ORDONANȚA PREȘEDINTELUI TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

18 decembrie 2009

Cauza F‑92/09 R

U

împotriva

Parlamentului European

„Funcție publică — Măsuri provizorii — Cerere de suspendare a executării unei decizii de concediere — Urgență — Fumus boni iuris”

Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 242 CE, 243 CE, 157 EA și 158 EA, prin care U solicită, pe de o parte, suspendarea deciziei Parlamentului European din 6 iulie 2009 de concediere a acesteia și, pe de altă parte, dispunerea unor măsuri provizorii

Decizia: Suspendă executarea deciziei din 6 iulie 2009 de concediere a reclamantei până la pronunțarea deciziei Tribunalului prin care se finalizează judecata. Nu este necesar ca instanța să se pronunțe în mod distinct cu privire la concluziile prin care se solicită reintegrarea reclamantei și nici cu privire la cele referitoare la dispunerea oricărei măsuri necesare în vederea protejării drepturilor și a intereselor sale. Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

Sumarul ordonanței

1.      Procedură privind măsurile provizorii — Suspendarea executării — Măsuri provizorii — Condiții de dispunere a acestora — „Fumus boni iuris” — Urgență — Caracter cumulativ — Ordine de examinare și mod de verificare

[art. 278 TFUE și 279 TFUE; Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 102 alin. (2)]

2.      Măsuri provizorii — Suspendarea executării — Condiții de acordare — Prejudiciu grav și ireparabil — Sarcina probei

[art. 278 TFUE; Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 102 alin. (2)]

3.      Funcționari — Remunerație — Alocații familiale — Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere — Considerare a unei persoane drept copil aflat în întreținere

[Statutul funcționarilor, anexa VII art. 2 alin. (4) și art. 17 alin. (2)]

4.      Funcționari — Concediere din motive de incompetență profesională — Obligația de solicitudine

1.      În temeiul articolului 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, cererile cu privire la măsurile provizorii trebuie să indice, printre altele, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică, la prima vedere (fumus boni iuris), dispunerea măsurilor solicitate.

Condițiile referitoare la urgență și la fumus boni iuris sunt cumulative, astfel încât o cerere de măsuri provizorii trebuie să fie respinsă în cazul în care nu este îndeplinită una dintre aceste condiții.

În cadrul acestei examinări de ansamblu, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și este liber să stabilească, ținând seama de particularitățile speței, modul în care aceste diferite condiții trebuie să fie verificate, precum și ordinea acestei examinări, din moment ce nicio normă de drept comunitar nu îi impune un plan de analiză prestabilit pentru a aprecia necesitatea de a se pronunța cu caracter provizoriu.

(a se vedea punctele 40-42)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 9 august 2001, De Nicola/BEI, T‑120/01 R, RecFP, p. I‑A‑171 și II‑783, punctele 12 și 13

Tribunalul Funcției Publice: 31 mai 2006, Bianchi/ETF, F‑38/06 R, RecFP, p. I‑A‑1‑27 și II‑A‑1‑93, punctele 20 și 22

2.      Chiar dacă un prejudiciu de ordin strict material nu poate, în principiu, să fie considerat ireparabil și nici măcar dificil de reparat, din moment ce poate face obiectul unei compensații financiare ulterioare, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie totuși să aprecieze, în funcție de circumstanțele specifice fiecărei spețe, dacă executarea imediată a deciziei care face obiectul cererii de suspendare poate cauza reclamantului un prejudiciu grav și iminent, pe care nici anularea deciziei la finalul procedurii principale nu ar mai putea să îl repare.

În speță, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să se asigure, având în vedere circumstanțele specifice situației reclamantei, că aceasta dispune de o sumă care ar trebui în mod normal să îi permită să facă față tuturor cheltuielilor indispensabile pentru a asigura satisfacerea nevoilor sale esențiale până la momentul pronunțării deciziei în cadrul acțiunii principale.

(a se vedea punctele 47, 49 și 50)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 30 noiembrie 1993, D./Comisia, T‑549/93 R, Rec., p. II‑1347, punctul 45; 10 februarie 1999, Willeme/Comisia, T‑211/98 R, RecFP, p. I‑A‑15 și II‑57, punctul 37; 28 noiembrie 2003, V/Comisia, T‑200/03 R, RecFP, p. I‑A‑317 și II‑1549, punctul 57

3.      Articolul 2 alineatul (4) din anexa VII la statut prevede că orice persoană căreia funcționarul are obligația, conform legii, de a‑i plăti pensie alimentară și pentru a cărei întreținere funcționarul suportă cheltuieli ridicate poate, în mod excepțional, să fie considerată copil aflat în întreținere printr‑o decizie specială și motivată a autorității împuternicite să facă numiri, pe bază de documente doveditoare. Cu toate acestea, faptul că un funcționar nu a solicitat ca unul dintre membrii familiei sale să fie considerat copil aflat în întreținere în temeiul acestor dispoziții nu permite să se stabilească faptul că respectivul funcționar nu acordă un sprijin financiar familiei sale rămase în țara sa de origine.

Pe de altă parte, articolul 17 alineatul (2) din anexa VII la statut prevede că funcționarul poate transfera o parte din retribuțiile sale către un alt stat membru decât cel în care își exercită atribuțiile în favoarea unui copil aflat în întreținere sau a unei persoane față de care funcționarul demonstrează că are obligații în temeiul unei hotărâri judecătorești sau al unei decizii a autorității administrative competente. Cu toate acestea, nici faptul că un funcționar nu a pretins că îndeplinește condițiile specifice enunțate în aceste dispoziții pentru a obține transferarea unei părți a retribuției sale familiei sale rămase în țara sa de origine nu permite să se stabilească faptul că funcționarul respectiv nu îi acordă acesteia un sprijin financiar.

(a se vedea punctele 59 și 60)

4.      Obligația de solicitudine impune ca administrația, atunci când există o îndoială cu privire la originea medicală a dificultăților întâmpinate de un funcționar în exercitarea atribuțiilor care îi revin, să depună toate diligențele pentru a elimina această îndoială înaintea adoptării unei decizii de concediere a respectivului funcționar.

De altfel, această cerință este reflectată chiar de reglementarea internă a Parlamentului European referitoare la procedura de ameliorare aplicată în cadrul identificării, gestionării și soluționării cazurilor potențiale de incompetență profesională a funcționarilor, întrucât articolul 8 din reglementarea menționată prevede că evaluatorul final are, în anumite situații, obligația de a sesiza serviciul medical al Parlamentului European în cazul în care are cunoștință despre împrejurări care pot indica faptul că comportamentul imputat funcționarului ar putea avea o origine medicală.

În plus, sarcinile ce revin administrației în temeiul obligației de solicitudine sunt considerabil mai stricte atunci când este vorba despre situația specifică a unui funcționar în cazul căruia există îndoieli cu privire la sănătatea sa mentală și, în consecință, cu privire la capacitatea sa de a‑și apăra în mod adecvat propriile interese, și aceasta cu atât mai mult atunci când persoana în cauză este amenințată să fie concediată și se află, așadar, într‑o situație de vulnerabilitate.

(a se vedea punctele 75-77)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 26 februarie 2003, Latino/Comisia, T‑145/01, RecFP, p. I‑A‑59 și II‑337, punctul 93

Tribunalul Funcției Publice: 13 decembrie 2006, de Brito Sequeira Carvalho/Comisia, F‑17/05, RecFP, p. I‑A‑1‑149 și II‑A‑1‑577, punctul 72