HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)

21 septembrie 2011(*)

„Recurs – Funcție publică – Agenți – Contract de muncă pe perioadă determinată – Refuz de a încheia un nou contract de muncă sau de a prelungi un contract de muncă pentru o perioadă nedeterminată – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată – Directiva 1999/70/CE – Articolul 88 din RAA – Decizia Comisiei privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale”

În cauza T‑325/09 P,

având ca obiect un recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia (F‑134/07 și F‑8/08, nepublicată încă în Repertoriu), și vizând anularea acestei hotărâri,

Vahan Adjemian, cu domiciliul în Angera (Italia), și cei 175 de agenți și de foști agenți ai Comisiei Europene ale căror nume figurează în anexă, reprezentați de S. Orlandi, A. Coolen, J‑N. Louis și É. Marchal, avocați,

recurenți,

celelalte părți în proces fiind

Comisia Europeană, reprezentată de domnii J. Currall și D. Martin, în calitate de agenți,

pârâtă în primă instanță,

susținută de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de domnul M. Bauer și de doamna K. Zieleśkiewicz, în calitate de agenți,

intervenient în primă instanță,

TRIBUNALUL (Camera de recursuri),

compus din domnul M. Jaeger, președinte, doamna I. Pelikánová (raportor) și domnul L. Truchot, judecători,

grefier: doamna C. Kristensen, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 18 februarie 2011,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat în temeiul articolului 9 din anexa I la Statutul Curții de Justiție, recurenții solicită, pe de o parte, anularea Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia (F‑134/07 și F‑8/08, nepublicată încă în Repertoriu, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunile având ca obiect, pe de o parte, anularea unor decizii ale Comisiei Comunităților Europene de refuzare a încheierii unor noi contracte de muncă sau a prelungirii contractelor de muncă anterioare ale recurenților, în calitate de agenți contractuali auxiliari, în sensul articolului 3b din Regimul aplicabil celorlalți agenți (RAA), pentru o perioadă nedeterminată (denumite în continuare „deciziile individuale contestate”), precum și, pe de altă parte, declararea nelegalității Deciziei C(2004) 1597 a Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile Comisiei, publicată în Informations administratives nr. 75‑2004 din 24 iunie 2004 (denumită în continuare „Decizia din 28 aprilie 2004”), și, în măsura în care este necesar, a articolului 88 din RAA.

 Situația de fapt

2        Situația de fapt a fost expusă la punctele 11-21 din hotărârea atacată.

 Procedura în primă instanță și hotărârea atacată

3        Prin acțiunea introdusă la Tribunalul Funcției Publice la 3 decembrie 2007, reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexele I, II și III la hotărârea atacată, au solicitat, în primul rând, declararea nelegalității unor decizii ale Comisiei, inclusiv a celei din 28 aprilie 2004, referitoare la durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale și, dacă este necesar, a articolului 88 din RAA, în măsura în care limitează durata contractelor de muncă ale agenților contractuali auxiliari, în al doilea rând, anularea deciziilor Comisiei din 22 august, din 5 septembrie, din 30 octombrie și din 28 noiembrie 2007, privind refuzul de a încheia noi contracte de muncă sau de a prelungi contractele de muncă anterioare ale reclamanților pentru o perioadă nedeterminată și, în al treilea rând și în măsura în care este necesar, anularea unor decizii ale Comisiei de stabilire a condițiilor pentru încadrarea în muncă a reclamanților, în măsura în care noile contracte de muncă sau prelungirile contractelor de muncă anterioare ale acestora erau pe perioadă determinată.

4        Prin acțiunea introdusă la Tribunalul Funcției Publice la 22 ianuarie 2008, doamna Renier a solicitat, în cauza F‑8/08, anularea deciziei Comisiei din 11 aprilie 2007, în măsura în care prin aceasta se limita durata noului său contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar la perioada cuprinsă între 16 aprilie 2007 și 15 decembrie 2008.

5        Printr‑un înscris separat depus la grefa Tribunalului Funcției Publice la 18 ianuarie 2008, în cauza F‑134/07, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate. La 15 februarie 2008, reclamanții și‑au prezentat observațiile cu privire la această excepție de inadmisibilitate. Prin Ordonanța din 8 mai 2008, Tribunalul Funcției Publice a decis să unească excepția cu fondul.

6        Prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului Funcției Publice la 14 februarie 2008, Consiliul Uniunii Europene a solicitat să intervină în cauza F‑8/08 în susținerea concluziilor Comisiei. Președintele Camerei a doua a Tribunalului Funcției Publice a admis această cerere prin Ordonanța din 14 aprilie 2008.

7        Prin memoriul în intervenție privind fondul, primit la grefa Tribunalului Funcției Publice la 26 mai 2008, Consiliul a solicitat, în cauza F‑8/08, respingerea ca nefondată a excepției de nelegalitate a articolului 88 din RAA, invocată în cererea introductivă. Observațiile reclamantei cu privire la memoriul în intervenție au fost primite la grefa Tribunalului Funcției Publice la 8 septembrie 2008. Comisia nu a depus observații cu privire la memoriul în intervenție.

8        Prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului Funcției Publice la 4 aprilie 2008, Consiliul a solicitat să intervină în cauza F‑134/07 în susținerea concluziilor Comisiei. Președintele Camerei a doua a Tribunalului Funcției Publice a admis această cerere prin Ordonanța din 7 mai 2008.

9        Prin memoriul în intervenție, primit la grefa Tribunalului Funcției Publice la 23 iulie 2008, Consiliul a solicitat, în cauza F‑134/07, respingerea excepției de nelegalitate a articolului 88 din RAA, invocată în cererea introductivă, ca inadmisibilă în măsura în care îi privește pe patru dintre reclamanți și, în orice caz sau în măsura în care îi privește pe ceilalți reclamanți, ca nefondată. În observațiile sale cu privire la memoriul în intervenție, depuse la grefa Tribunalului Funcției Publice la 5 septembrie 2008, Comisia a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca nefondată. Observațiile reclamanților cu privire la același memoriu au fost depuse la grefa Tribunalului Funcției Publice la 8 septembrie 2008.

10      Prin Ordonanța din 18 noiembrie 2008, președintele Camerei a doua a Tribunalului Funcției publice, după ascultarea părților, a conexat cauzele F‑134/07 și F‑8/08 pentru buna desfășurare a procedurii orale.

11      În hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a conexat cauzele F‑134/07 și F‑8/08, a respins acțiunile formulate și a obligat reclamanții să suporte integral atât propriile cheltuieli de judecată, cât și pe cele ale Comisiei, fiecare în propria cauză.

 Cu privire la recurs

 Procedura

12      Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 17 august 2009, recurenții au formulat prezentul recurs.

13      La 7 septembrie 2009 și în octombrie 2009, cererea de sesizare a instanței a făcut obiectul unei rectificări și, respectiv, al unei regularizări.

14      La 30 octombrie 2009, în urma desistării a trei recurenți, președintele Camerei de recursuri a dispus prin ordonanță radierea parțială.

15      La 15 ianuarie 2010, Comisia a depus memoriul în răspuns.

16      La 10 februarie 2010, Consiliul a depus memoriul în răspuns, în conformitate cu articolul 141 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

17      Procedura scrisă a fost încheiată la 15 februarie 2010, fapt care a fost comunicat recurenților la 23 februarie 2010. Aceștia nu au formulat o cerere de depunere a unui memoriu în replică, în temeiul articolului 143 din Regulamentul de procedură.

18      Prin scrisoarea din 25 februarie 2010, reclamanții au formulat o cerere motivată, în temeiul articolului 146 din Regulamentul de procedură, în scopul de a fi ascultați în cadrul fazei orale a procedurii.

19      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera de recursuri) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii în temeiul articolului 64 din Regulamentul de procedură, adresarea unei întrebări scrise părților. Acestea au răspuns la întrebarea adresată în termenul acordat.

20      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 18 februarie 2011.

 Concluziile părților

21      Recurenții solicită Tribunalului:

–        anularea hotărârii atacate;

–        admiterea concluziilor în anulare prezentate la Tribunalul Funcției Publice;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri, precum și a celor aferente procedurii la Tribunalul Funcției Publice.

22      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea recursului ca nefondat;

–        obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

23      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea recursului ca nefondat;

–        obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

24      Recursul are ca obiect anularea în totalitate a hotărârii atacate. În susținerea acestuia, recurenții invocă cinci motive.

25      Primul motiv este întemeiat pe o eroare de drept și pe o încălcare a articolelor 90 și 91 din Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”), precum și a dreptului la o cale de atac eficientă, care afectează motivul din hotărârea atacată prin care Tribunalul Funcției Publice a hotărât că acțiunea în cauza F‑134/07 ar fi trebuit să fie îndreptată numai împotriva deciziilor care fuseseră atacate prin reclamații, nu și împotriva deciziilor de respingere a acestor reclamații.

26      Al doilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept care afectează motivele din hotărârea atacată prin care Tribunalul Funcției Publice a hotărât că Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129) (denumit în continuare „acordul‑cadru”), nu putea, ca atare, nici să impună obligații în sarcina Comisiei, nici să stea la baza unor excepții de nelegalitate a articolului 88 din RAA și a Deciziei din 28 aprilie 2004.

27      Al treilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept care afectează motivele din hotărârea atacată prin care Tribunalul Funcției Publice a respins excepțiile de nelegalitate a articolului 88 din RAA și a Deciziei din 28 aprilie 2004 întemeiate pe încălcarea scopurilor și a cerințelor minime referitoare la munca pe durată determinată prevăzute în acordul‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70, potrivit articolului 139 alineatul (2) CE.

28      Al patrulea motiv este întemeiat pe o eroare de drept care afectează motivele din hotărârea atacată prin care Tribunalul Funcției Publice a respins excepția de nelegalitate a articolului 88 din RAA întemeiată pe încălcarea obligației de motivare.

29      Al cincilea motiv este întemeiat pe erori de drept care afectează motivele din hotărârea atacată prin care Tribunalul Funcției Publice a respins criticile care puneau în mod direct în discuție legalitatea deciziilor individuale contestate.

 Cu privire la primul motiv

30      Prin intermediul primului motiv, recurenții susțin că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept și a încălcat articolele 90 și 91 din statut, precum și dreptul recurenților la o cale de atac eficientă prin faptul că a statuat, la punctul 40 din hotărârea atacată, că deciziile de respingere a reclamațiilor nu constituiau acte care îi lezează, în sensul articolelor 90 și 91 din statut, în măsura în care reprezentau doar acte de confirmare a deciziilor individuale contestate, și că, prin urmare, erau lipsite de conținut autonom.

31      Potrivit unei jurisprudențe constante, din articolele 90 și 91 din statut rezultă că acțiunea unei persoane căreia i se aplică statutul îndreptată împotriva unei decizii a autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) sau împotriva neadoptării de către această autoritate a unei măsuri impuse de statut este admisibilă numai dacă persoana în cauză a adresat în prealabil AIPN o reclamație și dacă aceasta a făcut, cel puțin parțial, obiectul unei respingeri explicite sau implicite. Potrivit articolului 117 din RAA, această jurisprudență este de asemenea aplicabilă, prin analogie, acțiunii unui agent îndreptate împotriva unei decizii a autorității abilitate să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AAIC”) sau împotriva neadoptării de către această autoritate a unei măsuri impuse de RAA.

32      Reclamația administrativă și respingerea acesteia, explicită sau implicită, fac astfel parte integrantă dintr‑o procedură complexă și nu constituie decât o condiție prealabilă pentru sesizarea instanței. În aceste condiții, acțiunea, chiar dacă este în mod oficial îndreptată împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu privire la actul care lezează și împotriva căruia a fost depusă reclamația (Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, Rec., p. 23, punctele 7 și 8), cu excepția situației în care respingerea reclamației are un conținut diferit de cel al actului împotriva căruia a fost formulată (Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2006, Staboli/Comisia, T‑281/04, RecFP, p. I‑A‑2‑251 și II‑A‑2‑1303, punctul 26). S‑a hotărât în mai multe rânduri că o decizie explicită de respingere a unei reclamații putea, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă un caracter de confirmare a actului contestat de reclamant. Această situație se regăsește atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea reclamației constituie un act supus controlului instanței, pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat (Hotărârea Tribunalului din 10 iunie 2004, Eveillard/Comisia, T‑258/01, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑747, punctul 31, Hotărârea Tribunalului din 7 iunie 2005, Cavallaro/Comisia, T‑375/02, RecFP, p. I‑A‑151 și II‑673, punctele 63-66, și Hotărârea Tribunalului din 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 50-59 și 64), respectiv îl consideră un act care lezează și care se substituie acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 mai 1980, Kuhner/Comisia, 33/79 și 75/79, Rec., p. 1677, punctul 9, Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2002, Morello/Comisia, T‑338/00 și T‑376/00, RecFP, p. I‑A‑301 și II‑1457, punctul 35, și Hotărârea Tribunalului din 14 octombrie 2004, Sandini/Curtea de Justiție, T‑389/02, RecFP, p. I‑A‑295 și II‑1339, punctul 49).

33      Dat fiind faptul că, în sistemul statutului sau al RAA, persoana în cauză trebuie să depună o reclamație împotriva deciziei pe care o contestă și să introducă o acțiune împotriva deciziei de respingere a acestei reclamații, Curtea a declarat acțiunea admisibilă, indiferent dacă este îndreptată numai împotriva deciziei care face obiectul reclamației, împotriva deciziei de respingere a reclamației sau împotriva ambelor decizii, în măsura în care reclamația și acțiunea au fost formulate în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut (Hotărârea Curții din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, Rec., p. 99, punctul 7). Cu toate acestea, potrivit principiului economiei procedurale, instanța poate hotărî că nu este necesar să se pronunțe în mod specific cu privire la concluziile formulate împotriva deciziei de respingere a reclamației în cazul în care constată că acestea sunt lipsite de conținut autonom și se confundă, în realitate, cu cele formulate împotriva deciziei care a făcut obiectul reclamației (a se vedea în acest sens Hotărârea Vainker/Parlamentul European, punctul 32 de mai sus, punctele 7 și 8). Această situație se poate regăsi în special atunci când instanța constată că decizia de respingere a reclamației, dacă este cazul, întrucât aceasta este implicită, doar confirmă decizia care face obiectul reclamației și că, prin urmare, anularea deciziei de respingere a reclamației nu ar produce asupra situației juridice a persoanei în cauză niciun efect distinct de cel care decurge din anularea deciziei care face obiectul reclamației.

34      În speță, din cuprinsul punctului 40 din hotărârea atacată rezultă că Tribunalul Funcției Publice a considerat în esență, având în vedere jurisprudența rezultată din Hotărârea Vainker/Parlamentul European, punctul 32 de mai sus, că nu era necesar să se pronunțe cu privire la concluziile formulate de recurenți în cauza F‑134/07 împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor acestora, în măsura în care concluziile respective erau lipsite de conținut autonom.

35      Prin intermediul primului motiv, reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, critică Tribunalul Funcției Publice tocmai pentru că nu s‑a pronunțat cu privire la concluziile formulate împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor. Aceștia susțin că deciziile în cauză ar fi constituit decizii noi, în măsura în care ar fi fost adoptate de AAIC în urma unei examinări aprofundate a situațiilor administrative, juridice și personale ale acestora.

36      Astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, recurenții în cauză nu prezintă niciun argument sau element de probă în susținerea primului motiv de recurs, care să permită să se stabilească faptul că, având în vedere conținutul acestora, deciziile explicite de respingere a reclamațiilor lor nu erau decizii de confirmare a deciziilor individuale contestate. Acest aspect nu afectează însă obligația care revine Tribunalului Funcției Publice de a motiva hotărârile pe care le pronunță, în temeiul articolului 36 din Statutul Curții, aplicabil instanței în cauză în temeiul articolului 7 alineatul (1) din anexa I la statutul menționat, precum și în temeiul articolului 79 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice. În plus, din jurisprudență rezultă că hotărârile Tribunalului Funcției Publice trebuie să fie suficient motivate, astfel încât persoanele interesate să poată lua cunoștință de motivele pentru care argumentele lor nu au fost admise și pentru ca Tribunalul să își poată exercita controlul jurisdicțional (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 18 mai 2006, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, C‑397/03 P, Rec., p. I‑4429, punctul 60, și Hotărârea Curții din 4 octombrie 2007, Naipes Heraclio Fournier/OAPI, C‑311/05 P, nepublicată în Repertoriu, punctele 51-53).

37      Desigur, recurenții în cauză nu au invocat în susținerea recursului un motiv întemeiat pe nemotivarea sau pe motivarea insuficientă a hotărârii atacate cu privire la punctul respectiv. Cu toate acestea, în temeiul articolului 113 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate oricând să examineze din oficiu cauzele de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, nemotivarea sau motivarea insuficientă ține de încălcarea normelor fundamentale de procedură și constituie un motiv de ordine publică ce poate și chiar trebuie să fie invocat din oficiu de instanță (a se vedea Hotărârea Curții din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, Rep., p. I‑11245, punctul 34 și jurisprudența citată), sub rezerva de a fi solicitat în prealabil părților să își prezinte observațiile (a se vedea Hotărârea Curții din 17 decembrie 2009, Reexaminarea M/EMEA, C‑197/09 RX‑II, Rep., p. I‑12033, punctul 57 și jurisprudența citată).

38      Drept răspuns la întrebarea scrisă adresată de Tribunal (punctul 19 de mai sus), recurenții în cauză au susținut că Tribunalul Funcției Publice a încălcat obligația de motivare prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din anexa I la Statutul Curții, întrucât nu a indicat în hotărârea atacată elementele pe care le‑a luat în considerare atunci când a stabilit, pe de o parte, că aceștia justificau interesul de a solicita anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor lor și, pe de altă parte, că acțiunea ar fi trebuit să fie îndreptată numai împotriva deciziilor care fuseseră atacate prin depunerea reclamațiilor menționate, respectiv împotriva deciziilor individuale contestate.

39      Comisia a arătat că Tribunalul Funcției Publice nu trebuia să motiveze în mod special, cu privire la elemente de fapt sau de drept, concluzia sa potrivit căreia deciziile de respingere a reclamațiilor erau lipsite de conținut autonom. Aceste decizii nu ar fi rezultatul unei reexaminări a situației persoanelor în cauză, în funcție de elemente noi de fapt sau de drept. În plus, motivația suplimentară cuprinsă în aceste decizii nu ar avea alt scop decât acela de a confirma deciziile individuale contestate, răspunzând în același timp motivelor invocate de persoanele în cauză în reclamațiile lor.

40      Consiliul a răspuns că Tribunalul Funcției Publice nu era obligat să prezinte motivele pentru care a apreciat că deciziile de respingere a reclamațiilor erau lipsite de conținut autonom, în absența unor elemente de fapt sau de drept care să indice, în speță, că putea exista o îndoială în această privință. În orice caz, pretinsa nemotivare nu ar trebui să conducă la anularea hotărârii atacate, din moment ce nu ar fi avut niciun efect asupra conținutului propriu‑zis al acesteia.

41      Contrar celor susținute în speță de Comisie și de Consiliu, Tribunalul Funcției Publice era obligat să prezinte, în hotărârea atacată, elementele de fapt și de drept pe care s‑a întemeiat, în esență, atunci când a constatat că nu este necesar să se pronunțe cu privire la unele concluzii din acțiunea cu care fusese sesizat. Or, la punctul 40 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice nu a prezentat motivele care l‑au determinat să statueze că „concluziile în anulare formulate în mod oficial” de reclamanții în cauza F‑134/07 împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor erau „lipsite de conținut autonom” în raport cu concluziile formulate de aceiași reclamanți împotriva deciziilor individuale contestate.

42      Pe de altă parte, prin faptul că a indicat, la punctul 40 din hotărârea atacată, că „nu poate fi negat interesul reclamanților sus‑menționați de a solicita anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor lor în același timp cu anularea actelor care îi lezează [corespunzătoare deciziilor individuale contestate]”, Tribunalul Funcției Publice a lăsat să se înțeleagă că, în împrejurările cauzei, numai anularea deciziilor de respingere ar putea să le aducă un beneficiu (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții, C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctul 23), diferit prin definiție de beneficiul pe care l‑ar avea ca urmare a anulării deciziilor individuale contestate.

43      Având în vedere motivarea insuficientă, chiar contradictorie, cuprinsă în hotărârea atacată, Tribunalul nu este în măsură să verifice dacă Tribunalul Funcției Publice a constatat în mod întemeiat că nu era necesar să se pronunțe cu privire la concluziile formulate de reclamanții în cauză împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor și, prin urmare, Tribunalul nu are posibilitatea să răspundă la primul motiv.

44      Rezultă că hotărârea atacată trebuie să fie anulată pentru încălcarea obligației de motivare, în măsura în care stabilește că nu este necesară pronunțarea cu privire la fondul concluziilor formulate de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume sunt menționate în anexa la prezenta hotărâre, împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor.

 Cu privire la al doilea motiv

45      Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții susțin că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept atunci când, la punctele 85-87 din hotărârea atacată, a întemeiat respingerea excepțiilor de nelegalitate formulate de aceștia cu privire la articolul 88 din RAA și la Decizia din 28 aprilie 2004, în măsura în care acestea permit instituțiilor să încheie contracte de muncă pe perioadă determinată succesive, în special pe constatarea că o directivă în general și Directiva 1999/70 în special nu pot, ca atare, să impună obligații în sarcina instituțiilor și, în speță, a Comisiei.

46      În primul rând, trebuie să se răspundă la susținerile privind cauzele de inadmisibilitate ale prezentului motiv invocate de Comisie și de Consiliu și întemeiate, pe de o parte, pe faptul că acest motiv ar constitui o critică fondată pe o încălcare a articolului 10 CE și îndreptată în mod expres împotriva reformei administrative propuse de Comisie și adoptate de Consiliu prin Regulamentul (CE) nr. 723/2004 din 22 martie 2004 de modificare a statutului și a RAA (JO L 124, p. 1), iar nu împotriva hotărârii atacate și, pe de altă parte, pe faptul că acesta ar constitui o critică întemeiată pe o eroare de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice și nesusținută de niciun argument juridic.

47      Astfel cum s‑a arătat la punctul 45 de mai sus, din cererea de recurs rezultă totuși că al doilea motiv este îndreptat împotriva hotărârii atacate și se întemeiază pe argumente de drept care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 138 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură.

48      Rezultă că, în ceea ce privește cauzele de inadmisibilitate invocate de Comisie și de Consiliu, acestea trebuie respinse ca nefondate.

49      În al doilea rând, în ceea ce privește fondul prezentului motiv, trebuie să se sublinieze că, potrivit articolului 283 CE, Consiliul a adoptat RAA prin Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului din 29 februarie 1968 de instituire a statutului, precum și a RAA și de adoptare a unor măsuri speciale temporare aplicabile funcționarilor Comisiei (JO L 56, p. 1), modificat de mai multe ori. Acest regulament are drept scop, astfel cum rezultă din articolul 1 din acesta, reglementarea relațiilor juridice dintre Comunitățile Europene și agenții acestora. Potrivit dispozițiilor articolului 249 al doilea paragraf CE, dispozițiile acestui regulament, inclusiv articolul 88 din RAA, au o aplicabilitate generală, sunt obligatorii în toate elementele lor și se aplică direct în fiecare stat membru.

50      În mod similar, Decizia din 28 aprilie 2004, astfel cum rezultă din considerentul (1) al acesteia, a fost adoptată în scopul punerii în aplicare a normelor care reglementează relațiile dintre Comisie și personalul contractual nepermanent al acesteia. Decizia urmărește să stabilească norme pentru exercitarea puterii de apreciere largi de care dispune Comisia, în calitatea sa de AAIC, în cadrul stabilit prin dispozițiile din RAA și, astfel, constituie o directivă internă, chiar dacă nu poate fi privită ca o dispoziție generală de punere în aplicare în sensul articolului 126 din RAA. Prin urmare, Decizia din 28 aprilie 2004 trebuie considerată ca fiind o normă orientativă de conduită pe care Comisia și‑a autoimpus‑o și pe care nu o poate încălca fără să precizeze motivele care au determinat‑o să procedeze astfel decât cu riscul încălcării principiul egalității de tratament (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 7 februarie 1991, Ferreira de Freitas/Comisia, T‑2/90, Rec., p. II‑103, punctele 56 și 61 și jurisprudența citată).

51      În schimb, astfel cum a subliniat în mod întemeiat Tribunalul Funcției Publice la punctul 86 din hotărârea atacată, Directiva 1999/70 se adresează statelor membre, iar nu instituțiilor. În consecință, nu se poate considera că dispozițiile acestei directive impun, ca atare, obligații instituțiilor, în exercitarea competențelor legislative sau decizionale ale acestora (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, Rec., p. I‑8349, punctul 24, și Hotărârea Tribunalului din 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, Rep., p. II‑781, punctul 43).

52      Rezultă că dispozițiile Directivei 1999/70, care pun în aplicare acordul‑cadru, nu pot constitui, ca atare, o sursă de obligații pentru Consiliu sau pentru Comisie, în exercitarea competențelor legislative sau decizionale ale acestora, în vederea reglementării relațiilor dintre Comunitățile Europene și agenții lor. Cu atât mai mult, acestea nu pot constitui, prin ele însele, temeiul unei excepții de nelegalitate a articolului 88 din RAA sau a Deciziei din 28 aprilie 2004.

53      Prin urmare, al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv

54      Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenții susțin că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept atunci când, la punctul 118 din hotărârea atacată, a respins excepțiile de nelegalitate a articolului 88 din RAA și a Deciziei din 28 aprilie 2004, pentru motivul că acestea nu încalcă scopurile și cerințele minime referitoare la munca pe durată determinată prevăzute în acordul‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70.

55      În esență, acest motiv ridică problema dacă și în ce condiții Directiva 1999/70, care pune în aplicare acordul‑cadru, poate fi invocată în scopul de a identifica existența sau de a preciza conținutul unei obligații care revine instituțiilor, ea însăși susceptibilă să constituie temeiul unei excepții de nelegalitate a articolului 88 din RAA și a Deciziei din 28 aprilie 2004, în calitatea lor de temei al deciziilor individuale contestate, în măsura în care acestea ar împiedica AAIC să transforme într‑un contract pe perioadă nedeterminată o succesiune de contracte de muncă pe perioadă determinată având ca obiect îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente.

56      În această privință, este necesar să se precizeze că, deși dispozițiile Directivei 1999/70, care pun în aplicare acordul‑cadru, nu pot constitui, ca atare, o sursă de obligații pentru Consiliu sau pentru Comisie, în exercitarea competențelor legislative sau decizionale ale acestora în vederea reglementării relațiilor dintre Comunitățile Europene și agenții lor, și, cu atât mai mult, nu pot constitui temeiul unei excepții de nelegalitate a articolului 88 din RAA sau a Deciziei din 28 aprilie 2004 (a se vedea punctul 52 de mai sus), totuși normele sau principiile stabilite sau evidențiate în această directivă pot fi invocate împotriva acestor instituții atunci când ele nu apar decât ca expresie specifică a unor norme fundamentale din Tratatul CE și a unor principii generale care se aplică în mod direct instituțiilor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea Rinke, punctul 51 de mai sus, punctele 24-28). Astfel, într‑o comunitate de drept, aplicarea uniformă a dreptului este o condiție fundamentală (Hotărârea Curții din 6 decembrie 2005, ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04, Rec., p. I‑10423, punctul 104) și orice subiect de drept este supus principiului respectării legalității. Astfel, instituțiile sunt obligate să respecte prevederile Tratatului CE și principiile generale de drept care le sunt aplicabile, la fel ca oricare alt subiect de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctele 18-21, și Hotărârea Tribunalului din 10 decembrie 2009, Antwerpse Bouwwerken/Comisia, T‑195/08, Rep., p. II‑4439, punctul 55).

57      Din jurisprudența menționată anterior rezultă că RAA și Decizia din 28 aprilie 2004 nu ar trebui interpretate, în măsura în care este posibil, în sensul aplicării uniforme a dreptului și al conformității lor cu obiectivele și cu cerințele prevăzute în acordul‑cadru și puse în aplicare prin Directiva 1999/70, astfel cum a statuat Tribunalul Funcției Publice la punctele 117 și 118 din hotărârea atacată, decât în măsura în care scopurile și cerințele menționate ar constitui, ele însele, expresia specifică a unor norme fundamentale din Tratatul CE și a unor principii generale de drept care se aplică în mod direct instituțiilor.

58      În speță, la punctele 122 și 123 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a constatat că „[a]cordul‑cadru urmărește să limiteze recurgerea succesivă la categori[a] raporturilor de muncă [pe perioadă determinată], considerată o sursă potențială de abuz în defavoarea lucrătorilor, prin prevederea unui anumit număr de dispoziții minime de protecție destinate să evite incertitudinea situației salariaților” și că „clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru urmărește în mod special să «împiedice abuzurile care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive»”.

59      Principiul interzicerii abuzului de drept, potrivit căruia nimeni nu se poate prevala în mod abuziv de normele de drept, face parte dintre principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de instanță (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 22 mai 2008, Ampliscientifica și Amplifin, C‑162/07, Rep., p. I‑4019, punctele 27, 30 și 32 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 8 mai 2007, Citymo/Comisia, T‑271/04, Rep., p. II‑1375, punctul 107 și jurisprudența citată).

60      În plus, este important să se constate că instituirea unui cadru juridic pentru a împiedica abuzurile de drept care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive este un obiectiv care a fost recunoscut și încurajat de legiuitor în Directiva 1999/70. Urmărirea abuzurilor de drept în acest domeniu răspunde, în plus, obiectivelor pe care Comunitatea și statele membre, conștiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunțate în Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, le‑au stabilit la articolul 136 CE, printre care se numără îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă ale lucrătorilor și o protecție socială adecvată a acestora din urmă.

61      Rezultă că legiuitorul, în exercitarea competenței legislative de a adopta RAA, conferită de articolul 283 CE, și AAIC, în exercitarea puterii de apreciere largi de care dispune, în cadrul stabilit prin dispozițiile RAA, sunt obligate, cu ocazia adoptării sau a punerii în aplicare a normelor care reglementează relațiile dintre Comunitățile Europene și agenții acestora, să împiedice abuzurile de drept care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive, potrivit obiectivelor de îmbunătățire a condițiilor de trai și de muncă ale lucrătorilor și de protecție socială adecvată a acestora din urmă, prevăzute la articolul 136 CE.

62      Astfel, în măsura în care Tribunalul Funcției Publice a constatat în hotărârea atacată că obiectivele și cerințele minime prevăzute în acordul‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70, și, mai exact, în clauza 5 punctul 1 din acesta erau expresii specifice ale principiului interzicerii abuzului de drept, care este un principiu general de drept, acesta era îndreptățit să verifice, în cadrul examinării pe fond a excepțiilor de nelegalitate a articolului 88 din RAA și a Deciziei din 28 aprilie 2004, în ce măsură articolul și decizia menționate puteau fi interpretate în conformitate cu scopurile și cu cerințele minime prevăzute în acordul‑cadru și, în cele din urmă, cu principiul interzicerii abuzului de drept.

63      Rezultă că argumentele contrare invocate de Comisie și de Consiliu trebuie să fie respinse ca nefondate.

64      Prin urmare, rămâne să se examineze dacă, astfel cum susțin recurenții, Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept prin respingerea, la punctul 118 din hotărârea atacată, a excepțiilor de nelegalitate a articolului 88 din RAA și a Deciziei din 28 aprilie 2004, dat fiind că acest articol și această decizie nu ar fi sau, în orice caz, nu ar putea fi interpretate în conformitate cu scopurile și cu cerințele minime referitoare la munca pe durată determinată prevăzute în acordul‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70, din moment ce acestea nu ar respecta obligația care le revine instituțiilor, în exercitarea competențelor lor legislative sau decizionale, de a împiedica folosirea abuzivă a contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive în funcția publică.

65      Cu toate acestea, trebuie să se țină cont de faptul că recurenții au contestat legalitatea articolului 88 din RAA și a Deciziei din 28 aprilie 2004 invocând o excepție de nelegalitate în sensul articolului 241 CE, cu ocazia unui litigiu privind legalitatea deciziilor individuale contestate, referitoare la refuzul AAIC de a încheia contracte de muncă noi sau de a prelungi contractele de muncă anterioare ale recurenților în calitate de agenți contractuali auxiliari pentru o perioadă nedeterminată, iar nu pentru o perioadă determinată. Or, posibilitatea prevăzută la articolul 241 CE de a invoca inaplicabilitatea unui regulament sau a unui act cu caracter general care constituie temeiul juridic al actului de aplicare atacat nu constituie un drept la acțiune autonom și nu poate fi exercitată decât pe cale incidentală. În lipsa unui drept la acțiune principal, articolul 241 CE amintit nu poate fi invocat (Hotărârea Curții din 16 iulie 1981, Albini/Consiliul și Comisia, 33/80, Rec., p. 2141, punctul 17, și Hotărârea Curții din 11 iulie 1985, Salerno și alții/Comisia și Consiliul, 87/77, 130/77, 22/83, 9/84 și 10/84, Rec., p. 2523, punctul 36, Hotărârea Tribunalului din 22 octombrie 1996, CSF și CSME/Comisia, T‑154/94, Rec., p. II‑1377, punctul 16). Rezultă că prezentul motiv de recurs se poate referi numai la problema dacă hotărârea Tribunalului Funcției Publice a fost afectată de o eroare de drept ca urmare a faptului că acesta a statuat că articolul 88 din RAA și Decizia din 28 aprilie 2004 nu încălcau obligația care revine Consiliului și Comisiei, în exercitarea competențelor lor legislative sau decizionale, de a împiedica abuzurile de drept care pot rezulta din folosirea contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive, în măsura în care acestea nu ar obliga AAIC să transforme într‑un contract pe perioadă nedeterminată o succesiune de contracte de muncă pe perioadă determinată care ar fi avut ca obiect îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente.

66      În această privință, este important de subliniat faptul că, deși legiuitorul este obligat să împiedice în mod eficient folosirea abuzivă de către AAIC a contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive, nu este mai puțin adevărat că acesta dispune, în temeiul articolului 249 al doilea paragraf CE, de libertate deplină pentru a alege formele și mijloacele cele mai adecvate în acest sens. Astfel, din dispozițiile Directivei 1999/70, astfel cum sunt precizate în jurisprudență, rezultă că obligația de a preveni abuzurile de drept care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe perioadă determinată succesive poate fi îndeplinită în diferite moduri și în special prin adoptarea unor măsuri care fie prevăd că prelungirea unor astfel de contracte sau a unor astfel de raporturi de muncă trebuie să fie justificată prin motive obiective, fie limitează durata maximă totală a contractelor sau a raporturilor de muncă pe perioadă determinată succesive, fie limitează numărul de prelungiri ale unor astfel de contracte sau ale unor astfel de raporturi de muncă. În schimb, s‑a constatat că respectarea acestei obligații nu impune să se prevadă transformarea contractelor de muncă pe perioadă determinată în contracte pe perioadă nedeterminată, cel puțin atunci când reglementarea în cauză conține măsuri menite să împiedice în mod eficient folosirea abuzivă a contractelor pe perioadă determinată succesive, precum și măsuri care permit să se sancționeze corespunzător un astfel de abuz, înlăturându‑se în același timp consecințele dăunătoare suferite de persoana în cauză (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctele 91 și 102, și Hotărârea Curții din 7 septembrie 2006, Marrosu și Sardino, C‑53/04, Rec., p. I‑7213, punctele 47 și 53).

67      Cu toate acestea, de la punctele 77-86 de mai jos rezultă că dispozițiile RAA care reglementează încheierea și prelungirea contractelor de muncă în calitate de agent temporar, de agent auxiliar, de agent contractual sau de agent contractual auxiliar interzic AAIC să recurgă la o succesiune de contracte de muncă pe perioadă determinată având ca obiect îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente. În plus, de la punctul 87 de mai jos rezultă că, în măsura în care AAIC a recurs la o succesiune de contracte de muncă pe perioadă determinată pentru îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente, acest abuz ar putea fi îndreptat, iar consecințele negative suferite de persoana în cauză ar putea fi înlăturate prin efectuarea unei recalificări a contractului de muncă potrivit dispozițiilor RAA, care poate conduce în special la transformarea contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive într‑un contract pe perioadă nedeterminată.

68      Astfel, hotărârea Tribunalului Funcției Publice nu a fost afectată de eroarea de drept pretinsă de recurenți ca urmare a faptului că acesta a statuat că articolul 88 din RAA și Decizia din 28 aprilie 2004 nu încalcă obligația care revine Consiliului și Comisiei de a împiedica și de a sancționa în mod eficient abuzurile de drept care pot rezulta din folosirea de către AAIC a contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive, având ca obiect îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente.

69      În consecință, al treilea motiv de recurs trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al patrulea motiv

70      Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurenții susțin că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept prin respingerea excepției de nelegalitate a articolului 88 din RAA, întemeiată pe încălcarea obligației de motivare, întrucât motivarea cuprinsă în considerentul (36) al Regulamentului nr. 723/2004 era suficientă pentru a justifica obiectivul urmărit prin crearea noii categorii de agenți contractuali auxiliari și, în plus, nu era necesară o motivare specifică, în măsura în care articolul 88 din RAA coroborat cu articolul 3b din RAA, acesta din urmă interpretat în lumina clauzei 5 din acordul‑cadru, nu aducea atingere scopurilor și cerințelor minime referitoare la munca pe durată determinată prevăzute în acordul‑cadru.

71      Având în vedere că recurenții contestă refuzul AAIC de a încheia noi contracte de muncă sau de a prelungi contractele de muncă anterioare ale acestora pentru o perioadă nedeterminată, trebuie să se constate că, prin excepția de nelegalitate invocată și întemeiată pe nemotivarea articolului 88 din RAA, aceștia criticau legiuitorul pentru că nu a prezentat motivele pentru care nu impusese AAIC o obligație generală de a transforma într‑un contract pe perioadă nedeterminată o succesiune de contracte de muncă pe perioadă determinată având ca obiect îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente.

72      Pentru a respinge această excepție de nelegalitate, Tribunalul Funcției Publice a constatat, la punctul 141 din hotărârea atacată, că o motivare specifică era cu atât mai puțin necesară în speță cu cât, după cum s‑a constatat la punctul 134 din hotărârea atacată, articolul 88 din RAA nu aduce atingere scopurilor și cerințelor minime referitoare la munca pe durată determinată prevăzute în acordul‑cadru.

73      În măsura în care al patrulea motiv de recurs poate fi interpretat ca invocând, în esență, o eroare de drept care ar fi fost săvârșită de Tribunalul Funcției Publice prin faptul că nu a arătat, în hotărârea atacată, că legiuitorul era obligat, în temeiul obligației de motivare prevăzute la articolul 253 CE, să prezinte motivele pentru care nu a impus AAIC o obligație generală de a transforma într‑un contract pe perioadă nedeterminată o succesiune de contracte de muncă pe perioadă determinată având ca obiect îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente, trebuie subliniat că, astfel cum rezultă de la punctul 67 de mai sus, în mod întemeiat Tribunalul Funcției Publice a statuat, în esență, la punctul 134 din hotărârea atacată, că legiuitorul nu era obligat să îndeplinească obligația menționată, întrucât dispozițiile RAA permit împiedicarea și sancționarea în mod eficient a abuzurilor de drept care pot rezulta din folosirea de către AAIC a contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive având ca obiect îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente și că acestea pot chiar, dacă este cazul, să conducă la transformarea acestor contracte de muncă într‑un contract pe perioadă nedeterminată. Prin urmare, Tribunalul Funcției Publice a statuat în mod întemeiat, la punctele 141 și 142 din hotărârea atacată, că legiuitorul nu era obligat să prezinte motivele pentru care nu a îndeplinit obligația generală în cauză.

74      În consecință, al patrulea motiv de recurs trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al cincilea motiv

75      În cadrul celui de al cincilea motiv, recurenții invocă săvârșirea de către Tribunalul Funcției Publice a mai multe erori de drept care afectează motivele din hotărârea atacată prin care acesta a respins criticile care puneau în mod direct în discuție legalitatea deciziilor individuale contestate, prin care AAIC a refuzat să încheie noi contracte de muncă sau să prelungească contractele de muncă anterioare ale recurenților pentru o perioadă nedeterminată.

76      Pentru a răspunde la criticile formulate de recurenți în cadrul celui de al cincilea motiv, trebuie reamintite sau precizate noțiunile și caracteristicile diferitor tipuri de contracte de muncă în funcția publică, astfel cum sunt acestea prevăzute de statut sau de RAA.

77      Mai întâi, este important de subliniat că noțiunea „post permanent al uneia dintre instituții”, în sensul articolului 1a alineatul (1) din statut, include numai posturile prevăzute în mod expres ca „permanente” sau denumite în mod similar în buget (Hotărârea Curții din 19 martie 1964, Schmitz/CEE, 18/63, Rec., p. 163, 192, și Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2002, Martinez Paramo și alții/Comisia, T‑137/99 și T‑18/00, RecFP, p. I‑A‑119 și II‑639, punctul 96). Orice interpretare contrară ar conduce la creșterea substanțială a numărului de posturi permanente aprobate de autoritatea bugetară, împiedicându‑se astfel îndeplinirea atribuțiilor acesteia din urmă și nerespectându‑se intențiile sale (Hotărârea Schmitz/CEE, citată anterior, p. 192).

78      În continuare, din coroborarea articolului 1a alineatul (1) din statut cu articolele 2-5 din RAA rezultă că posturile permanente ale instituțiilor pot fi ocupate, în principiu, de funcționari și că, prin urmare, numai în mod excepțional astfel de posturi pot fi ocupate de agenți.

79      Astfel, deși articolul 2 literele (b) și (d) din RAA prevede în mod expres că pot fi angajați agenți temporari în vederea ocupării unui post permanent, acesta precizează de asemenea că angajarea este posibilă numai cu titlu temporar. În plus, articolul 8 al doilea paragraf din RAA prevede că contractul de muncă în calitate de agent temporar nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de patru ani și nu poate fi prelungit decât o singură dată, pentru o perioadă de cel mult doi ani. La sfârșitul acestei perioade, activitatea agentului temporar încetează în mod obligatoriu fie prin încetarea raporturilor de muncă, fie prin numirea acestuia în calitate de funcționar, în condițiile stabilite de statut. Această excepție de la principiul potrivit căruia posturile permanente pot fi ocupate prin numirea unor funcționari nu poate avea drept scop decât ocuparea posturilor vacante, potrivit necesităților serviciului, într‑un caz dat (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 februarie 1989, van der Stijl și Cullington/Comisia, 341/85, 251/86, 258/86, 259/86, 262/86, 266/86, 222/87 și 232/87, Rec., p. 511, punctele 28 și 33). În plus, aceasta poate fi aplicată numai dacă instituția dispune de un post permanent vacant, prevăzut în prealabil în buget (Hotărârea Martinez Paramo și alții/Comisia, punctul 77 de mai sus, punctul 97).

80      În plus, deși articolul 3 litera (b) și articolul 3b primul paragraf litera (b) din RAA prevăd că agenții auxiliari și, respectiv, agenții contractuali auxiliari pot fi angajați, după analizarea posibilităților de a ocupa posturile vacante în cauză cu funcționari ai instituției, pentru a înlocui anumiți funcționari sau agenți temporari care ocupă un post permanent, la articolele 51 și 53 din RAA, pe de o parte, și la articolul 88 din RAA, pe de altă parte, se precizează că contractul de muncă al acestora trebuie să fie încheiat pe perioadă determinată și, în același timp, se limitează posibilitățile de prelungire a contractului de muncă și durata efectivă posibilă a angajării. Acest aspect conferă angajării menționate un caracter precar, corespunzător obiectului acesteia, și anume acela de a înlocui un funcționar, titular sau interimar, temporar indisponibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 1 februarie 1979, Deshormes/Comisia, 17/78, Rec., p. 189, punctul 37).

81      În ceea ce privește posturile incluse în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă fiecărei instituții și cărora autoritățile bugetare le‑au conferit un caracter temporar, potrivit articolului 2 litera (a) și articolului 9 din RAA, acestea trebuie să fie ocupate de agenți temporari. În măsura în care posturile în cauză sunt incluse în schema de personal, acestea corespund unor sarcini permanente definite de serviciu public, care totuși nu corespund, potrivit alegerii autorității bugetare, unui „post permanent”, în sensul definit la punctul 77 de mai sus, care ar putea fi ocupat de un funcționar, potrivit principiului enunțat la punctul 78 de mai sus. Prin urmare, este posibil să se prevadă că, potrivit dispozițiilor articolului 8 primul paragraf din RAA, contractele de muncă privind astfel de posturi pot fi încheiate pentru o perioadă nedeterminată. Atunci când se încheie pe perioadă determinată, contractul de muncă poate fi prelungit numai o singură dată pentru o perioadă determinată, iar în cazul unei prelungiri ulterioare, acesta se transformă în contract de muncă pe perioadă nedeterminată.

82      În sfârșit, în ceea ce privește posturile neincluse în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă fiecărei instituții și care sunt, prin urmare, remunerate din creditele globale prevăzute în acest scop în secțiunea din buget aferentă instituției, potrivit articolului 3 și articolului 79 alineatul (1) din RAA, acestea nu corespund unor sarcini permanente definite de serviciu public și, în consecință, nici unui „post permanent”, în sensul definit la punctul 77 de mai sus, sau unui post temporar, în sensul definit la punctul 81 de mai sus. Anterior aplicării noilor dispoziții ale RAA, instituite prin Regulamentul nr. 723/2004, aceste posturi trebuiau să fie ocupate de agenți auxiliari, potrivit articolului 3 din RAA. De la 31 decembrie 2006, potrivit articolului 52 din RAA, niciun nou agent auxiliar nu poate fi angajat în muncă, iar posturile nepermanente și netemporare ocupate anterior de agenți auxiliari trebuie să fie ocupate, potrivit dispozițiilor articolului 3a alineatul (1) și ale articolului 3b primul paragraf litera (a) din RAA, fie de agenți contractuali, fie de agenți contractuali auxiliari.

83      În ceea ce privește posturile nepermanente și netemporare localizate în Uniunea Europeană în cadrul uneia dintre instituții, trebuie să se facă distincție pe viitor între cele care privesc îndeplinirea unor atribuții sau a unor sarcini manuale sau de sprijin administrativ și cele care privesc îndeplinirea altor atribuții sau sarcini. Primele trebuie să fie ocupate de agenți contractuali, potrivit articolului 3a litera (a) din RAA, în timp ce ultimele trebuie să fie ocupate de agenți contractuali auxiliari, potrivit articolului 3b alineatul (1) litera (a) din RAA. Aceste ultime tipuri de posturi, destinate a fi ocupate de agenți contractuali auxiliari, corespund, în principiu, unor posturi precare prin natura lor, în măsura în care corespund unor sarcini ale instituției în cauză care prezintă un caracter pasager sau care răspund unei necesități urgente, fără ca un post bugetar adecvat să fie imediat disponibil, sau care nu sunt definite în mod clar (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții Deshormes/Comisia, punctul 80 de mai sus, punctul 37, Hotărârea Curții din 19 noiembrie 1981, Fournier/Comisia, 106/80, Rec., p. 2759, punctul 9, și Hotărârea din 23 februarie 1983, Toledano Laredo și Garilli/Comisia, 225/81 și 241/81, Rec., p. 347, punctul 6).

84      Potrivit naturii lor, încheierea contractelor de muncă în calitate de agent contractual auxiliar este prevăzută pentru o perioadă determinată. Pe de altă parte, posibilitățile de prelungire a unor astfel de contracte, precum și durata efectivă posibilă a angajării în temeiul acestor contracte, sunt limitate.

85      În schimb, posturile nepermanente și netemporare care trebuie ocupate de agenți contractuali, potrivit articolului 3a litera (a) din RAA, corespund unor posturi care nu sunt precare prin natura lor, în măsura în care acestea corespund unor sarcini manuale sau de sprijin administrativ ale instituției în cauză care pot prezenta un caracter permanent și pot fi definite cu exactitate, astfel cum rezultă din articolul 80 alineatul (3) din RAA. Prin urmare, deși articolul 85 alineatele (1) și (2) din RAA prevede că contractele de muncă în calitate de agent contractual se încheie pe perioadă determinată, acesta prevede de asemenea că durata totală a contractului pe perioadă determinată nu poate depăși zece ani și că, după una sau mai multe prelungiri, după caz, contractul menționat nu poate fi prelungit decât pentru o perioadă nedeterminată.

86      Din cele menționate anterior rezultă că principala caracteristică a contractelor de muncă în calitate de agent contractual auxiliar este precaritatea acestora în timp, corespunzătoare chiar scopului acestor contracte, care este îndeplinirea unor atribuții precare, prin natura lor sau în absența unui titular, de către personal ocazional. Prin urmare, regimul menționat nu poate fi utilizat de AAIC pentru încredințarea pe perioade lungi a unor sarcini corespunzătoare unui „post permanent”, în sensul definit la punctul 77 de mai sus, sau a unor sarcini corespunzătoare unui post inclus în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă fiecărei instituții și căruia autoritățile bugetare i‑au un conferit un caracter temporar (a se vedea punctul 81 de mai sus), sau a unor sarcini manuale sau de sprijin administrativ, în sensul articolului 3a litera (a) din RAA, acestui personal, care ar fi astfel utilizat în mod anormal, cu prețul unei incertitudini prelungite (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții Deshormes/Comisia, punctul 80 de mai sus, punctele 37 și 38, și Hotărârea Curții din 11 iulie 1985, Maag/Comisia, 43/84, Rec., p. 2581, punctele 18 și 19). Astfel, o asemenea utilizare ar fi contrară principiului interzicerii abuzului de drept, aplicat în cazul folosirii de către AAIC a contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive în funcția publică (punctul 71 și următoarele de mai sus). De asemenea, aceasta ar fi contrară principiului egalității de tratament în domeniul funcției publice (Hotărârea Curții din 11 septembrie 2007, Lindorfer/Consiliul, C‑227/04 P, Rep., p. I‑6767, punctul 63, și Hotărârea Curții din 17 iulie 2008, Campoli/Comisia, C‑71/07 P, Rep., p. I‑5887, punctul 50), potrivit căruia agenții care se află în mod obiectiv în condiții sau în situații identice trebuie să fie supuși acelorași norme.

87      Deși era contrar dispozițiilor statutare și celor ale RAA ca unii agenți să poată fi calificați drept funcționari, în sensul articolului 1a alineatul (1) din statut, numai pentru că li s‑ar fi încredințat, pentru perioade lungi, sarcini corespunzătoare unui „post permanent”, în sensul definit la punctul 77 de mai sus, nu există, în schimb, niciun obstacol pentru ca, având în vedere sarcinile îndeplinite de un agent și situația de fapt, instanța, sesizată cu o acțiune introdusă în temeiul articolului 117 din RAA și al articolului 91 din statut, să califice din punct de vedere juridic drept contract de muncă în calitate de agent temporar contractul, prezentat oficial drept un contract de muncă în calitate de agent auxiliar, de agent contractual sau de agent contractual auxiliar, în cadrul căruia agentul a îndeplinit efectiv sarcini corespunzătoare unui post permanent (a se vedea în acest sens Hotărârea Deshormes/Comisia, punctul 80 de mai sus, punctele 44-53) sau unui post inclus în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă instituției, și căruia autoritățile bugetare i‑au un conferit un caracter temporar (a se vedea punctul 81 de mai sus). În mod similar, nimic nu se opune ca, având în vedere sarcinile îndeplinite de un agent și situația de fapt, instanța să califice din punct de vedere juridic drept contract de muncă în calitate de agent contractual, în sensul articolului 3a din RAA, contractul, prezentat oficial drept un contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar, în sensul articolului 3b din RAA, în cadrul căruia agentul a îndeplinit, în realitate, sarcini manuale sau de sprijin administrativ, în sensul articolului 3a litera (a) din RAA. În aceste ultime situații, s‑ar putea pune de asemenea problema unei eventuale recalificări a contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive într‑un contract pe perioadă nedeterminată, în calitate efectivă de agent temporar, în sensul articolului 2 literele (a) sau (c) din RAA, sau de agent contractual, în sensul articolului 3a din RAA, potrivit dispozițiilor articolului 8 primul paragraf sau ale articolului 85 din RAA.

88      Totuși, aceasta presupune ca agentul în cauză să fi adresat AAIC o cerere ca, pe de o parte, perioada de serviciu efectuată sub titulatura executării unui contract de muncă în calitate de agent auxiliar, de agent contractual sau de agent contractual auxiliar să îi fie recunoscută drept perioadă de serviciu efectuată în calitate de agent temporar sau ca perioada de serviciu efectuată oficial în executarea unui contract de muncă în calitate de agent temporar, de agent auxiliar sau de agent contractual auxiliar să îi fie recunoscută drept perioadă de serviciu efectuată în calitate de agent contractual și ca, pe de altă parte, contractele sale de muncă pe perioadă determinată succesive să fie recalificate drept un contract pe perioadă nedeterminată în calitate efectivă de agent temporar, în sensul articolului 2 literele (a) sau (c) din RAA, sau de agent contractual, în sensul articolului 3a din RAA, potrivit articolului 8 primul paragraf sau potrivit articolului 85 din RAA. Pe de altă parte, revine agentului în cauză obligația de a dovedi, pe de o parte, că la data respectivă existau în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă instituției în cauză posturi corespunzătoare atribuțiilor pe care le‑a exercitat în mod efectiv și că aceste posturi erau disponibile și, pe de altă parte, că atribuțiile pe care le‑a exercitat în calitate de agent auxiliar, de agent contractual sau de agent contractual auxiliar erau corespunzătoare unor sarcini permanente definite de serviciu public (a se vedea în acest sens Hotărârea Toledano Laredo și Garilli/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctele 7 și 12) sau unor sarcini manuale sau de sprijin administrativ, în sensul articolului 3a litera (a) din RAA. În lipsa oricărei dispoziții din RAA prin care să se stabilească mijloace de probă speciale, agentul în cauză poate demonstra prin orice element concludent că a îndeplinit sarcini permanente definite de serviciu public (Hotărârea Toledano Laredo și Garilli/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 13) sau sarcini manuale sau de sprijin administrativ, în sensul articolului 3a litera (a) din RAA. În mod similar, revine agentului în cauză obligația de a dovedi, prin orice mijloc, că sunt îndeplinite în ceea ce îl privește condițiile prevăzute la articolul 8 primul paragraf sau la articolul 85 din RAA pentru transformarea unui contract de muncă pe perioadă determinată într‑un contract de muncă pe perioadă nedeterminată.

89      La criticile formulate de recurenți în cadrul celui de al cincilea motiv trebuie să se răspundă în lumina cadrului juridic prezentat anterior.

90      În primul rând, trebuie să se răspundă la criticile din cadrul celui de al cincilea motiv de recurs formulate împotriva respingerii de către Tribunalul Funcției Publice, în hotărârea atacată, a criticilor formulate de reclamanta în cauza F‑8/08 împotriva uneia dintre deciziile individuale contestate, și anume decizia prin care durata noului său contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar a fost limitată la 15 decembrie 2008.

91      În măsura în care recurenții critică, în esență, Tribunalul Funcției Publice pentru că nu a înlăturat, cu ocazia examinării legalității deciziei în litigiu, aplicarea regulii celor șase ani, care decurge din Decizia din 28 aprilie 2004, în măsura în care aceasta ar fi limitat în mod nelegal posibilitatea AAIC de a încheia noul contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar pentru toată durata prevăzută la articolul 88 din RAA, este necesar să se arate că reclamanta în cauza F‑8/08 a criticat Comisia, astfel cum rezultă de la punctul 54 din hotărârea atacată, pentru că a privat‑o de avantajul unui contract pe perioadă nedeterminată și de o perspectivă reală de carieră prin faptul că nu i‑a oferit, prin decizia în litigiu, decât un nou contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar pe perioadă determinată, până la 15 decembrie 2008. În plus, de la punctele 41-57 din hotărârea atacată nu rezultă că reclamanta în cauza F‑8/08 ar fi invocat o excepție de nelegalitate împotriva regulii celor șase ani, care decurge din Decizia din 28 aprilie 2004, întemeiată pe faptul că aplicarea acestei reguli ar fi limitat posibilitatea AAIC de a încheia noul contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar pentru toată durata prevăzută la articolul 88 din RAA. Rezultă că recurenții nu pot critica în mod întemeiat Tribunalul Funcției Publice, în cadrul celui de al cincilea motiv, pentru că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a statuat cu privire la legalitatea regulii celor șase ani, care decurge din Decizia din 28 aprilie 2004, în ceea ce privește articolul 88 din RAA.

92      Pe de altă parte, în măsura în care recurenții critică Tribunalul Funcției Publice pentru că nu a constatat că decizia în litigiu era afectată de nemotivare în ceea ce privește articolul 88 din RAA, este important să se sublinieze că, astfel cum recurenții înșiși recunosc în înscrisurile lor, durata noului contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar al reclamantei în cauza F‑8/08 a fost limitată la 15 decembrie 2008 potrivit regulii celor șase ani care decurge din Decizia din 28 aprilie 2004. Or, nu era de competența Tribunalului Funcției Publice să verifice dacă regula menționată nu trebuia să fie înlăturată în speță, pentru motivul că aceasta ar fi limitat posibilitatea AAIC de a încheia noul contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar pentru toată durata prevăzută la articolul 88 din RAA.

93      În sfârșit, în ceea ce privește critica adresată Tribunalului Funcției Publice că nu a cercetat, în toate contractele de muncă și în actele adiționale care i‑au fost prezentate, dacă reclamanta în cauza F‑8/08 îndeplinea sarcini permanente legate de activitatea normală a Comisiei, trebuie subliniat că, potrivit principiilor enunțate la punctul 88 de mai sus, revenea reclamantei în cauză obligația de a formula o cerere prin care să solicite ca perioada de serviciu efectuată oficial în executarea unui contract de muncă în calitate de agent auxiliar sau de agent contractul auxiliar să îi fie recunoscută drept perioadă de serviciu efectuată în calitate de agent temporar sau de agent contractual și de a demonstra, prin orice mijloc, că, în ceea ce o privește, toate condițiile pentru o transformare a contractelor sale de muncă pe perioadă determinată succesive într‑un contract pe perioadă nedeterminată erau îndeplinite. Or, din constatările proprii ale Tribunalului Funcției Publice, la punctul 144 din hotărârea atacată, rezultă că această situație nu s‑a regăsit în speță. În plus, astfel cum Tribunalul Funcției Publice a amintit în mod întemeiat la punctele 77 și 144 din hotărârea atacată, nu este de competența acestuia să cerceteze și să identifice, în anexele la cererea de sesizare a instanței, dacă acestea conțin elemente care pot să acopere lacunele din cerere, anexele având o funcție exclusiv probatorie și de instrument (Hotărârea Tribunalului din 18 octombrie 2001, X/BCE, T‑333/99, Rec., p. II‑3021, punctul 190, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia, T‑31/99, Rec., p. II‑1881, punctul 113, și Hotărârea Tribunalului din 15 octombrie 2008, Mote/Parlamentul European, T‑345/05, Rep., p. II‑2849, punctul 75). Prin urmare, critica recurenților nu este întemeiată.

94      În al doilea rând, trebuie să se răspundă la toate criticile din cadrul celui de al cincilea motiv de recurs formulate împotriva respingerii de către Tribunalul Funcției Publice, în hotărârea atacată, a criticilor invocate de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, împotriva deciziilor individuale prin care se stabileau condițiile de angajare a acestora, în măsura în care deciziile menționate limitau durata contractelor lor de muncă potrivit articolului 88 din RAA și potrivit regulii celor șase ani, care decurge din Decizia din 28 aprilie 2004, și/sau priveau respingerea cererilor acestora de prelungire a contractelor lor de muncă pentru o perioadă nedeterminată.

95      În măsura în care recurenții reproșează, în esență, Tribunalului Funcției Publice că a încălcat articolul 253 CE prin faptul că nu a menționat, la punctul 148 din hotărârea atacată, în ceea ce privește principiile generale sau cerințele minime referitoare la munca pe durată determinată prevăzute în acordul‑cadru, nemotivarea sau insuficiența motivării deciziilor prin care AAIC a refuzat să încheie noi contracte de muncă sau să prelungească contractele de muncă anterioare ale recurenților în calitate de agent contractual auxiliar pentru o perioadă nedeterminată, având în vedere limitele stabilite prin articolul 88 din RAA și prin regula celor șase ani, care decurge din Decizia din 28 aprilie 2004, trebuie amintit că RAA și Decizia din 28 aprilie 2004 respectă cerințele care decurg din principiul interzicerii abuzului de drept aplicat în cazul folosirii contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive în funcția publică (punctul 67 de mai sus), în măsura în care acestea permit să se împiedice în mod eficient folosirea abuzivă a contractelor pe perioadă determinată succesive pentru îndeplinirea pe termen lung a unor sarcini permanente și să se sancționeze corespunzător acest tip de abuz, înlăturându‑se în același timp consecințele dăunătoare suferite de persoana în cauză. Prin urmare, în cazul unei succesiuni de contracte de muncă pe perioadă determinată, AAIC nu este obligată să motiveze fiecare refuz de a încheia un nou contract de muncă sau de a prelungi contractul de muncă anterior pentru o perioadă nedeterminată altfel decât prin referire la dispozițiile relevante ale RAA și, dacă este cazul, la Decizia din 28 aprilie 2004. Rezultă că recurenții critică în mod neîntemeiat Tribunalului Funcției Publice pentru că nu a menționat nemotivarea sau insuficiența motivării deciziilor prin care AAIC a refuzat să încheie cu reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, noi contracte de muncă sau să prelungească contractele de muncă anterioare ale acestora pentru o perioadă nedeterminată, având în vedere limitele stabilite în această privință prin articolul 88 din RAA și prin Decizia din 28 aprilie 2004, în ceea ce privește principiul interzicerii abuzului de drept aplicat în cazul folosirii contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive în funcția publică.

96      În măsura în care prezentele critici ar trebui, în plus, să fie interpretate în sensul că Tribunalul Funcției Publice ar fi omis în mod nejustificat să țină cont de faptul că reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, ar fi îndeplinit sarcini permanente de serviciu public în calitate de agent auxiliar, de agent contractual sau de agent contractual auxiliar sau sarcini manuale și de sprijin administrativ, în sensul articolului 3a alineatul (1) litera (a) din RAA, în calitate de agent contractual auxiliar, din cele prezentate anterior rezultă că, în cadrul RAA, sancționarea abuzului de drept pretins de recurenți presupune o recalificare a contractelor de muncă pe perioadă determinată succesive ale acestora, având în vedere sarcinile pe care recurenții le‑au îndeplinit în mod efectiv în perioadele lor de serviciu și durata sarcinilor în cauză. Aceasta presupune ca recurenții să demonstreze că toate condițiile prevăzute pentru o astfel de recalificare sunt îndeplinite în ceea ce îi privește (a se vedea punctul 88 de mai sus). În speță, nu rezultă nici din hotărârea atacată, nici din al cincilea motiv că recurenții ar fi formulat cereri prin care solicitau ca perioadele de serviciu efectuate oficial în executarea unui contract de muncă în calitate de agent auxiliar, de agent contractual sau de agent contractual auxiliar să le fie recunoscute drept perioade de serviciu efectuate în calitate de agent temporar sau ca perioadele de serviciu efectuate oficial în executarea unui contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar să le fie recunoscute ca perioade de serviciu efectuate în calitate de agent contractual, că aceștia ar fi invocat beneficiul dispozițiilor articolului 8 primul paragraf sau ale articolului 85 din RAA în scopul transformării contractelor lor de muncă pe perioadă determinată succesive într‑un contract pe perioadă nedeterminată și că ar fi prezentat, în susținerea acestor cereri, toate elementele de probă necesare în acest scop.

97      Prin urmare, al cincilea motiv trebuie să fie respins.

98      Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că hotărârea atacată trebuie să fie anulată în măsura în care prin aceasta se constată că nu este necesară pronunțarea cu privire concluziile formulate de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor.

99      Recursul trebuie respins în rest.

 Cu privire la consecințele anulării parțiale a hotărârii atacate

100    Potrivit articolului 13 alineatul (1) din anexa I la Statutul Curții, atunci când recursul este întemeiat, Tribunalul poate, în cazul anulării deciziei Tribunalului Funcției Publice, să se pronunțe el însuși asupra litigiului, dacă acesta este în stare de judecată. Această situație se regăsește, în speță, cu privire la concluziile formulate de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor (a se vedea punctele 44 și 98 de mai sus).

101    Din dosar rezultă că în deciziile explicite de respingere a reclamațiilor formulate de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, se adoptă în mod expres o poziție cu privire la probleme de drept sau de fapt care nu fuseseră examinate în deciziile individuale contestate. Astfel, pentru a răspunde excepțiilor de nelegalitate invocate în reclamații, în cadrul acestor decizii, administrația a luat poziție, pentru prima dată, cu privire la legalitatea deciziilor individuale contestate în ceea ce privește RAA și Decizia din 28 aprilie 2004, precum și cu privire la inaplicabilitatea prevederilor acordului‑cadru, puse în aplicare prin Directiva 1999/70, la raporturile de muncă existente între Comisie și recurenții în cauză. Prin urmare, pentru a putea contesta temeinicia acestor aprecieri, recurenții în cauză aveau interesul să formuleze concluzii cu privire la anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor lor.

102    Cu toate acestea, trebuie să se observe că, în hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a statuat cu privire la toate motivele și excepțiile invocate în primă instanță de recurenții în cauză, atât în susținerea concluziilor prezentate de aceștia în anularea deciziilor privind respingerea reclamațiilor lor, cât și în susținerea concluziilor prezentate în anularea deciziilor individuale contestate. În plus, în măsura în care motivele de recurs contestă respingerea acestor motive și excepții de către Tribunalul Funcției Publice, în hotărârea atacată, acestea au fost respinse prin prezenta hotărâre.

103    Motivele care au justificat, în hotărârea atacată, respingerea motivelor și a excepțiilor invocate de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, sau care justifică, în prezenta hotărâre, confirmarea respingerii de către Tribunalul Funcției Publice a acelorași motive și excepții, în măsura în care sunt îndreptate împotriva deciziilor individuale contestate, justifică respingerea motivelor și a excepțiilor menționate, în măsura în care sunt îndreptate împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor.

104    Prin urmare, acțiunea formulată de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, în măsura în care această acțiune urmărește anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor lor, trebuie respinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

105    În conformitate cu articolul 148 primul paragraf din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat și Tribunalul soluționează el însuși litigiul, acesta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

106    Potrivit articolului 87 alineatul (2) primul paragraf din același regulament, aplicabil procedurii recursului în temeiul articolului 144 din regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

107    Întrucât recurenții au căzut în pretenții cu privire la concluziile formulate, iar Comisia și Consiliul au solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, recurenții suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie și de Consiliu în cadrul prezentului recurs.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera de recursuri)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia (F‑134/07 și F‑8/08), în măsura în care stabilește că nu este necesară pronunțarea cu privire la fondul concluziilor formulate de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor.

2)      Respinge recursul în rest.

3)      Respinge acțiunea formulată de reclamanții în cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, în măsura în care prin această acțiune se urmărește anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor lor.

4)      Domnul Vahan Adjemian și cei 175 de agenți și de foști agenți ai Comisiei Europene ale căror nume figurează în anexă suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie și de Consiliul Uniunii Europene în cadrul prezentului recurs.

Jaeger Pelikánová Truchot

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 21 septembrie 2011.

Semnături

Anexă

Matteo Ambietti, cu domiciliul în Gallarate (Italia),

Elisabetta Avanti, cu domiciliul în Vedano Olona (Italia),

Daniela Baiguera, cu domiciliul în Cadrezzate (Italia),

Douglas James Beare, cu domiciliul în Azzale (Italia),

Valentina Benzi, cu domiciliul în Varese (Italia),

Maria Nicoletta Berta, cu domiciliul în Buguggiate (Italia),

Conrad Bielsky, cu domiciliul în Ispra (Italia),

Maria Bielza Diaz‑Caneja, cu domiciliul în Ispra,

Roberta Bino, cu domiciliul în Ispra,

Kristin Boettcher, cu domiciliul în Ranco (Italia),

Valeria Boschini, cu domiciliul în Taino (Italia),

Mounir Bouhifd, cu domiciliul în Arolo di Leggiuno (Italia),

Cristina Brovelli, cu domiciliul în Ispra,

Daniela Brovelli, cu domiciliul în Ranco,

Clementine Burnley, cu domiciliul în Taino,

Daniela Buzica, cu domiciliul în Ispra,

Giovanni Calderone, cu domiciliul în Leggiuno (Italia),

Marco Canonico, cu domiciliul în Refrancore (Italia),

Stefano Casalegno, cu domiciliul în Angera (Italia),

Javier Castro Jimenez, cu domiciliul în Ispra,

Denise Cecconello, cu domiciliul în Cocquio Trevisago (Italia),

Francesca Cellina, cu domiciliul în Varese,

Francesca Cenci, cu domiciliul în Travedona Monate (Italia),

Laura Cerotti, cu domiciliul în Dairago (Italia),

Houtai Choumane, cu domiciliul în Laveno (Italia),

Graziella Cimino Reale, cu domiciliul în Guidonia Montecelio (Italia),

Marco Clerici, cu domiciliul în Legnano (Italia),

Bruno Combal, cu domiciliul în Besozzo (Italia),

Costanza Giulia Conte, cu domiciliul în Ispra,

Tatiana Conti, cu domiciliul în Vedano Olona,

Domenica Cortellini, cu domiciliul în Brebbia (Italia),

Orna Cosgrove, cu domiciliul în Varese,

Giulio Cotogno, cu domiciliul în Rovellesca (Italia),

Cristina Croera, cu domiciliul în Taino,

Ana Maria Cruz Naranjo, cu domiciliul în Cardana di Besozzo (Italia),

Barbara Cuniberti, cu domiciliul în Angera,

Bianca D’Alimonte, cu domiciliul în Sesto Calende (Italia),

Miranta Dandoulaki, cu domiciliul în Atena (Grecia),

Alexander De Meij, cu domiciliul în Leggiuno,

Wim Decoen, cu domiciliul în Brebbia,

Christiane Deflandre, cu domiciliul în Travedona Monate,

Riccardo Del Torchio, cu domiciliul în Gemonio (Italia),

Elena Demicheli, cu domiciliul în Sesto Calende,

Manuela Di Lorenzo, cu domiciliul în Sangiano (Italia),

Stefano Donadello, cu domiciliul în Arsago Seprio (Italia),

Anna Donato, cu domiciliul în Taino,

Bruno Duarte De Matos E Sousa Pereira, cu domiciliul în Ispra,

Sami Dufva, cu domiciliul în Biandronno (Italia),

Wesley Duke, cu domiciliul în Gavirate (Italia),

Diego Escudero Rodrigo, cu domiciliul în Taino,

Claudio Forti, cu domiciliul în Malgesso (Italia),

Monica Gandini, cu domiciliul în Buguggiate,

Aliki Georgakaki, cu domiciliul în Alkmaar (Țările de Jos),

Giovanni Giacomelli, cu domiciliul în Laveno,

Alessandra Giallombardo, cu domiciliul în Gavirate,

Nadia Giboni, cu domiciliul în Brebbia,

Maria Giovanna Giordanelli, cu domiciliul în Vergiate (Italia),

Maria Giuseppina Grillo, cu domiciliul în Sangiano,

Manuela Grossi, cu domiciliul în Ranco,

Laurence Guy‑Mikkelsen, cu domiciliul în Angera,

Rachel Margaret Harvey‑Kelly, cu domiciliul în Cardana di Besozzo,

Paul Hasenohr, cu domiciliul în Arolo di Leggiuno,

Ulla Marjaana Helminen, cu domiciliul în Laveno,

Gea Huykman, cu domiciliul în Anna Paulowna (Țările de Jos),

Elisabeth Marie Cecile Joossens, cu domiciliul în Biandronno,

Lyudmila Kamburska, cu domiciliul în Ranco,

Maria Cristina La Fortezza, cu domiciliul în Arsago Seprio,

Debora Lacchin, cu domiciliul în Brebbia,

Rafal Leszczyna, cu domiciliul în Varese,

Amin Lievens, cu domiciliul în Taino,

Silvia Loffelholz, cu domiciliul în Gavirate,

Davide Lorenzini, cu domiciliul în Varese,

Chiara Macchi, cu domiciliul în Casalzuigno (Italia),

Andrew John Edgar MacLean, cu domiciliul în Varese,

Andrea Magistri, cu domiciliul în Ispra,

Alessia Maineri, cu domiciliul în Varese,

Simone Malfara, cu domiciliul în Ispra,

Adriana Marino, cu domiciliul în Taino,

Patrizia Masoin, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia),

Matteo Mazzuccato, cu domiciliul în Legnano,

Stefania Minervino, cu domiciliul în Cittiglio (Italia),

Eduardo Luis Montes Torralbo, cu domiciliul în Ispra,

Davide Moraschi, cu domiciliul în Sevilla (Spania),

Claudio Moroni, cu domiciliul în Besozzo,

Giovanni Narciso, cu domiciliul în Ispra,

Andrew Darren Nelson, cu domiciliul în Angera,

Elisa Nerboni, cu domiciliul în Angera,

Isabella Claudia Neugebauer, cu domiciliul în Arolo di Leggiuno,

Francesca Nicoli, cu domiciliul în Laveno,

Victor Alexander Nievaart, cu domiciliul în Alkmaar,

Magdalena Novackova, cu domiciliul în Alkmaar,

Joanna Nowak, cu domiciliul în Ispra,

Victoria Wendy O’Brien, cu domiciliul în Angera,

Davide Orto, cu domiciliul în Gallarate,

Alessio Ossola, cu domiciliul în Brebbia,

Silvia Parnisari, cu domiciliul în Arona (Italia),

Manuela Pavan, cu domiciliul în San Felice (Italia),

Immaculada Pizzaro Moreno, cu domiciliul în Sevilla,

Marina Pongillupi, cu domiciliul în Ranco,

Marsia Pozzato, cu domiciliul în Sesto Calende,

Elisa Pozzi, cu domiciliul în Taino,

Giovanna Primavera, cu domiciliul în Angera,

Michele Rinaldin, cu domiciliul în Sesto Calende,

Alice Ripoli, cu domiciliul în Gavirate,

Emanuela Rizzardi, cu domiciliul în Laveno,

Michela Rossi, cu domiciliul în Taino,

Andrew Rowlands, cu domiciliul în Bodio (Italia),

Helen Salak, cu domiciliul în Cocquio Trevisago,

Jaime Sales Saborit, cu domiciliul în Ispra,

Maria Sonia Salina, cu domiciliul în Vergiate,

Anne Marie Sanchez Cordeil, cu domiciliul în Besozzo,

Ferruccio Scaglia, cu domiciliul în Oleggio (Italia),

Niels Schulze, cu domiciliul în Sesto Calende,

Francesca Serra, cu domiciliul în Cadrezzate,

Penka Shegunova, cu domiciliul în Geel (Belgia),

Donatella Soma, cu domiciliul în Ispra,

Monica Squizzato, cu domiciliul în Inarco (Italia),

Alan Steel, cu domiciliul în Laveno,

Robert Oleij Strobl, cu domiciliul în Ranco,

Marcel Suri, cu domiciliul în Brebbia,

Malcolm John Taberner, cu domiciliul în Monvalle (Italia),

Martina Telo, cu domiciliul în Vicence (Italia),

Saara Tetri, cu domiciliul în Cittiglio,

Barbara Claire Thomas, cu domiciliul în Cocquio Trevisago,

Donatella Turetta, cu domiciliul în Ranco,

Adamo Uboldi, cu domiciliul în Cardana di Besozzo,

Monica Vaglica, cu domiciliul în Osmate (Italia),

Paulo Valente De Jesus Rosa, cu domiciliul în Travedona Monate,

Corinna Valli, cu domiciliul în Leggiuno,

Federica Vanetti, cu domiciliul în Cittiglio,

Christophe Vantongelen, cu domiciliul în Besozzo,

Irene Vernacotola, cu domiciliul în Legnano,

Ottaviano Veronese, cu domiciliul în Segrate (Italia),

Patricia Vieira Lisboa, cu domiciliul în Angera,

Maria Pilar Vizcaino Martinez, cu domiciliul în Monvalle,

Giulia Zerauschek, cu domiciliul în Trieste (Italia),

Marco Zucchelli, cu domiciliul în Ternate (Italia),

Erika Adorno, cu domiciliul în Travedona Monate,

Valeria Bossi, cu domiciliul în Comerio (Italia),

Barbara Cattaneo, cu domiciliul în Leggiuno,

Claudia Cavicchioli, cu domiciliul în Caravate (Italia),

Fatima Doukkali, cu domiciliul în Varese,

Orla Huryley, cu domiciliul în Ranco,

Romina La Micela, cu domiciliul în Besozzo,

Lucia Martinez Simon, cu domiciliul în Ranco,

Daniela Piga, cu domiciliul în Roggiano (Italia),

Pamela Porcu, cu domiciliul în Cittiglio,

Silvia Sciacca, cu domiciliul în Varese,

Sarah Solda, cu domiciliul în Brebbia,

Cristina Zocchi, cu domiciliul în Bregano (Italia),

Angela Baranzini, cu domiciliul în Besozzo,

Elly Bylemans, cu domiciliul în Balen (Belgia),

Sabrina Calderini, cu domiciliul în Solbiate Arno (Italia),

Davide Capuzzo, cu domiciliul în Vergiate,

Ivano Caravaggi, cu domiciliul în Besozzo,

Elisa Dalle Molle, cu domiciliul în Ranst (Belgia),

Wendy De Vos, cu domiciliul în Grand‑Bigard (Belgia),

Volkmar Ernst, cu domiciliul în Weingarten (Germania),

Matteo Fama, cu domiciliul în Sangiano (Italia),

Arianna Farfaletti Casali, cu domiciliul în Varese,

Sasa Gligorijevic, cu domiciliul în Monvalle,

Raffaella Magi Galluzzi, cu domiciliul în Varese,

Sophie Mühlberger, cu domiciliul în Karlsruhe (Germania),

Pamela Muscillo, cu domiciliul în Varese,

Jan Paepen, cu domiciliul în Balen,

Marco Paviotti, cu domiciliul în Bagnaria Arsa (Italia),

Slavka Prvakova, cu domiciliul în Alkmaar (Țările de Jos),

Andreas Ratzel, cu domiciliul în Linkenheim (Germania),

Thierry Romero, cu domiciliul în Strasbourg (Franța),

Jose Pablo Solans Vila, cu domiciliul în Monvalle,

Susan Wray, cu domiciliul în Tuitjenhorn (Țările de Jos),

Sven Wurzer, cu domiciliul în Linkenheim,

Sylvia Zamana, cu domiciliul în Castricum (Țările de Jos),

Uwe Zweigner, cu domiciliul în Leopoldshafen (Germania),

Colette Renier, cu domiciliul în Bruxelles.

* Limba de procedură: franceza.