CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 29 noiembrie 2012(1)
Cauza C‑440/11 P
Comisia Europeană
împotriva
Stichting Administratiekantoor Portielje și alții
„Recurs – Concurență – Înțelegeri – Articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE – Noțiunea de întreprindere – Imputabilitatea încălcării normelor privind înțelegerile săvârșite de o societate comercială unei fundații care controlează, direct sau indirect, totalitatea acțiunilor acestei societăți, dar care nu desfășoară ca atare o activitate economică – «Înțelegere în sectorul serviciilor de mutări» – Piața belgiană a serviciilor de mutări internaționale”
I – Introducere
1. Prezenta cauză oferă din nou Curții posibilitatea de a‑și rafina jurisprudența referitoare la problema deosebit de controversată a răspunderii societăților‑mamă pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de filialele lor deținute 100 %. În esență, în speță, se pune problema dacă o astfel de imputabilitate a răspunderii în temeiul normelor privind înțelegerile presupune faptul că societatea‑mamă desfășoară o activitate economică proprie, și anume, aceasta este considerată deja, per se, întreprindere în sensul dreptului european al concurenței, sau dacă este suficient ca filiala să desfășoare, la rândul său, o astfel de activitate economică și ca cele două – societatea‑mamă și filiala – să formeze, împreună, o întreprindere.
2. Această întrebare a fost adresată în contextul „înțelegerii în sectorul serviciilor de mutări”, descoperit de Comisie în urmă cu câțiva ani pe piața belgiană a serviciilor internaționale de mutări, care a făcut obiectul Deciziei din 11 martie 2008 de aplicare a unei amenzi (denumită în continuare „decizia atacată”)(2). Comisia a acuzat societatea Gosselin Group NV (denumită în continuare „Gosselin”), împreună cu alte 9 întreprinderi și grupuri de întreprinderi, pentru participarea la o înțelegere în sectorul serviciilor de mutări și i‑a aplicat o amendă. În plus, Comisia a stabilit că Stichting Administratiekantoor Portielje (denumită în continuare „Portielje”), o fundație familială care controlează – direct sau indirect – totalitatea acțiunilor societății Gosselin și care urmărește să asigure gestionarea uniformă în interesul familiei fondatoare, răspunde în solidar pentru o parte din această amendă.
3. Cu toate acestea, Tribunalul Uniunii Europene a considerat că angajarea răspunderii Portielje este nelegală și, în Hotărârea din 16 iunie 2011 (denumită în continuare „hotărârea Tribunalului” sau „hotărârea atacată”)(3), Tribunalul și‑a întemeiat opinia, în primul rând, pe motivul că Portielje însăși nu desfășoară nicio activitate economică și, prin urmare, nu constituie o întreprindere.
4. Prin urmare, Comisia contestă această hotărâre prin prezentul recurs. În opinia acesteia, elementul determinant pentru imputabilitatea răspunderii în temeiul normelor privind înțelegerile este doar aspectul dacă societatea‑mamă și filiala – în prezenta cauză, așadar, Portielje și Gosselin – formează, împreună, o întreprindere în sensul dreptului european al concurenței și aspectul dacă această entitate economică poate fi acuzată de participarea la înțelegere.
5. În viitor, Curtea va trebui să se pronunțe cu privire la o serie de alte aspecte juridice referitoare la înțelegerile din sectorul serviciilor de mutări ridicate în cadrul celorlalte proceduri de recurs, aflate încă pe rolul său(4).
II – Istoricul litigiului
6. Gosselin este o societate comercială cu sediul în Belgia, care a fost înființată în anul 1983 și care, începând cu 20 decembrie 2007, funcționează sub prezenta denumire în calitate de societate care furnizează servicii de mutări(5).
7. Portielje este o fundație înființată în anul 2001 cu sediul în Țările de Jos, care reunește acționari din familia fondatoare Gosselin pentru asigurarea unității gestiunii societății Gosselin. Portielje însăși nu desfășoară nicio activitate comercială.
8. Începând cu 1 ianuarie 2002, această fundație familială deține în parte direct, în parte indirect controlul asupra integralității acțiunilor societății Gosselin. Mai exact, 92 % din acțiunile Gosselin sunt deținute direct cu titlu fiduciar de Portielje, iar restul de 8 % este deținut de Vivet en Gosselin NV; 99,87 % din acțiunile ultimei societăți menționate aparțin, în schimb, Portielje.
A – Situația de fapt și procedura administrativă
9. Potrivit rezultatelor investigațiilor efectuate de Comisie, pe piața belgiană a serviciilor internaționale de mutări a existat, în perioada 1984-2003, o înțelegere la care au participat 10 societăți care furnizează servicii de mutări(6), în diferite perioade(7) și în diferite măsuri.
10. În decizia în litigiu, Comisia a constatat că respectiva înțelegere reprezenta o înțelegere globală sub forma unei încălcări unice și continue(8), bazată, în ansamblu, pe trei tipuri de acorduri(9):
– acorduri privind prețurile, în care societățile care furnizau servicii de mutări participante concertau asupra tarifelor serviciilor pe care acestea le furnizau clienților;
– acorduri privind un sistem de compensații financiare pentru ofertele refuzate sau pentru neprezentarea de oferte (comisioane); prin intermediul acestor acorduri, concurenții societății care obținea un contract pentru o mutare internațională primeau un fel de compensație financiară în ipoteza în care au prezentat o ofertă sau dacă s‑au abținut de la prezentarea unei oferte; comisioanele menționate reprezentau un element ocult al prețului final al respectivelor servicii internaționale de mutări pe care trebuia să îl plătească consumatorul;
– acorduri privind împărțirea piețelor prin intermediul unui sistem de devize fictive (devize de complezență), prezentate clientului sau persoanei care se muta de o societate care furniza servicii de mutări ce nu intenționa să execute respectiva mutare; în acest scop, o societate comunica concurenților propriile tarife, rata asigurării și cheltuielile de depozitare aferente serviciului fictiv.
11. Deși respectivele acorduri privind comisioanele și devizele de complezență s‑au aplicat pe toată durata înțelegerii (1984-2003), executarea acordurilor privind prețurile nu s‑a putut dovedi după luna mai 1990(10).
12. În decizia atacată, Comisia a concluzionat, pe baza faptelor stabilite, că societățile implicate au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE „prin stabilirea în mod direct și indirect a prețurilor pentru serviciile internaționale de mutări din Belgia, prin repartizarea unei părți a acestei piețe și prin manipularea procedurii de cerere de oferte în diferite perioade”(11).
13. Decizia atacată a fost notificată unui număr de 31 de entități juridice pe care, în plus, Comisia le‑a obligat, pentru încălcarea săvârșită, la plata, în parte individual, în parte în solidar, a unor amenzi în diferite cuantumuri(12).
14. Potrivit constatărilor Comisiei formulate la articolul 1 litera (c) din decizia în litigiu, Gosselin a participat la înțelegerea globală în perioada 31 ianuarie 1992-18 septembrie 2002, iar în perioada 1 ianuarie 2002-18 septembrie 2002 „cu Stichting Administratiekantoor Portielje”. Pentru această participare, Comisia a aplicat societății menționate, potrivit articolului 2 litera (e) din decizia în litigiu, o amendă în cuantum de 4,5 milioane de euro, în timp ce Portielje răspunde în solidar pentru o parte din această amendă în cuantum de 370 000 de euro.
15. Prin decizia de modificare din 24 iulie 2009(13), Comisia a rectificat decizia în litigiu reducând amenda aplicată Gosselin la 3,28 milioane de euro, în timp ce Portielje răspunde în prezent în solidar pentru o sumă în cuantum de 270 000 de euro. Această modificare a intervenit în urma unei recalculări a cifrelor de afaceri care, în opinia Comisiei, trebuiau să fie luate în considerare în vederea stabilirii cuantumului de bază al amenzii aplicate Gosselin și Portielje.
B – Procedura în primă instanță la Tribunal
16. Mai mulți destinatari ai deciziei atacate au încercat să obțină protecție juridică prin intermediul acțiunilor în anulare în fața Tribunalului(14).
17. Tribunalul a conexat acțiunile formulat de Gosselin și de Portielje la 4 iunie 2008 pentru buna desfășurare a procedurii orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
18. Ca răspuns la acțiunea formulată în cauza T‑208/08, prin hotărârea atacată(15), Tribunalul a declarat nulă decizia în litigiu în măsura în care prin aceasta s‑a constatat că Gosselin a participat la săvârșirea încălcării în perioada 30 octombrie 1993-14 noiembrie 1996. În consecință, Tribunalul a redus amenda aplicată Gosselin la 2,32 milioane de euro. În plus, Tribunalul a respins acțiunea formulată de Gosselin și a obligat fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
19. Ca răspuns la acțiunea formulată în cauza T‑209/08, tot prin hotărârea atacată(16), Tribunalul a declarat în totalitate nulă decizia în litigiu în ceea ce privește Portielje și a obligat Comisia la plata cheltuielilor de judecată.
III – Procedura în fața Curții
20. Prin cererea din 25 august 2011, Comisia a introdus prezentul recurs împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal. Recursul are ca obiect doar acea parte a hotărârii atacate în care Tribunalul a admis acțiunea în anulare formulată de Portielje în cauza T‑209/08(17). Comisia solicită:
– anularea hotărârii atacate, în măsura în care se anulează Decizia C(2008) 926, astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2009) 5810, în ceea ce privește Portielje;
– respingerea acțiunii introduse de Portielje;
– obligarea Portielje la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața Tribunalului și a Curții.
21. Portielje solicită, la rândul său, Curții de Justiție:
– declararea drept nefondat și respingerea recursului Comisiei și
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.
22. Procedura de recurs în fața Curții s‑a desfășurat în scris, iar ședința a avut loc la 24 octombrie 2012.
IV – Apreciere
23. În jurisprudența constantă referitoare la articolul 81 CE (fostul articol 85 din Tratatul CEE, devenit articolul 101 TFUE)(18) se recunoaște că o societate‑mamă poate răspunde în solidar pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de filiala sa, chiar dacă doar filiala a fost implicată în înțelegerea respectivă. O astfel de răspundere solidară intervine în special atunci când filiala nu desfășoară în mod autonom o activitate pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă și este expusă, așadar, influenței decisive exercitate de societatea‑mamă(19). Dacă la momentul relevant o societate‑mamă deține toate sau aproape toate acțiunile filialei sale, există astfel o prezumție relativă a exercitării unei influențe decisive asupra comportamentului pe piață al acestei filiale(20) (așa‑numita „prezumție de 100 %”(21) sau „jurisprudența Akzo Nobel”).
24. Comisia impută Tribunalului faptul că a aplicat în mod eronat aceste principii în prezenta cauză. În această privință, Comisia se întemeiază pe două motive, unul consacrat domeniului de aplicare material al articolului 81 CE (a se vedea în acest sens secțiunea A) și celălalt consacrat posibilităților de răsturnare a prezumției de 100 % (a se vedea în acest sens secțiunea B).
A – Cu privire la stabilirea domeniului de aplicare personal al articolului 81 CE (primul motiv de recurs)
25. Prin intermediul primului motiv de recurs, se ridică o serie de probleme de drept fundamentale referitoare la noțiunea de întreprindere utilizată în dreptul concurenței și privește, așadar, în cele din urmă, domeniul de aplicare personal al articolului 81 CE și al articolului 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003(22), care privesc întreprinderile și asociațiile de întreprinderi(23).
26. Prin intermediul acestui motiv de recurs, Comisia critică punctele 36-50 din hotărârea atacată în care Tribunalul a constatat că „nu s‑a dovedit că Portielje era o întreprindere în sensul articolului 81 CE”(24) a admis, prin urmare, acțiunea în anulare formulată de Portielje împotriva deciziei în litigiu. În opinia Tribunalului, Portielje trebuie să fie ea însăși o întreprindere pentru a răspunde în solidar pentru participarea Gosselin la înțelegerea privind serviciile de mutări(25).
1. Noțiunea de întreprindere în contextul articolului 81 CE (primul aspect al primului motiv de recurs)
27. În primul aspect al primului motiv de recurs, Comisia critică faptul că Tribunalul s‑a întemeiat pe un criteriu eronat din punct de vedere juridic. El și‑a concentrat în mod incorect examinarea pe aspectul dacă Portielje însăși este o întreprindere, în loc să stabilească dacă Portielje și Gosselin formează, împreună, o întreprindere unitară. Prin urmare, în opinia Comisiei, Tribunalul nu a interpretat în mod corect noțiunea de întreprindere utilizată în dreptul concurenței.
28. Este necontestat faptul că, în dreptul concurenței, noțiunea de întreprindere desemnează orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare(26). Este de asemenea cert că o astfel de entitate economică poate fi constituită din mai multe persoane fizice sau juridice(27).
29. De la premisa acestei definiții a plecat și Tribunalul în hotărârea atacată(28). Cu toate acestea, el a adăugat imediat că „societatea‑mamă a unei întreprinderi care a săvârșit o încălcare a articolului 81 CE nu poate fi sancționată printr‑o decizie de aplicare a articolului 81 CE dacă nu este ea însăși o întreprindere”(29).
30. Acest lucru relevă o neînțelegere fundamentală a noțiunii de întreprindere în contextul răspunderii societăților‑mamă pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de filialele lor.
31. Răspunderea solidară a societății‑mamă și a filialei se justifică, într‑adevăr, prin faptul că ambele societăți acționează ca reprezentante legale comune ale unei întreprinderi unitare în sensul dreptului concurenței în cazul în care filiala nu beneficiază de suficientă autonomie față de societatea‑mamă(30). Cele două societăți formează, în acest caz, o entitate economică și pot invoca, în relația internă reciprocă, așa‑numitul „privilegiu de grup”, ceea ce înseamnă că interdicția înțelegerilor nu se aplică în privința acordurilor dintre acestea(31). Invers, față de terți, societatea‑mamă și filiala formează de asemenea o entitate economică și trebuie să răspundă, așadar, în solidar pentru orice încălcare a normelor privind înțelegerile săvârșită de întreprinderea pe care o formează împreună(32).
32. Prin urmare, Tribunalul a prezumat în mod incorect că noțiunea de întreprindere în sensul dreptului concurenței și imputabilitatea comportamentului unei filiale societății‑mamă a acesteia constituie „două noțiuni distincte”(33). În realitate, noțiunea de întreprindere și imputabilitatea răspunderii în temeiul dreptului concurenței reprezintă două fețe ale aceleiași medalii. Astfel cum s‑a menționat deja, răspunderea solidară a societății‑mamă și a filialei pentru încălcarea normelor privind înțelegerile reflectă faptul că cele două societăți sunt reprezentante legale ale unei întreprinderi unitare. Însăși formarea acestei entități economice de către societatea‑mamă și filială reprezintă o condiție necesară și totodată suficientă pentru angajarea răspunderii solidare a societății‑mamă pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de filiala sa.
33. Opinia juridică exprimată în hotărârea atacată conform căreia societatea‑mamă însăși trebuie să aibă deopotrivă calitate de întreprindere pentru a se putea angaja răspunderea solidară a acesteia pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de filială ar avea în cele din urmă ca efect supunerea imputabilității răspunderii existente între societatea‑mamă și filială în temeiul normelor privind înțelegerile unei condiții suplimentare care nu a fost recunoscută niciodată anterior sub această formă.
34. În opinia noastră, din jurisprudența existentă este aproape imposibil să se deducă o astfel de condiție suplimentară. Dacă ar exista o astfel de condiție, nu ar fi fost posibil, de exemplu, în cauza Akzo Nobel, „leading case” în ultimii ani în ceea ce privește problematica în discuție în speță, ca Akzo Nobel NV să fie, în calitate de simplă societate holding(34), destinatara deciziei de aplicare a amenzii.
35. Tribunalul nu abordează în acest context Hotărârea Akzo Nobel(35) și nici nu oferă, de altfel, vreo justificare care să susțină afirmația privind existența condiției suplimentare menționate. Tribunalul se limitează să citeze trei hotărâri ale Curții alese mai mult sau mai puțin la întâmplare(36) în care, în opinia sa, s‑a stabilit „în mod cert” „că societatea‑mamă era o întreprindere”(37).
36. Pentru sancționarea unei întreprinderi pentru încălcarea normelor privind înțelegerile în temeiul articolului 81 CE (devenit articolul 101 TFUE) coroborat cu articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, este lipsit de relevanță aspectul dacă toate persoanele fizice sau juridice care formează din punct de vedere juridic această întreprindere desfășoară ele însele o activitate economică și, prin urmare, dacă trebuie să fie considerate întreprinderi individuale.
37. Singurul aspect decisiv este că – dintr‑o perspectivă globală – o întreprindere a săvârșit încălcarea și toate persoanele fizice sau juridice cărora li se aplică o amendă drept sancțiune pentru săvârșirea acestei încălcări sunt reprezentante legale ale acestei întreprinderi comune, întrucât prin sancțiunile aplicate conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 se urmărește să se asigure faptul că acele persoane care exercită o influență decisivă asupra unei întreprinderi implicate într‑o înțelegere este trasă la răspundere în temeiul principiului răspunderii personale și că întreprinderea nu mai săvârșește din nou astfel de încălcări(38). În lumina acestui obiectiv, este lipsit de relevanță aspectul dacă persoanele fizice sau juridice menționate exercită și în alt mod – și anume, indiferent de influența exercitată de acestea asupra întreprinderii care participă la înțelegere –, o activitate economică.
38. Pentru a rezuma trebuie, așadar, să se constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a susținut că societatea‑mamă a unei întreprinderi nu poate fi sancționată, dacă nu este ea însăși o întreprindere, și a examinat, în continuare, dacă Portielje însăși este o întreprindere(39).
39. Rezultă că primul aspect al primului motiv de recurs este întemeiat.
2. Aplicabilitatea prezumției de 100 % în privința relației dintre Portielje și Gosselin (al doilea aspect al primului motiv de recurs)
40. Pentru motive de exhaustivitate, vom aborda în continuare și cel de al doilea aspect al primului motiv de recurs pe care Comisia îl invocă cu titlu subsidiar. Acest aspect privește, în esență, problema dacă prezumția de 100 %, astfel cum rezultă din jurisprudența Akzo Nobel(40), poate fi aplicată în privința relației dintre Portielje și Gosselin. În opinia Comisiei, Tribunalul a negat în mod incorect aplicabilitatea în prezenta cauză a prezumției de 100 %.
41. Aceste critici privesc observațiile Tribunalului formulate la punctele 46-49 din hotărârea atacată în care se pleacă de la constatarea că Portielje „nu exercită nicio activitate economică directă”(41). În aceste condiții, în opinia Tribunalului, calitatea de întreprindere a Portielje ar putea rezulta cel mai bine din „participarea indirectă” la activitatea economică a Gosselin. Făcând trimitere la punctele 111-113 din Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții referitoare la legislația în materia ajutoarelor de stat(42), Tribunalul solicită Comisiei să facă dovada concretă a „intervenției” Portielje „în gestiunea” Gosselin și nu admite aplicarea prezumției de 100 %(43).
42. În mod concret, Tribunalul se întemeiază în acest context pe formularea din Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții conform căreia simpla deținere a unor participații, chiar și de control, nu este suficientă în sine pentru a constitui o activitate economică(44). Dimpotrivă, o fundație care deține participații de control în cadrul unei societăți trebuie să fie considerată ca luând parte la activitatea economică exercitată de „întreprinderea” controlată numai în cazul în care exercită efectiv acest control intervenind direct sau indirect în gestiunea societății(45).
43. Din fragmentul respectiv din Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții Tribunalul a dedus că sarcina probei privind intervenția unei fundații care nu desfășoară o activitate economică precum Portielje asupra unei societăți comerciale active pe piață precum Gosselin revine Comisiei, iar Comisia nu poate îndeplini sarcina probei prin trimitere – în temeiul jurisprudenței Akzo Nobel – la controlul de (aproape) 100 % exercitat de fundație asupra societății(46).
44. Această apreciere a Tribunalului este afectată de o eroare de drept.
45. Contrar opiniei susținute de Tribunal, există concordanță între Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții și jurisprudența Akzo Nobel. În ambele cauze, Curtea prezumă existența unei entități economice și, prin urmare, existența unei întreprinderi unitare alcătuite dintr‑o „societate‑mamă” și „filiala” sa dependentă de aspectul dacă societatea‑mamă exercită efectiv o influență decisivă asupra filialei(47).
46. Deși în jurisprudența Akzo Nobel se recunoaște o „prezumție relativă a exercitării efective a unei influențe decisive” de către societatea‑mamă asupra comportamentului filialei (prezumția de 100 %)(48) „în cazul specific” în care societatea‑mamă deține toate sau aproape toate acțiunile în cadrul filialei sale, în Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții(49) nu se face referire la o astfel de prezumție.
47. Cu toate acestea, lipsa unei referiri la prezumția de 100 % în Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții s‑ar putea explica, în primul rând, prin tipul de procedură din acea cauză: era vorba despre o procedură preliminară care nu privea nicidecum aspecte referitoare la mijloacele de probă. În plus, trebuie să se țină seama de faptul că în cauza Cassa di Risparmio di Firenze și alții Curtea nu a fost chemată să examineze în mod concret cazul specific al unui control de 100 % sau de aproape 100 %, ci într‑un mod mai general noțiunea „participațiile de control”, care include participații mult sub pragul de 100 %.
48. În acest context, Tribunalul a acordat o importanță excesivă împrejurării că, în Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții, Curtea „nu a stabilit o prezumție relativă a «intervenției» […]”(50), astfel cum este cunoscută din Hotărârea Akzo Nobel.
49. În special, nu există indicii care să sugereze că în cauza Cassa di Risparmio di Firenze și alții, Curtea nu a recunoscut o prezumție de 100 % tocmai pentru motivul că „societățile‑mamă” înseși nu ar putea avea calitatea de întreprindere sau pentru motivul că acestea erau fundații.
50. Deși se pare că în ultimii ani Curtea nu a exclus pe deplin faptul că noțiunea de unitate economică în materia ajutoarelor de stat poate să fie diferită de cea aplicabilă în celelalte domenii ale dreptului concurenței(51), aceasta a avut grijă până în prezent să interpreteze întotdeauna în mod absolut uniform noțiunea de întreprindere în toate domeniile dreptului concurenței(52), nu în cele din urmă și în Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții(53). Curtea ar trebui să urmeze această linie de interpretare și în prezenta cauză.
51. Faptul că, în mod special în Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții și în jurisprudența Akzo Nobel, Curtea a plecat de la aceeași noțiune de întreprindere este dovedit, în plus, de o serie de trimiteri încrucișate între aceste două linii jurisprudențiale(54). Acest aspect a fost evidențiat în mod corect de Comisie în cadrul prezentei proceduri.
52. Rezumând, se poate reține că din Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze și alții nu rezultă, așadar, niciun impediment privind aplicarea prezumției de 100 % în privința relației dintre o fundație precum Portielje și o societate comercială precum Gosselin.
53. În plus, contrar opiniei exprimate de Portielje, prezumția de 100 % nu conduce la răsturnarea sarcinii probei. Dimpotrivă, aceasta reprezintă numai o reglementare pentru aprecierea probei în legătură cu stabilirea răspunderii între societățile‑mamă și filiale prin prisma normelor privind înțelegerile. Întrucât participația de 100 % (sau de aproape 100 %) a societății‑mamă la capitalul filialei sale permite prima facie concluzia că influența decisivă este exercitată efectiv, societății‑mamă îi revine obligația să răstoarne tocmai această concluzie prin prezentarea unor dovezi concludente în sens contrar. În cazul în care nu o răstoarnă, această concluzie îndeplinește cerințele din domeniul sarcinii probei specifice statului de drept. Se ajunge, cu alte cuvinte, la o alternanță a sarcinii probei, fapt ce premerge problema legată de sarcina efectivă a probei(55).
54. Contrar opiniei exprimate de Portielje, domeniul de aplicare al prezumției de 100 % nu este în niciun caz extins în mod excesiv într‑o situație precum cea din prezenta cauză. Obiectivul acestei prezumții este într‑adevăr facilitarea punerii efective în aplicare a normelor de concurență incluse în contracte, respectând totodată principiul răspunderii personale, precum și garantarea securității juridice(56). Din acest punct de vedere, situația unei fundații precum Portielje, a cărei funcție este să garanteze „uniformitatea gestiunii” unei societăți comerciale controlate de ea, nu trebuie calificată diferit de cea a unei societăți‑mamă „clasice” în relația cu filiala sa sau a unei societăți holding în relația cu societățile din grup controlate de aceasta. Toate aceste societăți‑mamă au un interes economic major în activitatea practică desfășurată pe piață de filialele respective. A face o distincție între acestea din punctul de vedere al răspunderii în temeiul normelor privind înțelegerile ar fi contrar principiului egalității de tratament.
55. În ceea ce privește răspunderea societăților‑mamă pentru comportamentul comercial al societăților lor subsidiare, este lipsit de relevanță aspectul dacă entitățile care exercită controlul – indiferent dacă sunt fundații, societăți holding sau orice alt tip de societăți‑mamă – desfășoară o activitate economică proprie. Dimpotrivă, acest lucru ar permite principalelor societăți care fac parte din grup să eludeze răspunderea solidară efectivă pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de societățile subsidiare, în cazul în care fundațiile sau societățile holding care nu desfășoară ele însele o activitate economică ar fi excluse în general din domeniul de aplicare al prezumției de 100 %, în pofida faptului că acestea „trag sforile” în cadrul grupului(57).
56. În sfârșit, nu este adecvat nici argumentul invocat de Portielje conform căruia aplicarea prezumției de 100 % într‑un caz precum cel din speță ar conduce la rezultate absurde în situații în care statul deține participații într‑o societate comercială, întrucât, astfel, s‑ar face referire la o problemă pur ipotetică ce nu se pune în niciun caz în prezenta cauză. Portielje nu se regăsește nici pe departe într‑o situație comparabilă cu cea a statului în calitate de investitor, activitățile acesteia fiind însă limitate – potrivit cunoștințelor noastre – exclusiv la garantarea uniformității gestiunii unei întreprinderi familiale unice. În plus, Curtea a recunoscut deja că ține pe deplin seama de situația specială a statului în legătură cu răspunderea pentru eventuale încălcări ale normelor privind înțelegerile săvârșite de întreprinderile pe care le controlează(58). Prin urmare, temerile exprimate de Portielje nu au nicio justificare.
57. În concluzie, și cel de al doilea aspect al primului motiv de recurs este, așadar, întemeiat.
B – Cu privire la răsturnarea prezumției referitoare la exercitarea unei influențe decisive (al doilea motiv de recurs)
58. Al doilea motiv de recurs este îndreptat împotriva punctelor 51-59 din hotărârea atacată în care Tribunalul ajunge la concluzia că Portielje a reușit, prin prezentarea „unor elemente de probă”, să răstoarne prezumția de 100 %(59). Tribunalul consideră că Portielje nu a exercitat o influență decisivă asupra Gosselin și că nici nu era deloc în măsură să exercite o astfel de influență.
59. Într‑adevăr, fragmentul respectiv din hotărârea atacată apare într‑o parte în care Tribunalul examinează doar „cu titlu suplimentar” aspectul dacă societății Portielje ar putea să îi fie imputat comportamentul Gosselin(60). Cu toate acestea, întrucât prima parte a hotărârii atacate în care se abordează noțiunea de întreprindere este expusă cenzurii(61), rezultatul prezentului litigiu depinde în mod decisiv de examinarea celei de a doua părți.
60. Este cert că prezumția exercitării efective a unei influențe decisive de către o societate‑mamă asupra filialei sale deținute 100 % sau aproape 100 % (prezumția de 100 %) este, conform jurisprudenței Akzo Nobel, o prezumție relativă(62).
61. Cu toate acestea, prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, Comisia critică faptul că, atunci când a apreciat argumentele invocate de Portielje în vederea răsturnării acestei prezumții, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. Comisia reproșează, în esență, că Tribunalul nu a acordat atenția necesară legăturii personale dintre Portielje și Gosselin. În această privință, Comisia invocă în total trei critici cărora le sunt consacrate cele trei aspecte ale celui de al doilea motiv de recurs. Vom examina în continuare aceste trei aspecte, urmând să abordăm, împreună, cel de al doilea și cel de al treilea aspect.
62. Trebuie amintit de la bun început că Curtea nu este competentă să pună în discuție – cu excepția cazului în care se constată o denaturare – situația de fapt reținută de Tribunal și aprecierea probelor efectuată de acesta(63). Cu toate acestea, atribuțiile Curții în cadrul procedurii de recurs includ examinarea calificării juridice a faptelor efectuate de Tribunal(64). Acest lucru include aspectul dacă Tribunalul s‑a întemeiat pe standardele juridice corecte cu ocazia aprecierii faptelor și a elementelor de probă(65).
1. Cu privire la critica referitoare la denaturarea elementelor de probă privind natura și dimensiunea legăturii personale dintre Portielje și Gosselin (primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs)
63. În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv de recurs, Comisia impută Tribunalului o „denaturare vădită a elementelor de probă” în ceea ce privește poziția și influența exercitată de cei trei membri din consiliul de administrație al Gosselin care făceau parte și din consiliul de administrație al Portielje.
64. În mod concret, Comisia critică în această privință constatarea Tribunalului conform căreia „din cele șase persoane care compun consiliul de administrație al Portielje, doar jumătate luau parte și la reuniunile consiliului de administrație al Gosselin”(66) și, invers, că „cele trei persoane care alcătuiesc consiliul de administrație al Gosselin […] nu reprezintă decât jumătate din consiliul de administrație al Portielje”(67). Prin urmare, în opinia Comisiei, Tribunalul a reținut în mod eronat că cei trei membri care compun consiliul de administrație al Gosselin nu ar putea „determina, împreună, politica societății Portielje”.
65. Cu toate acestea, o denaturare a elementelor de probă există numai atunci când, fără a recurge la noi elemente de probă, aprecierea elementelor de probă existente este vădit eronată(68).
66. În prezenta cauză, la niciun punct din hotărârea atacată, în special nu la punctele 56 și 57 din aceasta, Tribunalul nu a ajuns la concluzia reținută de Comisie conform căreia cei trei membri ai consiliului de administrație al societății Gosselin „nu puteau să determine, împreună, politica societății Portielje”. Prin urmare, critica privind o denaturare a elementelor de probă în acest scop trebuie să fie respinsă.
67. În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs este neîntemeiat.
2. Cu privire la lipsa unor decizii formale ale organelor Portielje și Gosselin (al doilea și al treilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs)
68. În cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea aspect ale celui de al doilea motiv de recurs, Comisia critică, în esență, Tribunalul pentru că a apreciat posibilitățile ca Portielje să exercite o influență asupra Gosselin exclusiv din punctul de vedere al dreptului societăților comerciale.
69. În fapt, Tribunalul își întemeiază concluzia conform căreia este răsturnată prezumția de 100 % în mare măsură pe aspectul că consiliul de administrație al Portielje a adoptat decizii formale abia după încetarea încălcării; în opinia Tribunalului, exercitarea de către Portielje a unei influențe decisive asupra comportamentului Gosselin este, prin urmare, exclusă pentru acest unic motiv(69). În plus, Tribunalul subliniază că în perioada 1 ianuarie 2002-18 septembrie 2002, în care încălcarea normelor privind înțelegerile i‑a fost imputată Portielje în temeiul deciziei în litigiu, nu a avut loc nicio adunare generală a acționarilor Gosselin în cadrul căreia Portielje ar fi putut să exercite o influență asupra politicii comerciale a Gosselin(70). Mai mult, Portielje nu a avut nicio influență asupra compunerii consiliului de administrație al Gosselin în perioada în cauză și nici compunerea acestuia nu s‑a modificat la inițiativa Portielje(71).
70. Aceste observații ale Tribunalului relevă o neînțelegere fundamentală a prezumției de 100 % și a cerințelor legale prevăzute pentru răsturnarea ei.
71. Aspectul dacă o filială își poate determina în mod autonom comportamentul pe piață sau dacă este expusă influenței decisive exercitate de societatea sa mamă nu poate fi apreciat doar în temeiul dispozițiilor relevante ale dreptului societăților comerciale. În caz contrar, pentru societatea‑mamă în cauză ar fi ușor să se sustragă de la răspunderea pentru încălcările normelor privind înțelegerile săvârșite de filialele lor deținute 100 % prin invocarea unor împrejurări întemeiate exclusiv pe dreptul societăților comerciale.
72. Într‑adevăr, trebuie să se țină seama pe deplin de atribuțiile organelor societăților participante, de aspectul dacă s‑au adoptat decizii și de momentul adoptării acestora, precum și, după caz, de conținutul acestor decizii. Cu toate acestea, factorul decisiv îl constituie în cele din urmă realitatea economică, întrucât dreptul concurenței nu se bazează pe formalități, ci pe comportamentul efectiv al întreprinderilor.
73. Astfel cum subliniază în mod corect Comisia, ar fi excesiv de formalist și nu ar fi în niciun caz conform realității economice dacă problemele privind exercitarea influenței între societatea‑mamă și filială ar urma să fie apreciate exclusiv în temeiul acțiunilor reglementate de dreptul societăților comerciale.
74. Cu toate acestea, tocmai într‑un astfel de formalism a căzut Tribunalul atunci când – urmând argumentele invocate de reclamantă în primă instanță – a considerat că singurul element determinant pentru problema privind exercitarea unei influențe decisive de către Portielje asupra Gosselin este perspectiva oferită de dreptul societăților comerciale. Prin restrângerea criteriilor sale de examinare la standardele întemeiate exclusiv pe dreptul societăților comerciale, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. În special, Tribunalul nu a luat în considerare faptul că pentru a se putea prezuma existența unei entități economice formate din societatea‑mamă și din filială nu este necesară constatarea adoptării unor decizii formale de către organele societății. Dimpotrivă, această entitate poate fi înființată și în mod informal, îndeosebi pe baza unei legături personale între cele două societăți.
75. Deși Tribunalul a examinat marginal și legătura personală dintre Gosselin și Portielje, totuși, acesta s‑a concentrat, din nou și în acest caz, numai pe aspecte de drept al societăților comerciale. În această privință, a fost vorba, în plus, despre două probleme care par a fi similare din punct de vedere teoretic, și anume, în primul rând, dacă „administratorii principali ai Portielje au exercitat, prin intermediul adunării generale a Gosselin, o influență asupra consiliului de administrație al acesteia din urmă” și, în al doilea rând, dacă „toate întreprinderile în care cei trei membri ai consiliului de administrație al Gosselin sunt, în egală măsură, reprezentanți în această capacitate ar trebuie să fie considerate, pentru acest motiv, ca fiind societăți‑mamă ale Gosselin”(72).
76. Făcând abstracție de toate considerațiile formale privind dreptul societăților comerciale, ar fi fost totuși important să se examineze efectele practice ale legăturii personale dintre Portielje și Gosselin în cadrul activităților comerciale cotidiene și să se aprecieze strict în temeiul faptelor aspectul dacă Gosselin – contrar prezumției de 100 % – își determina politica comercială într‑un mod cu adevărat autonom. În mod regretabil, în hotărârea atacată nu regăsim niciun cuvânt cu privire la acest aspect.
77. Trebuie să se respingă de asemenea obiecția formulată de Portielje conform căreia prezumția de 100 % ar deveni „relativă”, în cazul în care s‑ar ține seama de posibilitățile de exercitare a influenței în afara organelor persoanelor juridice participante. Pe de o parte, Portielje nu a fundamentat în niciun mod această obiecție. Pe de altă parte, este clar că se pot prezenta, într‑adevăr, dovezi cu privire la derularea evenimentelor cotidiene din cadrul întreprinderii, inclusiv cu privire la evenimente desfășurate în afara organelor persoanelor juridice, de exemplu, pe baza schimburilor interne de scrisori și de documente, a notelor luate cu ocazia discuțiilor și a declarațiilor martorilor(73). În funcție de conținutul concret al acestora, astfel de mijloace de probă pot duce fie la o răsturnare a prezumției de 100 %, fie la o confirmare a acesteia.
78. Prin urmare, al doilea și al treilea aspect ale celui de al doilea motiv de recurs sunt întemeiate.
C – Concluzie intermediară
79. În concluzie, se poate, așadar, constata că ambele aspecte ale primului motiv de recurs, precum și cel de al doilea și cel de al treilea aspect ale celui de al doilea motiv de recurs sunt întemeiate.
80. Din articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții rezultă că, dacă recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Prin urmare, punctul 4 și punctul 6 din dispozitivul hotărârii atacate în care Tribunalul a statuat asupra acțiunii formulate de Portielje în cauza T‑209/08 trebuie să fie anulate. Acest lucru nu afectează partea rămasă a hotărârii atacate care nu face obiectul prezentei proceduri de recurs.
V – Decizie privind acțiunea în anulare formulată de Portielje
81. În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea poate, în plus, fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
82. În prezenta cauză, Tribunalul a examinat în detaliu în hotărârea sa motivele invocate de Portielje în procedura în primă instanță desfășurată în cauza T‑209/08. În plus, în cursul procedurii desfășurate în fața Tribunalului, părțile au avut ocazia să își modifice punctele de vedere cu privire la toate considerațiile relevante pentru soluționarea prezentului litigiu. Nici situația de fapt nu necesită explicații mai detaliate. Prin urmare, litigiul este în stare de judecată.
A – Cu privire la primul motiv invocat de Portielje în cauza T‑209/08
83. Prin intermediul primului motiv invocat în cauza T‑209/08, Portielje susține că nu este o întreprindere în sensul dreptului comunitar al concurenței, astfel încât între ea și Gosselin nu există nicio relație de tipul celei existente între o societate‑mamă și o filială(74).
84. Acest motiv trebuie respins pentru motivele sus‑menționate(75).
B – Cu privire la al doilea motiv invocat de Portielje în cauza T‑209/08
85. Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat în cauza T‑209/08, Portielje susține că nu poate fi considerată răspunzătoare pentru actele comise de Gosselin, întrucât ea nu a exercitat o influență decisivă asupra acestei societăți(76).
86. În această privință, ar trebui subliniat că Portielje controlează în mod cert toate sau aproape toate acțiunile deținute de Gosselin(77). Conform jurisprudenței Akzo Nobel(78), există, prin urmare, o prezumție relativă conform căreia Portielje exercită o influență decisivă asupra Gosselin.
87. Pentru a răsturna această prezumție, reclamanta invocă argumente pur formale făcând referire la dispozițiile dreptului fundațiilor sau al societăților comerciale referitoare la organele Portielje și Gosselin. Aceasta face trimitere la obligația legală care revine membrilor consiliului de administrație al Gosselin de a acționa exclusiv în interesul acestei societăți și subliniază că consiliile de administrație ale Portielje și Gosselin reprezintă organe colegiale a căror componență coincide numai în parte.
88. Astfel cum am subliniat anterior(79), un astfel de argument nu este convingător per se, întrucât factorii determinanți sunt situațiile reale și realitatea economică. Acest lucru este cu atât mai mult valabil într‑o situație precum cea din speță în care, deși componența consiliilor de administrație al Portielje și al Gosselin nu este absolut identică, există fără îndoială o legătură strânsă între cele două persoane juridice constând în trei membri ai consiliului de administrație care sunt comuni ambelor societăți. Această legătură consolidează și mai mult impresia inițială privind lipsa unei autonomii a Gosselin față de Portielje și o echivalență a intereselor fiecăreia.
89. Ar fi revenit reclamantei sarcina(80) să clarifice faptul că, în prezenta cauză, întrucât „societatea‑mamă” Portielje a acționat cu reținere față de „filiala sa” Gosselin, cea din urmă societate și‑a determinat comportamentul pe piață în mod autonom, în pofida faptului că este controlată 100 % de cea dintâi societate(81).
90. Aceasta nu constituie în niciun caz o probatio diabolica ce impune societății‑mamă să facă dovada unor fapte negative(82). Dimpotrivă, astfel cum s‑a menționat deja(83), recurgerea la indicii concrete privind activitățile comerciale cotidiene permite clarificarea aspectului dacă și în ce măsură filiala își determină ea însăși comportamentul pe piață și dacă acționează, așadar, în mod autonom, și anume independent de societatea‑mamă a acesteia.
91. Cu toate acestea, întrucât Portielje – cu excepția insistenței sale asupra raporturilor de drept al fundațiilor și al societăților comerciale – nu a prezentat niciun argument concret pentru a răsturna prezumția de 100 % și, în special, nu a examinat efectele practice ale legăturilor sale personale cu Gosselin, al doilea motiv invocat de această societate este de asemenea neîntemeiat.
C – Alte aspecte
92. În ceea ce privește celelalte motive invocate de Portielje în cauza T‑209/08, Tribunalul le‑a declarat deja pe toate ca neîntemeiate. Am examinat, la rândul nostru, aceste motive și le considerăm, și noi, neîntemeiate – în esență, pentru aceleași motive precum cele prezentate de Tribunal în hotărârea atacată.
93. Nici reducerea amenzii acordată de Tribunal în favoarea Gosselin nu poate produce efecte în privința Portielje, întrucât această reducere a sancțiunii privește perioada 30 octombrie 1993-14 noiembrie 1996, în timp ce, conform deciziei în litigiu, Portielje este responsabilă în solidar doar pentru perioada 1 ianuarie 2002-18 septembrie 2002.
94. În plus, nu putem identifica niciun element care să sugereze că amenda aplicată societății Portielje a fost calculată eronat sau că aceasta a fost disproporționată sau pur și simplu inadecvată. În consecință, nu există niciun motiv pentru anularea sau pentru recalcularea acestei amenzi în prezenta cauză – chiar dacă se ține seama de competența de fond nelimitată de care beneficiază Curtea (articolul 261 TFUE coroborat cu articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003).
D – Concluzie intermediară
95. În concluzie, acțiunea în anulare formulată de Portielje în cauza T‑209/08 trebuie să fie respinsă, așadar, în totalitate ca nefondată.
VI – Cu privire la cheltuielile de judecată
96. Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată(84).
97. În temeiul articolului 138 alineatul (1) coroborat cu articolul 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Portielje la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții în ambele proceduri, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața celor două instanțe.
VII – Concluzie
98. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează:
1) Anulează punctele 4 și 6 din dispozitivul Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 iunie 2011 în cauzele conexate T‑208/08 și T‑209/08, Gosselin Group NV și alții/Comisia.
2) Respinge acțiunea în anulare formulată de Stichting Administratiekantoor Portielje în cauza T‑209/08.
3) Stichting Administratiekantoor Portielje suportă cheltuielile de judecată efectuate în primă instanță în cauza T‑209/08, precum și cheltuielile de judecată efectuate în prezentul recurs.