CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 4 iunie 2015(1)
Cauza C‑223/14
Tecom Mican SL,
José Arias Domínguez
[cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de Primera Instancia n° 7 de Las Palmas de Gran Canaria (Spania)]
„Trimitere preliminară – Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 – Notificarea sau comunicarea actelor – Acte extrajudiciaire – Definiție”
1. În Hotărârea Roda Golf & Beach Resort(2), Curtea a enunțat că „actul extrajudiciar”, în sensul articolului 16 din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială(3), este o noțiune de drept al Uniunii(4). În plus, Curtea a considerat că un act întocmit de un notar constituie, „ca atare”, un act extrajudiciar(5).
2. Prezenta cerere de decizie preliminară ridică problema dacă un act încheiat sub semnătură privată se poate încadra de asemenea în noțiunea „act extrajudiciar”, în sensul articolului 16 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007(6), care a înlocuit Regulamentul nr. 1348/2000, și solicită, în consecință, Curții să formuleze o definiție a acestei noțiuni.
3. Această cerere a fost depusă în cadrul unei acțiuni în revizuire introduse la Juzgado de Primera Instancia n° 7 de Las Palmas de Gran Canaria (Judecătorul de Primă Instanță nr. 7 din Las Palmas de Gran Canaria, Spania) de Tecom Mican SL(7) împotriva refuzului secretario judicial (grefier) al acestei instanțe de a notifica MAN Diesel & Turbo SE(8) o scrisoare de punere în întârziere pentru motivul că un act încheiat exclusiv sub semnătură privată nu poate fi considerat un act extrajudiciar.
4. În prezentele concluzii, vom susține mai întâi că se încadrează în noțiunea „act extrajudiciar”, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, actul întocmit sau certificat de o autoritate publică, de un funcționar public sau de orice persoană competentă în acest scop conform legii din statul membru de origine, precum și orice act a cărui transmitere către destinatar este necesară pentru exercitarea, pentru dovada sau pentru garantarea unui drept.
5. Vom sublinia în continuare că nu este necesar să se verifice, de la caz la caz, pe baza unei aprecieri a circumstanțelor speciale ale fiecărei spețe, dacă transmiterea actului care corespunde unuia sau altuia dintre aceste două criterii are incidență transfrontalieră și este necesară pentru buna funcționare a pieței interne.
6. În sfârșit, vom arăta că un act extrajudiciar care a fost notificat sau comunicat deja destinatarului său poate fi notificat sau comunicat din nou în conformitate cu modalitățile prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007, chiar dacă notificarea sau comunicarea inițială va fi fost efectuată deja în conformitate cu acest regulament.
I – Cadrul juridic
A – Dreptul internațional
7. Articolul 17 din Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială(9) prevede:
„Actele extrajudiciare emise de autoritățile și funcționarii ministeriali ai unui stat contractant pot fi transmise în scopurile notificării sau comunicării într‑un alt stat contractant, potrivit modalităților și condițiilor prevăzute de prezenta convenție.”
B – Dreptul Uniunii
8. Prin actul din 26 mai 1997, Consiliul Uniunii Europene a întocmit, în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Convenția privind notificarea sau comunicarea în statele membre ale Uniunii Europene a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială(10). Articolul 16 din Convenția din 1997 prevede:
„Actele extrajudiciare pot fi transmise în vederea notificării sau a comunicării în alt stat membru în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții.”
9. Deși Convenția din 1997 nu a intrat niciodată în vigoare, dată fiind lipsa ratificării de către statele membre înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, aceasta a inspirat în mare măsură Regulamentul nr. 1348/2000.
10. Regulamentul nr. 1348/2000 relua, la articolul 16, textul Convenției din 1997 după cum urmează:
„Actele extrajudiciare pot fi transmise în vederea notificării sau comunicării într‑un alt stat membru în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament.”
11. Articolul 17 litera (b) din acest regulament prevedea alcătuirea unui repertoar al actelor ce pot fi notificate sau comunicate în temeiul regulamentului menționat.
12. Regulamentul menționat a fost înlocuit cu Regulamentul nr. 1393/2007.
13. Considerentele (2) și (6) ale Regulamentului nr. 1393/2007 au următorul cuprins:
„(2) Buna funcționare a pieței interne impune necesitatea de a îmbunătăți și accelera transmiterea între statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, în scopul notificării sau al comunicării.
[…]
(6) Eficiența și celeritatea procedurilor judiciare în materie civilă necesită transmiterea actelor judiciare și extrajudiciare în mod direct și prin mijloace rapide între autoritățile locale desemnate de statele membre. […]”
14. În ceea ce privește autoritățile locale desemnate de statele membre, articolul 2 din acest regulament prevede:
„(1) Fiecare stat membru desemnează funcționarii publici, autoritățile sau alte persoane […] care au competența să transmită actele judiciare sau extrajudiciare ce urmează să fie notificate sau comunicate într‑un alt stat membru[(11)].
(2) Fiecare stat membru desemnează funcționarii publici, autoritățile sau alte persoane […] care au competența să primească actele judiciare sau extrajudiciare provenind din alt stat membru[(12)].
[…]”
15. Conform articolului 23 alineatul (1) din regulamentul menționat, Regatul Spaniei a desemnat ca agenție de transmitere secretario judicial.
16. „Alte mijloace de transmitere și de notificare sau de comunicare a actelor judiciare” sunt prevăzute la articolele 12-15 din Regulamentul nr. 1393/2007.
17. Conform articolului 16 din acest regulament:
„Actele extrajudiciare pot fi transmise în vederea notificării sau a comunicării în alt stat membru în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament.”
18. Alcătuirea unui repertoar al actelor care pot fi notificate sau comunicate nu este prevăzută de regulamentul menționat.
19. Conform articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007, acesta are întâietate asupra dispozițiilor conținute, printre altele, în Convenția de la Haga.
II – Litigiul principal și întrebările preliminare
20. În noiembrie 2009, Tecom, cu sediul social în Spania, și MAN Diesel, cu sediul social în Germania, au încheiat un contract de agenție comercială, care a fost reziliat de MAN Diesel în 2012.
21. În urma acestei rezilieri, Tecom a redactat o scrisoare de punere în întârziere prin care solicita, printre altele, plata unei indemnizații de clientelă, precum și comisioane exigibile și neachitate. Această scrisoare menționa eventualitatea introducerii unei acțiuni în justiție în ipoteza în care scrisoarea de punere în întârziere rămânea fără efect și menționa, în plus, că o punere în întârziere similară, întocmită prin act notarial, fusese adresată deja către MAN Diesel în persoana directorului său executiv.
22. La 19 noiembrie 2013, Tecom a solicitat secretario judicial al Juzgado de Primera Instancia n° 7 de Las Palmas de Gran Canaria să procedeze la notificarea acestei scrisori de punere în întârziere la sediul social al MAN Diesel prin intermediul Amtsgericht Augsburg (Tribunalul Cantonal din Augsburg, Germania), în temeiul Regulamentului nr. 1393/2007.
23. Secretario judicial a refuzat să transmită scrisoarea pentru motivul că nu exista nicio procedură judiciară care să necesite să se utilizeze actul de asistență judiciară pretins.
24. Tecom a formulat un recurs grațios împotriva acestui refuz, susținând că, potrivit Hotărârii Roda Golf & Beach Resort(13), articolul 16 din Regulamentul nr. 1393/2007 nu impune existența unei proceduri judiciare în curs de desfășurare pentru a proceda la notificarea actelor extrajudiciare.
25. Prin Ordonanța din 20 decembrie 2013, secretario judicial a respins recursul grațios și a confirmat decizia atacată, considerând că, în pofida lipsei unui repertoar elaborat de Regatul Spaniei, care să precizeze tipul de acte vizate de articolul 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, nu era posibil să se considere că orice act sub semnătură privată putea face obiectul unei notificări în conformitate cu dispozițiile acestui regulament. Secretario judicial a considerat în special că „doar actele extrajudiciare care întrunesc caracteristicile arătate și care le conferă caracter oficial fac parte din domeniul material de aplicare al regulamentului [menționat]; cu alte cuvinte, astfel de acte produc anumite efecte juridice, prin natura sau prin caracterul lor oficial”. Orice altă interpretare ar conduce, în opinia sa, la denaturarea noțiunii „act extrajudiciar”, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, cu riscul de a transforma instanțele naționale în „servicii de mesagerie”, reluând în acest context expresia utilizată de avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer în Concluziile prezentate în cauza Roda Golf & Beach Resort (C‑14/08, EU:C:2009:134).
26. La 2 ianuarie 2014, Tecom a formulat o acțiune în revizuire împotriva acestei ordonanțe, susținând că un act eminamente sub semnătură privată poate fi calificat drept „act extrajudiciar” și poate fi notificat în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1393/2007.
27. Instanța de trimitere a amintit că, potrivit Hotărârii Roda Golf & Beach Resort(14), noțiunea de act extrajudiciar este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii. Ea consideră că se află totuși în imposibilitatea de a interpreta o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, în absența oricărui element care să îi permită să determine caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească un act pentru a fi considerat act extrajudiciar.
28. În plus, instanța de trimitere ridică problema existenței unor limite în ceea ce privește punerea în aplicare a Regulamentului nr. 1393/2007, pe de o parte, din perspectiva cumulării notificării notariale și a comunicării judiciare a unei puneri în întârziere și, pe de altă parte, în ceea ce privește exigența unei condiții de aplicare a regulamentului, întemeiată pe incidența transfrontalieră a cooperării și pe buna funcționare a pieței interne, atunci când actul extrajudiciar are drept obiect să permită aplicarea efectivă a drepturilor subiective recunoscute de legislația națională sau de dreptul Uniunii.
29. Având în vedere aceste considerații, Juzgado de Primera Instancia n° 7 de Las Palmas de Gran Canaria a formulat următoarele întrebări preliminare:
„1) Poate fi considerat «act extrajudiciar», în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007[…], un act eminamente sub semnătură privată, chiar dacă nu a fost emis de o autoritate sau de un funcționar public din afara sistemului judiciar?
2) În cazul unui răspuns afirmativ, orice act sub semnătură privată poate fi considerat act extrajudiciar sau este necesar ca acesta să îndeplinească anumite caracteristici specifice?
3) În cazul în care un act sub semnătură privată îndeplinește astfel de caracteristici, un cetățean al Uniunii poate solicita notificarea și comunicarea lui prin procedura prevăzută la articolul 16 din […] Regulament[ul] nr. 1393/2007 […], atunci când s‑a realizat comunicarea respectivă și prin intermediul altei autorități publice din afara sistemului judiciar, precum un notar?
4) În vederea aplicării articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, trebuie să se țină seama de faptul că o astfel de cooperare are incidență transfrontalieră și este necesară pentru buna funcționare a pieței interne? În ce situații trebuie să se aprecieze că respectiva cooperare are «incidență transfrontalieră și este necesară pentru buna funcționare a pieței interne»?”
III – Analiza noastră
A – Cu privire la prima și la a doua întrebare
30. Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă un act eminamente sub semnătură privată, care nu a fost emis sau autentificat de o autoritate publică sau de un funcționar public, poate fi considerat un „act extrajudiciar”, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007.
31. Trebuie să se arate de la bun început că, deși este prezent în mai multe dispoziții de drept primar(15), calificativul „extrajudiciar” nu comportă o definiție în dreptul Uniunii. În plus, acest adjectiv poate prezenta semnificații diferite în funcție de substantivul pe care îl califică. Astfel, trebuie să se constate că noțiunea de decizie extrajudiciară duce cu gândul la deciziile date în urma utilizării unor modalități alternative de soluționare a diferendelor, în timp ce cea de act extrajudiciar poate sugera o interpretare mai largă, care depășește simplul cadru al procedurilor destinate soluționării litigiilor. Polisemia termenului „extrajudiciar” ne determină, așadar, să ne concentrăm pe analiza noțiunii „act extrajudiciar”, în sensul Regulamentului nr. 1393/2007.
32. Pentru a determina conținutul acestei noțiuni, trebuie să începem cu o retrospectivă istorică.
33. Sistemul de notificare sau de comunicare a actelor prin intermediul unei autorități centrale își are sorgintea în Convenția de la Haga, al cărei articol 17 prevede transmiterea, potrivit modalităților și condițiilor prevăzute de această convenție, a „[a]ctel[or] extrajudiciare emise de autoritățile și funcționarii ministeriali ai unui stat contractant”. Astfel cum dovedește lectura lucrărilor pregătitoare, voința autorilor convenției respective a fost de a exclude actele eminamente sub semnătură privată din domeniul de aplicare al acesteia, intervenția unei entități oficiale permițând efectuarea unei selecții sau a unui control al actelor care trebuie să fie transmise(16).
34. Totuși, această voință restrictivă nu este coroborată perfect cu manuel pratique sur le fonctionnement de la Convention Notification de La Haye [Ghidul practic privind funcționarea Convenției de la Haga](17). Desigur, acesta arată că „actele extrajudiciare se disting de actele judiciare în măsura în care nu sunt direct legate de un proces și de actele eminamente sub semnătură privată ca urmare a faptului că necesită intervenția unei «autorități sau a unui funcționar public»”(18). În plus, potrivit acestui ghid, „[e]xistă numeroase tipuri de acte extrajudiciare. Reprezintă astfel acte extrajudiciare în sensul articolului 17 somațiile de plată, notificările de reziliere în materie de contracte de închiriere sau de muncă, protestele în materie de cambii și de bilete la ordin, cu condiția ca acestea să fie emise de o autoritate sau de un executor”(19). Însă ghidul cuprinde o oarecare ambiguitate întrucât continuă precizând, într‑o manieră mai generală, că „[o]pozițiile la căsătorie, consimțămintele la adopție, recunoașterile de paternitate se încadrează de asemenea în această categorie, în măsura în care implică respectarea anumitor forme”(20). Mai mult decât atât, după ce s‑a menționat că, în anumite sisteme, persoanele private notifică ele însele anumite acte extrajudiciare cu un efect juridic identic, ghidul menționează că, „deși Convenția a urmărit să excludă din articolul 17 actele care provin de la persoane private […], comisia specială [a] încurajat autoritățile centrale să notifice actele extrajudiciare care nu provin de la o autoritate sau de la un funcționar public, în cazul în care aceste acte sunt de un tip care în mod normal ar trebui să necesite intervenția unei autorități în țările lor”(21). Ghidul precizează în plus că „[s]tabilirea unui act ca fiind judiciar sau extrajudiciar depinde de dreptul statului reclamant (statul de origine)”(22), în măsura în care „dreptul acestui stat stabilește competențele autorităților sale și ale funcționarilor săi publici de a întocmi un anumit document”(23), precizând totodată că noțiunea de acte judiciare și extrajudiciare trebuie interpretată în sens larg(24).
35. Inspirată din Convenția de la Haga, Convenția din 1997 se distinge de aceasta în sensul că nu limitează domeniul său de aplicare doar la transmiterea actelor extrajudiciare emise de autoritățile publice sau de funcționarii publici. Raportul explicativ cu privire la Convenția din 1997(25) precizează în această privință că, deși nu pare posibil să se formuleze o definiție precisă a actelor extrajudiciare, „[s]e poate considera că este vorba despre acte întocmite de un funcționar public, precum un act notarial sau un act emis de un executor, sau despre acte întocmite de o autoritate oficială a statului membru sau chiar despre acte a căror natură și importanță justifică să fie transmise și aduse la cunoștința destinatarilor lor potrivit unei proceduri oficiale”(26).
36. Regulamentul nr. 1348/2000 relua, la articolul 16, formularea articolului 16 din Convenția din 1997. Totuși, acest regulament a introdus o noutate, prevăzând alcătuirea unui repertoar al actelor ce pot fi notificate sau comunicate în temeiul regulamentului menționat. Acest repertoar, care constituia anexa II la Decizia 2001/781/CE a Comisiei din 25 septembrie 2001 de adoptare a unui manual al autorităților de destinație și a unui repertoar de acte care pot fi notificate și comunicate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1348/2000(27), astfel cum a fost modificată prin Decizia 2008/541/CE a Comisiei din 8 aprilie 2008(28), cuprindea informațiile comunicate de statele membre în temeiul articolului 17 litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000. Lectura acestei anexe arăta că statele membre oferiseră acestor informații o formă și un conținut diferit. Unele dintre ele se limitaseră la a preciza, la modul general, că actele extrajudiciare erau incluse în actele care pot fi notificate sau comunicate(29). Dimpotrivă, alte state membre limitaseră în mod clar noțiunea de act extrajudiciar doar la actele emise de o autoritate sau de un funcționar public(30). Alte state reținuseră chiar o definiție largă, care poate cuprinde acte sub semnătură privată(31). În sfârșit, unele state membre întocmiseră o listă detaliată a actelor care pot fi, în opinia lor, notificate sau comunicate, fără a distinge între actele judiciare și actele extrajudiciare(32).
37. În ceea ce privește articolul 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, acesta reproduce în mod identic formularea articolului 16 din Regulamentul nr. 1348/2000. În schimb, spre deosebire de acest din urmă regulament, Regulamentul nr. 1393/2007 nu prevede alcătuirea unui repertoar.
38. Această retrospectivă istorică evidențiază două concepții diferite ale actului extrajudiciar în cadrul statelor membre. Una dintre concepții face din intervenția autorității sau a unui funcționar public criteriul determinant de identificare a acestui act. Cealaltă, dimpotrivă, face abstracție de criteriul referitor la autorul actului și recurge la legătura acestuia cu exercitarea sau cu garantarea unui drept. Această eterogenitate a sistemelor juridice naționale explică în mod cert motivul pentru care, cu excepția Convenției de la Haga, a cărei viziune restrictivă a fost nuanțată totuși ulterior, instrumentele internaționale și comunitare referitoare la transmiterea actelor în materie civilă și comercială se abțin să formuleze o definiție a actului extrajudiciar.
39. Pentru a răspunde la problema dacă un act eminamente sub semnătură privată poate constitui un act extrajudiciar, este necesar să se depășească definiția exclusiv negativă a acestui act, prin opoziție cu actul judiciar, și să se precizeze elementele unei definiții pozitive ale unui astfel de act, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007.
40. Regăsim, în observațiile scrise depuse în fața Curții, diferențele de abordări pe care le‑am menționat anterior prin retrasarea evoluțiilor istorice.
41. Pe de o parte, guvernul spaniol consideră că un act încheiat sub semnătură privată nu poate constitui un act extrajudiciar, dat fiind că această calificare trebuie să fie rezervată, cel puțin în Spania, actelor eliberate de funcționarii publici, de notari și de registratorii ipotecilor. În susținerea acestei teze, guvernul spaniol arată printre altele că obiectivul Regulamentului nr. 1393/2007 este de a garanta transmiterea nu a oricărui act între particulari cu domiciliul în state membre diferite, ci doar a actelor care trebuie să fie eliberate în cadrul unei proceduri judiciare sau chiar destinate să prezerve drepturi în vederea unei eventuale proceduri, împrejurare din care deduce că trebuie să fie vorba întotdeauna despre un act public, în sensul că trebuie să facă dovadă deplină cu privire la identitatea autorului, la data eliberării și la conținut.
42. Pe de altă parte, Tecom, guvernele german și maghiar și Comisia Europeană optează pentru o definiție mai largă, care nu depinde de autorul actului și, prin urmare, care include anumite acte sub semnătură privată. Astfel, guvernul german include în categoria actelor extrajudiciare actele sub semnătură privată „în măsura în care comunicarea lor oficială este de natură să permită garantarea, executarea sau apărarea unei pretenții în materie civilă sau comercială”, în timp ce guvernul maghiar propune să se califice drept „act extrajudiciar” orice act sub semnătură privată care „trebuie transmis destinatarului său printr‑o procedură de notificare sau de comunicare în conformitate cu normele de drept material sau de procedură ale statelor membre sau ale Uniunii, care se aplică într‑o cauză civilă sau comercială dată”. În ceea ce privește Tecom și Comisia, acestea își însușesc criteriul privind natura și importanța actului, care figurează în Raportul explicativ cu privire la Convenția din 1997.
43. Referindu‑se la criteriile desprinse de avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer în Concluziile prezentate în cauza Roda Golf & Beach Resort(33), guvernul portughez adoptă o poziție intermediară, nu lipsită de o anumită ambiguitate, potrivit căreia un act sub semnătură privată poate fi considerat un act extrajudiciar cu condiția, în special, „a intervenției unei autorități sau a adoptării unui act public”.
44. Înainte de a ne exprima propriul punct de vedere, trebuie amintit de la bun început că Curtea a adoptat deja o poziție cu privire la aspectul dacă noțiunea de act extrajudiciar trebuia să primească o interpretare autonomă. În timp ce mai multe guverne arătaseră în fața sa că conținutul noțiunii de act extrajudiciar trebuia stabilit în funcție de dreptul fiecărui stat membru, Curtea a subliniat, în Hotărârea Roda Golf & Beach Resort(34), că această noțiune trebuia să fie considerată o noțiune a dreptului Uniunii(35), având în vedere, pe de o parte, „voința statelor membre de a fixa [măsurile care intră în domeniul cooperării judiciare în materiile civile cu o incidență transfrontalieră] în ordinea juridică comunitară și de a consacra astfel principiul interpretării lor autonome”(36) și, pe de altă parte, opțiunea formei regulamentului, care, în opinia Curții, „demonstrează importanța pe care legiuitorul comunitar o acordă caracterului direct aplicabil al dispozițiilor Regulamentului nr. 1348/2000 și aplicării uniforme a acestora”(37).
45. Amintim că Curtea a statuat de asemenea, în aceeași hotărâre, că un act întocmit de un notar constituie, „ca atare”, un act extrajudiciar. În plus, ea a adus o precizare suplimentară, înlăturând argumentul potrivit căruia o concepție largă a noțiunii de act extrajudiciar ar impune o sarcină excesivă prin raportare la resursele instanțelor naționale, subliniind că obligațiile în materie de notificare și de comunicare care decurg din Regulamentul nr. 1348/2000 nu revin în mod necesar instanțelor naționale(38).
46. Stabilite în temeiul Regulamentului nr. 1348/2000, aceste soluții sunt, în opinia noastră, perfect transpozabile în temeiul Regulamentului nr. 1393/2007, cu atât mai mult cu cât acesta a eliminat repertoarul actelor care pot fi notificate sau comunicate, care putea lăsa să se creadă că statele membre păstrau o anumită marjă de apreciere la determinarea actelor extrajudiciare.
47. Curtea nu a indicat totuși criteriile pe baza cărora trebuie să se aprecieze dacă un act prezintă sau nu prezintă caracterul de „act extrajudiciar”, în sensul dreptului Uniunii. În Concluziile prezentate în cauza Roda Golf & Beach Resort(39), avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer propusese să se aplice trei criterii, pe care le considerase ca fiind cumulative, întemeiate, în primul rând, pe autorul actului, care trebuie să fie o autoritate publică, în al doilea rând, pe efectele juridice produse de act, care trebuie să fie „specifice și diferențiate”, și, în al treilea rând, pe existența unui grad minim de conexiune între act și o instanță judiciară, caracterizat prin faptul că actul „[trebuie] să poată fi [folosit] pentru a susține o cerere într‑o eventuală procedură judiciară”(40).
48. Înainte de a examina mai în detaliu criteriile pe care ne propunem să le reținem, considerăm necesar să revenim asupra implicațiilor unei definiții mai mult sau mai puțin largi a noțiunii de act extrajudiciar, întrucât diferențele de interpretare a acestei noțiuni ni se par că rezultă, în parte, din lipsa unei perceperi exacte a acestora.
49. Trebuie să se sublinieze mai întâi că, chiar dacă „cooperarea judiciară […] nu poate să se limiteze numai la procedurile judiciare”(41), nu este mai puțin adevărat că obiectivul privind transmiterea actelor extrajudiciare este subsidiar, astfel cum dovedește faptul că doar un articol din Regulamentul nr. 1393/2007 este consacrat acestor acte, în raport cu obiectivul dominant de a îmbunătăți și de a accelera transmiterea actelor judiciare. Explicația trebuie găsită probabil în faptul că comunicarea actelor judiciare către destinatarul lor se supune în general, în sistemele juridice naționale, unui formalism particular care poate încetini sau complica procedura, mai ales atunci când predarea trebuie efectuată în străinătate și pune în discuție suveranitatea statului în care trebuie să aibă loc această predare. Armonizarea legislațiilor naționale constituie, așadar, un mijloc eficace de a îmbunătăți și de a accelera transmiterea transfrontalieră a acestor acte. În schimb, notificarea sau comunicarea actelor extrajudiciare nu se supune în mod necesar, în sistemele juridice naționale, acelorași norme ca și cele privind actele judiciare. Dacă transmiterea lor este liberă, supunerea ei mecanismelor prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007 nu ni se pare că reprezintă nicidecum un factor de facilitare și de accelerare. Cu toate acestea, un alt obiectiv, privind siguranța transmiterii, care trebuie să garanteze atât protecția intereselor reclamantului, cât și a intereselor destinatarului, poate justifica faptul că aceste acte pot fi transmise în conformitate cu Regulamentul nr. 1393/2007.
50. Este necesar să se arate, în continuare, că definiția autonomă a actului extrajudiciar nu ni se pare că are drept obiectiv stabilirea celui mai mic numitor comun între toate tradițiile juridice ale statelor membre, cu consecința de a nu păstra drept criterii decât pe cele care se suprapun exact în fiecare dintre sistemele juridice naționale. Dimpotrivă, considerăm că acest exercițiu de definire trebuie să aibă o ambiție ecumenică, urmărind mai degrabă să se asigure ca orice act recunoscut ca extrajudiciar într‑un stat membru să poată fi transmis fără obstacol în celelalte state membre.
51. În această privință, ne‑am întrebat dacă soluția la problema ridicată de definirea actului extrajudiciar nu ar fi trebuit să fie identificată în aplicarea unui principiu care ar putea fi exprimat ca fiind principiul țării de transmitere, care ar impune autorităților din statul membru de primire să asigure transmiterea tuturor actelor recunoscute ca extrajudiciare de statul membru de transmitere. S‑ar asigura astfel obiectivul Regulamentului nr. 1393/2007, întrucât orice act calificat drept „extrajudiciar” într‑un stat membru ar putea circula în mod liber și cu ușurință pe întreg teritoriul Uniunii. Cu toate acestea, afirmarea caracterului autonom al noțiunii de act extrajudiciar, în Hotărârea Roda Golf & Beach Resort(42), pare să fi condamnat această cale, care prezintă probabil inconvenientul de a lăsa o marjă de apreciere prea semnificativă statelor membre.
52. Trebuie să se găsească, în definitiv, o definiție suficient de largă pentru a acoperi diversitatea concepțiilor existente și suficient de precisă pentru a evita insecuritatea juridică.
53. Vom reține de la bun început criteriul organic privind intervenția unei autorități nejudiciare, învestită cu competența de a întocmi sau de a certifica actele juridice. Pertinența acestui criteriu ține de exercitarea unui control, de către autoritatea care redactează sau care certifică, asupra conținutului actelor care trebuie transmise, distinct de controlul pe care îl exercită în cadrul Regulamentului nr. 1393/2007 agențiile de transmitere și agențiile de primire. Acest din urmă control se limitează astfel la a verifica dacă actul care trebuie transmis intră într‑adevăr în domeniul de aplicare al acestui regulament și dacă condițiile de formă impuse de regulamentul menționat pentru transmitere au fost efectiv respectate.
54. Nu credem că domeniul de aplicare al acestui criteriu organic ar trebui redus prin introducerea altor cerințe cumulative constând în special în efectele juridice specifice și diferențiate pe care le‑ar produce actul în urma intervenției autorității sau în împrejurarea că actul ar susține o pretenție într‑o eventuală procedură. În opinia noastră, considerând, în Hotărârea Roda Golf & Beach Resort(43), că un act întocmit de un notar constituie, „ca atare”, un act extrajudiciar, Curtea a respins în mod implicit această teză.
55. Trebuie totuși să se rețină un alt criteriu, nu cumulativ, ci alternativ, care ar permite să se includă în noțiunea „act extrajudiciar”, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, acte care provin de la particulari și al căror conținut nu a fost, prin urmare, certificat în prealabil de o autoritate?
56. În această privință, deși nu ni se pare posibil să se stabilească ce acte se încadrează în noțiunea de act extrajudiciar pe baza unui criteriu la fel de incert și de neclar definit precum cel privind „importanța” actului, care prezintă o subiectivitate de natură să genereze insecuritate juridică, incompatibilă cu obiectivul de îmbunătățire și de accelerare a transmiterii actelor, suntem, în schimb, înclinați să considerăm că obiectivul privind buna funcționare a pieței interne justifică identificarea unui criteriu obiectiv care să permită extinderea noțiunii de act extrajudiciar la anumite acte juridice care nu sunt întocmite sau certificate de o autoritate.
57. Cu toate acestea, nu este ușor să se desprindă un principiu de diferențiere care să permită înglobarea diversității actelor juridice îndeplinind în același timp cerințele principiului securității juridice.
58. Ne‑am putea gândi să considerăm drept criteriu faptul că actul este supus sau nu este supus unei cerințe de formalism în ceea ce privește notificarea sa. Atunci când notificarea actului ar fi supusă unui formalism particular conform dreptului național al statului membru de transmitere, ea ar putea fi efectuată în străinătate prin utilizarea căilor prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007. În schimb, în lipsa unei restricții în calea libertății de alegere a modalităților de notificare, transmiterea în străinătate nu ar putea implica aceste căi. Însă acest criteriu de distincție nu ni se pare satisfăcător, întrucât obligă la efectuarea unei aprecieri act cu act, recurgând la legea statului membru de transmitere pentru a stabili dacă notificarea este sau nu este supusă unui formalism particular.
59. Poate că criteriul căutat ar putea fi descoperit atunci în faptul că notificarea este sau nu este necesară pentru eficacitatea actului juridic analizat, ceea ce ar însemna, în definitiv, să se distingă între actele receptate, cu alte cuvinte, cele în privința cărora notificarea către persoana care este susceptibilă să le suporte efectele se erijează în condiție a validității lor, și actele nereceptate(44).
60. Dar adoptarea acestui criteriu nu ar face decât să deplaseze dificultatea conceptuală, fără a o soluționa, în măsura în care distincția dintre actele receptate și actele nereceptate se dovedește ea însăși delicată. Prin urmare, considerăm necesar să se indice o direcție mai clară, întemeindu‑se pe un criteriu care să ia în considerare rolul natural și direct al transmiterii actului analizat către destinatarul său. Ar trebui să se includă în noțiunea de act extrajudiciar, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, orice act a cărui transmitere către destinatarul său este necesară pentru exercitarea, pentru dovada sau pentru garantarea unui drept.
61. O astfel de extindere ar putea oferi o securitate juridică crescută atât pentru reclamant, cât și pentru destinatarul acestor acte, grație în special posibilității de a utiliza transmiterea între agențiile de transmitere și agențiile competente să primească actele.
62. Nu considerăm că ar decurge din extinderea propusă o multiplicare a cererilor de transmitere între agențiile de transmitere și agențiile de primire, care ar conduce la o supraîncărcare a activității pentru aceste agenții care ar fi în acest mod transformate în servicii de curierat. Trebuie astfel să nu se piardă din vedere faptul că recurgerea la sistemul de transmitere a actelor, prevăzut de Regulamentul nr. 1393/2007, expune reclamantul la plata unor cheltuieli și îl obligă, în plus, să respecte anumite formalități privind în special traducerea.
63. Această extindere ar prezenta avantajul de a permite persoanelor, precum Tecom, care, pentru exercitarea drepturilor lor, trebuie să aducă un act la cunoștința destinatarului său, să obțină garanții suplimentare în situația unei operațiuni complicate de împrejurarea că actul trebuie transmis în străinătate.
64. Acestea sunt motivele pentru care propunem Curții să răspundă la primele două întrebări că se încadrează în noțiunea „act extrajudiciar”, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, actul întocmit sau certificat de o autoritate, de un funcționar public sau de orice persoană competentă în acest scop, conform legii statului membru de origine, precum și orice act a cărui transmitere către destinatarul său este necesară pentru exercitarea, pentru dovada sau pentru garantarea unui drept.
B – Cu privire la a patra întrebare
65. Dată fiind legătura de conexitate cu prima și cu a doua întrebare, vom examina a patra întrebare înaintea celei de a treia.
66. Astfel cum reiese din decizia de trimitere, îndoielile exprimate de Juzgado de Primera Instancia n° 7 de Las Palmas de Gran Canaria în ceea ce privește interpretarea care trebuie dată condițiilor referitoare la incidența transfrontalieră a cooperării judiciare și la buna funcționare a pieței interne decurg din faptul că se menționează, la punctul 56 din Hotărârea Roda Golf & Beach Resort(45), că cooperarea judiciară menționată în cuprinsul articolului 65 CE se poate manifesta atât în cadrul unei proceduri judiciare, cât și în afara unei astfel de proceduri „în măsura în care cooperarea menționată are o incidență transfrontalieră și este necesară pentru buna funcționare a pieței interne”(46).
67. În consecință, instanța de trimitere ridică, în esență, problema dacă, pentru a stabili dacă un act se încadrează în noțiunea „act extrajudiciar”, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, trebuie să se verifice dacă transmiterea acestui act are o incidență transfrontalieră și este necesară pentru buna funcționare a pieței interne.
68. În această privință este suficient să se amintească faptul că condiția referitoare la incidența transfrontalieră a cooperării judiciare și la buna funcționare a pieței interne constituie temeiul juridic pe care se întemeiază Regulamentul nr. 1393/2007.
69. În conformitate cu metoda de interpretare teleologică și sistematică, acest regulament trebuie interpretat ținând seama de obiectivele pe care le urmărește pe baza acestui temei juridic.
70. Cu toate acestea, condiția privind incidența transfrontalieră a cooperării judiciare ni se pare irelevantă pentru a stabili domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007 în ceea ce privește actele în cauză, întrucât situațiile reglementate de acest regulament, care are ca obiect transmiterea unui act judiciar sau extrajudiciar dintr‑un stat membru în altul, au în mod necesar un caracter transfrontalier dată fiind implicarea a două state membre.
71. Este necesar, în schimb, să se țină seama de obiectivul privind buna funcționare a pieței interne pentru a stabili conținutul noțiunii de act extrajudiciar(47). Suntem însă de acord cu opinia guvernului german potrivit căreia, atunci când se stabilește că actul în discuție aparține categoriei „actelor extrajudiciare”, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 1393/2007, este inutil să se justifice de la caz la caz necesitatea pentru buna funcționare a pieței interne de a asigura notificarea sau comunicarea acestui act conform modalităților prevăzute de regulamentul menționat.
72. În consecință, suntem de părere că trebuie să se răspundă la cea de a patra întrebare că nu este necesar să se verifice de la caz la caz, pe baza unei aprecieri a împrejurărilor speciale ale fiecărei spețe, dacă transmiterea actului în discuție are o incidență transfrontalieră și este necesară pentru buna funcționare a pieței interne.
C – Cu privire la a treia întrebare
73. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă un act extrajudiciar care a fost notificat sau comunicat deja destinatarului său poate fi notificat sau comunicat din nou în conformitate cu procedura prevăzută de Regulamentul nr. 1393/2007.
74. Răspunsul la această întrebare nu ni se pare că dă naștere la îndoieli atunci când prima comunicare sau notificare nu a fost efectuată în conformitate cu modalitățile prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007.
75. Astfel, în această ipoteză, este absolut necesar să se permită o nouă notificare sau comunicare conformă. Principiul potrivit căruia, din moment ce destinatarul unui act judiciar sau extrajudiciar domiciliază în străinătate, notificarea sau comunicarea acestui act trebuie să fie efectuată prin mijloace prevăzute de însuși Regulamentul nr. 1393/2007(48) implică să se lase reclamantului posibilitatea de a efectua o notificare sau o comunicare în conformitate cu acest regulament.
76. Răspunsul este mai puțin evident în ipoteza în care prima notificare sau comunicare a fost efectuată în conformitate cu Regulamentul nr. 1393/2007. Astfel cum sugerează Comisia, această situație s‑ar putea regăsi în cauza principală în cazul în care notificarea scrisorii de punere în întârziere, în formă notarială, putea fi considerată o notificare directă prin intermediul serviciilor de curierat, care este prevăzută la articolul 14 din Regulamentul nr. 1393/2007.
77. În Hotărârea Alder (C‑325/11, EU:C:2012:824), Curtea a considerat că Regulamentul nr. 1393/2007 nu stabilește o ierarhie între diferitele modalități de transmitere pe care le prevede(49). Revine, în opinia noastră, reclamantului și numai acestuia obligația de a alege, dintre diferitele mijloace care i se oferă acestuia, pe acela pe care îl consideră cel mai adecvat și de a decide, în cazul în care este necesar, să procedeze la o nouă transmitere după efectuarea transmiterii inițiale.
78. Suntem de părere, în această privință, că un reclamant poate avea motive întemeiate pentru a vrea să procedeze la o nouă transmitere a unui act care a fost deja notificat sau comunicat și că nu revine agențiilor de transmitere sau agențiilor de primire potrivit Regulamentului nr. 1393/2007 competența de a controla pertinența acestor motive. Este posibil, de exemplu, ca notificarea sau comunicarea unui act să nu fi intervenit în termenul acordat de dreptul național pentru a proceda la aceasta.
79. În definitiv, a judeca altfel și a însărcina, în special, agențiile de transmitere și agențiile de primire cu un control de oportunitate ar echivala cu a le atribui acestora o responsabilitate pe care nu sunt în mod necesar în măsură să și‑o asume.
80. Apreciem, în consecință, că același act poate face în mod valabil obiectul unor notificări sau comunicări succesive potrivit unei aceleiași căi sau unor căi diferite și, prin urmare, că trebuie să se răspundă la a treia întrebare că un act extrajudiciar care a fost notificat sau comunicat deja destinatarului său poate fi notificat sau comunicat din nou în conformitate cu modalitățile prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007, chiar dacă prima notificare sau comunicare va fi fost efectuată deja în conformitate cu acest regulament.
IV – Concluzie
81. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Juzgado de Primera Instancia n° 7 de Las Palmas de Gran Canaria după cum urmează:
„1) Se încadrează în noțiunea «act extrajudiciar», în sensul articolului 16 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului, actul întocmit sau certificat de o autoritate publică, de un funcționar public sau de orice persoană competentă în acest scop conform legii din statul membru de transmitere, precum și orice act a cărui transmitere către destinatarul său este necesară pentru exercitarea, pentru dovada sau pentru garantarea unui drept.
2) Nu este necesar să se verifice de la caz la caz, pe baza unei aprecieri a împrejurărilor speciale ale fiecărei spețe, dacă transmiterea actului care corespunde unuia sau altuia dintre aceste două criterii are o incidență transfrontalieră și este necesară pentru buna funcționare a pieței interne.
3) Un act extrajudiciar care a fost notificat sau comunicat deja către destinatarul său poate fi notificat sau comunicat din nou în conformitate cu modalitățile prevăzute de Regulamentul nr. 1393/2007, chiar dacă prima notificare sau comunicare va fi fost efectuată deja în conformitate cu acest regulament.”