Language of document : ECLI:EU:F:2011:11

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a treia)

15 februarie 2011


Cauza F‑68/09


Florence Barbin

împotriva

Parlamentului European

„Funcție publică — Funcționari — Exercițiul de promovare 2006 — Executarea unei hotărâri a Tribunalului — Analiză comparativă a meritelor — Principiul egalității de tratament — Concediu parțial pentru creșterea copilului”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care doamna Barbin solicită anularea deciziei Parlamentului European de a nu o promova în gradul AD 12 în cadrul exercițiului de promovare 2006

Decizia:      Respinge acțiunea. Reclamanta suportă toate cheltuielile de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari — Promovare — Obligație de a motiva orice decizie de nepromovare a unor funcționari care au atins pragul de referință — Lipsă

(Statutul funcționarilor, art. 45)

2.      Funcționari — Promovare — Analiză comparativă a meritelor — Atribuirea punctelor de merit și stabilirea unui prag de referință

(Statutul funcționarilor, art. 45)

3.      Funcționari — Promovare — Analiză comparativă a meritelor — Modalități

(Statutul funcționarilor, art. 45)

4.      Funcționari — Egalitate de tratament — Noțiune — Limite

5.      Funcționari — Promovare — Analiză comparativă a meritelor — Decizie de promovare

(Statutul funcționarilor, art. 45)

6.      Funcționari — Acțiune — Motive — Motiv întemeiat pe existența unei discriminări — Obligație de a ține seama de întregul context factual pertinent

1.      Potrivit punctului I.3.4 din Decizia Biroului Parlamentului European din 13 februarie 2006 privind politica de promovare și de planificare a carierei, reprodus în esență la punctul II.2 litera (b) al doilea paragraf din Decizia Secretarului general al Parlamentului European din 10 mai 2006 de stabilire a măsurilor de aplicare referitoare la atribuirea punctelor de merit și la promovare, administrația trebuie să justifice orice decizie de promovare a unor funcționari care nu au atins pragul de referință. Or, chiar dacă aceste dispoziții nu precizează față de cine trebuie să își justifice deciziile autoritatea împuternicită să facă numiri, a admite că orice funcționar nepromovat care a atins pragul ar fi beneficiarul acestei obligații de motivare nu numai că ar impune administrației un volum de muncă inutil, dar ar fi de asemenea contrar jurisprudenței potrivit căreia motivarea unei decizii de promovare trebuie să se refere la situația individuală a funcționarului nepromovat. Prin urmare, nu este întemeiată susținerea respectivului funcționar potrivit căreia ar fi destinatarul unei obligații a administrației de a justifica promovarea acelor colegi ai săi care nu au atins pragul de referință.

Obligația care decurge din aceste dispoziții poate fi considerată ca fiind îndeplinită în cazul în care administrația a transmis comitetului de promovare, organ paritar în cadrul căruia sunt reprezentați funcționarii, o justificare cu privire la promovarea funcționarilor care nu au atins pragul de referință.

(a se vedea punctele 59 și 61)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 4 iulie 2007, Lopparelli/Comisia, T‑502/04, punctul 75


2.      Potrivit Deciziei Biroului Parlamentului European din 13 februarie 2006 privind politica de promovare și de planificare a carierei, punctele de merit nu sunt atribuite în urma unei analize comparative efectuate în ceea ce privește toți funcționarii promovabili care ar putea îndeplini cerințele articolului 45 din statut. Astfel, fiecare funcționar cu vocație la promovare dintr‑o direcție sau dintr‑un serviciu concurează numai cu ceilalți funcționari din direcția sa sau din serviciul său pentru un număr limitat de puncte de merit. Or, întrucât pragul de referință nu este stabilit ca o valoare relativă, adică în raport cu media punctelor de merit ale funcționarilor în cauză, ci ca o valoare absolută, reprezentând de două ori durata medie în grad, care este, în cazul gradului AD 11, de patru ani, faptul de a depăși acest prag nu poate fi asimilat unei comparări directe sau indirecte a meritelor funcționarilor promovabili. Prin urmare, administrația nu poate promova un funcționar numai pentru motivul că a atins pragul de referință întrucât, într‑un astfel de caz, meritele acestuia din urmă nu ar fi comparate în nicio etapă a procedurii de promovare cu cele ale fiecăruia dintre funcționarii promovabili.

(a se vedea punctul 83)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 8 octombrie 2008, Barbin/Parlamentul European, F‑44/07, punctul 44


3.      Potrivit articolului 45 din statut, autoritatea împuternicită să facă numiri nu se poate limita la a examina situația individuală a fiecărui funcționar, ci trebuie să compare meritele tuturor acestora pentru a decide care dintre aceștia urmează să fie promovat. În această privință, vechimea nu poate fi luată în considerare drept criteriu de promovare decât în subsidiar. Prin urmare, o decizie prin care ar fi promovat un funcționar numai pentru motivul că nu a avut o activitate necorespunzătoare sau că are o anumită vechime în grad, fără a se lua în considerare situația celorlalți funcționari, ar încălca principiul analizei comparative a meritelor tuturor funcționarilor cu drept de promovare prevăzut de respectivul articol. În consecință, chiar dacă Decizia Biroului Parlamentului European din 13 februarie 2006 privind politica de promovare și de planificare a carierei prevede un prag de referință care depinde de o durată medie într‑un anumit grad, durată exprimată în ani, nu se poate deduce din aceasta că ar exista un principiu potrivit căruia un funcționar trebuie să fie promovat în cazul în care nu are o activitate necorespunzătoare sau un principiu privind avansarea regulată în carieră care ar obliga administrația să promoveze automat un funcționar numai ca urmare a faptului că a atins o anumită vechime în grad.

(a se vedea punctele 90 și 91)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: Lopparelli/Comisia, citată anterior, punctul 75

Tribunalul Funcției Publice: 10 septembrie 2009, Behmer/Parlamentul European, F‑124/07, punctul 106


4.      Pentru a respecta principiul nediscriminării și principiul egalității de tratament, administrația trebuie să se asigure că nu tratează în mod diferit situații identice și că nu aplică un tratament identic unor situații diferite, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă pentru aceasta. În consecință, în cazul în care un funcționar exercită un drept care îi este recunoscut prin statut, administrația nu poate să considere, fără a afecta efectivitatea acestui drept, că situația sa este diferită de cea a unui funcționar care nu a exercitat acest drept și, ca urmare a acestui fapt, să îi aplice un tratament diferit, cu excepția cazului în care această diferență de tratament este, pe de o parte, justificată în mod obiectiv, în special prin faptul că se limitează să stabilească consecințele care decurg, în perioada avută în vedere, din faptul că agentul în cauză nu și‑a desfășurat activitatea, și, pe de altă parte, este strict proporțională cu justificarea invocată.

(a se vedea punctul 100)

Trimitere la:

Curte: 16 octombrie 1980, Hochstrass/Curtea de Justiție, 147/79, punctul 7

Tribunalul de Primă Instanță: 25 octombrie 2005, De Bustamante Tello/Consiliul, T‑368/03, punctul 69


5.      Chiar dacă o decizie referitoare la promovare a fost formal adoptată având în vedere numărul de puncte de merit atribuite funcționarului în cauză, această împrejurare nu poate să excludă ipoteza că decizia a fost adoptată pentru motive mai puțin legitime, precum luarea în considerare a concediului pentru creșterea copilului a respectivului funcționar, cu condiția însă să existe indicii care să permită să fie pusă la îndoială sinceritatea motivului sus‑menționat.

(a se vedea punctele 102 și 103)


6.      Pentru a aprecia un motiv întemeiat pe existența unei discriminări, trebuie să se țină seama de întregul context factual pertinent, care include aprecierile cuprinse în decizii anterioare rămase definitive. Rezultă că, fără să se realizeze o reexaminare a legalității sale, o decizie rămasă definitivă poate constitui un indiciu care trebuie luat în considerare, împreună cu altele de acest tip, pentru a se stabili existența unui comportament, în speță discriminatoriu, al administrației. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât este posibil ca existența unei discriminări să nu fie evidențiată decât după expirarea termenelor în care poate fi formulată o cale de atac împotriva unei decizii care ar reprezenta manifestarea acesteia.

(a se vedea punctul 109)