CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL EVGENI TANCHEV
prezentate la 3 aprilie 2019(1)
Cauza C‑654/17 P
Bayerische Motoren Werke AG și Freistaat Sachsen
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs – Ajutoare regionale pentru proiecte mari de investiții – Ajutor acordat de Germania pentru un proiect al BMW în scopul fabricării de autovehicule electrice în Leipzig – Decizie prin care măsura de ajutor este declarată parțial incompatibilă cu piața internă – Proporționalitatea ajutorului – Regulamentul (CE) nr. 800/2008 – Intervenție în fața Tribunalului”
Cuprins
I. Cadrul juridic
II. Istoricul procedurii
III. Procedura în fața Tribunalului, Ordonanța din 11 mai 2015 și hotărârea atacată
IV. Procedura în fața Curții și concluziile părților
V. Cu privire la recursul principal
A. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (3) TFUE
1. Argumentele părților
2. Apreciere
a) Admisibilitate
b) Cu privire la fond
1) Cu privire la primul aspect al primului motiv de recurs
2) Cu privire la al doilea aspect al primului motiv de recurs
3) Cu privire la al treilea aspect al primului motiv de recurs
4) Cu privire la al patrulea aspect al primului motiv de recurs
B. Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea articolului 288 TFUE, a articolului 3 și a articolului 13 alineatul (1) din RGEC și a principiului nediscriminării
1. Argumentele părților
2. Apreciere
a) Admisibilitate
b) Cu privire la fond
1) Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs
i) Introducere
ii) Comisia are competența exclusivă de a aprecia compatibilitatea ajutorului, indiferent de cuantumul acestuia
iii) Un ajutor care îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC nu reprezintă un ajutor existent
iv) Compatibilitatea poate fi apreciată în lumina criteriului proporționalității stabilit în Comunicarea din 2009
v) Concluzie
2) Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs
VI. Recursul incident
A. Argumentele părților
B. Apreciere
1. Admisibilitatea recursului incident
a) Cu privire la admisibilitatea recursului incident formulat împotriva Ordonanței din 11 mai 2015
b) Cu privire la admisibilitatea recursului incident formulat împotriva hotărârii atacate în măsura în care aceasta cuprinde o decizie de admitere a cererii de intervenție
c) Cu privire la admisibilitatea recursului incident formulat împotriva hotărârii atacate, în măsura în care aceasta ia în considerare argumentele invocate exclusiv de Freistaat Sachsen
d) Curtea nu are obligația de a se pronunța din oficiu cu privire la admisibilitatea cererii de intervenție formulate în primă instanță
2. Cu privire la fond
a) Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea articolului 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție
b) Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe o eroare în calificarea faptelor
c) Cu privire la al treilea motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea normelor privind sarcina probei
VII. Cheltuieli de judecată
VIII. Concluzie
1. Prin intermediul prezentului recurs, Bayerische Motoren Werke AG (denumită în continuare „BMW”) solicită Curții anularea hotărârii Tribunalului(2) prin care acesta din urmă a respins acțiunea în anulare în parte a Deciziei C(2014) 4531 final a Comisiei privind ajutorul de stat pe care Republica Federală Germania intenționa să îl acorde BMW pentru construcția în Leipzig (Germania) a unei noi unități de producție pentru fabricarea a două modele noi de vehicule, a vehiculului electric „i3” și a vehiculului hibrid „i8” (denumită în continuare „decizia în litigiu”)(3).
2. În decizia în litigiu, Comisia a considerat că disponibilitatea unui ajutor de stat a determinat decizia BMW de a investi mai degrabă în Leipzig decât în altă locație care a fost avută în vedere, și anume Műnchen (Germania), unde, potrivit documentelor interne ale societății, proiectul ar fi fost cu 17 milioane EUR mai puțin costisitor decât cel din Leipzig. Comisia a constatat că ajutorul, care fusese notificat în valoare de aproximativ 45 de milioane EUR, era compatibil cu piața internă numai în limita diferenței dintre costurile investiției suportate de BMW în Leipzig și costurile investiției în München, și anume doar în limita a 17 milioane EUR. Cuantumul ajutorului care depășea suma de 17 milioane EUR a fost declarat incompatibil cu piața internă.
3. Prin intermediul hotărârii atacate, Tribunalul a respins recursul formulat de BMW, care avea ca obiect anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta declara incompatibil cu piața internă cuantumul ajutorului notificat care depășea suma de 17 milioane EUR.
4. Recursul cu care este sesizată Curtea ridică în special problema proporționalității ajutorului. Această cauză abordează de asemenea problema admisibilității intervențiilor în fața Tribunalului. Astfel, Comisia a formulat un recurs incident, prin care solicită Curții să anuleze în primul rând ordonanța Tribunalului(4), prin care această instanță a admis cererea de intervenție formulată de Freistaat Sachsen (landul Saxonia, Germania), unde este situat orașul Leipzig și, în al doilea rând, hotărârea atacată, în măsura în care ia în considerare argumente care au fost invocate doar de intervenient și, astfel, conține o decizie referitoare la admisibilitatea intervenției.
I. Cadrul juridic
5. Articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 800/2008 al Comisiei din 6 august 2008 de declarare a anumitor categorii de ajutoare compatibile cu piața comună în aplicarea articolelor 87 și 88 din tratat (Regulamentul general de exceptare pe categorii de ajutoare, denumit în continuare „RGEC”)(5) prevede:
„Ajutoarele regionale pentru investiții acordate în favoarea proiectelor mari de investiții sunt notificate Comisiei în cazul în care valoarea totală a ajutoarelor din toate sursele depășește 75 % din valoarea maximă a ajutorului pe care l‑ar putea primi o investiție ale cărei costuri eligibile sunt de 100 de milioane EUR, aplicând pragul standard de ajutor în vigoare pentru întreprinderile mari, la data acordării ajutorului, conform hărții ajutoarelor regionale aprobate.”
6. Articolul 13 alineatul (1) din RGEC prevede:
„Schemele de ajutoare regionale pentru investiții și pentru ocuparea forței de muncă sunt compatibile cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) din tratat și sunt scutite de obligația de notificare prevăzută la articolul 88 alineatul (3) din tratat dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de prezentul articol.
[…]”
II. Istoricul procedurii
7. La 30 noiembrie 2010, Germania a notificat Comisiei faptul că intenționa să acorde un ajutor în favoarea BMW sub forma unei scutiri fiscale acordate pentru investiții în valoare totală de până la 45 257 273 EUR(6), în temeiul Investitionszulagengesetz 2010 (Legea privind acordarea de ajutoare pentru investiții) din 7 decembrie 2008, cu modificările ulterioare (denumită în continuare „IZG”)(7), în vederea construirii la Leipzig a unei unități de producție a vehiculului electric „i3” și a vehiculului hibrid „i8”.
8. La 13 iulie 2011, Comisia a decis să inițieze procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE.
9. La 9 iulie 2014, Comisia a adoptat decizia în litigiu prin care, astfel cum se menționează la punctul 2 de mai sus, a constatat că ajutorul notificat era compatibil cu piața internă numai până la valoarea de 17 milioane EUR, ceea ce corespundea diferenței dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în München. Partea din valoarea notificată a ajutorului care depășea suma de 17 milioane EUR, și anume 28 257 273 EUR, era incompatibilă cu piața internă.
III. Procedura în fața Tribunalului, Ordonanța din 11 mai 2015 și hotărârea atacată
10. La 19 septembrie 2014, BMW a introdus o cerere de anulare a deciziei în litigiu în măsura în care aceasta constata că suma cu care ajutorul depășea valoarea de 17 milioane EUR este incompatibilă cu piața internă. În subsidiar, BMW a solicitat anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta constata că este incompatibilă cu piața internă partea din ajutor care depășea valoarea de 17 milioane EUR, dar care nu depășea valoarea scutită de obligația de notificare prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din RGEC (care, în prezenta cauză, se ridică la 22,5 milioane EUR).
11. La 16 ianuarie 2015, Freistaat Sachsen a formulat o cerere de intervenție în susținerea BMW. Prin Ordonanța din 11 mai 2015, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a admis cererea de intervenție a Freistaat Sachsen. Președintele Camerei a cincea a Tribunalului a constatat că Freistaat Sachsen avea un interes în soluționarea cauzei introduse în fața Tribunalului în sensul articolului 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene întrucât, prin declararea compatibilității ajutorului cu piața internă doar în cuantum de 17 milioane EUR, Comisia a privat Freistaat Sachsen de beneficiul consecințelor economice care rezultau din acordarea ajutorului în suma notificată, astfel încât decizia în litigiu a avut un impact real asupra economiei respectivei regiuni.
12. Prin intermediul hotărârii atacate, Tribunalul a respins acțiunea având ca obiect anularea parțială a deciziei în litigiu.
13. Tribunalul a respins primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE. În primul rând, Tribunalul a constatat că Comisia nu a omis să efectueze o examinare atentă și imparțială în cadrul procedurii preliminare de examinare și că aceasta putea iniția procedura oficială de investigare pentru motivul că nu se putea exclude posibilitatea ca pragurile prevăzute la punctul 68 din Liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013 (denumite în continuare „liniile directoare”)(8) să fi fost depășite. În al doilea rând, Tribunalul a constatat că Comisia a efectuat o examinare atentă și imparțială și în cadrul procedurii oficiale de investigare și că aceasta putea examina dacă erau îndeplinite criteriile stabilite în Comunicarea Comisiei privind criteriile pentru o evaluare aprofundată a ajutoarelor regionale pentru proiecte mari de investiții (denumită în continuare „Comunicarea din 2009”)(9), indiferent dacă pragurile menționate au fost depășite. În al treilea rând, Comisia nu a săvârșit o eroare vădită în aplicarea comunicării din 2009.
14. Tribunalul a respins al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. În primul rând, Comisia a constatat în mod întemeiat că, în conformitate cu punctul 22 alineatul (2) din Comunicarea din 2009, ajutorul avea un efect stimulativ, deoarece oferea BMW un stimulent pentru amplasarea investiției în Leipzig, mai degrabă decât în München. În al doilea rând, Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a constatat că diferența dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în München se ridica la valoarea de 17 milioane EUR și că ajutorul era proporțional doar dacă nu depășea această sumă. În al treilea rând, pentru a declara că partea din ajutor care depășea suma de 17 milioane EUR era incompatibilă cu piața internă, Comisia nu avea obligația să efectueze o analiză economică și să demonstreze că acea parte a ajutorului ar avea efecte negative asupra concurenței. În al patrulea rând, Comisia a estimat în mod întemeiat că evaluarea costurilor reale furnizată de Germania după notificarea ajutorului nu putea fi luată în considerare.
15. În sfârșit, Tribunalul a respins al treilea motiv, invocat cu titlu subsidiar și prin care se susținea că, prin declararea compatibilității ajutorului în limita a 17 milioane EUR, și anume în limita unui cuantum inferior celui exceptat de la obligația de notificare prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din RGEC (în prezenta cauză, în limita sumei de 22,5 milioane EUR), Comisia a încălcat articolul 108 alineatul (3) TFUE și RGEC. Ajutoarele regionale care, precum în cauza în discuție, depășeau pragul individual de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC trebuiau să fie evaluate nu în lumina RGEC, ci în lumina criteriilor stabilite în Comunicarea din 2009. Comisia nu și‑a depășit competențele atunci când a limitat cuantumul ajutorului la un cuantum inferior celui exceptat de la obligația de notificare, având în vedere că ajutorul exceptat de la obligația de notificare este doar prezumat a fi compatibil cu piața internă.
IV. Procedura în fața Curții și concluziile părților
16. Prin intermediul recursului pe care l‑a formulat, BMW, susținută de Freistaat Sachsen, solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate;
– anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta declară incompatibilă cu piața internă partea din ajutor în valoare de 28 257 273 EUR, și anume partea din ajutorul notificat care depășește suma de 17 milioane EUR;
– în subsidiar, anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta interzice și declară incompatibilă cu piața internă partea din ajutor care nu depășește cuantumul exceptat de la obligația de notificare prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, în măsura în care acest cuantum depășește suma de 17 milioane EUR;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii.
17. Comisia solicită Curții:
– respingerea recursului ca inadmisibil și, în orice caz, ca nefondat;
– obligarea BMW la plata cheltuielilor de judecată.
18. Comisia a formulat un recurs incident, prin care a solicitat Curții:
– anularea Ordonanței din 11 mai 2015;
– anularea deciziei cuprinse în hotărârea atacată referitoare la admisibilitatea intervenției și la luarea în considerare a argumentelor invocate de Freistaat Sachsen în plus față de cele invocate de BMW;
– pronunțarea, în calitate de instanță de prim grad, asupra cererii de intervenție, precum și respingerea acestei cereri ca nefondată;
– obligarea BMW la plata cheltuielilor de judecată.
19. Freistaat Sachsen solicită Curții:
– respingerea recursului incident;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.
20. BMW solicită Curții:
– respingerea recursului incident;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
21. La ședința desfășurată în 23 ianuarie 2019, BMW, Comisia și Freistaat Sachsen au prezentat observații orale.
V. Cu privire la recursul principal
22. BMW invocă două motive de recurs. În primul rând, aceasta susține că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (3) TFUE atunci când a constatat că Comisia putea limita cuantumul ajutorului la 17 milioane EUR fără să efectueze o analiză economică pentru a verifica dacă partea din ajutor care depășea valoarea de 17 milioane EUR ar determina o denaturare a concurenței. În al doilea rând, BMW susține că Tribunalul a încălcat articolul 288 TFUE, articolul 3 și articolul 13 alineatul (1) din RGEC, precum și interdicția discriminării, atunci când a constatat că Comisia nu a săvârșit o eroare în limitarea cuantumului ajutorului la un cuantum mai mic decât cel exceptat de la obligația de notificare prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, și anume 22,5 milioane EUR.
A. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (3) TFUE
1. Argumentele părților
23. Prin intermediul primului motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (3) TFUE, atunci când a constatat, la punctele 145-149 din hotărârea atacată, că Comisia putea limita ajutorul la 17 milioane EUR, și anume la suma corespunzătoare diferenței dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în München, fără a verifica dacă partea din ajutor care depășește suma de 17 milioane EUR ar determina o denaturare a concurenței.
24. Primul motiv de recurs cuprinde patru aspecte.
25. În cadrul primului aspect al primului motiv de recurs, BMW susține că nu se poate presupune că orice cuantum al ajutorului care depășește cuantumul care, în conformitate cu punctul 33 din Comunicarea din 2009, a fost considerat a fi proporțional, și anume orice cuantum al ajutorului care depășește diferența de costuri, determină o denaturare a concurenței. Astfel, articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE interzice numai ajutorul care „modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale într‑o măsură care contravine interesului comun”. Prin urmare, Comisia nu putea declara incompatibil cu piața internă cuantumul ajutorului care depășea diferența de costuri, fără a defini piața relevantă și fără a aprecia poziția deținută de beneficiar pe această piață.
26. În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, BMW susține că constatarea efectuată de Tribunal, la punctul 149 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisia nu avea obligația să verifice dacă partea din ajutor care depășește 17 milioane EUR ar denatura concurența, nu este conformă cu jurisprudența.
27. În cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul ar fi trebuit să critice Comisia pentru că nu a respins îndoielile referitoare la definirea exactă a pieței relevante și la poziția beneficiarului pe această piață.
28. În cadrul celui de al patrulea aspect al primului motiv de recurs, BMW susține că, prin constatarea faptului că ajutorul în valoare de 17 milioane EUR era suficient pentru a declanșa decizia de a investi în Leipzig, Tribunalul a denaturat situația de fapt. Aceasta ca urmare a faptului că decizia respectivă a fost adoptată plecând de a prezumția că ajutorul ar fi acordat în limita unui cuantum de aproape 50 de milioane EUR.
29. Comisia susține că primul motiv de recurs este inadmisibil în totalitate și nefondat în parte.
30. În opinia Comisiei, primul aspect al primului motiv de recurs este inadmisibil, întrucât constituie un nou motiv de drept. Prin intermediul primului aspect al primului său motiv de recurs, BMW susține în fața Curții că, atunci când a constatat că Comisia nu avea obligația să aprecieze efectele negative asupra concurenței, Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (1) TFUE. Cu toate acestea, în fața Tribunalului, BMW a susținut încălcarea alineatul (3) al articolului 107 TFUE, iar nu a alineatului (1) al acestei dispoziții.
31. În opinia Comisiei, și al doilea aspect al primului motiv de recurs este inadmisibil. Fie recurenta invocă încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, care reprezintă un nou motiv de drept și este, ca atare, inadmisibil, fie invocă încălcarea articolului 107 alineatul (3) TFUE. Cu toate acestea, în cel din urmă caz, din jurisprudența citată de recurentă este clar că ceea ce aceasta pune cu adevărat sub semnul întrebării este calificarea măsurii de stat în discuție drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care, din nou, reprezintă un nou motiv de drept. În orice caz, cel de al doilea aspect al primului motiv de recurs este nefondat întrucât, pentru a declara incompatibil cu piața internă cuantumul ajutorului care depășește 17 milioane EUR, Comisia nu avea obligația să aprecieze dacă acest cuantum ar determina o denaturare a concurenței.
32. Potrivit Comisiei, al treilea aspect al primului motiv de recurs este inadmisibil. Din nou, în măsura în care aspectul respectiv invocă încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, acest motiv reprezintă un nou motiv de drept. În măsura în care aspectul respectiv invocă încălcarea articolului 107 alineatul (3) TFUE, acest motiv nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 168 alineatul (1) litera (d) și la articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție. În orice caz, al treilea aspect al primului motiv de recurs este nefondat.
33. În opinia Comisiei, al patrulea aspect al primului motiv de recurs este inadmisibil, întrucât recurenta nu a precizat care sunt punctele din hotărârea atacată care sunt contestate. În orice caz, al patrulea aspect al celui de al doilea motiv de recurs este nefondat întrucât, la punctul 154 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că documentele care ar fi demonstrat că diferența dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în München se ridicau la aproape 50 de milioane EUR, iar nu la 17 milioane EUR, au fost întocmite ulterior adoptării deciziei de a investi în Leipzig și, prin urmare, Comisia nu se putea baza pe acestea. În plus, revine statului membru în cauză obligația de a furniza toate informațiile necesare pentru a permite Comisiei să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de compatibilitate.
34. BMW răspunde că primul motiv de recurs este admisibil.
35. Freistaat Sachsen este pe deplin de acord cu observațiile formulate de BMW. Acesta susține că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (3) TFUE. În primul rând, Comisia a săvârșit o eroare atunci când a considerat că piața plauzibilă a produselor ar trebui să includă nivelul cel mai scăzut pentru care erau disponibile date statistice, ceea ce înseamnă piața vehiculelor electrice, precum și atunci când a omis să definească piața geografică relevantă. Tribunalul a considerat în mod greșit că nu era necesar să abordeze chestiunea definirii pieței, întrucât Comisia putea deschide procedura oficială de investigare, chiar dacă pragurile stabilite la punctul 68 din liniile directoare nu ar fi fost depășite. În al doilea rând, atunci când a constatat că Comisia putea limita cuantumul ajutorului la diferența de costuri, Tribunalul a asimilat în mod greșit noțiunea de efect stimulativ cu noțiunea de proporționalitate a ajutorului. În al treilea rând, Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat că Comisia are obligația să verifice efectele negative asupra concurenței numai după ce a stabilit că ajutorul este necesar.
2. Apreciere
36. În decizia în litigiu, Comisia a declarat incompatibilă cu piața internă partea din ajutorul notificat care depășea diferența dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în München, și anume partea din ajutorul notificat care depășea 17 milioane EUR. Prin intermediul primului motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (3) TFUE atunci când a constatat că Comisia putea limita cuantumul ajutorului la diferența de costuri fără a efectua o analiză economică pentru a verifica dacă partea din ajutor care depășea această diferență de costuri determina o denaturare a concurenței.
a) Admisibilitate
37. În primul rând, motivul invocat de Comisie, prin care se invocă inadmisibilitatea primului, a celui de al doilea și a celui de al treilea aspect al primului motiv întrucât acestea se întemeiază pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, iar acest motiv nu a fost invocat în fața Tribunalului, trebuie respins. Este adevărat că, în cadrul recursului, se face trimitere la alineatul (1) al articolului 107 TFUE și că încălcarea acestui alineat nu a fost invocată în fața Tribunalului. Cu toate acestea, în cadrul recursului se face trimitere și la alineatul (3) al articolului 107 TFUE, care a fost invocat în fața Tribunalului. Din argumentele prezentate de BMW, care se referă la aprecierea proporționalității ajutorului, rezultă în mod clar că primul motiv de recurs este întemeiat pe încălcarea alineatului (3), iar nu a alineatului (1) al articolului 107 TFUE.
38. În al doilea rând, motivul invocat de Comisie, întemeiat pe inadmisibilitatea celui de al treilea aspect al primului motiv de recurs pentru motivul că nu sunt furnizate argumente în acest sens, astfel cum se prevede la articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, trebuie să fie respins. Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului său motiv de recurs, BMW susține că, pentru a declara o măsură de ajutor incompatibilă cu piața internă, Comisia trebuie să demonstreze că această măsură are efecte negative asupra concurenței și că, în acest scop, aceasta trebuie să definească piața relevantă și să aprecieze poziția deținută de beneficiar pe această piață. Astfel, BMW furnizează argumente pentru a susține motivul întemeiat pe faptul că, neînlăturând îndoielile referitoare la definirea pieței, Comisia a încălcat articolul 107 alineatul (3) TFUE.
39. În mod similar, motivul Comisiei întemeiat pe inadmisibilitatea celui de al treilea aspect al primului motiv de recurs întrucât acesta nu identifică punctele din hotărârea atacată care sunt contestate, astfel cum impune articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, trebuie să fie respins. În cadrul primului motiv de recurs se face trimitere la punctele 145-149 din hotărârea atacată. În cuprinsul acestor puncte, Tribunalul a reținut că, pentru a limita o măsură de ajutor la cuantumul considerat proporțional, Comisia nu are obligația să demonstreze că partea din ajutor care depășește acest cuantum are efecte negative asupra concurenței și că ar consolida poziția beneficiarului pe piață. Prin urmare, al treilea aspect al primului motiv de recurs, astfel cum a fost sintetizat la punctul precedent, contestă în mod întemeiat punctele 145-149 din hotărârea atacată.
40. În al treilea rând, în opinia noastră, motivul invocat de Comisie, întemeiat pe inadmisibilitatea celui de al patrulea aspect al primului motiv de recurs întrucât acesta nu identifică punctele din hotărârea atacată care sunt contestate, trebuie să fie admis. Aceasta deoarece, prin intermediul celui de al patrulea aspect al primului motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a denaturat situația de fapt și elementele de probă atunci când a constatat că decizia de a investi în Leipzig a fost luată plecând de la prezumția că ajutorul ar fi acordat în cuantum de 17 milioane EUR, iar nu în cuantum de aproape 50 de milioane EUR. Această chestiune este abordată de Tribunal la punctele 154-161 din hotărârea atacată. În cadrul primului motiv de recurs se face însă trimitere doar la punctele 145-149 din hotărârea atacată.
41. Concluzionăm că primul‑al treilea aspect ale primului motiv de recurs sunt admisibile, însă al patrulea aspect al acestui motiv este inadmisibil.
b) Cu privire la fond
1) Cu privire la primul aspect al primului motiv de recurs
42. Prin intermediul primului aspect al primului motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (3) TFUE, atunci când a constatat că Comisia putea presupune că partea din ajutorul notificat care depășea diferența dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în München determina o denaturare a concurenței. În opinia BMW, Comisia avea obligația de a demonstra că această parte a ajutorului determina o denaturare a concurenței și, în acest scop, de a efectua o analiză economică.
43. Considerăm că primul aspect al primului motiv de recurs trebuie să fie respins.
44. Potrivit Comunicării din 2009, pentru a declara o măsură de ajutor incompatibilă cu piața internă, Comisia nu are obligația de a demonstra că aceasta ar denatura concurența.
45. Comunicarea din 2009 stabilește criteriile care se aplică evaluării compatibilității ajutoarelor regionale acordate pentru proiecte mari de investiții(10), atunci când, precum în prezenta cauză(11), a fost inițiată o procedură oficială de investigare(12). Potrivit acestei comunicări, Comisia trebuie să compare efectele pozitive pe care le poate avea ajutorul regional, „în special din punctul de vedere al promovării coeziunii prin atragerea investițiilor în zonele defavorizate” cu „eventualel[e] efecte negative” asupra concurenților beneficiarului și asupra altor regiuni(13).
46. Pe de o parte, Comisia trebuie să evalueze efectele pozitive ale unei măsuri de ajutor regional. Această măsură trebuie, în primul rând, să urmărească să contribuie la reducerea diferențelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni din Uniune, în al doilea rând, trebuie să fie instrumentul adecvat pentru atingerea acestui obiectiv, în al treilea rând trebuie să aibă un efect stimulativ și, în al patrulea rând, trebuie să fie proporțională(14). În ceea ce privește în special cea de a treia condiție, aceasta este îndeplinită în două posibile scenarii: fie atunci când, în lipsa ajutorului, investiția nu ar fi realizată (primul scenariu), fie atunci când, în lipsa ajutorului, investiția ar fi realizată într‑o amplasare alternativă (al doilea scenariu). În prezenta cauză, s‑a constatat că ajutorul avea un efect stimulativ pe baza celui de al doilea scenariu, deoarece, în lipsa ajutorului, investiția ar fi fost realizată în München, iar nu în Leipzig(15). În ceea ce privește cea de a patra condiție, în cadrul celui de al doilea scenariu, ajutorul este considerat a fi proporțional în cazul în care este egal cu diferența dintre costurile necesare pentru ca beneficiarul să investească în regiunea asistată și costurile necesare pentru ca acesta să investească în regiunea alternativă. În prezenta cauză, valoarea ajutorului s‑a limitat la 17 milioane EUR, deoarece diferența dintre costurile necesare ca BMW să investească în Leipzig și cele necesare ca aceasta să investească în München s‑a ridicat la valoarea de 17 milioane EUR(16).
47. Pe de altă parte, efectele pozitive descrise la punctul precedent trebuie să fie comparate cu efectele negative pe care o măsură de ajutor l‑ar putea avea asupra concurenței, și anume crearea unei puteri de piață și crearea sau menținerea unor structuri de piață ineficiente, precum și efectele negative ale acestuia asupra schimburilor comerciale(17).
48. Cu toate acestea, potrivit Comunicării din 2009, Comisia poate efectua o analiză comparativă doar dacă a stabilit că măsura de ajutor este necesară pentru realizarea investiției în regiunea asistată respectivă, astfel cum se arată la punctul 46 de mai sus. Astfel, în conformitate cu punctul 52 din această comunicare, „[d]upă ce a stabilit că ajutorul este necesar ca stimulent pentru realizarea investiției în regiunea respectivă, Comisia va compara efectele pozitive […] cu efectele negative ale acestuia”(18).
49. În schimb, în cazul în care Comisia constată că nu este necesară o măsură de ajutor, aceasta poate declara această măsură incompatibilă cu piața internă fără a verifica dacă această măsură denaturează concurența.
50. Rezultă că, atunci când o măsură de ajutor nu este necesară pentru realizarea investiției în regiunea asistată respectivă, această măsură poate fi declarată incompatibilă cu piața internă, chiar dacă există dovezi (prezentate de statul membru respectiv) că ea nu ar determina o denaturare a concurenței sau că nu ar consolida concurența. Efectele asupra concurenței, indiferent că sunt negative sau pozitive, ale unei măsuri de ajutor care nu este considerată a fi necesară pur și simplu nu sunt luate în considerare în cadrul Comunicării din 2009.
51. Trebuie să subliniem că referirea, care figurează la punctul 52 din Comunicarea din 2009, la un ajutor care a fost considerat a fi „necesar ca stimulent pentru realizarea investiției în regiunea respectivă” trebuie să fie înțeleasă ca o referire la un ajutor cu privire la care s‑a stabilit nu doar că are un efect stimulativ, ci și că este proporțional. În cazul în care ajutorul este necesar, însă disproporționat, partea din ajutor care depășește cuantumul proporțional poate fi declarată incompatibilă cu piața internă, chiar dacă există dovezi că acesta nu ar determina o denaturare a concurenței. În această privință, trebuie să subliniem că partea din ajutor care depășește cuantumul proporțional poate fi considerată ca neavând niciun efect stimulativ. În plus, nu ar fi conformă cu obiectivul urmărit prin ajutoarele regionale constatarea că lipsa efectelor negative ale unei măsuri de ajutor asupra concurenței compensează cuantumul disproporționat al acestuia, astfel încât această măsură să trebuiască să fie declarată compatibilă.
52. Concluzionăm că, potrivit Comunicării din 2009, pentru a limita cuantumul ajutorului notificat la diferența dintre costurile investiției în regiunea respectivă și costurile investiției în locația alternativă, Comisia nu are obligația de a demonstra că partea din ajutor care depășește această diferență de costuri ar determina o denaturare a concurenței.
53. Precizăm că BMW nu a contestat legalitatea Comunicării din 2009.
54. Rezultă că Tribunalul nu a săvârșit o eroare prin faptul că a constatat, la punctul 146 din hotărârea atacată, că, în ceea ce privește partea din ajutor care a fost considerată a fi disproporționată, întrucât depășea diferența dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în München, Comisia putea „presupune” că această parte ar denatura concurența și că nu avea obligația, înainte de a declara această parte a ajutorului incompatibilă cu piața internă, să „analiz[eze] eventualele efecte pozitive”.
2) Cu privire la al doilea aspect al primului motiv de recurs
55. Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, BMW susține că constatarea Tribunalului potrivit căreia Comisia poate declara incompatibilă cu piața internă partea din ajutor care depășește diferența de costuri fără să demonstreze că această parte denaturează concurența nu este conformă cu jurisprudența.
56. În opinia noastră, al doilea aspect al primului motiv de recurs trebuie să fie respins.
57. BMW invocă Hotărârea Wam, în care Curtea a statuat că revine Comisiei „obligația de a examina dacă ajutoarele în litigiu sunt susceptibile […] să denatureze concurența”(19). Cu toate acestea, această afirmație se referă la calificarea unei măsuri de ajutor drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, iar nu la aprecierea compatibilității acestui ajutor cu piața internă. În plus, în Hotărârea Wam, Curtea a statuat, la punctul următor celui care cuprindea afirmația citată mai sus, că Comisia nu „este obligată să efectueze o analiză economică a situației reale a pieței relevante” pentru a califica o măsură de stat drept ajutor de stat(20).
58. Desigur, Tribunalul nu ar fi trebuit să se întemeieze, la punctul 149 din hotărârea atacată, pe cel din urmă citat din Hotărârea Wam, întrucât acesta se referă la calificarea unei măsuri de stat drept ajutor de stat, iar nu la aprecierea compatibilității ajutorului. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 146 din hotărârea atacată, că, pentru a constata că un ajutor disproporționat este incompatibil cu piața internă, Comisia nu este obligată să analizeze efectele pozitive pe care acest ajutor le poate avea asupra concurenței, cu alte cuvinte, Comisia nu este obligată să efectueze o analiză economică în acest sens.
59. BMW se întemeiază de asemenea pe Hotărârea Smurfit Kappa, care se referea la ajutoarele regionale pentru un proiect mare de investiții (construcția unei papetării în Brandenburg‑Nordost). Este adevărat că, în această hotărâre, Tribunalul a statuat că, pentru a declara ajutorul compatibil, Comisia nu se putea „limit[a] […] la verificarea faptului că inconvenientele cauzate de proiectul subvenționat în termeni de denaturări ale concurenței ar fi menținute la un nivel limitat, iar nu că avantajele în termeni de dezvoltare regională ar compensa inconvenientele acestuia, oricât ar fi ele de mici”(21). Cu toate acestea, subliniem că, în Hotărârea Smurfit Kappa, Tribunalul însuși a arătat că, la momentul emiterii deciziei contestate în această hotărâre, Comunicarea din 2009 nu fusese încă adoptată(22).
60. În plus, BMW invocă Hotărârea Kotnik, în care Curtea a statuat că „adoptarea unei comunicări […] nu exonerează Comisia de obligația sa de a examina împrejurările specifice excepționale pe care le invocă un stat membru, într‑un caz particular, pentru a solicita aplicarea directă a articolului 107 alineatul (3) litera (b) TFUE și de a motiva refuzul său de a admite o asemenea cerere”(23). Cu toate acestea, nu rezultă că, în prezenta cauză, Comisia nu ar fi trebuit să aprecieze compatibilitatea ajutorului în discuție în temeiul Comunicării din 2009, ci în temeiul articolului 107 alineatul (3) TFUE. Astfel, atunci când o comunicare stabilește criterii pentru aprecierea compatibilității unui anumit ajutor, compatibilitatea poate fi apreciată direct în temeiul articolului 107 alineatul (3) TFUE numai la solicitarea statului membru în cauză, care trebuie să dovedească corespunzător cerințelor legale că există împrejurări excepționale care impun aplicarea directă a acestei dispoziții(24). În prezenta cauză, nu s‑a invocat faptul că Germania a solicitat aplicarea directă a articolului 107 alineatul (3) TFUE.
61. Concluzionăm că al doilea aspect al primului motiv de recurs trebuie să fie respins.
3) Cu privire la al treilea aspect al primului motiv de recurs
62. Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (3) TFUE omițând să critice Comisia pentru faptul că aceasta nu a înlăturat îndoielile referitoare la piața relevantă și la poziția beneficiarului pe această piață. Dacă Comisia ar fi definit piața relevantă, ar fi constatat că beneficiarul nu avea nicio putere pe această piață, astfel încât nu era necesar să limiteze cuantumul ajutorului notificat la valoarea de 17 milioane EUR.
63. Este adevărat că, potrivit punctului 37 din Comunicarea din 2009, „[p]entru a evalua cotele de piață și eventuala capacitate de producție excedentară pe o piață în declin structural, Comisia trebuie să definească produsul pieței relevante [a se citi «piața relevantă a produsului»] și piața geografică”. Acest punct face însă parte din secțiunea 3 a Comunicării din 2009, care se referă la efectele negative ale ajutorului. Am ajuns la concluzia că aceste efecte nu trebuie evaluate atunci când ajutorul a fost considerat a fi disproporționat. Așadar, în această situație, Comisia nu „trebuie” să definească piața relevantă.
64. Prin urmare, al treilea aspect al primului motiv de recurs trebuie să fie respins.
4) Cu privire la al patrulea aspect al primului motiv de recurs
65. Prin intermediul celui de al patrulea aspect al primului său motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a denaturat faptele și elementele de probă atunci când a constatat că decizia de a investi în Leipzig a fost luată plecând de la prezumția că ajutorul ar fi acordat în limita unui cuantum de 17 milioane EUR, iar nu în limita unui cuantum de aproape 50 de milioane EUR.
66. Astfel cum s‑a menționat la punctul 40 de mai sus, al patrulea aspect al primului motiv de recurs este, în opinia noastră, inadmisibil. Cu toate acestea, în ipoteza în care Curtea consideră că acest motiv este admisibil, vom demonstra că acesta este în orice caz nefondat.
67. În acest sens, este suficient să se precizeze că documentele societății care datează din decembrie 2009 au estimat că diferența de cost dintre cele două unități s‑a ridicat la valoarea de 17 milioane EUR(25) și că abia în septembrie 2012, și anume după ce proiectul de a investi în Leipzig a fost notificat Comisiei, la 30 noiembrie 2010(26), Germania a susținut că trebuie să fie adăugate costuri suplimentare în valoare de 29 de milioane EUR la valoarea inițială de 17 milioane EUR(27). Prin urmare, Tribunalul nu a denaturat faptele sau elementele de probă atunci când a constatat, la punctul 160 din hotărârea atacată, că decizia de a investi în Leipzig a fost luată pe baza unei diferențe de cost în valoare de 17 milioane EUR, precum și că nu trebuie să se ia în considerare costurile suplimentare în valoare de 29 de milioane EUR.
68. Concluzionăm că primul motiv de recurs trebuie să fie respins ca fiind parțial inadmisibil (în ceea ce privește al patrulea aspect) și parțial nefondat (în ceea ce privește primul‑al treilea aspect).
B. Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea articolului 288 TFUE, a articolului 3 și a articolului 13 alineatul (1) din RGEC și a principiului nediscriminării
1. Argumentele părților
69. Al doilea motiv de recurs susține motivul invocat în subsidiar, care urmărește anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta declară incompatibilă cu piața internă partea din ajutor care depășește valoarea de 17 milioane EUR, dar care nu depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, care, în prezenta cauză, se ridică la valoarea de 22,5 milioane EUR.
70. Al doilea motiv de recurs cuprinde două aspecte.
71. Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a încălcat, în primul rând, articolul 288 TFUE și, în al doilea rând, articolul 3 și articolul 13 alineatul (1) din RGEC prin admiterea, în decizia în litigiu, a limitării cuantumului ajutorului la o valoare mai mică decât cea exceptată de la obligația de notificare.
72. În primul rând, BMW susține că Tribunalul a încălcat articolul 288 TFUE. Prin recunoașterea, în cuprinsul deciziei în litigiu, a limitării cuantumului ajutorului la o valoare mai mică decât cea prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, Tribunalul a permis ca o decizie să deroge de la un regulament, încălcând astfel articolul 288 TFUE. Acest fapt nu este conform cu obiectivul ajutoarelor regionale și cu schema prevăzută de RGEC.
73. În al doilea rând, BMW susține că Tribunalul a încălcat articolul 3 și articolul 13 alineatul (1) din RGEC. Ajutorul al cărui cuantum se află sub pragul prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din acest regulament trebuie considerat compatibil cu piața internă și, prin urmare, ajutor existent în sensul articolului 1 litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului(28).
74. Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a încălcat principiul nediscriminării prin admiterea, în cuprinsul deciziei în litigiu, a limitării ajutorului la un cuantum mai mic decât cel exceptat de la obligația de notificare. Aceasta pentru că orice concurent al BMW ar fi putut beneficia de un ajutor în cuantum egal cu cel prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC.
75. Comisia susține că al doilea motiv de recurs este inadmisibil, întrucât constituie un nou motiv de drept și că acesta este, în orice caz, nefondat.
76. În opinia Comisiei, primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs este nefondat. Un ajutor care este exceptat de la obligația de notificare în temeiul articolului 3 și al articolului 13 alineatul (1) din RGEC nu constituie ajutor existent în sensul articolului 1 litera (b) din Regulamentul nr. 659/1999. În special, acesta nu constituie ajutor autorizat în sensul punctului (ii) al acestei dispoziții.
77. În opinia Comisiei, al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs este nefondat. În primul rând, argumentul invocat de BMW este ipotetic. În al doilea rând, concurentul ipotetic menționat ar beneficia de un ajutor în cuantum egal celui prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC numai dacă ar fi îndeplinite toate condițiile prevăzute de acest regulament. În al treilea rând, BMW nu s‑ar afla în aceeași situație cu respectivul concurent, dat fiind că acesta din urmă ar beneficia de un ajutor exceptat, în timp ce BMW ar beneficia de un ajutor autorizat. În al patrulea rând, în cazul în care ar fi vorba despre un tratament inegal, acesta ar trebui să fie atribuit statului membru în cauză, iar nu Comisiei.
78. BMW răspunde că primul și al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs sunt admisibile, întrucât acestea nu reprezintă noi motive de drept.
79. Freistaat Sachsen susține că Tribunalul a încălcat, în primul rând, articolul 288 TFUE și, în al doilea rând, articolul 3 și articolul 13 alineatul (1) din RGEC prin admiterea, în cuprinsul deciziei în litigiu, a limitării cuantumului ajutorului la un cuantum mai mic decât cel exceptat de la obligația de notificare. Potrivit Freistaat Sachsen, ajutorul care nu depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC nu poate ridica probleme de concurență. Ajutorul trebuie să fie acordat până la acest prag, în conformitate cu nota de subsol aferentă punctului 56 din Comunicarea din 2009. Orice altă soluție ar conduce la un tratament nefavorabil al ajutorului notificat și ar încălca principiul securității juridice și principiul protecției încrederii legitime.
2. Apreciere
80. Al doilea motiv de recurs susține motivul invocat în subsidiar, care urmărește anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta declară incompatibilă cu piața internă partea din ajutor care depășește valoarea de 17 milioane EUR, dar care nu depășește pragul prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC. Prin intermediul acestui motiv de recurs, BMW susține încălcarea, în primul rând, a articolului 288 TFUE, a articolului 3 și a articolului 13 alineatul (1) din RGEC și, în al doilea rând, a principiului nediscriminării.
a) Admisibilitate
81. Comisia susține că primul și al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs sunt inadmisibile, întrucât acestea nu au fost invocate în fața Tribunalului.
82. În opinia noastră, aceste motive de inadmisibilitate trebuie să fie respinse.
83. În primul rând, Comisia susține că motivul întemeiat pe încălcarea articolului 3 și a articolului 13 alineatul (1) din RGEC reprezintă un nou motiv de drept.
84. Este adevărat că, în cererea introdusă în fața Tribunalului, BMW a invocat doar încălcarea RGEC. Aceasta nu a precizat care sunt dispozițiile acestui regulament pe care le‑ar fi încălcat Comisia. Mai precis, aceasta nu a făcut nicio referire la articolul 3 sau la articolul 13 alineatul (1) din RGEC. Cu toate acestea, motivul invocat de BMW în fața Tribunalului, potrivit căruia „chiar și în cazul unei notificări, un ajutor în cuantum de până la pragul de notificare trebuie întotdeauna să fie considerat compatibil cu piața internă”, poate fi interpretat numai ca o referire la articolul 3 și la articolul 13 alineatul (1) din RGEC, având în vedere că acestea sunt dispozițiile care prevăd că un ajutor care îndeplinește condițiile prevăzute de acest regulament [în special, un ajutor care se află sub pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din acesta] este compatibil cu piața internă. Prin urmare, motivul întemeiat pe încălcarea articolului 3 și a articolului 13 alineatul (1) din RGEC nu poate fi considerat un motiv nou de drept.
85. În al doilea rând, Comisia susține că motivul invocat de BMW, întemeiat pe încălcarea articolului 288 TFUE, nu a fost prezentat în fața Tribunalului.
86. Argumentul invocat de BMW în fața Curții de Justiție este următorul. RGEC conferea statelor membre competența de a aprecia compatibilitatea cu piața internă a ajutoarelor care nu depășeau pragul prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din regulamentul menționat, privând astfel Comisia de exercitarea competenței în această privință. Prin urmare, în cazul în care, precum în prezenta cauză, Comisia exercită această competență și apreciază compatibilitatea cu piața internă a unui ajutor care nu depășește acest prag, decizia acestei instituții încalcă articolul 288 TFUE. Astfel, din această dispoziție rezultă că regulamentele, spre deosebire de decizii, au o aplicabilitate generală și că, prin urmare, cele dintâi prevalează în raport cu cele din urmă.
87. Este adevărat că, în fața Tribunalului, BMW nu a invocat un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 288 TFUE. Cu toate acestea, în cuprinsul cererii pe care a formulat‑o în fața Tribunalului, BMW a susținut că, prin limitarea cuantumul ajutorului la un cuantum mai mic decât cel exceptat de la obligația de notificare, „Comisia și‑a depășit competențele și a limitat în mod nelegal competența [Germaniei] de a acorda un ajutor fără o notificare prealabilă în cadrul schemei IZG autorizate”. Prin urmare, deși nu a fost făcută nicio trimitere la articolul 288 TFUE, motivul întemeiat pe faptul că Comisia nu avea competența de a aprecia compatibilitatea părții din ajutor care nu depășea pragul prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, precum și pe faptul că ierarhia normelor a fost încălcată nu poate fi considerat un motiv nou de drept.
88. În al treilea rând, Comisia susține că motivul întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării este nou.
89. În această privință, este suficient să afirmăm că, în cuprinsul cererii introduse în fața Tribunalului, BMW a susținut că, în cazul în care această instanță ar constata că Comisia nu a săvârșit o eroare prin limitarea ajutorului la un cuantum inferior pragului de notificare, „acest fapt ar conduce la o discriminare nelegală a BMW în raport cu alți beneficiari ai ajutoarelor, care puteau obține în cadrul IZG un ajutor de până la 22,5 milioane EUR”. Prin urmare, motivul întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării nu reprezintă un motiv nou.
90. Prin urmare, în opinia noastră, cel de al doilea motiv de recurs este admisibil.
b) Cu privire la fond
91. Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, invocat în subsidiar, BMW susține că ajutorul notificat în valoare de 45 257 273 EUR ar fi trebuit să fie declarat compatibil cu piața internă până la pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, care, în acest caz, se ridică la 22,5 milioane EUR(29). Comisia a declarat însă ajutorul compatibil doar până la valoarea de 17 milioane EUR, și anume în limita diferenței dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în Műnchen. Prin urmare, BMW susține că, prin constatarea că Comisia nu a săvârșit o eroare atunci când a declarat că ajutorul notificat era compatibil cu piața internă până la valoarea de 17 milioane EUR, mai degrabă decât până la valoarea de 22,5 milioane EUR, Tribunalul a încălcat, în primul rând, articolul 288 TFUE, articolul 3 și articolul 13 alineatul (1) din RGEC și, în al doilea rând, principiul nediscriminării.
1) Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs
i) Introducere
92. Potrivit BMW, motivul pentru care ajutorul în discuție ar fi trebuit să fie declarat compatibil cu piața internă până la pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC este acela că Comisia nu are competența de a aprecia compatibilitatea măsurilor de ajutor al căror cuantum nu depășesc acest prag. Astfel, odată cu adoptarea RGEC, această competență a fost, potrivit susținerilor BMW, transferată statelor membre. Prin urmare, în cazul în care cuantumul unei măsuri de ajutor nu depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, iar statul membru în cauză constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de acest regulament, respectivul ajutor este compatibil. Comisia nu poate aprecia compatibilitatea acestui ajutor și cu atât mai puțin să constate că acesta este incompatibil cu piața internă. Pe de altă parte, în cazul în care cuantumul unei măsuri de ajutor depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, Comisia poate aprecia doar compatibilitatea părții din ajutor care depășește acest prag și numai respectiva parte poate fi declarată incompatibilă cu piața internă. În ceea ce privește partea din ajutor care se află sub pragul menționat, Comisia este obligată să o declare compatibilă. Prin urmare, potrivit BMW, Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat că Comisia putea limita, în cuprinsul deciziei în litigiu, ajutorul la un cuantum mai mic decât pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC.
93. La rândul său, Comisia susține că are competența exclusivă de a aprecia compatibilitatea ajutorului. În acest sens, este irelevant dacă cuantumul ajutorului depășește sau nu depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC. Prin urmare, pe de o parte, atunci când cuantumul unei măsuri de ajutor nu depășește acest prag, iar statul membru în cauză constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de regulamentul menționat, Comisia poate totuși să constate că respectivul ajutor este incompatibil cu piața internă. Aceasta deoarece un ajutor în privința căruia statul membru în cauză constată că îndeplinește toate condițiile prevăzute de RGEC nu poate fi considerat ajutor care a fost autorizat. Pe de altă parte, atunci când cuantumul unei măsuri de ajutor depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, Comisia poate aprecia compatibilitatea întregului cuantum al acestui ajutor. Ea poate constata că ajutorul respectiv este incompatibil cu piața internă în integralitatea sa.
94. Pentru motivele prezentate mai jos, considerăm că primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs trebuie să fie respins. În opinia noastră, Comisia are competența de a aprecia compatibilitatea măsurilor de ajutor chiar și atunci când cuantumul lor nu depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC. Rezultă că, atunci când, precum în cauza de față, cuantumul unei măsuri de ajutor depășește acest prag, Comisia are competența de a aprecia compatibilitatea întregului cuantum al acestui ajutor și nu este obligată să declare ajutorul compatibil în limita cuantumului exceptat de la obligația de notificare.
ii) Comisia are competența exclusivă de a aprecia compatibilitatea ajutorului, indiferent de cuantumul acestuia
95. Potrivit jurisprudenței, punerea în aplicare a sistemului de control prealabil al proiectelor de acordare a unor noi ajutoare instituit prin articolul 108 alineatul (3) TFUE revine, pe de o parte, în sarcina Comisiei și, pe de altă parte, în sarcina instanțelor naționale, rolurile lor respective fiind complementare, însă distincte. În timp ce aprecierea compatibilității unor măsuri de ajutor cu piața internă este de competența exclusivă a Comisiei, care acționează sub controlul instanțelor Uniunii, revine instanțelor naționale sarcina de a asigura, până la adoptarea deciziei finale a Comisiei, protecția drepturilor justițiabililor care se confruntă cu o eventuală încălcare de către autoritățile statelor membre a interdicției prevăzute la articolul 108 alineatul (3) TFUE(30).
96. Nu suntem de acord cu argumentul invocat de BMW, potrivit căruia, odată cu adoptarea RGEC, competența de apreciere a compatibilității ajutoarelor al căror cuantum nu depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din acest regulament a fost transferată statelor membre.
97. În acest sens, observăm că RGEC stabilește criterii generale de compatibilitate care se bazează pe experiența dobândită de Comisie în domeniile care intră sub incidența acestui regulament(31). Potrivit articolului 3 din RGEC, atunci când măsurile de ajutor(32) îndeplinesc condițiile prevăzute în capitolul I din acest regulament, precum și de dispozițiile relevante ale capitolului II din acesta, sunt „compatibile cu piața [internă] în sensul articolului [107 alineatul (3) TFUE] și sunt exceptate de la obligația de notificare prevăzută la articolul [108 alineatul (3) TFUE]”. Articolul 13 alineatul (1) din RGEC, care se referă la ajutoarele regionale, are o formulare similară. În schimb, atunci când o măsură de ajutor nu îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC, aceasta trebuie notificată Comisiei, care efectuează o apreciere individuală a compatibilității cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) TFUE. Aceste ajutoare nu pot fi puse în aplicare înainte de adoptarea unei decizii finale de către Comisie. Aceasta este situația în special atunci când cuantumul unei măsuri de ajutor depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, care în prezenta cauză se ridică la 22,5 milioane EUR(33).
98. Revine statului membru în cauză sarcina de a aprecia dacă o măsură de ajutor îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC și dacă, prin urmare, aceasta poate fi pusă în aplicare fără notificarea prealabilă adresată Comisiei. După cum a afirmat Comisia în propunerea sa pentru ceea ce urma să devină Regulamentul de aplicare(34), adoptarea unor regulamente de exceptare pe categorii precum RGEC reflectă „descentralizarea controlului ajutoarelor de stat”(35).
99. Cu toate acestea, stabilirea de către statul membru în cauză a faptului că o măsură de ajutor îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC nu împiedică Comisia să verifice dacă aceste condiții sunt sau nu sunt îndeplinite și, în cazul în care acestea nu sunt îndeplinite, să constate că această măsură de ajutor este incompatibilă cu piața internă.
100. Acest fapt se datorează în primul rând faptului că competența de a aprecia compatibilitatea unor măsuri de ajutor a fost conferită Comisiei prin articolul 107 alineatul (3) TFUE. Nu înțelegem modul în care un regulament precum RGEC ar fi putut priva Comisia de o competență conferită acesteia de dreptul primar.
101. Prin urmare, atunci când o parte interesată, precum un concurent al beneficiarului, depune o plângere întemeiată de exemplu pe faptul că o măsură de stat a fost pusă în aplicare cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE, întrucât aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC, Comisia este obligată să o examineze(36). Acest fapt rezultă din articolului 10 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 659/1999(37).
102. În al doilea rând, în cazul în care statul membru în cauză constată că o măsură de ajutor îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC, această constatare nu echivalează cu o declarare a compatibilității. Atunci când verifică dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de RGEC, o instanță națională aplică criteriile generale de compatibilitate stabilite de Comisie pe baza experienței acesteia din urmă(38). Instanța națională nu efectuează o apreciere individuală a măsurii de ajutor în temeiul articolului 107 alineatul (3) TFUE sau, în ceea ce privește ajutoarele regionale acordate pentru proiecte mari de investiții, în temeiul Comunicării din 2009. Doar cea din urmă apreciere, pe care Comisia are competența exclusivă să o efectueze, poate conduce la o declarare a compatibilității(39). După cum se arată în Comunicarea privind aplicarea, o instanță națională „poate evalua numai îndeplinirea tuturor condițiilor din [RGEC]. Instanța națională nu poate evalua compatibilitatea unei măsuri de ajutor în situația în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, deoarece această evaluare rămâne responsabilitatea exclusivă a Comisiei”(40).
103. Prin urmare, în cazul în care o instanță națională constată că un proiect de ajutor îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC, această constatare echivalează cu o simplă prezumție de compatibilitate, cu o „prezumție de conformitate cu piața internă”, astfel cum a susținut în mod întemeiat Tribunalul la punctul 177 din hotărârea atacată.
iii) Un ajutor care îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC nu reprezintă un ajutor existent
104. Rezultă că, astfel cum susține Comisia și contrar celor susținute de BMW, un ajutor pe care statul membru în cauză îl consideră ca îndeplinind condițiile prevăzute de RGEC nu constituie un „ajutor existent” în sensul articolului 1 litera (b) din Regulamentul nr. 659/1999. Potrivit punctului (ii) din această dispoziție, un ajutor existent poate fi în special ajutorul „autorizat […] de Comisie sau Consiliu”. Un ajutor pe care statul membru în cauză îl consideră ca îndeplinind condițiile prevăzute de RGEC nu a fost „autorizat”, întrucât compatibilitatea sa cu piața internă este doar prezumată. Acest ajutor nu a fost autorizat „de Comisie sau Consiliu”(41), întrucât aprecierea a fost efectuată de statul membru în cauză. În acest sens, am dori să menționăm că, atunci când un stat membru constată că o măsură de ajutor îndeplinește condițiile prevăzute de RGEC, respectivul stat membru trebuie doar să transmită Comisiei o fișă de informații privind această măsură(42). În mod evident, această fișă nu se compară cu informațiile care trebuie furnizate în cadrul notificării unei măsuri de ajutor(43).
105. Prin urmare, un ajutor care a fost considerat în mod greșit de statul membru ca îndeplinind condițiile prevăzute de RGEC constituie un „ajutor nou” în sensul articolului 1 litera (c) din Regulamentul nr. 659/1999. Ca ajutor nou, acesta trebuie notificat Comisiei(44), care va evalua compatibilitatea acesteia cu piața internă.
106. Prin urmare, Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a constatat, la punctul 176 din hotărârea atacată, că ajutorul în discuție nu reprezenta un ajutor existent autorizat.
107. În plus, am dori să subliniem că, spre deosebire de cele susținute de BMW, din nota de subsol aferentă punctului 56 din Comunicarea din 2009, nu rezultă că, în prezenta cauză, Germania își păstrează competența de a acorda un ajutor în limita pragului de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC.
108. Nota de subsol aferentă punctului 56 din Comunicarea din 2009 prevede că „[a]tunci când ajutorul se acordă pe baza unei scheme existente de ajutoare regionale, trebuie remarcat totuși că statul membru are în continuare posibilitatea de a acorda acest ajutor până la valoarea corespunzătoare sumei maxime permise pe care o investiție cu cheltuieli eligibile de 100 de milioane EUR o poate primi conform normelor în vigoare”.
109. Competența reținută de statul membru potrivit acestei note de subsol se aplică ajutorului acordat pe baza unei scheme „existente”, și anume, în special, ajutorului care a făcut obiectul unei decizii de autorizare adoptate de Comisie, astfel cum prevede articolul 1 litera b) punctul ii) din Regulamentul nr. 659/1999. Această competență nu se aplică atunci când ajutorul este acordat pe baza unei scheme exceptate, și anume pe baza unei scheme a cărei compatibilitate cu piața internă este doar presupusă ca urmare a faptului că statul membru în cauză a constatat că aceasta îndeplinea condițiile prevăzute de RGEC. O schemă exceptată nu reprezintă un ajutor „existent”.
110. În prezenta cauză, temeiul juridic al ajutorului notificat îl constituie IZG(45). Germania a considerat că IZG îndeplinea condițiile prevăzute de RGEC, precum și că era scutită de obligația de notificare și compatibilă cu piața internă(46). Prin urmare, IZG nu reprezintă o schemă de ajutor „existentă”, iar BMW nu se poate întemeia pe nota de subsol aferentă punctului 56 din Comunicarea din 2009 pentru a susține că Germania își menține competența de a acorda un ajutor în limita pragului de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC.
111. Contrar celor susținute de BMW, din Hotărârea Diputación Foral de Álava nu rezultă că Comisia are competența de a aprecia doar partea din ajutor care depășește acest prag. În această hotărâre, Tribunalul a constatat că ajutorul acordat în cadrul unei scheme de ajutor autorizate „constituia un ajutor nou în măsura în care acesta depășea plafonul stabilit în decizia sa de aprobare a schemei”(47). Cu toate acestea, în Hotărârea Diputación Foral de Álava, Comisia emisese o decizie de aprobare a schemei de ajutoare în cauză. În schimb, în prezenta cauză, nu a existat o astfel de decizie. Prin urmare, astfel cum Tribunalul a constatat în mod întemeiat la punctul 181 din hotărârea atacată, Comisia putea aprecia compatibilitatea întregului cuantum al ajutorului în litigiu fără încălcarea principiilor stabilite în Hotărârea Diputación Foral de Álava.
112. Prin urmare, Tribunalul nu a săvârșit o eroare prin constatarea, la punctul 179 din hotărârea atacată, că nota de subsol aferentă punctului 56 din Comunicarea din 2009 nu împiedica Comisia să aprecieze dacă ajutorul în litigiu era proporțional, având în vedere că acest ajutor „trebuia să fie apreciat ca ajutor individual, iar nu ca ajutor acordat în cadrul unei scheme de ajutoare regionale autorizate”.
113. Concluzionăm că Comisia are competența de a aprecia compatibilitatea unei măsuri de ajutor, chiar și atunci când cuantumul acestui ajutor nu depășește pragul de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC.
114. Rezultă că atunci când, precum în prezenta cauză, cuantumul ajutorului notificat depășește acest prag, Comisia poate aprecia compatibilitatea întregului cuantum al ajutorului și că, contrar celor susținute de BMW, aceasta nu este obligată să declare ajutorul compatibil până la valoarea care este scutită de obligația de notificare.
115. Rezultă de asemenea că, astfel cum vom arăta mai jos, Comisia poate efectua această apreciere a compatibilității prin aplicarea nu doar a criteriilor prevăzute de RGEC, ci și a altor criterii, cum sunt cele stabilite în Comunicarea din 2009.
iv) Compatibilitatea poate fi apreciată în lumina criteriului proporționalității stabilit în Comunicarea din 2009
116. În acest sens, trebuie să se facă trimitere la Hotărârea Freistaat Sachsen(48).
117. În această hotărâre, Curtea a statuat că, atunci când cuantumul ajutorului depășește pragul de notificare individuală prevăzut de un regulament de exceptare pe categorii(49), Comisia poate să aprecieze acest ajutor nu doar în lumina criteriilor prevăzute de acest regulament, ci și în lumina altor criterii sau a altor instrumente de drept al Uniunii. În primul rând, pot fi aplicate criteriile prevăzute de respectivul regulament de exceptare pe categorii, având în vedere că dispozițiile materiale ale acestui regulament, spre deosebire de dispoziția care prevede o exceptare de la obligația de notificare, sunt aplicabile. În al doilea rând, pot fi aplicate criterii care nu sunt prevăzute de respectivul regulament de exceptare pe categorii. În acest sens, Curtea s‑a întemeiat pe considerentul (4) al Regulamentului nr. 68/2001 care prevede că acest regulament nu exclude posibilitatea, pentru statele membre, de a notifica proiectele de ajutor și că „Comisia examinează această notificare [în special] pe baza criteriilor prevăzute în prezentul regulament sau conform liniilor directoare și cadrului comunitar aplicabile, dacă există astfel de linii directoare și un astfel de cadru comunitar”(50). Potrivit Curții, utilizarea, în cuprinsul considerentului (4) al Regulamentului nr. 68/2001, a sintagmei „în special” însemna că ajutorul trebuia să fie examinat în special, dar nu exclusiv, în lumina criteriilor prevăzute de acest regulament(51). Prin urmare, Comisia putea aplica un criteriu care nu era prevăzut de Regulamentul nr. 68/2001 și putea impune ca ajutorul să fie necesar pentru punerea în aplicare a măsurilor de formare avute în vedere(52).
118. În mod similar, în prezenta cauză, pentru a declara ajutorul în litigiu compatibil cu piața internă, Comisia poate impune ca acesta să îndeplinească criteriul stabilit la punctul 33 din Comunicarea din 2009, și anume ca valoarea ajutorului să se limiteze la diferența dintre costurile investiției în Leipzig și costurile investiției în München (17 milioane EUR). În acest sens, observăm că, precum considerentul (4) al Regulamentului nr. 68/2001, considerentul (7) al RGEC prevede că regulamentul nu trebuie „să excludă posibilitatea statelor membre de a notifica” măsurile de ajutor regional și că astfel de măsuri de ajutor „vor fi evaluate de Comisie în special pe baza condițiilor prevăzute de prezentul regulament și în conformitate cu criteriile prevăzute în orientările sau cadrele specifice adoptate de Comisie”(53).
119. Prin urmare, Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a constatat, la punctul 173 din hotărârea atacată, că ajutorul în litigiu trebuia să fie apreciat în temeiul Comunicării din 2009, al liniilor directoare și al articolului 107 alineatul (3) TFUE.
v) Concluzie
120. Rezultă că, prin constatarea că Comisia putea limita ajutorul la un cuantum mai mic decât cel exceptat de la obligația de notificare prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din RGEC, Tribunalul nu a încălcat articolul 3 și articolul 13 alineatul (1) din RGEC, având în vedere că aceste dispoziții prevăd doar o prezumție de compatibilitate a ajutorului care îndeplinește condițiile prevăzute de acest regulament. În cazul în care cuantumul unei măsuri de ajutor depășește pragul menționat, aceste dispoziții nu împiedică Comisia să aprecieze compatibilitatea respectivei măsuri în lumina altor criterii decât cele prevăzute de RGEC și să constate, pe baza unor astfel de criterii, că ajutorul este compatibil până la un cuantum mai mic decât cel care este exceptat de la obligația de notificare prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din RGEC.
121. De asemenea, rezultă că Tribunalul nu a încălcat articolul 288 TFUE, întrucât decizia în litigiu este conformă cu RGEC.
122. Concluzionăm că primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs trebuie să fie respins.
2) Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs
123. Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs, BMW susține că Tribunalul a încălcat principiul nediscriminării atunci când a constatat că Comisia putea limita ajutorul acordat în favoarea BMW la un cuantum mai mic decât cel exceptat de la obligația de notificare, întrucât orice concurent al BMW ar fi putut beneficia, în cadrul IZG, de un ajutor în limita pragului de notificare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din RGEC.
124. În acest sens, este suficient să spunem că orice ajutor acordat unui concurent ipotetic al BMW în cadrul IZG, fără o notificare prealabilă adresată Comisiei, nu ar constitui ajutor existent în sensul articolului 1 litera (b) din Regulamentul nr. 659/1999. În schimb, în prezenta cauză, ajutorul acordat în favoarea BMW a fost declarat compatibil de Comisie în decizia în litigiu (deși numai până la valoarea de 17 milioane EUR) și reprezintă, așadar, un ajutor existent. Rezultă că, astfel cum susține Comisia, respectivul concurent ipotetic și BMW nu se află într‑o situație similară și că al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs trebuie să fie respins ca nefondat.
125. Concluzionăm că cel de al doilea motiv de recurs trebuie respins în totalitate ca nefondat. Prin urmare, recursul trebuie să fie respins.
VI. Recursul incident
A. Argumentele părților
126. Comisia a introdus un recurs incident. Aceasta solicită Curții să anuleze, pe de o parte, Ordonanța din 11 mai 2015, prin care s‑a admis cererea formulată de Freistaat Sachsen de intervenție în acțiunea care avea ca obiect anularea în parte a deciziei în litigiu și, pe de altă parte, decizia cuprinsă în hotărârea atacată de declarare a admisibilității cererii de intervenție și de luare în considerare a argumentelor invocate de intervenient. De asemenea, Comisia solicită Curții să pronunțe o hotărâre definitivă în cauză și să respingă cererea de intervenție formulată de Freistaat Sachsen.
127. Comisia susține că recursul său incident este admisibil.
128. În această privință, Comisia susține că Ordonanța din 11 mai 2015 și decizia cuprinsă în hotărârea atacată referitoare la admisibilitatea intervenției pot face obiectul unui recurs incident în temeiul articolului 178 alineatele (1) sau (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție. Comisia susține că decizia prin care Tribunalul a admis în mod greșit o cerere de intervenție poate fi atacată în cadrul recursului formulat împotriva hotărârii definitive, ca încălcare a procedurii care a afectat în mod negativ interesele Comisiei. Prin luarea în considerare, la punctele 20, 21, 27, 31, 55, 57, 77, 97, 98, 124, 152, 163, 176, 177 și 180 din hotărârea atacată, a argumentelor invocate de Freistaat Sachsen, Tribunalul a extins obiectul procedurii și a adus atingere în mod negativ intereselor procedurale ale Comisiei.
129. În susținerea recursului incident formulat, Comisia invocă trei motive de recurs.
130. Prin intermediul primului său motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a încălcat articolul 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, atunci când a constatat, la punctul 20 din Ordonanța din 11 mai 2015, că Freistaat Sachsen avea un interes în soluționarea litigiului și că putea așadar să intervină în fața Tribunalului ca urmare a pretinselor consecințe economice care decurg din amplasarea investiției în Leipzig. Potrivit Comisiei, o parte are un interes în soluționarea litigiului numai dacă această soluționare poate modifica poziția juridică a respectivei părți.
131. Prin intermediul celui de al doilea său motiv de recurs, Comisia susține că, în cazul în care Curtea ar considera că interesul în soluționarea litigiului cu care este sesizat Tribunalul poate fi de natură economică, Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat că Freistaat Sachsen avea un astfel de interes. Acesta ar putea avea un interes numai în cadrul unei acțiuni care are ca obiect anularea în totalitate a deciziei în litigiu, iar nu în cadrul unei acțiuni care are ca obiect anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta a declarat incompatibil cu piața internă cuantumul ajutorului care depășea valoarea de 17 milioane EUR.
132. Prin intermediul celui de al treilea său motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a încălcat normele privind sarcina probei, având în vedere că nu a solicitat Freistaat Sachsen să prezinte elemente de probă în susținerea afirmației potrivit căreia acesta avea un interes economic în soluționarea litigiului.
133. Freistaat Sachsen susține că recursul incident este inadmisibil și, în orice caz, nefondat. Acesta susține că recursul incident este inadmisibil, deoarece, în primul rând, decizia Tribunalului de a admite o cerere de intervenție nu intră în domeniul de aplicare al articolului 178 alineatele (1) sau (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție și, în al doilea rând, articolul 57 primul paragraf din statut prevede posibilitatea formulării unui recurs împotriva deciziei Tribunalului de respingere a unei cereri de intervenție, iar nu a unei cereri de admitere a respectivei cereri. În orice caz, recursul incident este nefondat, având în vedere că, pentru ca o persoană să intervină într‑un litigiu supus spre soluționare Tribunalului, este suficient ca aceasta să aibă un interes economic în soluționarea acestui litigiu.
134. BMW susține că recursul incident este inadmisibil, întrucât Comisia nu explică modul în care, prin luarea în considerare, în hotărârea atacată, a argumentelor invocate de Freistaat Sachsen, Tribunalul a adus atingere în mod negativ intereselor procedurale ale Comisiei. BMW susține în plus că recursul incident este ineficient, întrucât argumentele în litigiu au fost invocate nu doar de Freistaat Sachsen, ci și de BMW. În orice caz, recursul incident este nefondat.
B. Apreciere
135. Prin recursul incident pe care l‑a formulat, Comisia solicită anularea, pe de o parte, a Ordonanței din 11 mai 2015 și, pe de altă parte, a hotărârii atacate, în măsura în care această hotărâre (i) a constatat admisibilitatea cererii de intervenție și, (ii) la punctele 20, 21, 27, 31, 55, 57, 77, 97, 98, 124, 152, 163, 176, 177 și 180, a luat în considerare argumentele invocate exclusiv de Freistaat Sachsen (spre deosebire de argumentele invocate de Freistaat Sachsen și de BMW).
136. BMW și Freistaat Sachsen susțin că recursul incident este inadmisibil și, în orice caz, nefondat.
137. Trebuie să subliniem că, în cazul în care Curtea ar constata, așa cum propunem, că recursul trebuie respins, aceasta poate considera că nu mai este necesar să se pronunțe și asupra recursului incident.
138. Aceasta deoarece, în prezenta cauză, recursul incident are ca obiect anularea hotărârii atacate în măsura în care aceasta cuprinde o decizie prin care este admisă o cerere de intervenție și, prin urmare, în măsura în care ia în considerare argumentele invocate de intervenient. În ipoteza în care Curtea ar constata că Tribunalul a săvârșit o eroare în acest sens, nu ar rezulta că hotărârea atacată trebuie să fie anulată. Această hotărâre poate fi anulată numai în cazul în care Curtea constată că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a respins o concluzie sau un motiv invocat de o parte, iar nu de intervenient. Aceasta deoarece intervenientul nu este autorizat să formuleze propriile concluzii sau să invoce propriile motive(54). Prin urmare, în cazul în care Curtea ar constata că recursul trebuie respins, hotărârea atacată ar fi admisă, chiar dacă Curtea ar constata că Tribunalul a săvârșit o eroare prin admiterea cererii de intervenție formulate de Freistaat Sachsen(55). Subliniem că însăși Comisia arată că, în ipoteza în care Curtea ar constata că Tribunalul a săvârșit o eroare prin admiterea cererii de intervenție formulate de Freistaat Sachsen, hotărârea atacată nu ar trebui să fie anulată (însă ar fi remediată astfel încălcarea procedurii desfășurate în fața Tribunalului).
139. Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate, vom examina recursul incident. Considerăm că acesta este inadmisibil și că, pe lângă faptul că nu este eficient, acesta este, în orice caz, nefondat.
1. Admisibilitatea recursului incident
140. Freistaat Sachsen susține că recursul incident este inadmisibil, întrucât, pe de o parte, articolul 57 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție prevede posibilitatea formulării unui recurs împotriva deciziei Tribunalului de respingere a unei cereri de intervenție, iar nu a unui recurs formulat împotriva deciziei acestei instanțe de admitere a unei astfel de cereri și, pe de altă parte, cea din urmă decizie nu poate fi considerată o decizie care poate fi atacată cu recurs în sensul articolului 178 alineatele (1) sau (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.
141. În opinia noastră, recursul incident este în întregime inadmisibil. Vom prezenta mai jos motivele pentru care am ajuns la această concluzie.
142. În acest sens, vom analiza, în primul rând, admisibilitatea recursului incident formulat împotriva Ordonanței din 11 mai 2015, în al doilea rând, admisibilitatea recursului incident formulat împotriva hotărârii atacate, în măsura în care această hotărâre cuprinde o decizie referitoare la admisibilitatea cererii de intervenție, și, în al treilea rând, admisibilitatea recursului incident formulat împotriva hotărârii atacate, în măsura în care, în această hotărâre, Tribunalul a luat în considerare argumentele care se pretinde că au fost invocate exclusiv de Freistaat Sachsen. În sfârșit, vom aborda argumentul invocat de Comisie în sensul că Curtea este obligată să se pronunțe din oficiu cu privire la admisibilitatea unei cereri de intervenție introduse în fața Tribunalului atunci când intervenientul în fața instanței de prim grad formulează un recurs incident în fața Curții de Justiție sau atunci când, precum în prezenta cauză, intervenientul în fața instanței de prim grad prezintă observații în fața Curții de Justiție.
a) Cu privire la admisibilitatea recursului incident formulat împotriva Ordonanței din 11 mai 2015
143. Considerăm că recursul incident formulat de Comisie împotriva Ordonanței din 11 mai 2015, prin care Tribunalul a admis cererea de intervenție formulată de Freistaat Sachsen, este inadmisibil, întrucât o decizie de admitere a unei cereri de intervenție nu poate fi atacată cu recurs.
144. În această privință, articolul 178 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție prevede că pe calea recursului incident se poate cere anularea „deciziei Tribunalului”. Articolul 178 alineatul (2) din acest regulament prevede în continuare că, de asemenea, pe calea recursului incident se poate cere „anularea unei decizii, explicită sau implicită, referitoare la admisibilitatea acțiunii cu care a fost sesizat Tribunalul”.
145. În primul rând, Ordonanța din 11 mai 2015 nu intră sub incidența articolului 178 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, întrucât reprezintă o decizie referitoare la admisibilitatea unei cereri de intervenție formulate în fața Tribunalului, iar nu o decizie referitoare la admisibilitatea acțiunii cu care a fost sesizată această instanță.
146. În al doilea rând, în opinia noastră, această ordonanță nu intră nici sub incidența articolului 178 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție .
147. În această privință, articolul 178 din Regulamentul de procedură al Curții trebuie interpretat coroborat cu articolul 56 primul paragraf din statutul acesteia(56). Cea din urmă dispoziție definește deciziile care pot fi atacate cu recurs, și anume, în primul rând, „deciziile Tribunalului prin care se finalizează judecata”, în al doilea rând, deciziile acestei instanțe „prin care se soluționează parțial fondul unui litigiu” și, în al treilea rând, deciziile „prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de inadmisibilitate”.
148. O decizie de admitere a unei cereri de intervenție nu poate fi considerată o decizie prin care se finalizează judecata în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție(57). Aceasta nu poate fi considerată nici o decizie prin care se soluționează parțial fondul unui litigiu(58). Se ridică însă întrebarea dacă o decizie de admitere a unei intervenții poate fi considerată o decizie prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de inadmisibilitate, având în vedere că dispoziția menționată mai sus nu precizează dacă această decizie se referă la inadmisibilitatea acțiunii sau la inadmisibilitatea cererii de intervenție.
149. Potrivit jurisprudenței, decizia de respingere de către Tribunal a unui motiv întemeiat pe inadmisibilitatea acțiunii poate fi atacată cu recurs (și cu recurs incident), chiar dacă Tribunalul respinge în continuare acțiunea ca nefondată(59). Această decizie poate fi considerată o decizie prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de inadmisibilitate în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție.
150. În schimb, s‑a constatat că următoarele decizii nu pot fi atacate cu recurs: decizia președintelui Tribunalului de a nu conexa două cauze(60), ordonanța prin care Tribunalul solicită Comisiei să prezinte anumite documente(61), ordonanța prin care Tribunalul Funcției Publice constată că nu este competent și trimite acțiunea la Tribunal în temeiul articolului 8 alineatul (2) din anexa la Statutul Curții de Justiție(62), ordonanța prin care Tribunalul Funcției Publice decide înlăturarea anumitor pasaje din memoriile scrise ca urmare a caracterului lor defăimător(63), decizia prin care grefierul Tribunalului refuză să admită cererea reclamantului de a fi reprezentat de un „Trade Mark and Design Litigator”(64), ordonanța de respingere a unei cereri de asistență judiciară(65), decizia de respingere a unei cereri de recuzare a unui judecător(66), precum și decizia Tribunalului de suspendare a procedurii până la pronunțarea de către Curte a hotărârii în procedura cu care aceasta a fost sesizată pentru anularea aceleiași măsuri ca cea atacată în fața Tribunalului(67). Prin urmare, aceste decizii nu reprezintă hotărâri prin care se pune capăt unui incident de procedură, în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție (în caz contrar, acestea ar putea fi atacate cu recurs).
151. În opinia noastră, hotărârea de admitere a unei cereri de intervenție nu poate fi considerată o decizie prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de inadmisibilitate, în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. Desigur, spre deosebire de majoritatea deciziilor menționate la punctul precedent, decizia de admitere a unei cereri de intervenție nu poate fi considerată o simplă măsură organizatorică, având în vedere că intervenientul în primă instanță poate formula un recurs împotriva hotărârii Tribunalului(68) și (ii) că, în cazul în care recursul ar fi formulat de o parte la procedura în primă instanță, aceasta este considerată parte la procedura în fața Curții de Justiție(69). Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că deciziile menționate la punctul 149 de mai sus, care au fost considerate ca putând fi atacate cu recurs, se referă la admisibilitatea acțiunii, iar nu la admisibilitatea cererii de intervenție. În opinia noastră, rezultă că o decizie de admitere a unei cereri de intervenție nu poate fi considerată o decizie prin care se pune capăt unui incident de procedură și că, prin urmare, aceasta iese de sub incidența articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție.
152. În al treilea rând, trebuie să subliniem că articolul 57 primul paragraf din acest statut prevede că un recurs poate fi formulat împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de intervenție și că acest recurs poate fi formulat de persoana a cărei cerere de intervenție a fost respinsă. Din această dispoziție, interpretată a contrario, rezultă că nu poate fi atacată cu recurs o decizie de admitere a unei cereri de intervenție.
153. În al patrulea rând, acest fapt este conform cu natura accesorie a cererii de intervenție. Conform articolului 40 al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție și articolului 132 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al acesteia, cererea de intervenție se limitează la susținerea, în totalitate sau parțial, a concluziilor formulate de către una dintre părți(70). În plus, intervenientul nu poate invoca motive care nu au fost invocate de partea susținută de intervenție(71). Prin urmare, în cazul în care unei persoane i s‑ar admite în mod greșit cererea de intervenție, aceasta nu ar modifica obiectul litigiului.
154. Prin urmare, recursul incident formulat împotriva Ordonanței din 11 mai 2015 este inadmisibil.
b) Cu privire la admisibilitatea recursului incident formulat împotriva hotărârii atacate în măsura în care aceasta cuprinde o decizie de admitere a cererii de intervenție
155. Recursul incident are ca obiect anularea nu doar a Ordonanței din 11 mai 2015, ci și a hotărârii atacate, în măsura în care aceasta cuprinde o decizie de admitere a cererii de intervenție formulate de Freistaat Sachsen.
156. Suntem de acord cu Comisia că hotărârea atacată cuprinde o decizie (implicită) prin care se admite o cerere de intervenție. În caz contrar, în această hotărâre nu ar exista nicio mențiune referitoare la argumentele invocate de Freistaat Sachsen.
157. Cu toate acestea, contrar celor susținute de Comisie, considerăm că această decizie nu poate fi atacată cu recurs.
158. Astfel cum am arătat la punctele 148-151 de mai sus, decizia Tribunalului de admitere a unei cereri de intervenție nu reprezintă o „decizie”, în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. Pentru a stabili dacă o decizie a Tribunalului trebuie considerată „decizie” în sensul acestei dispoziții, este irelevant dacă aceasta este cuprinsă într‑un instrument distinct, precum Ordonanța din 11 mai 2015, sau dacă face parte din hotărârea atacată.
159. În plus, motivele prezentate la punctul 153 din prezentele concluzii referitoare la recursul incident formulat împotriva Ordonanței din 11 mai 2015 se aplică recursului incident formulat împotriva hotărârii atacate, în măsura în care aceasta cuprinde o decizie referitoare la admisibilitatea cererii de intervenție.
160. Prin urmare, recursul incident formulat împotriva hotărârii atacate este inadmisibil, în măsura în care aceasta cuprinde o decizie de admitere a cererii de intervenție formulate de Freistaat Sachsen.
161. Acest fapt înseamnă însă doar că decizia Tribunalului de admitere a unei cereri de intervenție nu poate face obiectul unui recurs, având în vedere că nu reprezintă o „decizie” în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. Aceasta nu înseamnă că admisibilitatea unei cereri de intervenție în primă instanță nu poate fi contestată în nici un mod în fața Curții de Justiție.
162. Astfel, admisibilitatea cererii de intervenție în primă instanță poate fi contestată printr‑un recurs întemeiat pe încălcarea procedurii în fața Tribunalului, în sensul articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. Acest motiv nu va fi însă examinat de Curte decât dacă este invocat în cadrul unui recurs care este admisibil. Pentru ca un recurs să fie admisibil, acesta trebuie să aibă ca obiect anularea unei „decizii” a Tribunalului în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. Cu alte cuvinte, acesta trebuie să aibă ca obiect o altă decizie decât cea de admitere a cererii de intervenție, întrucât, astfel cum am arătat mai sus, aceasta din urmă nu reprezintă o „decizie” în sensul dispoziției menționate.
163. De exemplu, în Hotărârea Gaki‑Kakouri, Tribunalul a examinat motivul întemeiat pe faptul că, prin respingerea elementelor de probă furnizate de o parte, Tribunalul a încălcat articolul 85 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură, principiul contradictorialității și principiul egalității armelor. Cu toate acestea, în cauza respectivă, recursul nu avea ca obiect anularea deciziei Tribunalului de respingere a elementelor de probă, ci anularea deciziei prin care Tribunalul a respins, în dispozitivul hotărârii sale, acțiunea inițiată împotriva refuzului Curții de Justiție de a acorda reclamantei, văduva unui fost judecător al acestei instanțe, o pensie de urmaș(72).
164. În prezenta cauză, în cadrul recursului său incident, Comisia susține nu numai că decizia cuprinsă în hotărârea atacată, prin care Tribunalul a admis cererea de intervenție formulată de Freistaat Sachsen, poate fi atacată cu recurs(73), ci și că această decizie constituie o încălcare a procedurii în sensul articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. În această privință, subliniem că motivul întemeiat pe faptul că decizia de admitere a cererii de intervenție reprezintă o încălcare a procedurii este invocat în cadrul unui recurs incident care are ca obiect anularea acestei decizii înseși. În schimb, în Hotărârea Gaki‑Kakouri, motivul întemeiat pe faptul că decizia de respingere a elementelor de probă reprezenta o încălcare a procedurii a fost invocat în cadrul unui recurs care avea ca obiect anularea unei alte decizii a Tribunalului, care a fost consacrată în dispozitivul hotărârii sale. Prin urmare, în prezenta cauză, motivul întemeiat pe o încălcare a procedurii în fața Tribunalului nu poate fi examinat de Curte, deoarece este invocat în cadrul unui recurs incident, care, având în vedere că nu are ca obiect anularea unei „decizii” în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție(74), este inadmisibil.
c) Cu privire la admisibilitatea recursului incident formulat împotriva hotărârii atacate, în măsura în care aceasta ia în considerare argumentele invocate exclusiv de FreistaatSachsen
165. În sfârșit, recursul incident urmărește anularea hotărârii atacate în măsura în care aceasta ia în considerare argumentele invocate exclusiv de Freistaat Sachsen, la punctele 20, 21, 27, 31, 55, 57, 77, 97, 98, 124, 152, 163, 176, 177 și 180.
166. Nu înțelegem modul în care, prin admiterea sau respingerea unor argumente, iar nu a unor motive sau a unor concluzii, Tribunalul ar putea fi considerat ca adoptând o „decizie” în sensul articolului 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. Prin urmare, recursul incident formulat împotriva hotărârii atacate, în măsura în care aceasta ia în considerare argumentele invocate exclusiv de Freistaat Sachsen, este inadmisibil.
167. În orice caz, recursul incident este ineficient. Astfel, în cuprinsul punctelor din hotărârea atacată care au fost menționate de Comisie, Tribunalul fie nu se pronunță asupra argumentelor invocate de intervenient(75), fie analizează argumente invocate de intervenient și de BMW(76), fie respinge argumente invocate exclusiv de Freistaat Sachsen(77).
d) Curtea nu are obligația de a se pronunța din oficiu cu privire la admisibilitatea cererii de intervenție formulate în primă instanță
168. În Hotărârea Stadtwerke Schwäbisch Hall, Curtea a statuat că, atunci când se pronunță asupra unui recurs formulat în temeiul articolului 56 din statut, aceasta este obligată să se pronunțe, dacă este necesar din oficiu, cu privire la admisibilitatea acțiunii desfășurate în primă instanță(78).
169. Comisia se întemeiază pe această hotărâre pentru a susține că Curtea este obligată să se pronunțe din oficiu asupra admisibilității unei cereri de intervenție formulate în fața Tribunalului, atunci când intervenientul în primă instanță formulează un recurs incident în fața Curții sau atunci când acesta prezintă observații în fața Curții.
170. Acest argument nu poate fi acceptat.
171. În prezenta cauză, Comisia contestă admisibilitatea unei cereri de intervenție formulate în fața Tribunalului, iar nu admisibilitatea acțiunii cu care este sesizată această instanță, care era în discuție în Hotărârea Stadtwerke Schwäbisch Hall și în jurisprudența ulterioară(79). Trebuie să subliniem că, în ipoteza în care Curtea constată că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a admis o cerere de intervenție, acest fapt nu ar avea niciun impact asupra admisibilității acțiunii cu care este sesizat acesta(80).
172. Este adevărat că, în cazul în care Tribunalul ar admite în mod greșit o cerere de intervenție, intervenientul în primă instanță poate formula un recurs împotriva hotărârii Tribunalului și poate invoca, în fața Curții de Justiție, motive care nu sunt invocate de partea care a fost susținută, în primă instanță, prin intervenție(81). Cu toate acestea, trebuie să subliniem că, în conformitate cu articolul 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, orice persoană poate interveni în fața Tribunalului în cazul în care această persoană poate dovedi faptul că are un interes în soluționarea litigiului cu care este sesizată această instanță. Trebuie de asemenea să subliniem că, în temeiul articolului 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, părțile care intervin în primă instanță pot introduce un recurs împotriva deciziei Tribunalului numai în cazul în care această decizie le privește în mod direct. În opinia noastră, o persoană care nu are un interes în soluționarea litigiului cu care este sesizat Tribunalul și care, prin urmare, nu poate interveni în fața acestei instanțe, nu poate fi considerată o persoană pe care decizia acestuia o privește în mod direct. În orice caz, celelalte părți la procedura desfășurată în fața Curții de Justiție pot prezenta observații în răspuns la cele formulate de intervenient în primă instanță.
173. Concluzionăm că recursul incident este inadmisibil în întregime.
174. Cu toate acestea, pentru motive de exhaustivitate, vom demonstra că acesta este, în orice caz, nefondat.
2. Cu privire la fond
175. În susținerea recursului său incident, Comisia invocă trei motive, întemeiate pe încălcarea articolului 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, pe o eroare în calificarea juridică a faptelor și, respectiv, pe încălcarea normelor privind sarcina probei.
a) Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea articolului 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție
176. Prin intermediul primului său motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a încălcat articolul 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, prin constatarea, la punctul 20 din Ordonanța din 11 mai 2015, că Freistaat Sachsen avea un interes în soluționarea litigiului cu care a fost sesizat Tribunalul, întrucât, prin limitarea ajutorului la valoarea de 17 milioane EUR, decizia în litigiu a negat Freistaat Sachsen beneficiile economice care ar fi decurs din obținerea unui ajutor în cuantum de aproximativ 45 de milioane EUR.
177. În conformitate cu articolul 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, orice persoană poate interveni în litigiile supuse instanțelor Uniunii Europene în cazul în care poate dovedi că are un interes în soluționarea litigiului înaintat uneia dintre aceste instanțe.
178. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție, noțiunea de „interes în soluționarea litigiului”, în sensul dispoziției menționate, trebuie definită prin prisma obiectului însuși al litigiului și trebuie înțeleasă ca însemnând un interes direct și actual în soluționarea concluziilor, iar nu ca însemnând un interes în raport cu motivele sau cu argumentele invocate. Noțiunea de „soluționare a litigiului” se referă la decizia finală solicitată, astfel cum ar fi consacrată în dispozitivul viitoarei hotărâri. În această privință, trebuie să se analizeze în special dacă persoana care a solicitat să intervină este direct afectată de măsura contestată și dacă interesul său în soluționarea litigiului este dovedit. În principiu, un interes în soluționarea litigiului poate fi considerat a fi suficient de direct numai în măsura în care această soluționare este de natură să modifice poziția juridică a persoanei care formulează cererea de intervenție(82).
179. Comisia susține că un interes în soluționarea litigiului în sensul articolului 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție nu poate fi decât un interes de natură juridică, iar nu un interes de natură economică.
180. Freistaat Sachsen și BMW susțin că un interes economic este suficient. Acestea se întemeiază pe ordonanța pronunțată în cauza Ramondín, în care s‑a susținut că Comunidad Autónoma de La Rioja avea un interes în soluționarea acțiunii care avea ca obiect anularea deciziei prin care Comisia a declarat incompatibilă schema de ajutoare adoptată de Territorio Histórico de Álava. În acest sens, președintele Curții a constatat că Comunidad Autónoma de La Rioja se învecinează cu Territorio Histórico de Álava și că Ramondín, o întreprindere care fusese stabilită în La Rioja începând din anul 1971, beneficia de schema de ajutoare contestată atunci când și‑a schimbat sediul în Álava(83).
181. Este adevărat că, astfel cum subliniază Comisia, jurisprudența menționată la punctul 178 de mai sus impune ca situația juridică a solicitantului intervenției să fie modificată sau să fie susceptibilă de a fi modificată prin soluția pronunțată în cadrul litigiului respectiv.
182. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței menționate, această cerință se aplică doar „în principiu”. Observăm că, în Hotărârea Ramondín, Comunidad Autónoma de La Rioja a fost considerată a avea un interes în soluționarea litigiului, deoarece schema de ajutor a determinat relocarea anumitor întreprinderi stabilite în La Rioja și a afectat în mod negativ situația concurențială a întreprinderilor care au rămas în La Rioja. În prezenta cauză, decizia în litigiu presupune construcția unei noi unități de producție în Saxonia, iar solicitantul intervenției este, mai precis, Freistaat Sachsen. Contextul este acela al ajutoarelor regionale, iar solicitantul intervenției este regiunea asistată a cărei dezvoltare economică este consolidată prin acordarea ajutorului în litigiu. În opinia noastră, în această situație, un interes economic poate fi considerat suficient de direct. Situația de fapt din prezenta cauză diferă față de situația de fapt din cauza Provincia di Ascoli Pisceno, în care Curtea a constatat că o regiune italiană a cărei structură economică ar fi fost esențial dependentă de producția de încălțăminte nu avea niciun interes în soluționarea acțiunii care avea ca obiect anularea unui regulament de impunere a unei taxe antidumping la importurile de anumite tipuri de încălțăminte cu fețe din piele originare din China(84).
183. Este adevărat că, astfel cum susține Comisia, în Hotărârea Ramondín, Comunidad Autónoma de La Rioja a înaintat o plângere Comisiei, în timp ce, în prezenta cauză, Freistaat Sachsen nu a procedat astfel. În Hotărârea Ramondín, Curtea nu s‑a întemeiat însă pe acest aspect. În plus, potrivit jurisprudenței, participarea la procedura administrativă și depunerea unei plângeri se numără printre factorii care pot dovedi existența unui interes în soluționarea litigiului(85). Nu rezultă că depunerea unei plângeri reprezintă o cerință pentru dovedirea acestui interes.
184. Prin urmare, primul motiv de recurs trebuie să fie respins.
b) Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe o eroare încalificarea faptelor
185. Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, Comisia susține că, în cazul în care Curtea consideră că un interes în soluționarea litigiului în sensul articolului 40 primul paragraf din statutul său poate fi un interes economic, Tribunalul a săvârșit o eroare prin constatarea că Freistaat Sachsen avea un astfel de interes. Potrivit Comisiei, Freistaat Sachsen are un interes în soluționarea unei acțiuni prin care se urmărește anularea în întregime a deciziei în litigiu. Aceasta nu are un interes în soluționarea acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta stabilea că cuantumul ajutorului care depășea valoarea de 17 milioane EUR era incompatibil cu piața internă.
186. Considerăm că al doilea motiv de recurs trebuie să fie respins. În opinia noastră, Freistaat Sachsen are un interes în a beneficia de efectele de natură economică care decurg dintr‑un ajutor în cuantum egal cu de trei ori cuantumul declarat compatibil în decizia în litigiu.
187. Prin urmare, al doilea motiv de recurs trebuie să fie respins ca nefondat.
c) Cu privire la al treilea motiv de recurs, întemeiat peîncălcarea normelor privind sarcina probei
188. Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, Comisia susține că, prin faptul că nu a solicitat Freistaat Sachsen să prezinte elemente de probă potrivit cărora acesta avea un interes în soluționarea litigiului, Tribunalul a încălcat norma care prevede că revine în mod obișnuit persoanei care invocă anumite fapte în sprijinul unei cereri obligația de a prezenta elemente de probă privind astfel de fapte.
189. Observăm că, la punctul 19 din Ordonanța din 11 mai 2015, Tribunalul a subliniat că Freistaat Sachsen a susținut că ajutorul în litigiu ar crea 800 de locuri de muncă, ar crea sinergii cu industria regională de automobile, ar promova transferul de cunoștințe și ar accelera procesul de inovare. Este adevărat că Freistaat Sachsen nu a prezentat elemente de probă în sprijinul acestor afirmații de fapt. Este însă adevărat și că, în observațiile pe care le‑a formulat cu privire la cererea de intervenție, Comisia nu a contestat aceste afirmații de fapt și că Tribunalul a subliniat, la punctul 20 din Ordonanța din 11 mai 2015, că aceste afirmații nu au fost contestate. În opinia noastră, în aceste condiții, Tribunalul nu a încălcat normele privind sarcina probei.
190. Prin urmare, al treilea motiv de recurs trebuie să fie respins ca nefondat.
191. Concluzionăm că recursul incident trebuie să fie respins.
VII. Cheltuieli de judecată
192. Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
193. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, care este aplicabil procedurilor de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât BMW a căzut în pretenții și Comisia a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, BMW este obligată să plătească, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată suportate de Comisie în cadrul procedurii principale. În temeiul articolului 184 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, în cazul în care un intervenient în primă instanță participă la procedura de recurs, Curtea poate decide ca acesta să suporte propriile cheltuieli de judecată. Întrucât Freistaat Sachsen a participat la procedura de recurs, acesta trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată suportate în procedura principală.
194. În ceea ce privește recursul incident, întrucât Comisia a căzut în pretenții, iar Freistaat Sachsen a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, Comisia este obligată să plătească, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile suportate de Freistaat Sachsen în cadrul recursului incident. Întrucât BMW a participat la procedura de recurs incident, aceasta trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată suportate în cadrul recursului incident.
VIII. Concluzie
195. Solicităm, așadar, Curții să dispună:
– respingerea recursului;
– respingerea recursului incident;
– obligarea Bayerische Motoren Werke AG la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului principal efectuate de Comisia Europeană;
– obligarea Freistaat Sachsen la suportarea propriilor cheltuieli de judecată aferente recursului principal;
– obligarea Comisiei Europene la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului incident efectuate de Freistaat Sachsen;
– obligarea Bayerische Motoren Werke AG la suportarea propriilor cheltuieli de judecată aferente recursului incident.