau finanțează asocierea se pedepsește numai cu închisoare de cel puțin 20 de ani.
2. Fapta persoanei care participă la asociere se pedepsește cu închisoare de cel puțin 10 ani.
3. Pedeapsa se majorează dacă numărul asociaților este egal cu 10 […].
[…]”
54. Potrivit articolului 649 din Codul de procedură penală italian, „inculpatul achitat sau condamnat printr‑o hotărâre sau o ordonanță penală devenite irevocabile nu poate face obiectul unei noi proceduri penale pentru aceeași faptă, chiar dacă aceasta din urmă este considerată diferit din punctul de vedere al încadrării juridice, al gradului de gravitate sau al circumstanțelor”.
55. Potrivit precizărilor guvernului italian, reiese totuși din jurisprudența Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) (Italia) că „excepția prevăzută la articolul 649 din Codul de procedură penală nu poate fi invocată atunci când fapta care a determinat pronunțarea unei hotărâri definitive vizează o ipoteză de concurs ideal de infracțiuni, din moment ce comportamentul care a făcut deja obiectul unei hotărâri definitive poate fi reîncadrat ca element de fapt și clasificat, potrivit unei aprecieri diferite, chiar alternative, într‑o categorie de incriminare mai largă”.
II – Faptele și procedura din acțiunea principală
A – Mandatul european de arestare în cauză
56. La 7 noiembrie 2008, Tribunale di Catania, Sezione del Giudice per le indagini preliminari (Tribunalul din Catania, Secția anchete preliminare) (Italia) a emis un mandat european de arestare împotriva domnului Mantello, întemeiat pe un mandat național de arestare din 5 septembrie 2008 care viza această persoană precum și alți 76 coacuzați.
57. În cadrul mandatului european de arestare, domnului Mantello i se impută două fapte.
58. Pe de o parte, începând cu puțin înainte de luna ianuarie 2004 și până în luna noiembrie 2005, acesta ar fi participat, în cadrul unei organizații criminale care cuprindea cel puțin alte zece persoane, la un trafic de cocaină organizat la Vittoria (Italia), în alte orașe italiene, precum și în Germania. Domnul Mantello ar fi jucat nu numai rolul de transportator și cel de intermediar, ci s‑ar fi ocupat în egală măsură și cu aprovizionarea și comercializarea de cocaină.
59. Pe de altă parte, în această perioadă și în aceleași locuri, singur sau în complicitate cu alte persoane, ar fi intrat ilegal în posesia unei cantități de cocaină, ar fi deținut‑o și ar fi direcționat‑o, ar fi vândut‑o sau chiar ar fi cedat‑o altor persoane.
B – Decizia care poate constitui un impediment în calea executării mandatului european de arestare
60. Potrivit precizărilor furnizate în mandatul național de arestare, diferite autorități italiene au anchetat încă din luna ianuarie 2004 traficul ilicit de cocaină organizat în regiunea Vittoria. Ascultarea convorbirilor telefonice ale domnului Mantello, în perioada cuprinsă între 19 ianuarie și 13 septembrie 2005, a confirmat participarea acestuia la trafic. Domnul Mantello a fost de asemenea filat de organele de anchetă în cursul anumitor deplasări ale sale, în special între Sicilia (Italia) și Milano (Italia) la 28 iulie 2005, precum și la 12 august 2005 și între Sicilia, Esslingen (Germania) și Catania la 12 septembrie 2005.
61. Cu ocazia ultimei deplasări, domnul Mantello a cumpărat 150 g de cocaină la Esslingen, iar la întoarcerea sa, în seara de 13 septembrie 2005, a fost reținut, la coborârea din tren în gara din Catania, de poliția feroviară. Acesta transporta două pachete care conțineau 9,5 g și, respectiv, 145,96 g de cocaină, corespunzătoare unei cantități între 599 și 719 doze individuale.
62. Prin hotărârea din 30 noiembrie 2005, Tribunale di Catania l‑a condamnat pe domnul Mantello la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani, 6 luni și 20 de zile și la o amendă în cuantum de 13 000 de euro pentru că, la 13 septembrie 2005, în localitatea Catania, s‑a aflat în posesia ilegală a 155,46 g de cocaină, destinată revânzării. Această hotărâre a fost confirmată printr‑o hotărâre pronunțată la 18 aprilie 2006 de Corte d’apello di Catania (Curtea de Apel din Catania).
C – Procedura în fața autorității judiciare de executare
63. Luând cunoștință de mandatul european de arestare prin intermediul Sistemului de Informații Schengen (SIS), Generalstaatsanwaltschaft Stuttgart (ministerul public din Stuttgart) a dispus arestarea domnului Mantello la 3 decembrie 2008 la domiciliul său și înfățișarea acestuia în fața Amtsgericht Stuttgart (Tribunalul de Primă Instanță din Stuttgart) (Germania). Cu ocazia înfățișării, domnul Mantello s‑a opus predării sale autorității judiciare emitente și nu a renunțat să invoce principiul specialității. La cererea Generalstaatsanwaltschaft Stuttgart, Oberlandesgericht Stuttgart a invitat autoritățile italiene, la 22 ianuarie 2009, să îi prezinte anumite înscrisuri pentru a stabili dacă împrejurarea că hotărârea din 30 noiembrie 2005 a dobândit autoritate de lucru judecat nu se opunea executării mandatului european de arestare.
64. Întrucât nu a primit nicio informație din partea acestor autorități, Oberlandesgericht Stuttgart a hotărât, la 20 martie 2009, să suspende executarea mandatului european de arestare și să desemneze un avocat din oficiu pentru domnul Mantello.
65. La 4 aprilie 2009, judecătorul de instrucție al Tribunale di Catania a răspuns că principiului ne bis in idem nu își găsea aplicarea. Ca urmare, Generalstaatsanwaltschaft Stuttgart a solicitat instanței de trimitere să procedeze la executarea mandatului european de arestare.
66. Cu toate acestea, Oberlandesgericht Stuttgart solicită să se stabilească dacă se poate opune acestei executări, având în vedere următoarele împrejurări. La momentul anchetei care a condus la condamnarea domnului Mantello pentru deținerea unor doze de cocaină în vederea revânzării acestora, organele de anchetă dispuneau deja de probe suficiente pentru a‑l pune sub acuzare și a începe urmărirea pentru capetele de acuzare prevăzute în mandatul european de arestare, în special pentru trafic de droguri în grup organizat. Cu toate acestea, în interesul anchetei, pentru a putea anihila acest trafic și a aresta celelalte persoane implicate, organele de anchetă nu au comunicat informațiile și probele care se aflau în posesia lor judecătorului de instrucție și nici nu au solicitat la acea dată urmărirea penală pentru aceste fapte.
67. Potrivit instanței de trimitere, în dreptul german, astfel cum a fost interpretat de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) (Germania), o infracțiune de asociere ar putea, în principiu, să mai fie urmărită a posteriori dacă, pe de o parte, actul de acuzare și ancheta judiciară anterioare nu au avut ca obiect decât acte izolate al membrului unei asemenea asocieri și dacă, pe de altă parte, acuzatul nu a dobândit încrederea legitimă că procedura anterioară îngloba toate actele îndeplinite în cadrul asocierii. Instanța de trimitere apreciază că ar mai fi necesar ca, la momentul deciziei judiciare privind fapta izolată, organele de anchetă să nu fi cunoscut că existau alte infracțiuni individuale și o infracțiune de asociere, ceea ce nu era valabil în cazul organelor de anchetă italiene.
68. Pe de altă parte, această instanță arată că, în cadrul acțiunii principale, nu există niciun element transnațional în măsura în care potențialul idem ar consta într-o decizie judiciară care provine din chiar statul membru emitent, iar nu dintr‑un alt stat membru. În plus, aceasta subliniază că noțiunea „aceleași fapte” prevăzută de decizia‑cadru nu a făcut încă obiectul unei interpretări a Curții. În această privință, instanța menționată ridică problema dacă jurisprudența dezvoltată în cadrul CAAS poate fi transpusă în cadrul mandatului european de arestare.
III – Întrebările preliminare
69. Având în vedere aceste considerații, Oberlandesgericht Stuttgart a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Noțiunea «aceleași fapte» prevăzută la articolul 3 punctul 2 din [decizia‑cadru] este definită în conformitate cu:
a) legislația statului membru emitent;
b) legislația statului membru de executare;
c) o interpretare autonomă, comunitară a conceptului «aceleași fapte»?
2) Un import neautorizat de stupefiante reprezintă «aceeași faptă» în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru cu asocierea la un grup având ca scop traficul de stupefiante, în măsura în care, la momentul pronunțării unei condamnări pentru import ilicit de stupefiante, autoritățile însărcinate cu ancheta dețineau informații și probe care confirmau suspiciunea legată de participarea la o asociere, însă, în interesul anchetei, au renunțat să prezinte instanței aceste informații și probe și, prin urmare, să înceapă urmărirea penală în legătură cu aceste fapte?”
IV – Analiză
70. Trimiterea preliminară a Oberlandesgericht Stuttgart este admisibilă din perspectiva dispozițiilor prevăzute la articolul 35 UE. Astfel, din Informarea privind data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din 1 mai 1999(31), reiese că Republica Federală Germania a făcut o declarație în temeiul articolului 35 alineatul (2) UE, prin care aceasta acceptă competența Curții de a hotărî cu titlu preliminar în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul 35 alineatul (3) litera (b) UE, mai precis, cu privire la întrebările adresate de toate instanțele sale.
71. Înaintea examinării întrebărilor adresate de instanța de trimitere, pare necesar să se examineze dacă motivul de neexecutare obligatorie prevăzut la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru este aplicabil atunci când hotărârea definitivă care ar putea justifica aplicarea acestuia a fost pronunțată în statul membru emitent.
A – Cu privire la aplicarea articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru atunci când faptele prevăzute în mandatul european de arestare au făcut obiectul unei hotărâri definitive în statul membru emitent
72. Mai multe state membre care au intervenit în prezenta procedură susțin că motivul de neexecutare obligatorie prevăzut la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru nu este aplicabil în această situație(32). Acestea au subliniat, în sprijinul acestei teze, că principiul ne bis in idem face parte dintre principiile generale ale dreptului și că autoritățile judiciare care emit un mandat european de arestare sunt obligate să asigure respectarea acestora. Intervenienții subliniază că autoritățile în cauză sunt cel mai bine plasate pentru a verifica faptul că persoana împotriva căreia a fost emis mandatul european de arestare nu a fost deja condamnată în statul lor pentru aceleași fapte.
73. Potrivit guvernelor acestor state membre, aplicarea articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru într‑o asemenea situație ar fi, așadar, în contradicție cu principiul recunoașterii reciproce și cu gradul ridicat de încredere pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să îl aibă față de autoritatea judiciară emitentă.
74. Potrivit guvernului italian, aprecierea autorității judiciare emitente, conform căreia principiul ne bis in idem nu se aplică, este obligatorie pentru autoritatea judiciară de executare.
75. Guvernul spaniol subliniază că articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, astfel cum rezultă din motivarea Hotărârii din 6 octombrie 2009, Wolzenburg(33). Acesta arată, în mod similar guvernului ceh, că principiul ne bis in idem, prevăzut la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, este în mod necesar transnațional, precum cel prevăzut la articolul 54 din CAAS. În plus, guvernul spaniol susține că eventuala încălcare a principiului ne bis in idem nu ar fi săvârșită cu ocazia predării, ci în momentul în care autoritatea judiciară emitentă, eventual după audierea persoanei căutate, ar proceda totuși la punerea ei sub acuzare.
76. Nu împărtășim poziția susținută de aceste guverne, întrucât aceasta este, în opinia noastră, în contradicție cu sistemul mandatului european de arestare, astfel cum a fost definit prin decizia‑cadru, și cu faptul că articolul 3 punctul 2 din aceasta constituie expresia unui drept fundamental.
77. Astfel, cu toate că sistemul deciziei‑cadru se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce, legiuitorul Uniunii nu a intenționat să asimileze un mandat european de arestare cu un mandat național de arestare, a cărui executare ar reveni direct serviciilor de poliție ale statului membru de executare. Acesta a prevăzut că mandatul european de arestare se întemeiază pe cooperarea dintre autoritățile judiciare ale statelor membre în cauză și că predarea persoanei căutate trebuie să determine pronunțarea unei decizii de către autoritatea judiciară de executare, care se poate opune predării pentru unul dintre motivele enumerate în decizia‑cadru.
78. Prin instituirea motivului enunțat la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru ca motiv de neexecutare obligatorie, dat fiind că autoritatea judiciară emitentă este ținută să verifice ea însăși că faptele imputate persoanei în cauză nu au fost deja judecate, legiuitorul Uniunii a intenționat în mod expres, pe de o parte, ca principiul ne bis in idem să constituie nu numai un impediment pentru o nouă judecare a persoanei în cauză, dar și un impediment pentru predarea acesteia și, pe de altă parte, ca respectarea acestui principiu să nu fie lăsată doar la aprecierea autorității judiciare emitente, ci să fie și garantată de autoritatea judiciară de executare.
79. În acest scop, decizia‑cadru prevede o serie de norme care permit autorității judiciare de executare să asigure în mod concret respectarea principiului menționat. Astfel, se impune ca mandatul european de arestare să conțină informațiile utile în ceea ce privește faptele care pot fi imputate persoanei căutate. Se prevede de asemenea că autoritatea judiciară de executare trebuie să procedeze la audierea acestei persoane. În sfârșit, această autoritate poate să solicite, după caz, autorității judiciare emitente toate informațiile suplimentare necesare în legătură cu motivul de neexecutare obligatorie.
80. Putem înțelege, în acest stadiu al analizei, argumentul guvernelor conform căruia controlul dublu instituit prin acest sistem nu ar mai fi cu adevărat de utilitate decât atunci când persoana căutată a fost deja judecată într‑un alt stat membru decât statul membru emitent. Astfel, autoritatea judiciară emitentă, care probabil că nu a avut posibilitatea de a audia persoana căutată, poate, în mod legitim, în lipsa unui cazier judiciar european care să centralizeze toate condamnările pronunțate de instanțele tuturor statelor membre, să nu cunoască faptul că respectiva cauză a fost deja judecată într‑un alt stat membru. În schimb, un asemenea risc nu ar exista în ceea ce privește o hotărâre pronunțată în statul membru emitent, cu atât mai mult atunci când, precum în prezenta cauză, hotărârea definitivă invocată de persoana căutată și mandatul european de arestare au fost pronunțate de aceeași instanță.
81. Nu considerăm că acest argument poate justifica excluderea aplicării articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru în cazul unei hotărâri definitive pronunțate în statul membru emitent.
82. Desigur, în temeiul gradului ridicat de încredere care trebuie să reglementeze relațiile dintre autoritățile judiciare emitente și cele de executare, nu revine acestor din urmă autorități sarcina de a examina din oficiu dacă faptele prevăzute în mandatul european de arestare au fost sau nu au fost deja judecate în statul membru emitent sau într‑un alt stat membru. Articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru nu impune asemenea verificări a priori, deoarece acesta prevede că se aplică „atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă” că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte.
83. Se ridică problema dacă reacția acestei autorități judiciare, atunci când dispune de asemenea informații, trebuie să fie diferită după cum hotărârea definitivă a fost pronunțată în statul membru emitent sau într‑un alt stat membru.
84. Nu considerăm că este astfel pentru următoarele motive. Pe de o parte, astfel cum a subliniat Comisia Comunităților Europene, articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru și sistemul destinat să asigure respectarea acesteia nu sunt limitate la cazurile în care faptele prevăzute în mandatul european de arestare au făcut obiectul unei hotărâri definitive într‑un alt stat membru decât statul emitent.
85. Pe de altă parte, dreptul fundamental pe care această dispoziție a deciziei‑cadru urmărește să îl protejeze are aceeași valoare în cele două cazuri.
86. Trebuie să amintim că principiul ne bis in idem constituie un drept fundamental, care face parte din ordinea juridică a tuturor statelor membre, ca principiu inerent noțiunii de stat de drept, și care a fost consacrat în mod expres în cartă.
87. Potrivit jurisprudenței constante, statele membre trebuie să pună în aplicare dreptul Uniunii cu respectarea drepturilor fundamentale(34). Această jurisprudență nu se limitează la actele adoptate în cadrul Tratatului CE. Aceasta se aplică tuturor actelor adoptate în cadrul Uniunii(35), deoarece, în temeiul articolului 6 UE, Uniunea se întemeiază pe principiul statului de drept și respectă drepturile fundamentale, astfel cum acestea sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre.
88. În consecință, astfel cum legalitatea unui act adoptat în cadrul celui de al treilea pilon, precum decizia‑cadru, poate fi controlată din perspectiva drepturilor fundamentale(36), acțiunea statelor membre, atunci când pun în aplicare un asemenea act, trebuie să fie conformă cu aceleași drepturi. Autoritatea judiciară de executare trebuie să respecte, așadar, această obligație atunci când este însărcinată să execute un mandat european de arestare, astfel cum este amintit în mod expres la articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru.
89. Prevăzând că principiul ne bis in idem constituie un motiv de neexecutare obligatorie, nu numai un impediment în calea unui proces în statul membru emitent, legiuitorul Uniunii a luat în considerare și a intenționat să prevină efectele care aduc atingere libertăților individuale pe care le‑ar produce executarea unui mandat european de arestare cu nerespectarea acestui principiu.
90. Astfel, trebuie amintit că executarea unui mandat european de arestare are drept consecință arestarea persoanei căutate, apoi, după caz, plasarea în detenție în statul membru de executare pentru o perioadă de până la 60 de zile în cazul în care persoana căutată nu consimte la predarea sa și, în sfârșit, transferul său forțat într‑un alt stat membru, în fața autorității judiciare emitente. Având în vedere efectele acestor măsuri asupra libertăților individuale, legiuitorul Uniunii a apreciat în mod corect că executarea unui mandat european de arestare trebuie să fie considerată ca parte integrantă din urmărirea penală declanșată de autoritatea judiciară emitentă.
91. În plus, ipoteza în care faptele prevăzute în mandatul european de arestare ar fi fost judecate în statul membru emitent nu constituie o situație strict internă, a cărei conformitate cu drepturile fundamentale ar trebui să fie apreciată numai din perspectiva dreptului acestui stat membru, sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului.
92. Astfel, începând din momentul în care persoana căutată face obiectul unui mandat european de arestare, situația sa este reglementată de dreptul Uniunii, iar executarea acestui mandat trebuie să fie conformă cu principiile generale ale dreptului care guvernează acțiunea Uniunii, precum și cea a statelor membre atunci când pun în aplicare acest drept.
93. La aprecierea aspectului dacă articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru este sau nu este aplicabil, autoritatea judiciară de executare nu verifică dacă autoritatea judiciară emitentă a respectat principiul ne bis in idem, astfel cum este definit în ordinea juridică a statului membru emitent, ci controlează respectarea principiului enunțat în această dispoziție a dreptului Uniunii, astfel cum este definit de Curte.
94. În sfârșit, efectele prejudiciabile pentru persoana căutată ale executării mandatului european de arestare cu încălcarea acestui principiu prezintă aceeași gravitate, indiferent dacă faptele au fost judecate în statul membru emitent sau într‑un alt stat membru.
95. Autoritatea judiciară de executare trebuie, așadar, să facă aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru dacă se dovedește, în mod excepțional, că faptele prevăzute în mandatul european de arestare au făcut deja obiectul unei hotărâri definitive în statul membru emitent sau dacă, după primirea informațiilor în acest sens și după adresarea de întrebări autorității judiciare emitente pentru verificarea exactității lor, aceasta nu primește un răspuns satisfăcător din partea autorității emitente.
96. În prezenta cauză, rezultă că autoritatea judiciară de executare germană, după ce persoana căutată a afirmat în fața sa că a fost deja judecată în Italia pentru faptele prevăzute în mandatul european de arestare emis de Tribunale di Catania, a adresat, în mod corect, întrebări autorităților judiciare italiene cu privire la existența și la conținutul acestei decizii pentru a aprecia, în lumina acesteia, dacă motivul de neexecutare prevăzut la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru era sau nu era aplicabil.
97. În continuare, autoritatea judiciară de executare germană, în măsura în care aceasta are îndoieli cu privire la domeniul de aplicare al articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru în circumstanțele acțiunii principale și în măsura în care Curtea nu a precizat încă sensul noțiunii „aceleași fapte” prevăzută la această dispoziție, a sesizat Curtea în mod legitim cu prezenta trimitere preliminară.
98. Întrebările preliminare ale acesteia, care urmăresc să fie precizate criteriile pe baza cărora trebuie să fie apreciată această noțiune, sunt extrem de relevante pentru soluționarea acțiunii principale și, prin urmare, admisibile.
B – Cu privire la prima întrebare preliminară
99. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru trebuie să fie interpretat în sensul că noțiunea „aceleași fapte” prevăzută la această dispoziție trebuie să fie apreciată în raport cu dreptul statului membru emitent sau în raport cu dreptul statului membru de executare sau dacă aceasta constituie o noțiune autonomă, specifică Uniunii.
100. Guvernul Regatului Unit susține că noțiunea în cauză trebuie să fie stabilită în conformitate cu dreptul statului membru de executare, pentru următoarele motive.
101. În primul rând, potrivit acestui guvern, articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru trebuie să fie pus în aplicare ca și celelalte motive de neexecutare prevăzute la acest articol, care fac trimitere la dreptul statului membru de executare(37).
102. În al doilea rând, în împrejurările prezentei cauze, problema gradului de coincidență dintre faptele în cauză și aspectul dacă lipsa urmăririi penale pentru toate infracțiunile cunoscute la momentul la care o parte dintre acestea au făcut obiectul urmăririi penale constituie un abuz de procedură sau o încălcare a dreptului la apărare ar intra sub incidența dreptului penal material al fiecărui stat membru.
103. Prin urmare, articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru ar fi menit să se aplice tocmai atunci când statul membru de executare oferă principiului ne bis in idem o accepțiune mai largă decât cea a statului membru emitent. Dacă situația nu s‑ar prezenta astfel, iar noțiunea de aceleași fapte ar trebui să facă obiectul unei definiții autonome și uniforme, ar fi improbabil, de la bun început, ca statul membru emitent să fi emis mandatul european de arestare.
104. Nu împărtășim această poziție. Considerăm, ca și celelalte guverne ale statelor membre care au intervenit în cadrul prezentei proceduri, precum și asemenea Comisiei, că trebuie să se țină seama de faptul că, spre deosebire de articolul 3 punctele 1 și 3 din decizia‑cadru, articolul 3 punctul 2 din aceasta nu face trimitere la dreptului statului membru de executare pentru a stabili conținutul său, ci numai la dreptul statului membru de condamnare și doar în ceea ce privește aspectul particular dacă hotărârea definitivă, atunci când este vorba despre o hotărâre de condamnare, nu mai poate fi executată.
105. Prin urmare, aderăm la poziția susținută de acești din urmă intervenienți, conform căreia trebuie să se aplice jurisprudența constantă în temeiul căreia o dispoziție de drept comunitar sau de drept al Uniunii, atunci când nu presupune nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare, trebuie să primească în toate statele membre o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie obținută ținându‑se cont de contextul acestei dispoziții și de obiectivul urmărit de reglementarea respectivă(38). Curtea a făcut deja aplicarea acestei jurisprudențe, în ceea ce privește decizia‑cadru, pentru a interpreta termenii „rămâne” și „rezident”, prevăzuți la articolul 4 punctul 6 din aceasta(39).
106. Prin urmare, articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru trebuie să fie interpretat, în opinia noastră, în sensul că noțiunea „aceleași fapte” prevăzută de această dispoziție constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii.
107. Guvernele, precum și Comisia, care apără această teză propun Curții să meargă mai departe în răspunsul său și să declare că această noțiune trebuie să facă obiectul aceleiași interpretări ca și noțiunea „aceleași fapte” prevăzută la articolul 54 din CAAS. Împărtășim poziția acestora.
108. Astfel, este necesar să se precizeze conținutul noțiunii „aceleași fapte”, prevăzută la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, pentru a răspunde la a doua întrebare a instanței de trimitere. Și în acest caz, aderăm la argumentele pentru care acești intervenienți propun să se facă trimitere la articolul 54 din CAAS.
109. În primul rând, noțiunile sunt exprimate în termeni identici, în majoritatea versiunilor lingvistice. Într‑adevăr, nu este cazul limbii germane, deoarece articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru menționează noțiunea „derselben Handlung”, în timp ce articolul 54 din CAAS se referă la noțiunea „derselben Tat”. Totuși, guvernul german arată el însuși în observațiile scrise că această diferență terminologică nu trebuie să constituie un impediment pentru ca cele două dispoziții în cauză să facă obiectul aceleiași interpretări.
110. Astfel cum susține acest guvern, aceeași interpretare se justifică mai ales, în al doilea rând, prin similitudinea obiectivelor urmărite de cele două dispoziții în cauză.
111. Astfel, articolul 54 din CAAS, după cum am văzut, are drept obiectiv să se evite ca o persoană, prin faptul că exercită dreptul la liberă circulație, să fie urmărită pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante(40). În împrejurările prezentei cauze, presupunând că faptele imputate domnului Mantello în mandatul european de arestare au făcut obiectul unei hotărâri definitive în Italia, articolul 54 din CAAS s‑ar opune, așadar, ca acesta să fie judecat din nou pentru aceleași fapte în Germania.
112. Articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru constituie într‑o oarecare măsură instrumentul suplimentar al articolului 54 din CAAS în ceea ce privește Republica Italiană. Interzicând autorităților judiciare să execute mandatul european de arestare emis împotriva domnului Mantello, această ultimă dispoziție are de asemenea drept obiectiv să prevină ca șederea persoanei interesate în Germania sau într‑un alt stat membru să fie împiedicată, în cazul în care faptele prevăzute în acest mandat au făcut deja obiectul unei hotărâri definitive.
113. Principiul ne bis in idem enunțat la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru contribuie, așadar, la același obiectiv ca și articolul 54 din CAAS. Această din urmă dispoziție are drept obiectiv să garanteze că o persoană deja judecată poate circula liber, fără a trebui să se teamă de noi urmăriri penale pentru aceleași fapte în statul membru în care se află(41). În ceea ce privește articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, acesta are drept obiectiv să împiedice ca șederea acestei persoane în statul respectiv să fie tulburată de executarea unui mandat european de arestare emis de un alt stat membru.
114. Prin urmare, vom propune Curții să completeze răspunsul la prima întrebare cu precizarea că noțiunea „aceleași fapte” prevăzută la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru trebuie să fie interpretată ca noțiunea „aceleași fapte” prevăzută la articolul 54 din CAAS.
C – Cu privire la a doua întrebare preliminară
115. Prin intermediul celei de a doua întrebări, Oberlandesgericht Stuttgart solicită să se stabilească dacă împrejurarea că, la momentul la care domnul Mantello a fost judecat, la 30 noiembrie 2005, pentru deținerea de cocaină la 13 septembrie 2005 în vederea revânzării acesteia, organele de anchetă italiene dispuneau deja de elemente de probă cu privire la participarea acestuia, timp de mai multe luni, la activitatea de trafic de stupefiante între Germania și Italia este relevantă pentru a aprecia dacă predarea acestei persoane trebuie să fie refuzată în temeiul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru.
116. Astfel, instanța de trimitere ridică, în esență, problema dacă articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru trebuie să fie interpretat în sensul că împrejurarea că organele de anchetă dispuneau deja, la momentul la care o persoană a fost urmărită și condamnată pentru o faptă izolată de deținere de stupefiante, de elemente de probă cu privire la asocierea acestei persoane, timp de mai multe luni, la un grup infracțional în vederea săvârșirii traficului de stupefiante, pe care însă, în interesul anchetei, nu le‑au dezvăluit instanței competente, justifică aprecierea că această asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și deținerea izolată de stupefiante constituie aceleași fapte.
117. Instanța de trimitere adresează această întrebare deoarece o asemenea împrejurare, în cadrul ordinii sale juridice naționale, ar putea, în anumite condiții, să determine stingerea acțiunii penale în ceea ce privește asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni.
118. Considerăm, ca și guvernele statelor membre și Comisia, care au intervenit în prezenta procedură, că o asemenea împrejurare nu este relevantă și că aceasta nu justifică aprecierea că o faptă izolată de deținere de stupefiante și participarea timp de mai multe luni la activitatea de trafic de stupefiante constituie „aceleași fapte”, în sensul în care această noțiune a fost definită în cadrul articolului 54 din CAAS.
119. Astfel, am văzut că, în temeiul unei jurisprudențe constante, criteriul relevant pentru aprecierea elementului idem este cel al identității actelor materiale, interpretat ca existența unui ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat(42). Această interpretare urmărește protejarea încrederii legitime a unei persoane deja condamnate și care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație în faptul că nu va fi urmărită din nou pentru aceleași fapte din cauza împrejurării că acestea din urmă ar încălca o normă penală diferită în fiecare stat membru și ar putea face obiectul unei încadrări diferite.
120. Potrivit Hotărârii Kraaijenbrink(43), simpla împrejurare că instanța sesizată în cea de a doua cauză constată că autorul prezumtiv al acestor fapte a acționat în realizarea aceleiași rezoluții infracționale nu poate fi suficientă pentru a se deduce de aici că faptele alcătuiesc același ansamblu indisolubil, în sensul articolului 54 din CAAS(44).
121. Având în vedere această jurisprudență, aprecierea noțiunii „aceleași fapte” în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru trebuie să se realizeze, așadar, pe baza unei comparații a faptelor imputate în mod obiectiv în cursul primei proceduri cu cele prevăzute în mandatul european de arestare. Este vorba despre a se stabili dacă persoana interesată, cu ocazia primei proceduri, a fost deja judecată pentru faptele prevăzute în mandatul european de arestare.
122. Pe de o parte, rezultă că momentul la care faptele prevăzute în mandatul european de arestare au fost descoperite de organele de anchetă nu este relevant pentru a se stabili dacă sunt indisolubil legate de faptele judecate deja.
123. Pe de altă parte, rezultă de aici că, în cadrul acestei comparații, autoritatea judiciară de executare nu trebuie să ia în considerare elemente subiective. Astfel, după cum nu trebuie să ia în considerare rezoluția infracțională a persoanei căutate, această autoritate nu trebuie nici să acorde importanță strategiei serviciilor de investigație.
124. În plus, astfel cum a arătat Comisia, problema care sunt posibilitățile de care dispun aceste servicii pentru a efectua în mod eficient anchetele deschise în cauzele dificile și de mare anvergură, cum sunt cele care privesc crima organizată, intră sub incidența normelor de procedură penală ale statului lor membru și nu este relevantă pentru a aprecia existența unei identități de fapte în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru.
125. Dat fiind că noțiunea de aceleași fapte constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, faptul că o situație similară ar conduce, eventual, în statul membru de executare, la stingerea acțiunii penale pe baza dreptului intern nu poate justifica o apreciere diferită.
126. Având în vedere jurisprudența privind domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem în cadrul articolului 54 din CAAS, acest principiu nu poate fi, așadar, interpretat în sensul că ar obliga serviciile de investigație să cerceteze, de la momentul primei acuzări, toate faptele care pot fi imputate persoanei în cauză și să le înainteze spre apreciere instanței.
127. În consecință, împrejurarea că autoritățile de anchetă dispuneau, la momentul la care persoana căutată a fost urmărită și condamnată pentru o faptă izolată de deținere ilicită de stupefiante, de elemente care dovedeau participarea acestei persoane timp de mai multe luni la activitatea de trafic de stupefiante, însă acestea au ales să nu înceapă urmărirea penală și să nu le dezvăluie instanței competente pentru a nu compromite buna desfășurare a anchetei și pentru a permite anihilarea întregii rețele, nu poate justifica aprecierea că aceste ultime fapte alcătuiesc împreună cu prima un ansamblu indisolubil, care intră sub incidența articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru.
128. În plus, astfel acum arată guvernul francez, împrejurarea că organele de poliție au ales, la momentul urmăririi penale care a condus la hotărârea de condamnare din 30 noiembrie 2005, să nu cerceteze și faptele prevăzute în mandatul european de arestare pentru a nu prejudicia desfășurarea anchetei nu poate fi asimilată unei „hotărâri definitive” în legătură cu aceste fapte, în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru.
129. Astfel, având în vedere interpretarea acestei noțiuni în cadrul articolului 54 din CAAS, dată de Curte în Hotărârile citate anterior Gözütok și Brügge, Miraglia, precum și Turanský, trebuie să se rețină că faptele în cauză nu au fost aduse la cunoștința instanței sesizate cu privire la prima cauză, nici la cunoștința ministerului public și că, în consecință, nu au generat nicio apreciere pe fond din partea autorității chemate să participe la administrarea justiției penale în ordinea juridică în cauză. În plus, decizia organelor de poliție de a nu declanșa urmărirea penală nu a pus capăt acțiunii penale în această ordine juridică.
130. În prezenta cauză, împrejurarea că autoritățile de anchetă italiene dispuneau la momentul la care domnul Mantello a fost judecat, în luna noiembrie 2005, de Tribunale di Catania pentru a fi deținut și transportat, la Catania, la 13 septembrie 2005, 155,46 g de cocaină în scopul de a le revinde, de elemente de probă cu privire la participarea sa, în perioada cuprinsă între luna ianuarie 2004 și luna noiembrie 2005, la o organizație criminală care avea drept obiect traficul de cocaină nu se opune, așadar, ca acesta să fie predat autorității judiciare italiene în temeiul unui mandat european de arestare care vizează participarea sa la această asociere.
131. Desigur, revine autorității judiciare italiene sarcina de a exclude de la noi urmăriri penale declanșate împotriva domnului Mantello faptele pentru care a fost deja judecat definitiv. Totuși, respectarea acestei obligații ține de responsabilitatea sa, iar nu de cea a autorității judiciare de executare. În temeiul principiului încrederii reciproce care stă la baza sistemului mandatului european de arestare, autoritatea judiciară de executare, începând cu momentul în care a putut verifica împrejurarea că faptele prevăzute în mandatul european de arestare nu se confundă cu faptele judecate deja, și‑a îndeplinit obligațiile de control al respectării principiului ne bis in idem și trebuie să hotărască predarea persoanei căutate.
132. Prin urmare, propunem să se răspundă instanței de trimitere că articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că organele de anchetă dispuneau deja, la momentul în care o persoană a fost urmărită și condamnată pentru o faptă izolată de deținere de stupefiante, de elemente de probă cu privire la asocierea acestei persoane, timp de mai multe luni, la un grup infracțional în vederea săvârșirii traficului de stupefiante, pe care însă, în interesul anchetei, nu le‑au dezvăluit instanței competente, nu justifică aprecierea că această asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și deținerea izolată de stupefiante constituie „aceleași fapte” în sensul acestei dispoziții.
V – Concluzie
133. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberlandesgericht Stuttgart după cum urmează:
„1) Articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre trebuie interpretat în sensul că noțiunea «aceleași fapte» prevăzută la această dispoziție constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii.
Această noțiune are același înțeles ca și noțiunea «aceleași fapte» prevăzută la articolul 54 din Convenția de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990.
2) Împrejurarea că organele de anchetă dispuneau deja, la momentul la care o persoană a fost urmărită și condamnată pentru o faptă izolată de deținere de stupefiante, de elemente de probă cu privire la asocierea acestei persoane, timp de mai multe luni, la un grup infracțional în vederea săvârșirii traficului de stupefiante, pe care însă, în interesul anchetei, nu le‑au dezvăluit instanței competente nu justifică aprecierea că această asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și deținerea izolată de stupefiante constituie «aceleași fapte» în sensul articolului 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584.”