Cauza T‑309/10

Christoph Klein

împotriva

Comisiei Europene

„Răspundere extracontractuală – Dispozitive medicale – Articolele 8 și 18 din Directiva 93/42/CEE – Inacțiune a Comisiei în urma notificării unei decizii de interzicere a introducerii pe piață – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera întâi) din 21 ianuarie 2014

1.      Acțiune în despăgubire – Termen de prescripție – Momentul de la care începe să curgă termenul – Prejudiciu care se produce continuu – Data care trebuie luată în considerare

(art. 340 al doilea paragraf TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 46)

2.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Încălcare suficient de gravă a unei norme având ca obiect acordarea de drepturi particularilor – Instituție care nu dispune de nicio marjă de apreciere – Caracterul suficient al unei simple încălcări a dreptului Uniunii

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

3.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Prejudiciu – Legătură de cauzalitate – Sarcina probei – Lipsa uneia dintre condiții – Respingerea în întregime a acțiunii în despăgubire

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

4.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Comportament nelegal al instituțiilor – Inacțiune a Comisiei în urma notificării de către un stat membru a unei decizii de interzicere a introducerii pe piață a unui dispozitiv medical – Faptă care nu întrunește elementele constitutive ale unei nelegalități

[art. 340 al doilea paragraf TFUE; Directiva 93/42 a Consiliului, art. 8 alin. (2) și (3)]

5.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Comportament nelegal al instituțiilor – Fapta Comisiei de a nu declanșa din oficiu procedura de aplicare a clauzei de protecție în temeiul Directivei 93/42 – Faptă care nu întrunește elementele constitutive ale unei nelegalități – Competența exclusivă a statelor membre pentru a declanșa procedura

[art. 5 alin. (2) TUE; art. 340 al doilea paragraf TFUE; Directiva 93/42 a Consiliului, art. 8 alin. (1) și (2)]

6.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Neinițierea de către Comisie a unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor – Faptă care nu întrunește elementele constitutive ale unei nelegalități

(art. 258 TFUE și art. 340 al doilea paragraf TFUE)

1.      În cazul unui prejudiciu care se poate produce în mod continuu, termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție se aplică, în funcție de data actului de întrerupere a prescripției, perioadei care precedă cu mai mult de cinci ani această dată, fără să afecteze drepturile născute în perioadele ulterioare.

(a se vedea punctul 52)

2.      Angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității, în sensul articolului 340 al doilea paragraf CE, pentru conduita ilicită a organelor sale este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita invocată și prejudiciul pretins.

În ceea ce privește condiția referitoare la conduita ilicită imputată instituției sau organului în cauză, jurisprudența impune să fie demonstrată existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor. În ceea ce privește cerința ca încălcarea să fie suficient de gravă, criteriul decisiv pentru a considera că cerința este îndeplinită îl reprezintă nerespectarea manifestă și gravă de către instituția sau organul Uniunii în cauză a limitelor impuse puterii sale de apreciere. Atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă, chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului Uniunii poate fi suficientă pentru a stabili existența unei încălcări suficient de grave.

(a se vedea punctele 56 și 57)

3.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 58-60)

4.      Întrucât articolul 8 alineatul (3) din Directiva 93/42 privind dispozitivele medicale prevede numai o obligație a statului membru de a informa Comisia cu privire la decizia de interzicere a introducerii pe piață, iar nu o obligație de a acționa în sarcina acesteia, este necesar să se considere că Comisia nu este obligată să adopte nicio decizie în urma primirii notificării. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că notificarea face trimitere, în titlul său, la procedura privind clauza de protecție prevăzută la articolul 8 din directiva menționată. Astfel, examinarea valorii juridice a oricărui act administrativ trebuie efectuată prin analizarea conținutului său, iar nu a prezentării sale formale.

În consecință, oricât de regretabilă a fost lipsa de reacție a Comisiei în urma unei notificări de către autoritățile unui stat membru a unei decizii de interzicere, niciun comportament ilicit al acestei instituții nu se poate deduce din faptul că nu a adoptat o decizie în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 93/42 în urma respectivei notificări. Pe de altă parte, o carte albă nu poate constitui temeiul juridic al unei obligații în sarcina Comisiei, întrucât este numai un document care conține propuneri de acțiune a Uniunii și este vorba despre o comunicare destinată să lanseze o dezbatere politică, iar nu să creeze obligații juridice.

(a se vedea punctele 77-79 și 84-86)

5.      Nicio conduită ilicită a Comisiei nu se poate deduce din faptul că aceasta nu a inițiat o procedură de aplicare a clauzei de protecție în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 93/42 privind dispozitivele medicale.

Astfel, potrivit respectivului articol 8 alineatul (1), revine statelor membre sarcina de a adopta dispozițiile necesare pentru ca dispozitivele medicale să nu poată fi introduse pe piață dacă compromit sănătatea și securitatea pacienților. În aceste împrejurări, directiva prevede un sistem în care supravegherea pieței revine autorităților naționale, iar nu Comisiei. În plus, potrivit articolului 8 din Directiva 93/42, inițiativa unei proceduri de aplicare a clauzei de protecție este de competența exclusivă a statelor membre, astfel încât le revine numai acestora sarcina de a iniția procedura menționată. În această privință, trebuie să se constate că articolul 8 din Directiva 93/42 nu prevede că, din proprie inițiativă, Comisia poate informa statele membre cu privire la constatările sale referitoare la măsuri naționale.

În plus, în conformitate cu principiul atribuirii competențelor consacrat la articolul 5 alineatul (2) TUE, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Prin urmare, Comisia nu poate acționa în afara competențelor stabilite astfel de Directiva 93/42, prin declanșarea din oficiu a procedurii de aplicare a clauzei de protecție, iar acest lucru nu i se poate imputa pe baza unui criteriu de eficiență.

(a se vedea punctele 89, 90 și 96)

6.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 94)