Language of document : ECLI:EU:T:2020:618

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)

16 decembrie 2020(*)

„Funcție publică – Funcționari – Soț supraviețuitor – Pensie de urmaș – Articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut – Condiții de eligibilitate – Durata căsătoriei – Excepție de nelegalitate – Egalitate de tratament – Principiul nediscriminării pe motive de vârstă – Proporționalitate – Noțiunea de «soț»”

În cauza T‑442/17 RENV,

RN, reprezentată de F. Moyse, avocat,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de G. Gattinara și B. Mongin, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Parlamentul European, reprezentat de M. Ecker și E. Taneva, în calitate de agenți,

intervenient,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE prin care se solicită anularea deciziei Comisiei din 24 septembrie 2014 de respingere a cererii reclamantei de acordare a unei pensii de urmaș,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea),

compus din domnul R. da Silva Passos, președinte, doamna I. Reine (raportoare) și domnul L. Truchot, judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre

I.      Cadrul juridic

1        Articolul 79 primul paragraf din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) prevede:

„În condițiile prevăzute la capitolul 4 din anexa VIII [la statut], soțul supraviețuitor al unui funcționar sau al unui fost funcționar are dreptul la o pensie de urmaș egală cu 60 % din pensia pentru limită de vârstă sau din prestația de invaliditate de care beneficia soțul său sau de care ar fi beneficiat dacă ar fi avut dreptul să o solicite la data decesului, fără aplicarea unor condiții privind vechimea în serviciu sau vârsta.”

2        Articolul 18 din anexa VIII la statut prevede următoarele:

„Soțul supraviețuitor al unui fost funcționar titular al unei pensii pentru limită de vârstă are dreptul la o pensie de urmaș egală cu 60 % din valoarea pensiei pentru limită de vârstă de care beneficia funcționarul respectiv la data decesului, sub rezerva dispozițiilor prevăzute la articolul 22 [din prezenta anexă], cu condiția să fi fost căsătoriți timp de cel puțin un an, iar căsătoria să fi fost încheiată înainte ca raporturile de muncă ale funcționarului cu una dintre instituții să înceteze. […]

Condiția privind durata căsătoriei, prevăzută la primul paragraf, nu se aplică în cazul în care dintr‑o căsătorie a funcționarului încheiată înainte de încetarea raporturilor de muncă au rezultat unu sau mai mulți copii, cu condiția ca soțul supraviețuitor să întrețină sau să fi întreținut copiii respectivi.”

3        Articolul 20 din anexa VIII la statut are următorul cuprins:

„Condiția privind anterioritatea încheierii căsătoriei, prevăzută [la articolul 18 din anexa VIII la statut], nu se aplică în cazul în care căsătoria, chiar dacă a fost încheiată după încetarea raporturilor de muncă ale funcționarului, a durat cel puțin cinci ani.”

4        În sfârșit, articolul 27 primul și al treilea paragraf din anexa VIII la statut prevede următoarele:

„Soțul divorțat al unui funcționar sau al unui fost funcționar are dreptul la pensia de urmaș definită în prezentul capitol, cu condiția să justifice că are dreptul, la decesul fostului soț, la o pensie alimentară din partea acestuia, acordată fie prin hotărâre judecătorească, fie prin convenție încheiată între foștii soți, înregistrată oficial și pusă în aplicare.

[…]

Soțul divorțat pierde acest drept [la pensia de urmaș] în cazul în care se recăsătorește înaintea decesului fostului soț […].”

II.    Istoricul litigiului

5        Reclamanta, RN, și soțul său, funcționar al Comisiei Europene, au locuit în cuplu începând cu anul 1985. La 10 iunie 1987, cuplul a avut un copil. La 7 mai 1988, aceștia au încheiat o primă căsătorie. Soții au divorțat la 29 aprilie 1996. La 20 august 2012, reclamanta, care nu încheiase nicio altă căsătorie de la divorțul său, s‑a recăsătorit cu fostul soț.

6        Între 11 septembrie 1998 și 22 decembrie 2011, fostul soț al reclamantei a fost căsătorit cu o terță persoană.

7        Soțul reclamantei a fost angajat la Comisie în anul 1991 și i s‑a aprobat să își valorifice drepturile de pensie la 1 octombrie 2007. Acesta a decedat la 2 august 2014.

8        În urma decesului soțului său, reclamanta, în calitatea sa de soție supraviețuitoare a unui fost funcționar, a introdus, la 3 septembrie 2014, o cerere de acordare a unei pensii de urmaș în temeiul capitolului 4 din anexa VIII la statut.

9        La 24 septembrie 2014, șeful unității „Pensii” a Oficiului „Administrarea și Plata Drepturilor Individuale” (PMO) al Comisiei a respins cererea reclamantei de acordare a unei pensii de urmaș (denumită în continuare „decizia atacată”). Acesta a considerat în esență că, pentru a aprecia dreptul reclamantei la o pensie de urmaș ca urmare a decesului soțului său, trebuia să se țină seama nu de data primei sale căsătorii, care fusese desfăcută printr‑o hotărâre de divorț și, prin urmare, nu mai putea produce efecte, ci de data celei de a doua căsătorii, care fusese încheiată la 20 august 2012. În consecință, după ce a constatat că această din urmă căsătorie fusese încheiată după încetarea raporturilor de muncă ale soțului său și că nu durase decât aproximativ doi ani la data decesului acestuia, șeful unității „Pensii” a PMO a concluzionat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut, astfel încât reclamanta nu putea pretinde să beneficieze de o pensie de urmaș.

10      La 22 decembrie 2014, reclamanta a formulat o reclamație împotriva deciziei atacate. Ea a prezentat elemente suplimentare în susținerea reclamației sale la 23 decembrie 2014.

11      La 10 aprilie 2015, autoritatea împuternicită să facă numiri din cadrul Comisiei a respins această reclamație și a confirmat analiza șefului unității „Pensii” a PMO (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”).

III. Procedura în fața Tribunalului Funcției Publice și în fața Tribunalului în recurs

12      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului Funcției Publice la 17 iulie 2015, reclamanta a introdus o acțiune prin care solicita anularea deciziei atacate, precum și a deciziei de respingere a reclamației și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. Acțiunea a fost înregistrată cu numărul de cauză F‑104/15.

13      În susținerea acțiunii formulate, reclamanta a invocat trei motive, întemeiate, primul, pe o eroare de drept sau pe o eroare vădită de apreciere în aplicarea articolelor 18 și 20 din anexa VIII la statut, al doilea, pe o excepție de nelegalitate și pe încălcarea principiilor egalității de tratament, nediscriminării pe motive de vârstă și proporționalității și, al treilea, pe o eroare de interpretare a noțiunii de „soț” în sensul sistemului aplicabil pensiei de urmaș.

14      Comisia a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

15      Prin decizia din 9 noiembrie 2015 a fost admisă cererea de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei formulată de Parlamentul European.

16      Prin Hotărârea din 20 iulie 2016, RN/Comisia (F‑104/15, denumită în continuare „hotărârea inițială”, EU:F:2016:163), Tribunalul Funcției Publice a anulat decizia atacată. De asemenea, acesta a obligat Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de reclamantă. Parlamentul a fost obligat să suporte propriile cheltuieli de judecată.

17      În hotărârea inițială, Tribunalul Funcției Publice a constatat în esență că, deși situația specială a reclamantei nu era avută în vedere în mod expres la articolul 20 din anexa VIII la statut, textul însuși al acestui articol nu excludea o interpretare care ar obliga administrația să ia în considerare durata cumulată a perioadelor de căsătorie în cauză, și anume cea a primei și a celei de a doua căsătorii cu același funcționar, pentru a verifica respectarea condiției de cinci ani de căsătorie prevăzute de această dispoziție în scopul de a putea beneficia de pensia de urmaș.

18      În plus, Tribunalul Funcției Publice a considerat că, dacă ar trebui interpretate în sensul că exclud luarea în considerare a duratei cumulate a perioadelor de căsătorie a reclamantei, articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut ar institui o diferență de tratament între soții supraviețuitori ai unui fost funcționar după cum căsătoria fusese încheiată înainte sau după încetarea raporturilor de muncă ale funcționarului. Astfel, Tribunalul Funcției Publice a statuat că, întrucât o asemenea interpretare nu era exclusă în mod explicit de modul de redactare a acestui articol, articolul 20 din anexa VIII la statut trebuia interpretat în conformitate cu principiul egalității de tratament, în sensul că impunea autorității împuternicite să facă numiri, în scopul de a verifica respectarea condiției privind durata minimă a căsătoriei, să totalizeze diferitele perioade de căsătorie, în ipoteza în care, precum în speță, reclamanta fusese căsătorită de două ori cu același funcționar, prima oară înainte de încetarea raporturilor de muncă ale acestuia, a doua oară ulterior încetării raporturilor respective.

19      Prin urmare, Tribunalul Funcției Publice a admis primul motiv al acțiunii, întemeiat pe o eroare de drept, și a anulat decizia atacată.

20      Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 29 septembrie 2016, Comisia a formulat recurs împotriva hotărârii inițiale, înregistrat cu numărul T‑695/16 P. Comisia a solicitat Tribunalului, în primul rând, anularea hotărârii inițiale, în al doilea rând, respingerea acțiunii ca nefondată, în ipoteza în care Tribunalul ar considera cauza ca fiind în stare de judecată, și, în al treilea rând, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

21      Prin Hotărârea din 18 iulie 2017, Comisia/RN (T‑695/16 P, nepublicată, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”, EU:T:2017:520), Tribunalul (Camera de recursuri) a admis primul aspect al celui de al doilea motiv și al treilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs, întemeiate în esență pe o eroare de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice în interpretarea articolului 20 din anexa VIII la statut.

22      Potrivit Tribunalului, considerând că dispoziția în litigiu nu excludea o interpretare care ar obliga administrația, într‑un caz particular precum cel din speță, să țină seama de durata cumulată a perioadelor de căsătorie pentru a verifica respectarea condiției privind durata căsătoriei, Tribunalul Funcției Publice o interpretase într‑un mod deosebit de extensiv. Or, o asemenea interpretare era contrară jurisprudenței constante conform căreia dispozițiile de drept al Uniunii Europene care conferă dreptul la prestații financiare trebuie interpretate în sens strict. În plus, Tribunalul a apreciat că această interpretare impunea administrației o obligație care nu reieșea din dispoziția menționată și era contrară principiului securității juridice.

23      În plus, Tribunalul a statuat că interpretarea articolului 20 din anexa VIII la statut reținută de Tribunalul Funcției Publice echivala cu obligarea administrației să considere că o căsătorie desfăcută printr‑o hotărâre de divorț era încă susceptibilă să producă efecte asupra dreptului de a beneficia de o pensie de urmaș în temeiul articolului menționat. Or, Tribunalul a observat că o asemenea posibilitate era disponibilă în temeiul articolului 27 primul paragraf din anexa VIII la statut, care era însă inaplicabil în speță, în conformitate cu al treilea paragraf al acestei dispoziții, ca urmare a recăsătoririi reclamantei cu soțul său la 20 august 2012.

24      Tribunalul a adăugat că nu era necesară pronunțarea cu privire la argumentul reclamantei referitor la pretinsa încălcare a principiului proporționalității examinat de Tribunalul Funcției Publice, în măsura în care acest argument se întemeia pe interpretarea articolului 20 din anexa VIII la statut reținută în hotărârea inițială, care era afectată de o eroare de drept.

25      În consecință, Tribunalul a anulat hotărârea inițială. În plus, constatând că Tribunalul Funcției Publice nu examinase al treilea motiv invocat de reclamantă, acesta a apreciat că litigiul nu era în stare de judecată și a trimis cauza spre rejudecare la o altă cameră a Tribunalului decât cea care se pronunțase cu privire la recurs, dispunând soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

26      Astfel, prezenta acțiune a fost înregistrată cu numărul de cauză T‑442/17 RENV.

IV.    Procedura și concluziile părților după trimiterea spre rejudecare

27      În urma hotărârii pronunțate în recurs, părțile au fost invitate să își prezinte observațiile scrise cu privire la desfășurarea procedurii, în conformitate cu articolul 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

28      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 6 septembrie 2017, reclamanta a renunțat să depună observații scrise suplimentare. Prin înscrisul depus în aceeași zi, Parlamentul a renunțat de asemenea să depună observații scrise. Comisia a depus tardiv observații scrise, la 4 octombrie 2017. În urma explicațiilor furnizate de Comisie, președintele Camerei a patra a Tribunalului a decis depunerea observațiilor respective la dosar.

29      La 19 decembrie 2017, Tribunalul a invitat părțile, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, să se pronunțe cu privire la menținerea interesului reclamantei de a exercita acțiunea în prezentul litigiu.

30      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 4 ianuarie 2018, Parlamentul a informat Tribunalul că nu dorea să prezinte răspunsuri la întrebările adresate la 19 decembrie 2017. Reclamanta și Comisia au răspuns la măsurile de organizare a procedurii la 5 ianuarie 2018 și, respectiv, la 8 ianuarie 2018. Acestea au concluzionat în sensul menținerii interesului reclamantei de a exercita acțiunea.

31      La 20 noiembrie 2018, Tribunalul a adresat noi întrebări părților în temeiul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură. Acestea au răspuns la întrebări în termenul stabilit.

32      Prin decizia din 11 martie 2019, președintele Camerei a patra a Tribunalului a dispus suspendarea prezentei cauze până la pronunțarea deciziei prin care se finalizează judecata în cauza C‑460/18 P, HK/Comisia.

33      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătoarea raportoare a fost repartizată la Camera a șaptea, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

34      Prin scrisorile din 23 decembrie 2019, grefa Tribunalului a informat părțile că, în urma pronunțării Hotărârii din 19 decembrie 2019, HK/Comisia (C‑460/18 P, EU:C:2019:1119), procedura a fost reluată și le‑a invitat să își prezinte observațiile cu privire la consecințele care trebuie deduse din această hotărâre pentru prezenta cauză. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

35      În lipsa unei cereri de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor formulate de părțile principale, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile de la dosar, a decis să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

36      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        anularea deciziei de respingere a reclamației;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

37      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

38      Parlamentul solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

V.      În drept

A.      Cu privire la obiectul litigiului și la întinderea acestuia după trimiterea spre rejudecare

39      În primul rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile în anulare îndreptate în mod formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au drept efect sesizarea Tribunalului cu actul împotriva căruia a fost introdusă reclamația atunci când acestea sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 43, și Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul, T‑275/17, EU:T:2018:479, punctul 63 și jurisprudența citată).

40      În speță, întrucât decizia de respingere a reclamației nu face decât să confirme decizia atacată, precizând motivele care vin în susținerea acesteia, trebuie să se constate că concluziile în anularea deciziei de respingere a reclamației sunt lipsite de conținut autonom și, prin urmare, nu este necesar să se statueze în mod specific cu privire la acestea. Totuși, în cadrul examinării legalității deciziei atacate, este necesar să se ia în considerare motivarea care figurează în decizia de respingere a reclamației, apreciindu‑se că această motivare coincide cu cea din decizia atacată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2019, Wattiau/Parlamentul, T‑737/17, EU:T:2019:273, punctul 43 și jurisprudența citată).

41      În al doilea rând, în ceea ce privește întinderea litigiului după trimiterea spre rejudecare, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, ca urmare a anulării unei decizii și a trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunal, acesta este sesizat prin hotărârea pronunțată în recurs și trebuie să se pronunțe încă o dată cu privire la toate motivele de anulare invocate de reclamantă, cu excluderea elementelor din dispozitiv neanulate prin hotărârea pronunțată în recurs, precum și a considerațiilor care constituie temeiul necesar al elementelor menționate, acestea dobândind autoritate de lucru judecat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 septembrie 2011, Marcuccio/Comisia, T‑236/02, EU:T:2011:465, punctul 83).

42      În speță, punctul 1 din dispozitivul hotărârii pronunțate în recurs anulează hotărârea inițială după admiterea primului aspect al celui de al doilea motiv și a celui de al treilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs. Prin intermediul acestora, Comisia susținea în esență că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept atunci când a interpretat articolul 20 din anexa VIII la statut, în sensul că administrația era obligată să ia în considerare durata cumulată a celor două perioade de căsătorie a reclamantei, și a reținut o interpretare contrară modului clar de redactare a acestei dispoziții. În schimb, hotărârea pronunțată în recurs nu s‑a pronunțat cu privire la celelalte aspecte ale primului și ale celui de al doilea motiv de recurs și nici cu privire la al treilea motiv de recurs.

43      Astfel, este de competența Tribunalului să se pronunțe încă o dată cu privire la toate motivele de anulare invocate de reclamantă, în lumina aspectelor de drept soluționate prin hotărârea pronunțată în recurs, care leagă Tribunalul în cadrul trimiterii spre rejudecare.

44      În această privință, Comisia arată că hotărârea pronunțată în recurs a soluționat și al doilea motiv invocat de reclamantă, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament, nediscriminării pe motive de vârstă și proporționalității.

45      Este adevărat că Tribunalul a constatat, la punctul 63 din hotărârea pronunțată în recurs, că Tribunalul Funcției Publice examinase argumentele reclamantei din perspectiva principiului nediscriminării în vederea interpretării articolului 20 din anexa VIII la statut. Totuși, Tribunalul a precizat că Tribunalul Funcției Publice nu a efectuat această examinare decât după ce în prealabil a considerat că interpretarea prin care se urmărea luarea în considerare a duratei cumulate a perioadelor de căsătorie a reclamantei nu era exclusă de dispoziția în cauză. Tribunalul a statuat astfel că, întrucât această analiză prealabilă era afectată de o eroare de drept, iar hotărârea inițială trebuia anulată pentru acest motiv, nu era necesară pronunțarea cu privire la argumentul reclamantei referitor la pretinsa încălcare a principiului proporționalității.

46      Astfel, în hotărârea pronunțată în recurs, Tribunalul nu a soluționat aspectele celui de al doilea motiv întemeiate pe încălcarea principiilor egalității de tratament, nediscriminării pe motive de vârstă și proporționalității.

B.      Cu privire la fond

1.      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea articolelor 18 și 20 din anexa VIII la statut

47      În ceea ce privește primul motiv invocat de reclamantă în susținerea acțiunii formulate, referitor la o pretinsă eroare de drept în interpretarea articolului 18 din anexa VIII la statut, astfel cum a decis Tribunalul Funcției Publice, fără ca acest aspect să fi fost criticat în hotărârea pronunțată în recurs, reclamanta nu se poate prevala în mod valabil de calitatea sa de soție supraviețuitoare pentru a pretinde, în temeiul acestei dispoziții, beneficiul unei pensii de urmaș pentru prima sa căsătorie, încheiată la 7 mai 1988 și desfăcută la 29 aprilie 1996 (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată în recurs, punctul 11, și hotărârea inițială, punctele 28 și 30).

48      În ceea ce privește o pretinsă eroare de drept în interpretarea articolului 20 din anexa VIII la statut, Tribunalul a statuat în hotărârea pronunțată în recurs, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 42 de mai sus, că articolul 20 din anexa VIII la statut nu putea fi interpretat în sensul că administrația era obligată să ia în considerare durata cumulată a celor două perioade de căsătorie a reclamantei (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată în recurs, punctele 49 și 57).

49      Prin urmare, este necesar să se statueze că, contrar celor susținute de reclamantă în cadrul primului motiv, Comisia nu a săvârșit o eroare în interpretarea articolului 20 din anexa VIII la statut atunci când a considerat că trebuia să se țină seama numai de durata celei de a doua căsătorii a reclamantei cu soțul său defunct, ulterioară încetării raporturilor de muncă ale acestuia din urmă, pentru a verifica dacă condiția privind durata minimă de cinci ani de căsătorie pentru a beneficia de o pensie de urmaș, prevăzută la articolul 20 din anexa VIII la statut, era îndeplinită.

50      În consecință, primul motiv este nefondat.

2.      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o excepție de nelegalitate a articolului 20 din anexa VIII la statut ca urmare a încălcării principiilor egalității de tratament, nediscriminării pe motive de vârstă și proporționalității

51      Reclamanta arată că articolul 20 din anexa VIII la statut, în temeiul căruia a fost adoptată decizia atacată, este nelegal. Aceasta susține în esență că articolul menționat încalcă principiile egalității de tratament și nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum sunt garantate în special la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și la articolul 1d din statut.

52      Reclamanta apreciază că articolul 20 din anexa VIII la statut constrânge cuplurile de persoane în vârstă să încheie o căsătorie timp de cel puțin cinci ani pentru ca soțul supraviețuitor al funcționarului pensionat să poată beneficia de o pensie de urmaș, în timp ce pentru cupluri mai tinere la momentul căsătoriei încheiate atunci când soțul funcționar era încă în activitate soțul supraviețuitor beneficiază de un drept la pensie de urmaș la sfârșitul unui singur an de căsătorie, în temeiul articolului 18 din această anexă. Or, astfel de cupluri s‑ar afla într‑o situație familială comparabilă, indiferent de momentul ales pentru a se căsători, și anume înainte sau după încetarea raporturilor de muncă ale funcționarului. În această privință, reclamanta susține că durata contribuțiilor la sistemul de pensii al Uniunii nu permite justificarea diferenței de tratament în cauză.

53      În plus, reclamanta arată că diferența de tratament instituită nu poate fi justificată în mod obiectiv și rezonabil de combaterea căsătoriilor de conveniență și a fraudei. Diferența de tratament dintre cupluri întemeiată pe momentul la care se încheie căsătoria ar depăși limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea acestui obiectiv, în măsura în care nu s‑ar ține deloc seama de situația individuală a soțului supraviețuitor. Reclamanta subliniază în special lipsa oricărei posibilități de răsturnare a prezumției de fraudă. Aceasta adaugă că obiectivul de protecție a echilibrului financiar al sistemului de pensii al Uniunii nu poate justifica nici condiția de cinci ani de căsătorie prevăzută, din moment ce Comisia nu ar fi dovedit nicidecum că situații precum cea din speță ar putea compromite acest echilibru. În orice caz, Curtea nu ar accepta justificări de ordin pur bugetar.

54      Comisia contestă admisibilitatea excepției de nelegalitate a articolului 20 din anexa VIII la statut pentru motivul că nici problema discriminării pe motive de vârstă, nici cea a încălcării principiului proporționalității nu ar fi fost invocate în reclamație. În consecință, reclamanta nu ar fi respectat regula concordanței dintre reclamație și cererea introductivă.

55      În subsidiar, Comisia susține că excepția de nelegalitate în cauză nu este întemeiată. Aceasta apreciază că diferența de tratament în cauză nu se întemeiază pe vârsta funcționarului, ci chiar pe admiterea sau nu la pensionare a acestuia. În plus, funcționarul și fostul funcționar, precum și soții respectivi nu s‑ar afla în situații comparabile, în măsura în care în primul caz funcționarul respectiv trebuie să evolueze în carieră și să continue să lucreze și să cotizeze pentru pensia sa, în timp ce în al doilea caz situația nu se mai regăsește. Această diferență între situații ar fi fost recunoscută în Hotărârea din 17 iunie 1993, Arauxo‑Dumay/Comisia (T‑65/92, EU:T:1993:47).

56      În orice caz, diferența de tratament în cauză ar fi justificată în măsura în care pensia de urmaș s‑ar dobândi în mod indirect datorită contribuțiilor plătite la sistemul de pensii de către funcționar înainte ca acesta să fie admis la pensie. Potrivit Comisiei, statutul ar impune o legătură financiară preexistentă între instituție și soțul supraviețuitor care solicită beneficiul unei pensii de urmaș, legătură care s‑ar crea atunci când, prin căsătorie, soțul funcționarului decedat a suportat în mod indirect ponderea contribuțiilor reținute din salariul acestuia din urmă în perioadele sale de activitate.

57      În plus, diferența de tratament s‑ar justifica prin însuși obiectivul pensiei de urmaș, care ar consta în asigurarea bunăstării materiale a soțului supraviețuitor al unui funcționar. Ar exista mai multe riscuri ca această bunăstare să fie compromisă în cazul unui soț supraviețuitor al unui funcționar surprins de decesul acestuia atunci când era încă în activitate decât în cazul soțului supraviețuitor al unui fost funcționar, soț care ar fi avut timp să ia măsurile necesare pentru a‑și asigura o asemenea securitate financiară.

58      Pe de altă parte, condiția privind durata minimă de cinci ani de căsătorie impusă soțului supraviețuitor în cazul în care căsătoria a fost încheiată după încetarea raporturilor de muncă ale funcționarului ar urmări să descurajeze fraudele și să protejeze echilibrul financiar al sistemului de pensii. Potrivit Comisiei, riscul de fraudă ar fi mai ridicat atunci când căsătoria este încheiată după încetarea raporturilor de muncă, din cauza unei mai mari previzibilități a decesului. Astfel, condiția de cinci ani de căsătorie ar avea vocația de a împiedica căsătoriile in extremis în scopul principal de a acorda dreptul la pensia de urmaș soțului supraviețuitor al unui fost funcționar.

59      Parlamentul adaugă că condiția unei durate minime de cinci ani de căsătorie permite să se evite ca o persoană mai tânără să abuzeze de slăbiciunea unui funcționar mai în vârstă care beneficiază de o pensie în speranța unui beneficiu rapid al dreptului viager la o pensie de urmaș.

a)      Cu privire la admisibilitatea excepției de nelegalitate a articolului 20 din anexa VIII la statut

60      Reiese din jurisprudență că, în principiu, economia căii de atac incidente reprezentate de excepția de nelegalitate justifică declararea admisibilității unei asemenea excepții invocate pentru prima dată în fața instanței Uniunii, prin derogare de la regula concordanței dintre cererea introductivă și reclamație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2016, BCE/Cerafogli, T‑787/14 P, EU:T:2016:633, punctul 47). În consecință, simplul fapt că excepția de nelegalitate a articolului 20 din anexa VIII la statut a fost invocată pentru prima dată în stadiul cererii introductive nu determină inadmisibilitatea acestei excepții.

61      Totuși, posibilitatea de a invoca o excepție de nelegalitate cu ocazia unui litigiu între un funcționar și o instituție este supusă respectării mai multor condiții de admisibilitate. Fiind vorba despre o cale de atac incidentă, în primul rând, ea presupune că a fost introdusă o acțiune principală, în al doilea rând, că aceasta este îndreptată împotriva unei decizii care îl lezează pe funcționar, în al treilea rând, că această acțiune principală este admisibilă, în al patrulea rând, că funcționarul nu a fost în măsură să solicite anularea actului cu caracter general care constituie temeiul deciziei care îl lezează și, în al cincilea rând, că există o legătură de conexitate suficientă între actul cu caracter general și decizia individuală atacată (Hotărârea din 27 octombrie 2016, BCE/Cerafogli, T‑787/14 P, EU:T:2016:633, punctul 67).

62      În speță este necesar să se constate că excepția de nelegalitate a articolului 20 din anexa VIII la statut a fost invocată de reclamantă cu ocazia unei acțiuni principale admisibile. Această acțiune vizează anularea deciziei atacate, care o lezează pe reclamantă în măsura în care prin aceasta i se refuză acordarea unei pensii de urmaș. În plus, reclamanta, în calitate de particular, nu a fost în măsură să solicite în mod direct anularea articolului 20 din anexa VIII la statut. În sfârșit, există în mod vădit o legătură de conexitate suficientă între articolul 20 din anexa VIII la statut și decizia atacată, dat fiind că aceasta se întemeiază pe dispoziția menționată.

63      Ținând seama de cele ce precedă, este necesar să se considere că excepția de nelegalitate invocată de reclamantă împotriva articolului 20 din anexa VIII la statut este admisibilă.

b)      Cu privire la temeinicia excepției de nelegalitate a articolului 20 din anexa VIII la statut

64      Trebuie amintit că principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului Uniunii, prevăzut la articolul 20 din cartă, a cărui expresie particulară o constituie principiul nediscriminării, enunțat la articolul 21 alineatul (1) din aceasta. Acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 5 iulie 2017, Fries, C‑190/16, EU:C:2017:513, punctele 29 și 30 și jurisprudența citată).

65      Potrivit jurisprudenței, pentru a se putea reproșa legiuitorului Uniunii încălcarea principiului egalității de tratament, trebuie ca acesta să fi tratat în mod diferit situații comparabile, având drept consecință un dezavantaj pentru anumite persoane în raport cu altele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2018, FV/Consiliul, T‑750/16, EU:T:2018:972, punctul 89 și jurisprudența citată).

66      În ceea ce privește cerința referitoare la caracterul comparabil al unor situații, aceasta se apreciază în raport cu toate elementele care le caracterizează. Aceste elemente trebuie să fie determinate și evaluate în special în funcție de obiectul și de finalitatea actului Uniunii care instituie distincția în cauză. În plus, trebuie luate în considerare principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul în discuție (a se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctul 67 și jurisprudența citată).

67      În plus, pentru a stabili dacă tratamentul prin statut al situațiilor care trebuie comparate aduce atingere principiului egalității de tratament, trebuie ca temeiul să fie o analiză centrată pe toate normele de drept care reglementează pozițiile fiecăreia dintre situațiile care trebuie comparate, ținând seama în special de obiectul dispoziției contestate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 martie 2017, Milkova, C‑406/15, EU:C:2017:198, punctul 58).

68      Pentru ca o diferență de tratament să poată fi compatibilă cu principiile generale ale egalității de tratament și nediscriminării, această diferență trebuie justificată pe baza unui criteriu obiectiv și rezonabil și proporțională în raport cu scopul urmărit de această diferențiere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 2005, Pyres/Comisia, T‑256/01, EU:T:2005:45, punctul 61). În această privință, potrivit articolului 52 alineatul (1) din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin aceasta trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Respectând principiul proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

69      Reiese din jurisprudență că principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2016, Bodson și alții/BEI, T‑240/14 P, EU:T:2016:104, punctul 116 și jurisprudența citată).

70      Cu toate acestea, trebuie să se adauge că, pentru a combate abuzurile și chiar frauda, legiuitorul Uniunii dispune de o marjă de apreciere în stabilirea dreptului la o pensie de urmaș (Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctul 89). A se recunoaște legiuitorului o asemenea putere de apreciere implică necesitatea de a verifica dacă nu este nerezonabil ca legiuitorul Uniunii să considere că tratamentul diferențiat instituit poate fi corespunzător și necesar pentru realizarea obiectivului urmărit (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 14 decembrie 2018, FV/Consiliul, T‑750/16, EU:T:2018:972, punctul 114 și jurisprudența citată).

71      În lumina ansamblului acestor principii trebuie să se verifice dacă condiția privind durata minimă a căsătoriei prevăzută la articolul 20 din anexa VIII la statut este contrară principiilor generale ale egalității de tratament și nediscriminării pe motive de vârstă, având în vedere obiectivele urmărite de condiția respectivă. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă această condiție este prevăzută de lege și respectă substanța dreptului la egalitate de tratament și a interzicerii oricărei discriminări, dacă situațiile vizate la articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut sunt comparabile și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă condiția privind durata minimă de cinci ani de căsătorie prevăzută la articolul 20 din anexa VIII la statut urmărește un obiectiv de interes general. În această privință este necesar să se verifice dacă nu este nerezonabil ca legiuitorul Uniunii să aprecieze că diferența de tratament instituită poate fi adecvată și necesară în vederea realizării unui asemenea obiectiv.

1)      Cu privire la existența unei diferențe de tratament

72      Trebuie amintit că, în Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia (C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctul 68), Curtea a statuat că obiectivul pensiei de urmaș era de a acorda soțului supraviețuitor un venit substitutiv destinat să compenseze în parte pierderea veniturilor soțului decedat. Potrivit Curții, acest drept nu este supus unor condiții privind resursele sau patrimoniul care trebuie să caracterizeze o incapacitate a soțului supraviețuitor de a răspunde nevoilor sale și care demonstrează astfel dependența financiară anterioară a acestuia în raport cu persoana decedată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctul 69).

73      Acordarea pensiei de urmaș depinde, în schimb, numai de natura juridică a legăturilor care uneau persoana în cauză cu funcționarul decedat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctul 70). La această condiție se adaugă cea privind durata minimă a căsătoriei, respectiv un an potrivit articolului 18 din anexa VIII la statut și cinci ani potrivit articolului 20 din anexa VIII la statut.

74      Acestea fiind precizate, este necesar să se constate că articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut tratează în mod diferit soții supraviețuitori ai foștilor funcționari, după cum căsătoria a fost încheiată înainte sau după încetarea raporturilor de muncă ale acestora din urmă. Astfel cum arată de asemenea Tribunalul la punctul 47 din hotărârea pronunțată în recurs, data căsătoriei constituie, așadar, criteriul reținut de legiuitor pentru a distinge cele două situații.

75      Or, natura juridică a legăturilor care îl uneau pe soțul supraviețuitor cu funcționarul decedat este identică indiferent dacă respectiva căsătorie a fost încheiată înainte sau după încetarea raporturilor de muncă ale acestuia din urmă. Natura juridică respectivă nu diferă după cum funcționarii desfășurau sau nu o activitate profesională și în funcție de cuantumul contribuțiilor la sistemul de pensii al Uniunii care au fost plătite sau care ar mai fi datorate.

76      În plus, articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut conferă, amândouă, dreptul la o pensie de urmaș soțului supraviețuitor al unui fost funcționar care nu mai este în activitate și care, în consecință, nu mai contribuie la sistemul de pensii al Uniunii la data decesului său.

77      Astfel, Comisia nu se poate prevala de Hotărârea din 17 iunie 1993, Arauxo‑Dumay/Comisia (T‑65/92, EU:T:1993:47), pentru a demonstra că situațiile vizate de articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut sunt diferite. Într‑adevăr, după cum reiese din cuprinsul punctului 33 din această hotărâre, Tribunalul a efectuat o comparație între, pe de o parte, situația soțului supraviețuitor al unui fost funcționar decedat după ce a beneficiat de o măsură de încetare a funcțiilor și a primit prestațiile și avantajele prevăzute de un regulament specific care reglementa această situație și, pe de altă parte, situația soțului supraviețuitor al unui funcționar decedat în timp ce era încă în activitate, prevăzută la articolul 17 din anexa VIII la statut.

78      Rezultă de aici că argumentele Comisiei  potrivit cărora diferența de tratament în cauză ar fi legată de evoluția carierei funcționarului și de contribuția la sistemul de pensii trebuie înlăturate.

79      În plus, obiectivul pensiei de urmaș, al cărei sistem este stabilit la articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut, este de a compensa, în beneficiul soțului supraviețuitor, pierderea de venit care rezultă din decesul fostului funcționar. Prin urmare, este vorba despre acordarea unui venit substitutiv soțului supraviețuitor (a se vedea punctul 72 de mai sus). Astfel, împrejurarea că funcționarul decedat s‑a căsătorit înainte sau după încetarea raporturilor sale de muncă nu este de natură să modifice în mod esențial situația soțului supraviețuitor în ceea ce privește drepturile sale patrimoniale. Mai mult, așa cum reiese din cuprinsul punctului 72 de mai sus, Curtea a statuat că nivelul nevoilor financiare ale soțului supraviețuitor și eventuala sa dependență financiară față de funcționar sau față de fostul funcționar decedat nu constituie un criteriu care trebuie luat în considerare.

80      Astfel, trebuie să se constate că, în scopul acordării unei pensii de urmaș în temeiul articolului 18 sau al articolului 20 din anexa VIII la statut, situația soților supraviețuitori ai unui fost funcționar care s‑au căsătorit înainte de încetarea raporturilor de muncă ale acestuia nu este diferită de cea a soților supraviețuitori ai unui fost funcționar care au încheiat o căsătorie după această încetare.

81      Din toate considerațiile care precedă rezultă că există o diferență de tratament între situații comparabile în funcție de data încheierii căsătoriei, din moment ce este vorba despre unicul element care determină aplicarea unor condiții de durate minime diferite ale căsătoriei în conformitate cu articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut.

82      Această diferență de tratament determină un dezavantaj, în sensul jurisprudenței citate la punctul 65 de mai sus, pentru soții supraviețuitori ai unui fost funcționar care s‑au căsătorit după încetarea raporturilor de muncă ale acestuia, cărora li se aplică regimul prevăzut la articolul 20 din anexa VIII la statut, în raport cu soții supraviețuitori ai unui fost funcționar care au încheiat o căsătorie înainte de această încetare și care intră sub incidența articolului 18 din anexa menționată.

83      În această privință trebuie arătat de asemenea că condiția unei durate minime de cinci ani de căsătorie prevăzută la articolul 20 din anexa VIII la statut determină un dezavantaj special pentru soții supraviețuitori care s‑au căsătorit cu un fost funcționar, ca urmare a faptului că, în marea majoritate a cazurilor, întrucât încetarea raporturilor de muncă ale unui funcționar corespunde pensionării acestuia, pentru care vârsta este stabilită prin statut, el este mai în vârstă decât un funcționar în activitate. Astfel, foștii funcționari vizați de articolul 20 din anexa VIII la statut s‑au căsătorit în general la o vârstă mai înaintată decât foștii funcționari vizați de articolul 18 din anexa VIII la statut, care s‑au căsătorit înainte de încetarea raporturilor lor de muncă. În consecință, soții supraviețuitori care s‑au căsătorit cu un fost funcționar au, ca regulă generală, mai multe dificultăți în îndeplinirea condiției privind durata minimă a căsătoriei, prevăzută la articolul 20 menționat, care se ridică la cinci ani, decât soții supraviețuitori care s‑au căsătorit cu un funcționar înainte de încetarea raporturilor de muncă și pentru care articolul 18 din anexa VIII la statut prevede doar o durată minimă de căsătorie de un an.

84      Astfel, din cauza duratei minime de cinci ani de căsătorie pe care o impune, tratamentul prevăzut la articolul 20 din anexa VIII la statut pentru soții supraviețuitori care s‑au căsătorit cu un fost funcționar după încetarea activității acestuia este mai puțin favorabil decât tratamentul prevăzut la articolul 18 din anexa menționată pentru soții supraviețuitori care s‑au căsătorit atunci când funcționarul se afla încă în activitate și era în general mai tânăr decât un fost funcționar.

85      Există, așadar, și o diferență de tratament între situații comparabile, întemeiată în mod indirect pe vârsta fostului funcționar la data la care a încheiat o căsătorie.

2)      Cu privire la respectarea criteriilor enunțate la articolul 52 alineatul (1) din cartă și la justificarea diferenței de tratament

86      Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că diferența de tratament instituită prin articolul 20 din anexa VIII la statut este prevăzută de „lege” în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, în măsura în care această dispoziție își are originea în statut.

87      Pe de altă parte, pentru a justifica diferența de tratament în cauză, în primul rând, Comisia arată că există un risc mai mare ca bunăstarea soțului supraviețuitor să fie compromisă în cazul unui soț supraviețuitor al unui funcționar surprins de decesul acestuia, în condițiile în care se afla încă în activitate, decât în cel al soțului supraviețuitor al unui fost funcționar, care ar fi avut timp să ia măsurile necesare pentru a se asigura de o astfel de securitate financiară.

88      În această privință este suficient să se constate că articolele 18 și 20 din anexa VIII la statut vizează, ambele, plata unei pensii de urmaș soțului supraviețuitor al unui fost funcționar care beneficiază de o pensie pentru limită de vârstă. Astfel, atât într‑un caz, cât și în celălalt, soțul supraviețuitor solicită o pensie de urmaș în cazul în care soțul său și‑a încetat deja activitatea. Argumentul Comisiei potrivit căruia soțul supraviețuitor ar fi surprins mai mult de decesul funcționarului în activitate decât de decesul unui fost funcționar pensionat este, așadar, lipsit de relevanță.

89      În al doilea rând, Comisia, susținută de Parlament, consideră că condiția unei durate minime de cinci ani de căsătorie prevăzută la articolul 20 din anexa VIII la statut urmărește, pe de o parte, prevenirea fraudelor și, pe de altă parte, protecția echilibrului financiar al sistemului de pensii al Uniunii. Trebuie să se examineze în mod succesiv fiecare dintre aceste două obiective în lumina jurisprudenței amintite la punctul 70 de mai sus.

i)      Cu privire la obiectivul referitor la prevenirea fraudei

90      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit Curții, principiul interzicerii fraudei și a abuzului de drept constituie un principiu general al dreptului Uniunii, a cărui respectare se impune justițiabililor (Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctele 88 și 89). Prin urmare, combaterea fraudei constituie un obiectiv de interes general.

91      În această privință, reiese în esență din Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia (C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctele 89 și 90), că o condiție privind durata minimă a căsătoriei de un an, precum cea prevăzută la articolul 17 din anexa VIII la statut, urmărește să asigure realitatea și stabilitatea relațiilor dintre persoanele în cauză și nu pare, în acest sens, vădit inadecvată în raport cu obiectivul combaterii fraudei.

92      Într‑adevăr, nu este nerezonabil să se subordoneze dreptul soțului supraviețuitor al unui funcționar sau al unui fost funcționar de a primi o pensie de urmaș condiției ca acea căsătorie să fi îndeplinit o condiție privind durata minimă. O asemenea condiție permite astfel să se asigure că această căsătorie nu se întemeiază exclusiv pe considerații străine de un proiect de viață comun, cum ar fi considerații pur financiare sau legate de obținerea unui drept de ședere.

93      Cu toate acestea, trebuie subliniat că articolul 20 din anexa VIII la statut, care se aplică atunci când căsătoria a fost încheiată după încetarea raporturilor de muncă ale funcționarului, impune o condiție privind durata minimă a căsătoriei de cinci ori mai mare decât cea prevăzută la articolul 18 din anexa VIII la statut, care se aplică atunci când căsătoria a fost încheiată înainte de această încetare a raporturilor de muncă ale funcționarului.

94      Astfel, mai trebuie să se verifice dacă condiția privind durata căsătoriei impusă de articolul 20 din anexa VIII la statut, care se aplică fără nicio excepție posibilă, nu depășește în mod vădit ceea ce este necesar pentru a garanta inexistența fraudei.

95      În această privință, mai întâi, trebuie să se constate că dosarul nu conține nicio explicație convingătoare și niciun element de probă care să permită susținerea premisei, invocată de Comisie și de Parlament, potrivit căreia probabilitatea de a încheia o căsătorie frauduloasă crește după încetarea raporturilor de muncă ale funcționarilor, astfel încât, de exemplu, un funcționar care s‑ar căsători cu o zi înaintea încetării raporturilor de muncă ar fi mai puțin susceptibil să încheie o căsătorie frauduloasă decât un funcționar care s‑ar căsători în ziua următoare unei asemenea încetări. Comisia și Parlamentul nu au explicat nici motivul pentru care un funcționar care și‑a încetat activitatea ar fi mai puțin apt să se protejeze împotriva intențiilor frauduloase ale unei persoane care dorește să se căsătorească cu el decât un funcționar care ar fi încă în activitate, astfel încât ar fi necesar să se impună o durată minimă a căsătoriei de cinci ori mai mare atunci când căsătoria se încheie după încetarea raporturilor de muncă ale funcționarului.

96      În continuare, potrivit unei jurisprudențe consacrate, o prezumție generală de fraudă nu poate fi suficientă pentru a justifica o măsură care aduce atingere obiectivelor Tratatului FUE (a se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2012, Comisia/Belgia, C‑577/10, EU:C:2012:814, punctul 53 și jurisprudența citată).

97      În plus, trebuie arătat că durata căsătoriei nu este în mod necesar singurul element reprezentativ al sincerității acesteia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 iunie 2013, Giersch și alții, C‑20/12, EU:C:2013:411, punctele 72 și 73 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 18 iulie 2013, Prinz și Seeberger, C‑523/11 și C‑585/11, EU:C:2013:524, punctele 36 și 37 și jurisprudența citată).

98      Or, articolul 20 din anexa VIII la statut utilizează exclusiv condiția unei durate minime de cinci ani de căsătorie, fără a prevedea nicio excepție, astfel încât este imposibil pentru soțul supraviețuitor care a încheiat o căsătorie după încetarea raporturilor de muncă ale fostului funcționar să susțină că această căsătorie a fost încheiată cu bună‑credință, indiferent de elementele de probă obiective pe care le‑ar putea prezenta în această privință. Așadar, dispoziția menționată instituie o prezumție generală și irefragabilă de fraudă față de căsătoriile care au durat mai puțin de cinci ani.

99      În schimb, articolul 18 al doilea paragraf din anexa VIII la statut prevede împrejurări obiective în care nu este necesară nicio durată minimă a căsătoriei, și anume nașterea unui copil din căsătoria funcționarului înainte de încetarea raporturilor sale de muncă, cu condiția ca soțul supraviețuitor să întrețină sau să fi întreținut copilul respectiv. Prin urmare, legiuitorul a considerat, în cazul unei căsătorii încheiate înainte de încetarea raporturilor de muncă ale fostului funcționar, că existau împrejurări obiective care permiteau răsturnarea prezumției de fraudă.

100    Împrejurările obiective amintite la punctul anterior constituie criterii clare care permit gestionarea eficientă a pensiilor de urmaș, cu respectarea principiului securității juridice.

101    În speță, chiar dacă a doua căsătorie a reclamantei a fost încheiată după încetarea activității soțului său, există mai multe elemente obiective de natură să demonstreze că nu este vorba despre o căsătorie frauduloasă. Astfel, reclamanta și soțul său au locuit în cuplu începând cu anul 1985. La 10 iunie 1987, aceștia au avut un copil. La 7 mai 1988, ei au încheiat o primă căsătorie. Desigur, au divorțat la 29 aprilie 1996, însă și‑au reluat viața în comun încă din anul 2002 și s‑au recăsătorit la 20 august 2012. De altfel, nici Comisia, nici Parlamentul nu au susținut că prezenta cauză era afectată de fraudă.

102    În plus, după divorț, reclamanta nu s‑a recăsătorit cu un terț. Astfel, așa cum a arătat Tribunalul în special la punctul 56 din hotărârea pronunțată în recurs, în lipsa recăsătoririi cu fostul soț, ea ar fi putut să beneficieze de o pensie de urmaș în calitate de soție divorțată, în conformitate cu articolul 27 din anexa VIII la statut, drept pe care l‑a pierdut ca urmare a faptului că s‑a recăsătorit.

103    Pe de altă parte, având în vedere vârsta în general mai înaintată a foștilor funcționari vizați de articolul 20 din anexa VIII la statut, este deosebit de dificil de îndeplinit cerința unei durate minime de cinci ani a căsătoriei pentru soții supraviețuitori care s‑au căsătorit cu un astfel de fost funcționar. Aceasta este, așadar, susceptibilă să excludă de la beneficiul pensiei de urmaș un număr semnificativ de soți care ar fi putut totuși dovedi inexistența unei fraude.

104    În sfârșit, trebuie amintit că legiuitorul nu a exclus întotdeauna orice apreciere individuală din statut. Astfel, articolul 1 alineatul (1) litera (d) din anexa VII la statut prevede că un funcționar care nu îndeplinește condițiile prevăzute pentru acordarea alocației pentru locuință poate, „prin decizie specială și motivată a autorității împuternicite să facă numiri, luată pe bază de documente doveditoare”, să beneficieze de aceasta atunci când își asumă însă efectiv obligațiile de familie.

105    Din toate considerațiile care precedă rezultă că este nerezonabil să se considere că condiția privind durata minimă de cinci ani a căsătoriei prevăzută la articolul 20 din anexa VIII la statut, care este de cinci ori mai mare decât cea prevăzută la articolul 18 din anexa VIII la statut și care nu suferă nicio excepție care să permită stabilirea inexistenței unei fraude, oricare ar fi elementele de probă obiective aduse, poate fi necesară în scopul realizării obiectivului de combatere a fraudei.

ii)    Cu privire la obiectivul referitor la protecția echilibrului financiar al sistemului de pensii al Uniunii

106    Cu titlu introductiv, trebuie să se precizeze că s‑a statuat că obiectivul care constă în protecția echilibrului financiar al sistemului de pensii al Uniunii poate fi considerat legitim (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 2005, Pyres/Comisia, T‑256/01, EU:T:2005:45, punctele 64 și 65). Cu toate acestea, trebuie să se adauge că un asemenea obiectiv, care ține de considerente de ordin bugetar, nu poate justifica în sine o derogare de la principiul general al egalității de tratament (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 21 iulie 2011, Fuchs și Köhler, C‑159/10 și C‑160/10, EU:C:2011:508, punctul 74).

107    Or, astfel cum s‑a concluzionat la punctul 105 de mai sus, condiția privind durata minimă a căsătoriei prevăzută la articolul 20 din anexa VIII la statut nu poate fi justificată de obiectivul combaterii fraudei. În consecință, diferența de tratament instituită prin această dispoziție nu poate fi justificată prin simpla protecție a echilibrului financiar al sistemului de pensii al Uniunii.

108    În orice caz, trebuie să se constate că Comisia și Parlamentul nu au prezentat niciun început de probă care să permită să se demonstreze că echilibrul financiar al sistemului de pensii al Uniunii ar fi amenințat în cazul în care soții supraviețuitori ai foștilor funcționari care au încheiat o căsătorie după încetarea raporturilor de muncă ale acestuia din urmă ar putea beneficia de o pensie de urmaș fără să fi fost căsătoriți timp de cel puțin cinci ani. Nu s‑a demonstrat nici că acest echilibru financiar nu ar putea fi atins în cazul în care articolul 20 din anexa VIII la statut ar prevedea excepții de la condiția potrivit căreia căsătoria trebuie să fi durat cel puțin cinci ani.

109    Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia soțul supraviețuitor al unui fost funcționar care s‑a căsătorit după încetarea raporturilor de muncă ale acestuia din urmă nu a participat la efortul contributiv la sistemul de pensii al Uniunii, trebuie arătat că nici din modul de redactare, nici din contextul în care se înscrie articolul 20 din anexa VIII la statut nu reiese că pensia de urmaș este condiționată de o legătură financiară suficient de puternică între soțul supraviețuitor și instituția în serviciul căreia se afla funcționarul sau fostul funcționar. Dimpotrivă, este suficient ca o căsătorie încheiată înainte de încetarea activității funcționarului să fi durat un an pentru ca soțul supraviețuitor să poată beneficia de o asemenea pensie, chiar dacă decesul intervine, de exemplu, la începutul carierei funcționarului (în temeiul articolului 17 din anexa VIII la statut) sau dacă acea căsătorie a fost încheiată cu câteva zile înainte de încetarea raporturilor de muncă ale funcționarului (în temeiul articolului 18 din anexa VIII la statut).

110    În consecință, articolul 20 din anexa VIII la statut instituie o diferență de tratament între soții supraviețuitori ai foștilor funcționari care nu este justificată nici de obiectivul de combatere a fraudei, din moment ce nu este necesară pentru realizarea acestui obiectiv, nici de obiectivul referitor la protecția echilibrului financiar al sistemului de pensii al Uniunii.

111    În plus, în măsura în care instituie o prezumție generală și irefragabilă de fraudă față de cuplurile a căror căsătorie a durat mai puțin de cinci ani, în condițiile în care o prezumție generală de fraudă nu poate fi suficientă pentru a justifica o măsură care aduce atingere obiectivelor Tratatului FUE, articolul 20 din anexa VIII la statut nu respectă substanța dreptului la egalitate de tratament și a interzicerii oricărei discriminări.

112    Prin urmare, articolul 20 din anexa VIII la statut încalcă principiul general al egalității de tratament, precum și principiul nediscriminării pe motive de vârstă. Excepția de nelegalitate invocată de reclamantă trebuie, așadar, să fie admisă.

113    Pe cale de consecință, decizia atacată, adoptată în temeiul articolului 20 din anexa VIII la statut, este lipsită de temei legal, astfel încât se impune anularea acesteia.

3.      Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe eroarea de interpretare a noțiunii de „soț” în sensul regimului aplicabil pensiei de urmaș

114    Reclamanta arată că noțiunea de cuplu nu poate fi redusă numai la raportul întemeiat pe căsătorie, ținând seama de evoluția socială generală intervenită în materie de mai mulți ani. Această evoluție ar fi confirmată, pe de o parte, de articolul 1d alineatul (1) al doilea paragraf din statut, care asimilează uniunile consensuale căsătoriei, și, pe de altă parte, de recunoașterea răspândită a parteneriatului înregistrat în cadrul Uniunii. În consecință, durata conviețuirii reclamantei cu soțul său defunct, astfel cum este atestată de mai multe documente, nu ar putea fi ignorată.

115    Comisia, susținută de Parlament, contestă argumentele reclamantei.

116    Trebuie amintit că articolul 20 din anexa VIII la statut rezervă beneficiul unei pensii de urmaș „soțului” supraviețuitor. Aceasta implică faptul că beneficiarul pensiei de urmaș trebuie să fi fost unit cu fostul funcționar în cadrul unei relații civile care a dat naștere unui ansamblu de drepturi și de obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctul 71).

117    În această privință, Curtea a amintit că, deși, sub anumite aspecte, uniunile de fapt și uniunile legale, precum căsătoria, pot prezenta similitudini, acestea nu pot conduce neapărat la o asimilare între aceste două tipuri de uniune. În fapt, o căsătorie se caracterizează printr‑un formalism strict și creează drepturi și obligații reciproce între soți, de un nivel ridicat, printre care se numără obligațiile de asistență și de solidaritate (Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctele 72 și 73).

118    Pe de altă parte, legiuitorul Uniunii a extins în mod explicit aplicarea, în anumite condiții, a dispozițiilor statutului referitoare la persoanele căsătorite asupra persoanelor legate printr‑o uniune consensuală înregistrată. În această privință, din articolul 1d alineatul (1) al doilea paragraf din statut decurge că, pentru ca o uniune consensuală înregistrată să fie asimilată căsătoriei în sensul statutului, funcționarul înregistrat ca partener stabil în cadrul unei uniuni consensuale trebuie să îndeplinească condițiile legale stabilite în dispoziția menționată (Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctele 74 și 76).

119    Pe de altă parte, potrivit Curții, o uniune de fapt, precum concubinajul, nu respectă aceste caracteristici în măsura în care nu face în principiu obiectul unui statut fixat prin lege (Hotărârea din 19 decembrie 2019, HK/Comisia, C‑460/18 P, EU:C:2019:1119, punctul 78).

120    În speță, reclamanta susține că a conviețuit din anul 2002 cu fostul funcționar decedat, înainte ca cuplul să se recăsătorească, în anul 2012. Reclamanta nu pretinde însă că, înainte de a se recăsători, cuplul ar fi încheiat un parteneriat înregistrat. În plus, părțile nu contestă că fostul funcționar decedat a fost căsătorit cu o terță persoană între 11 septembrie 1998 și 22 decembrie 2011.

121    În consecință, reclamanta nu se poate întemeia pe articolul 1d alineatul (1) al doilea paragraf din statut.

122    În plus, trebuie arătat că, ținând seama de contextul social în care a fost introdusă prezenta acțiune, nu este de competența Tribunalului să extindă domeniul de aplicare al statutului în raport cu termenul „soț”. Revine legiuitorului sarcina de a efectua o asemenea modificare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 1993, Arauxo‑Dumay/Comisia, T‑65/92, EU:T:1993:47, punctele 30 și 31).

123    De asemenea, astfel cum a observat Comisia, cu ocazia reformelor statutare, legiuitorul a ținut seama de evoluția socială. Mai precis, prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai acestor Comunități (JO 2004, L 124, p. 1), legiuitorul a efectuat o modificare a articolului 1d alineatul (1) al doilea paragraf din statut pentru a include ipotezele uniunilor consensuale.

124    În consecință, al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

125    Din toate considerațiile care precedă rezultă că este necesar să se respingă primul și al treilea motiv ca nefondate și să se anuleze decizia atacată în temeiul celui de al doilea motiv.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

126    Conform articolului 133 din Regulamentul de procedură, în hotărârea prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată. În temeiul articolului 219 din regulamentul menționat, aplicabil prin analogie prezentei proceduri după trimiterea spre rejudecare, și în măsura în care în hotărârea pronunțată în recurs Tribunalul a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată, este de competența Tribunalului să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată privitoare, pe de o parte, la procedurile desfășurate în temeiul articolului 270 TFUE în fața Tribunalului Funcției Publice și a Tribunalului și, pe de altă parte, la procedura de recurs în fața Tribunalului.

127    În această privință, potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

128    Din motivele enunțate mai sus rezultă că partea care a căzut în pretenții în cele din urmă este Comisia. În consecință, aceasta trebuie obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente, pe de o parte, procedurii inițiale desfășurate în fața Tribunalului Funcției Publice în cauza F‑104/15, precum și, pe de altă parte, prezentei proceduri după trimiterea spre rejudecare.

129    În ceea ce privește procedura de recurs în cauza T‑695/16 P, conform articolului 211 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Comisia trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată. În plus, întrucât Tribunalul a admis recursul formulat de Comisie, se impune obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată pe care le‑a efectuat în cadrul procedurii menționate.

130    În sfârșit, potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, trebuie să se decidă că Parlamentul suportă propriile cheltuieli de judecată aferente cauzei F‑104/15 și prezentei proceduri după trimiterea spre rejudecare. Pe de altă parte, întrucât Parlamentul nu a depus un memoriu în cadrul procedurii de recurs, iar Tribunalul a statuat în procedura menționată fără parcurgerea fazei orale a procedurii, Parlamentul nu a participat la procedura de recurs în sensul articolului 211 alineatul (5) din Regulamentul de procedură și, prin urmare, nu a efectuat cheltuieli de judecată aferente procedurii menționate.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează decizia Comisiei Europene din 24 septembrie 2014 de respingere a cererii de acordare a unei pensii de urmaș formulate de RN.

2)      Comisia suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile efectuate de RN aferente cauzei F104/15 și prezentei proceduri după trimiterea spre rejudecare.

3)      Comisia și RN suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în cauza T695/16 P.

4)      Parlamentul European suportă propriile cheltuieli de judecată aferente cauzei F104/15 și prezentei proceduri după trimiterea spre rejudecare.

da Silva Passos

Reine

Truchot

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 decembrie 2020.

Semnături


*      Limba de procedură: franceza.