HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
21 septembrie 2011
Cauza T‑325/09 P
Vahan Adjemian și alții
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs – Funcție publică – Agenți – Contract de muncă pe perioadă determinată – Refuz de a încheia un nou contract de muncă sau de a prelungi un contract de muncă pentru o perioadă nedeterminată – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată – Directiva 1999/70/CE – Articolul 88 din RAA – Decizia Comisiei privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale”
Obiectul: Recurs introdus împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia (F‑134/07 și F‑8/08, RepFP, p. I‑A‑1-149 și II‑A‑1‑841), prin care se urmărește anularea acestei hotărâri
Decizia: Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia (F‑134/07 și F‑8/08) în măsura în care constată lipsa necesității de a se pronunța asupra concluziilor formulate de reclamanții din cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă, împotriva deciziilor de respingere a reclamațiilor lor. Respinge în rest recursul. Respinge acțiunea introdusă de reclamanții din cauza F‑134/07, ale căror nume figurează în anexă în măsura în care această acțiune vizează anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor lor. Domnul Vahan Adjemian și cei 175 de agenți și foști agenți ai Comisiei Europene ale căror nume figurează în anexă suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisie și de Consiliu în cadrul prezentei proceduri.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Acțiune – Acțiune îndreptată împotriva deciziei de respingere a reclamației – Admisibilitate – Obligație de a se pronunța asupra concluziilor formulate împotriva deciziei de respingere a reclamației – Concluzii lipsite de conținut autonom sau decizie pur confirmativă – Inexistență
[Statutul funcționarilor, art. 91 alin. (1); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 117)
2. Acte ale instituțiilor – Directive – Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Impunerea în mod direct a unor obligații către instituțiile Comunității în raporturile lor cu personalul – Excludere – Posibilitate de invocare – Întindere
(art. 249 CE)
3. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Întindere – Relațiile dintre Comunitățile Europene și agenții lor
[Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 5 pct. (1)]
4. Funcționari – Regimul aplicabil celorlalți agenți – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Interdicția de a recurge la contracte de muncă succesive pe durată determinată având ca obiect executarea durabilă a unor sarcini permanente – Recalificarea contractului de muncă drept contract de muncă pe durată nedeterminată – Admisibilitate
(Regimul aplicabil celorlalți agenți)
1. Din articolele 90 și 91 din statut rezultă că acțiunea unei persoane căreia i se aplică statutul îndreptată împotriva unei decizii a autorității împuternicite să facă numiri sau împotriva neadoptării de către această autoritate a unei măsuri impuse de statut este admisibilă numai dacă persoana în cauză a adresat în prealabil autorității împuternicite să facă numiri o reclamație și dacă aceasta a făcut, cel puțin parțial, obiectul unei respingeri explicite sau implicite. În temeiul articolului 117 din Regimul aplicabil celorlalți agenți, această normă este aplicabilă prin analogie și în cazul acțiunii unui agent îndreptate împotriva unei decizii a autorității abilitate să încheie contracte de muncă sau împotriva abținerii acestei autorități de a lua o măsură impusă de acest regim. Reclamația administrativă și respingerea acesteia, explicită sau implicită, fac astfel parte integrantă dintr‑o procedură complexă și nu constituie decât o condiție prealabilă pentru sesizarea instanței. În aceste condiții, acțiunea, chiar dacă este în mod oficial îndreptată împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu privire la actul care lezează și împotriva căruia a fost depusă reclamația, cu excepția situației în care respingerea reclamației are un conținut diferit de cel al actului împotriva căruia a fost formulată. Astfel, o decizie explicită de respingere a unei reclamații poate, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă un caracter confirmativ al actului contestat de reclamant. Această situație se regăsește atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea unei reclamații constituie un act supus controlului instanței pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat sau pe care îl consideră chiar un act care lezează ce se substituie actului contestat.
Dat fiind că, în sistemul statutului sau al Regimului aplicabil celorlalți agenți, persoana interesată trebuie să formuleze o reclamație împotriva deciziei pe care o contestă și trebuie să introducă o acțiune împotriva deciziei de respingere a acestei reclamații, acțiunea este admisibilă, indiferent dacă este îndreptată numai împotriva deciziei care face obiectul reclamației, împotriva deciziei de respingere a reclamației sau împotriva ambelor decizii împreună, în măsura în care reclamația și acțiunea au fost formulate în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut. Totuși, în conformitate cu principiul economiei procedurii, instanța poate decide că nu este necesară pronunțarea în mod special cu privire la concluziile îndreptate împotriva deciziei de respingere a reclamației atunci când constată că acestea sunt lipsite de conținut autonom și se confundă în realitate cu cele îndreptate împotriva deciziei împotriva căreia a fost formulată reclamația. Situația poate fi aceasta în special atunci când constată că decizia de respingere a reclamației, dacă este cazul pentru că este implicită, este pur confirmativă în raport cu decizia care face obiectul reclamației și că, în consecință, anularea aceleia nu ar produce asupra situației juridice a persoanei interesate niciun efect distinct de cel care decurge din anularea acesteia.
(a se vedea punctele 31-33)
Trimitere la:
Curte 28 mai 1980, Kuhner/Comisia, 33/79 și 75/79, Rec., p. 1677, punctul 9; Curte 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, Rec., p. 23, punctele 7 și 8; Curte 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, Rec., p. 99, punctul 7
Tribunal 12 decembrie 2002, Morello/Comisia, T‑338/00 și T‑376/00, RecFP, p. I‑A‑301 și II‑1457, punctul 35; Tribunal 10 iunie 2004, Eveillard/Comisia, T‑258/01, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑747, punctul 31; Tribunal 14 octombrie 2004, Sandini/Curtea de Justiție, T‑389/02, RecFP, p.-I‑A‑295 și II‑1339, punctul 49; Tribunal 7 iunie 2005, Cavallaro/Comisia, T‑375/02, RecFP, p. I‑A‑151 și II‑673, punctele 63-66; Tribunal 25 octombrie 2006, Staboli/Comisia, T‑281/04, RecFP, p. I‑A‑2-251 și II‑A‑2-1303, punctul 26; Tribunal 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, RepFP, p. I‑B‑1-133 și II‑B‑1-807, punctele 50-59 și 64
2. Directiva 1999/70/CE privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, se adresează statelor membre, iar nu instituțiilor. În consecință, dispozițiile acestei directive nu pot fi considerate ca impunând ca atare obligații instituțiilor, în raport cu exercitarea competențelor lor legislative sau decizionale. Prin urmare, dispozițiile Directivei 1999/70, care pun în aplicare acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, nu pot constitui ca atare un izvor de obligații pentru Consiliu sau pentru Comisie, în exercitarea atribuțiilor lor legislative sau decizionale, în vederea reglementării relațiilor Comunităților Europene cu agenții lor. Acestea nu pot ca atare nici să fondeze o excepție de nelegalitate a articolului 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți sau a Deciziei Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale.
Chiar dacă dispozițiile Directivei 1999/70, care pun în aplicare acordul‑cadru, nu pot ca atare să constituie un izvor de obligații pentru Consiliu sau pentru Comisie, în raport cu exercitarea competențelor lor legislative sau decizionale în scopul de a reglementa relațiile Comunităților Europene cu agenții lor și nu pot nici să fondeze o excepție de nelegalitate a articolului 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți sau a Deciziei Comisiei din 28 aprilie 2004, totuși, regulile sau principiile stabilite sau care reies din această directivă pot fi invocate împotriva acestor instituții atunci când nu apar ele însele drept expresia specifică a normelor fundamentale ale tratatului și a principiilor generale care sunt aplicabile direct instituțiilor respective. Astfel, într‑o comunitate de drept, aplicarea uniformă a dreptului este o cerință fundamentală și orice subiect de drept este supus principiului de respectare a legalității. Așadar, instituțiile sunt obligate să respecte normele tratatului și principiile generale de drept care le sunt aplicabile, precum în cazul oricărui alt subiect de drept. În consecință, Regimul aplicabil celorlalți agenți și Decizia Comisiei din 28 aprilie 2004 nu ar trebui interpretate, în măsura posibilului, în sensul aplicării uniforme a dreptului și a conformității lor cu obiectivele și cu prevederile acordului‑cadru, puse în aplicare prin Directiva 1999/70, decât în măsura în care respectivele obiective și prevederi apar ele însele drept expresia specifică a normelor fundamentale ale tratatului și a principiilor generale de drept care se impun direct instituțiilor.
(a se vedea punctele 51, 52, 56 și 57)
Trimitere la:
Curte 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctele 18-21; Curte 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, Rec., p. I‑8349, punctele 24-28; Curte 6 decembrie 2005, ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04, Rec., p. I‑10423, punctul 104
Tribunal 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, Rep., p. II‑781, punctul 43; Tribunal 10 decembrie 2009, Antwerpse Bouwwerken/Comisia, T‑195/08, Rep., p. II‑4439, punctul 55
3. Principiul interzicerii abuzului de drept, în temeiul căruia nimeni nu se poate prevala în mod abuziv de normele de drept, face parte dintre principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de instanță. În plus, trebuie să se constate că stabilirea unui cadru juridic pentru prevenirea abuzurilor de drept care rezultă din utilizarea de contracte sau de raporturi de muncă pe durată determinată succesive este un obiectiv care a fost recunoscut și încurajat de legiuitor în Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP. Urmărirea abuzurilor de drept în acest domeniu răspunde, în plus, la obiectivele pe care Comunitatea și statele membre, conștiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunțate în Carta socială europeană din 1961 și în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989 și le‑au stabilit la articolul 136 CE, între care se numără ameliorarea condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor, precum și o protecție socială adecvată a acestora din urmă. În consecință, legiuitorul, în exercitarea competențelor sale legislative în temeiul articolului 283 CE cu privire la adoptarea Regimului aplicabil celorlalți agenți și autoritatea abilitată să încheie contracte de muncă, în exercitarea largii puteri de apreciere de care dispune, în cadrul stabilit prin dispozițiile regimului respectiv, sunt obligați, cu ocazia adoptării sau a punerii în aplicare a normelor care reglementează relațiile dintre Comunitățile Europene și agenții lor, să prevină abuzurile de drept care pot rezulta din utilizarea de contracte de angajare pe durată determinată succesive, în conformitate cu obiectivele de ameliorare a condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor, precum și de protecție socială adecvată a acestora din urmă, vizate la articolul 136 CE. În măsura în care Tribunalul Funcției Publice a constatat astfel că obiectivele și prevederile minime ale acordului‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70 și mai precis cele ale clauzei 5 punctul 1 din acesta, reprezintă expresii specifice ale principiului interzicerii abuzului de drept, care este un principiu general de drept, era întemeiat ca acesta să caute, cu ocazia examinării pe fond a excepțiilor de nelegalitate a articolului 88 din Regimul apilicabil celorlalți agenți și a Deciziei Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile sale, măsura în care acest articol și această decizie puteau fi interpretate în conformitate cu finalitățile și cu prevederile minime ale acordului‑cadru și, în final, cu principiul interzicerii abuzului de drept.
(a se vedea punctele 59-62)
Trimitere la:
Curte 22 mai 2008, Ampliscientifica și Amplifin, C‑162/07, Rep., p. I‑4019, punctele 27, 30 și 32 și jurisprudența citată
Tribunal 8 mai 2007, Citymo/Comisia, T‑271/04, Rep., p. II‑1375, punctul 107 și jurisprudența citată
4. Prevederile Regimului aplicabil celorlalți agenți care reglementează încheierea și reînnoirea contractelor de muncă în calitate de agent temporar, de agent auxiliar, de agent contractual sau de agent contractual auxiliar interzic autorității abilitate să încheie contracte de muncă să recurgă la o succesiune de contracte de muncă având ca obiect executarea durabilă a unor sarcini permanente. În plus, în măsura în care respectiva autoritate a folosit o succesiune de contracte de muncă pe durată determinară pentru executarea durabilă a unor sarcini permanente, acest abuz ar putea fi corectat, iar consecințele negative suferite de persoana interesată ar putea fi înlăturate prin efectuarea unei recalificări a contractului de muncă în conformitate cu prevederile acestui regim, care poate conduce în special la transformarea contractelor de muncă pe durată determinată succesive în contracte pe durată nedeterminată.
(a se vedea punctul 67)