CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DÁMASO RUIZ‑JARABO COLOMER
prezentate la 12 septembrie 20061(1)
Cauza C‑303/05
Advocaten voor de Wereld VZW
împotriva
Leden van de Ministerraad
(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Arbitragehof din Belgia)
„Uniunea Europeană – Pilonul al treilea – Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre – Temei juridic – Articolul 2 alineatul (2) – Eliminarea regulii dublei incriminări – Principiul egalităţii şi principiul legalităţii pedepsei”
I – Introducere
1. Cunoștinţele privind regulile cele mai sigure pe care le putem aplica în procesele penale interesează specia umană mai mult decât orice alt lucru care există pe lume(2).
2. Arbitragehof sau Cour d’arbitrage din Belgia (instanţă însărcinată cu controlul constituţionalităţii legilor) solicită Curţii, în conformitate cu articolul 35 UE(3), să se pronunţe asupra validităţii Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre(4).
3. Curtea belgiană exprimă dubii asupra compatibilităţii deciziei‑cadru cu Tratatul privind Uniunea Europeană sub două aspecte, unul procedural şi altul material. În ceea ce priveşte primul aspect, care are la bază articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE, aceasta își pune întrebări referitoare la temeiul juridic folosit de Consiliu şi la caracterul adecvat al instrumentului juridic ales de acesta.
4. Aceste întrebări obligă Curtea să examineze sistemul instrumentelor juridice ale celui de al treilea pilon al Uniunii şi să analizeze natura deciziilor‑cadru, imitaţii ale directivelor din pilonul comunitar. În această analiză, hotărârea Pupino(5) este un punct de plecare adecvat.
5. În ceea ce priveşte al doilea aspect, cel material, instanţa de trimitere pune sub semnul întrebării una dintre noutăţile, probabil cea mai importantă, ale acestei metode de cooperare între statele membre în materia arestării şi a predării persoanelor, și anume interdicţia, în anumite ipoteze, de a supune executarea mandatului european de arestare condiţiei ca faptele pe baza cărora a fost emis să constituie infracţiune şi în statul de executare. Arbitragehof ar dori să știe dacă o astfel de inovaţie este compatibilă cu principiul egalităţii şi cu principiul legalităţii în materie penală şi, în consecinţă, dacă respectă articolul 6 alineatul (2) UE.
6. Pentru a rezolva această problemă, trebuie analizat fără ezitare rolul drepturilor fundamentale într‑un sector atât de sensibil precum cel al cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală după proclamarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(6).
7. Acest obiectiv ambiţios nu este lipsit de importanţă, deoarece, în anumite state membre, legile de transpunere a deciziei‑cadru au fost anulate întrucât aduceau atingere anumitor drepturi fundamentale. În Polonia, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituţională), competent să examineze constituţionalitatea legilor, a declarat, în hotărârea din 27 aprilie 2005(7), că articolul 607t alineatul 1 din Codul de procedură penală este incompatibil cu articolul 55 alineatul 1 din Constituţie(8), deoarece permite predarea unui cetăţean naţional autorităţilor unui alt stat membru pe baza mandatului european de arestare. După numai trei luni şi din raţiuni similare(9), Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituţională Federală germană) s‑a exprimat în termeni asemănători(10) cu privire la legea de transpunere a deciziei‑cadru(11). Anato Dikastiriotis Kypriakis Dimokratios (Curtea Supremă din Cipru) a urmat o cale identică(12), deoarece articolul 11 din Constituţie nu prevede ca o măsură de reţinere să poată fi luată în executarea unui mandat european de arestare. Dimpotrivă, în hotărârea pronunţată la 3 mai 2006(13), Ústavní soud (Curtea Constituţională cehă) a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată de un grup de senatori şi de deputaţi cu privire la legea de transpunere a deciziei‑cadru, lege căreia îi reproşau că nu respectă Constituţia, întrucât permitea predarea cetățenilor şi eliminarea controlului inerent criteriului dublei incriminări.
8. Este vorba, prin urmare, despre o dezbatere de mare anvergură privind eventualele incompatibilităţi între constituţii şi dreptul Uniunii, dezbatere la care Curtea trebuie să participe conform rolului ce i‑a fost atribuit, cu scopul de a situa interpretarea valorilor şi a principiilor pe care se întemeiază ordinea sa juridică în parametri comparabili celor care guvernează structurile naţionale(14).
II – Cadrul juridic
A – Tratatul privind Uniunea Europeană
9. Uniunea, care marchează o nouă etapă în procesul de integrare destinat să strângă legăturile între popoarele Europei, îşi găseşte rădăcinile în Comunităţi, pe care le dotează cu politici şi forme de cooperare instituite chiar prin tratat (articolul 1 UE). Ea este consolidată prin valori comune europenilor, cum sunt libertatea, democraţia, statul de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [articolul 6 alineatul (1) UE].
10. Mai precis, aceste drepturi, recunoscute prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „Convenţia de la Roma”), s‑au transformat, în conformitate cu tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, în principii generale ale ordinii juridice comunitare, a căror protecţie este de competența Curţii de Justiţie în domeniul tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi al Tratatului privind Uniunea Europeană [articolul 6 alineatul (2) UE coroborat cu articolul 46 litera (d) UE].
11. Printre obiectivele Uniunii se numără și cel de a menţine şi de a dezvolta Uniunea ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor în corelare cu măsuri adecvate de prevenire a criminalităţii şi de luptă împotriva acestui fenomen [articolul 2 primul paragraf a patra liniuţă UE], în cadrul a ceea ce s‑a convenit să se numească cel de al treilea pilon, care priveşte cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (titlul VI UE).
12. Acest al treilea pilon urmăreşte să asigure cetăţenilor un nivel înalt de securitate prin elaborarea unor politici de prevenire a criminalităţii şi de luptă împotriva acestui fenomen printr‑o mai bună cooperare între autorităţile judiciare şi prin armonizarea, dacă este cazul, a normelor penale naţionale (articolele 31 UE şi 32 UE).
13. Acţiunea în sectorul judiciar urmăreşte, de exemplu, (a) intensificarea asistenţei reciproce în instrumentarea cauzelor şi în executarea deciziilor, (b) facilitarea extrădării, (c) asigurarea compatibilităţii normelor aplicabile în statele membre, (d) prevenirea conflictelor de competenţă şi (e) stabilirea progresivă a unor norme minimale referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în domeniul crimei organizate, al terorismului şi al traficului de droguri [articolul 31 alineatul (1) UE].
14. În acest scop, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate adopta [articolul 34 alineatul (2) literele (a), (b) şi (c ) UE]:
1) poziţii comune care definesc abordarea de către Uniune a unei chestiuni determinate;
2) decizii‑cadru în scopul armonizării actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre, decizii‑cadru care obligă statele membre în ceea ce priveşte rezultatul urmărit, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele și care nu pot avea efect direct;
3) decizii în orice alt scop care se încadrează în obiectivele celui de al treilea pilon. Deciziile sunt obligatorii și nu pot avea efect direct.
15. De asemenea, Consiliul poate să elaboreze convenţii pe care le recomandă spre adoptare statelor membre, convenţii care vor intra în vigoare după adoptarea lor de cel puţin jumătate dintre statele membre [articolul 34 alineatul (2) litera (d) UE].
B – Decizia‑cadru 2002/584
16. Această decizie‑cadru, care a fost adoptată în temeiul articolului 31 alineatul (1) literele (a) şi (b) UE şi al articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, răspunde dorinţei de a elimina procedura formală a extrădării în cadrul Uniunii(15) şi de a o înlocui cu un sistem simplificat de predare între autorităţi judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentinţelor de condamnare sau a urmăririlor în materie penală [considerentele (1) şi (5)]. În acest sens, decizia‑cadru înlocuieşte în relaţiile dintre statele membre instrumentele internaţionale [articolul 31 alineatul (1)](16), anterioare sau ulterioare, care rămân, cu toate acestea, aplicabile în măsura în care permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor deciziei‑cadru şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare [articolul 31 alineatul (2)].
17. În consecinţă, decizia‑cadru abandonează regimul de asistenţă între state, pentru a‑l înlocui cu un regim de liberă circulaţie a deciziilor judiciare, care se bazează pe încrederea și pe recunoaşterea reciproce [considerentele (5), (6) şi (10) și articolul 1 alineatul (2)].
18. Consiliul Uniunii a adoptat decizia‑cadru în conformitate cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, în dorinţa de a respecta drepturile fundamentale şi articolul 6 UE [considerentele (7) şi (12), articolul 1 alineatul (3)], astfel încât orice cerere de predare a unei persoane trebuie respinsă(17) atunci când există motive obiective pentru a crede că mandatul de arestare a fost emis în scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetăţenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală sau când există un risc serios ca aceasta să fie supusă pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante. În plus, decizia‑cadru încurajează statele membre să aplice normele lor constituţionale privind respectarea dreptului la un proces echitabil(18), libertatea de asociere, libertatea presei şi libertatea de exprimare [considerentele (12) şi (13)]. Consiliul s‑a angajat de asemenea ca datele cu caracter personal prelucrate în cadrul punerii în aplicare a deciziei‑cadru să fie protejate [considerentul (14)].
19. Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate [articolul 1 alineatul (1)].
20. De natură strict judiciară, mandatul european de arestare este un instrument de cooperare între autorităţile judiciare (articolele 1 şi 3-6), fără ca aceasta să împiedice puterea executivă să acorde, atunci când este solicitată, un sprijin practic şi administrativ [considerentul (9) şi articolul 7].
21. Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privative de libertate a căror durată maximă este de cel puţin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus condamnarea la o pedeapsă sau s‑a aplicat o măsură de siguranţă, pentru condamnări pronunţate cu o durată de cel puţin patru luni [articolul 2 alineatul (1)]. Statul membru solicitat poate supune predarea condiţiei ca faptele pentru care a fost emis mandatul să constituie o infracţiune şi în conformitate cu propria legislaţie [articolul 2 alineatul (4)].
22. În conformitate cu articolul 2 alineatul (2), această regulă, numită a „dublei incriminări”, nu se aplică în cazul a 32 de tipuri de comportament atunci când acestea sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privative de libertate a căror durată maximă este de cel puţin trei ani. Este vorba despre următoarele comportamente:
– apartenenţa la o organizaţie criminală;
– terorismul;
– traficul de persoane;
– exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
– traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope;
– traficul ilicit de arme, muniţie şi materiale explozive;
– corupţia;
– frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, în sensul Convenţiei privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene din 26 iulie 1995;
– spălarea produselor infracţiunii;
– falsificarea [de monedă], inclusiv falsificarea monedei euro;
– criminalitatea informatică;
– infracţiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariţie şi traficul ilicit de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
– facilitarea intrării şi a şederii ilegale;
– omuciderea voluntară, loviturile şi vătămările corporale grave;
– traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
– răpirea, sechestrarea şi luarea de ostateci;
– rasismul şi xenofobia;
– jafurile organizate sau armate;
– traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţile şi operele de artă;
– înşelăciunea;
– racketul şi extorcarea de fonduri;
– contrafacerea şi pirateria produselor;
– falsificarea de documente administrative şi traficul de falsuri;
– falsificarea mijloacelor de plată;
– traficul ilicit de substanţe hormonale şi de alţi factori de creştere;
– traficul ilicit de materiale nucleare şi radioactive;
– traficul de vehicule furate;
– violul;
– incendierea cu intenţie;
– infracţiunile de competenţa Curţii Penale Internaţionale;
– sechestrarea ilegală de aeronave şi nave;
– sabotajul.
23. Articolul 3 prevede trei motive de neexecutare obligatorie a mandatului de arestare, iar articolul 4 enumeră alte şapte motive care sunt facultative. Fac parte din această din urmă categorie cazurile în care statul solicitat, al cărui resortisant sau rezident este persoana condamnată, se angajează să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în conformitate cu dreptul său intern (articolul 4 punctul 6). În aceeaşi ordine de idei, articolul 5 punctul 3 prevede posibilitatea ca în astfel de ipoteze, atunci când mandatul este emis în scopul urmăririi penale, predarea să poată fi supusă condiţiei ca, după ce a fost audiată, persoana să fie trimisă înapoi în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa ce ar putea fi pronunţată împotriva sa.
24. În cursul procedurii, care se desfăşoară în regim de urgenţă şi care cuprinde termene de decădere (articolele 17 şi 23), persoana în cauză are dreptul de a fi audiată (articolele 14 şi 19), de a fi asistată de un avocat, de a i se asigura un interpret [articolul 11 alineatul (2)] şi de a beneficia de garanţiile specifice condiţiei sale de deţinut. Dacă este cazul, ea are dreptul de a fi pusă în libertate provizorie în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare (articolul 12).
25. Mandatul conţine menţiunile necesare pentru punerea sa în executare, în special cele care se referă la identitatea persoanei căutate, la natura şi încadrarea juridică a infracţiunii [articolul 8 alineatul (1)]. Toate dificultăţile care pot apărea în cursul procedurii sunt soluţionate prin contacte directe între autorităţile judiciare implicate sau, după caz, prin intervenţia autorităţilor centrale ale statelor membre [articolul 10 alineatul (5)].
26. Termenul pentru punerea în aplicare a deciziei‑cadru a expirat la 31 decembrie 2003 [articolul 34 alineatul (1)].
III – Acțiunea principală şi întrebările preliminare
27. Advocaten voor de Wereld, asociaţie fără scop lucrativ, a introdus în faţa Arbitragehof o acţiune împotriva legii privind mandatul european de arestare (Wet betreffende het Europees aanhoudingsbevel) din 19 decembrie 2003(19), care transpune decizia‑cadru în dreptul belgian, motivată prin aceea că legea respectivă ar fi incompatibilă cu articolele 10 şi 11 coroborate cu dispoziţiile articolului 36, ale articolului 167 alineatul 2 şi ale articolului 168 din Constituţia belgiană (Grondwet). Această asociaţie pretinde că mandatul european de arestare ar fi trebuit reglementat printr‑o convenţie internaţională şi că articolul 5 alineatul 5 din lege, care transpune în dreptul naţional articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru, încalcă principiul egalităţii şi cerinţa de lex certa în materie penală.
28. Având în vedere natura litigiului, instanţa constituţională a suspendat judecarea cauzei şi a decis(20) să adreseze Curţii următoarele întrebări:
„1) Decizia‑cadru […] 2002/548 […] este compatibilă cu articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE, conform căruia deciziile‑cadru nu pot fi adoptate decât în scopul armonizării actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre?
2) Articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru […] 2002/584 […], în măsura în care elimină verificarea cerinţei dublei incriminări pentru infracţiunile care sunt prevăzute în acesta, este compatibil cu articolul 6 alineatul (2) UE şi, mai exact, cu principiul legalităţii în materie penală şi cu principiul egalităţii şi al nediscriminării, garantate de această dispoziţie?”
IV – Procedura în faţa Curţii
29. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Arbitragehof a fost înscrisă în registrul Curţii de Justiţie la 2 august 2005. Advocaten voor de Wereld, Comisia, Consiliul Uniunii Europene şi guvernele belgian, ceh, spaniol, finlandez, francez, al Regatului Unit, leton, lituanian, olandez şi polonez au prezentat observaţii scrise. Advocaten voor de Wereld, prin reprezentanţii săi, agenţii guvernelor belgian, ceh, spaniol, francez, olandez şi ai Regatului Unit, precum și agenţii Consiliului Uniunii Europene şi ai Comisiei Comunităţilor Europene s‑au prezentat la ședinţa din 11 iulie 2006 pentru a susţine oral observaţiile.
V – Analiza întrebărilor preliminare
A – Temeiul juridic (prima întrebare)
30. Nimeni nu contestă faptul că decizia‑cadru priveşte aspecte ce ţin de cel de al treilea pilon al Uniunii Europene şi nici faptul că, în consecinţă, Consiliul este competent să emită norme în acest domeniu(21). Polemica se referă la tipul instrumentului juridic utilizat, în cursul acţiunii principale ivindu‑se îndoieli cu privire la caracterul adecvat al deciziei‑cadru. Aceste îndoieli se întemeiază pe două aspecte: pe de o parte, nu se pune problema armonizării legislaţiilor naţionale preexistente, mandatul european de arestare fiind un instrument nou creat, şi, pe de altă parte, nu se poate deroga, pe calea unei decizii‑cadru, de la convenţiile internaţionale anterioare privind extrădarea.
31. Dezbaterea fiind conturată în acești termeni, se impune mai întâi să se analizeze esenţa mandatului european de arestare, pentru a studia natura acestuia şi a verifica dacă i se pot aplica regulile de armonizare care caracterizează o decizie‑cadru. În cazul unui răspuns afirmativ, va trebui să se cerceteze dacă, în conformitate cu principiul contrarius actus, adoptarea unei decizii‑cadru este interzisă deoarece subiectul respectiv a fost în trecut reglementat prin convenţii internaţionale.
32. Înaintea acestui demers, trebuie totuşi să propunem un răspuns guvernului ceh, care s‑a pronunţat în sensul inadmisibilităţii primei întrebări.
1. Cu privire la admisibilitate
33. Guvernul ceh pretinde că, pentru a analiza aptitudinea unei decizii‑cadru de a reglementa mandatul european, Curtea trebuie să examineze o dispoziţie de drept primar [articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE] „care nu este supusă controlului său” şi că, în consecinţă, ea nu este competentă să se pronunţe. Această opinie este lipsită de fundament, deoarece una dintre competenţele esenţiale ale Curţii este tocmai aceea de a interpreta tratatele şi de a asigura apărarea lor faţă de dreptul derivat, misiune cu un puternic caracter constituţional(22).
34. Toate competenţele Uniunii sunt derivate din şi supuse normelor adoptate de către „constituantul european”. Însă Curtea are, în plus, sarcina de a le ocroti integritatea şi de a le asigura eficacitatea, punându‑le la adăpost de încălcări din partea celorlalţi actori comunitari. Întrebările puse de Arbitragehof nu sunt exagerate, această instanţă invitând Curtea să îşi exercite atribuţiile pentru a aprecia dacă o dispoziţie a legiuitorului Uniunii este compatibilă cu o normă din tratat(23), apreciere în vederea căreia Curtea trebuie mai întâi să interpreteze norma etalon şi să îi determine sfera de aplicare, sarcină de la care nu se poate sustrage.
35. Guvernul ceh insistă totuși asupra faptului că această primă întrebare este inadmisibilă şi susţine că hotărârea de trimitere este lipsită de claritate în ceea ce priveşte motivele care ar invalida decizia‑cadru. Acesta arată că, în măsura în care asociaţia reclamantă solicită ca legea belgiană de transpunere să fie declarată neconstituţională pe motiv că această decizie‑cadru nu este instrumentul potrivit pentru armonizarea legislaţiilor naţionale, ea trebuia să îşi susţină cererea cu argumente pertinente, argumente ce ar fi trebuit reluate de către instanţa de trimitere în decizia sa.
36. Informaţiile transmise de instanțele naţionale trebuie să permită celor care intervin în procedura preliminară să prezinte observaţii care furnizează Curţii elemente ce îi pot permite să dea un răspuns util(24). Acest obiectiv este atins în cazul de faţă, deoarece s‑a stabilit că litigiul se referă la aptitudinea unei decizii‑cadru de a reglementa mandatul european de arestare prin armonizarea sistemelor juridice interne. Situaţia a fost înţeleasă în acest fel și de către celelalte douăsprezece părţi care au prezentat observaţii în această procedură de cooperare judiciară, iar guvernul ceh, deşi deplânge lipsa de claritate din partea Arbitragehof, nu a întâlnit niciun obstacol în perceperea fondului problemei(25).
37. Acum, după ce am eliberat drumul care duce către problema de fond, trebuie analizat acest nou instrument de colaborare penală între statele membre.
2. Mandatul european de arestare şi extrădarea
38. S‑a susţinut ideea că mandatul european de arestare este o subcategorie a extrădării. Doctrina a calificat decizia‑cadru ca fiind o încercare de a „facilita” extrădarea între statele membre(26), într‑o versiune modernă(27), sui generis(28), a acesteia, sub o denumire diferită(29). Întemeindu‑se pe articolul 31 alineatul (1) litera (b) UE, legiuitorul comunitar a contribuit la rândul lui la această confuzie. Și anumite instanţe naţionale superioare au contribuit la această incertitudine, precum Trybunał Konstytucyjny, care a calificat predarea efectuată cu ocazia executării unui mandat de arestare european ca o variantă a extrădării(30), chiar dacă a făcut acest lucru în scopul de a supune mandatul european aceloraşi condiţii ca şi extrădarea din punctul de vedere al protecţiei drepturilor fundamentale garantate de Constituţia poloneză. Tot astfel a procedat și Bundesverfassungsgericht atunci când a echivalat în mod tacit cele două instrumente(31).
39. Cu toate acestea, diferenţele au fost puse în evidenţă atât în plan legislativ(32), cât şi în doctrină(33) şi în jurisprudenţă(34).
40. Opiniile nu sunt totuși chiar atât de divergente, deoarece acestea depind de abordarea aleasă. Atunci când atenţia este îndreptată asupra rezultatului, asemănările abundă, însă diferenţele apar atunci când ne orientăm interesul asupra temeiurilor acestei modalităţi de colaborare şi a formei în care se desfăşoară aceasta.
41. Trecerea de la extrădare la mandatul european de arestare constituie o schimbare totală de direcţie. Este evident că cele două concepte servesc aceluiaşi scop, acela de a preda persoana acuzată sau condamnată în mâinile autorităţilor unui alt stat membru în scopul de a putea fi judecată sau de a‑şi putea executa pedeapsa, însă asemănările se opresc aici.
42. Procedura extrădării pune în contact două state suverane, statul solicitant şi statul solicitat, care acţionează la început de pe poziţii autonome: primul solicită colaborarea celui de al doilea, care decide în fiecare caz în parte dacă dă sau nu dă curs acestei solicitări, ţinând seama de motive ce depăşesc universul strict juridic şi intră în domeniul relaţiilor internaţionale, unde principiul oportunităţii joacă un rol semnificativ. Acesta este motivul pentru care intervenţia finală a responsabililor politici și a unor criterii precum cel al reciprocităţii şi cel al dublei incriminări sunt justificate, deoarece provin din sfere diferite.
43. Situaţia se schimbă atunci când ajutorul este solicitat şi acordat în cadrul unui sistem juridic supranaţional de integrare, în care statele renunţă parţial la suveranitatea lor şi transferă competenţe către instanţe independente dotate cu atribuţii normative. Această armonizare, proprie primului pilon al Uniunii(35), funcţionează în aceeaşi măsură şi în cadrul celui de al treilea pilon, care este interguvernamental, însă cu o evidentă vocaţie „comunitară”, fapt demonstrat în hotărârea Pupino(36), care a transferat către deciziile‑cadru anumite categorii din primul pilon şi anumite trăsături caracteristice ale directivelor(37).
44. Legătura nu se stabileşte între spaţii ermetic închise, o analiză ad casum dovedindu‑se necesară pentru a verifica dacă ajutorul nu aduce atingere fundamentelor organizării sociale. Dimpotrivă, ideea este de a acorda un sprijin unei persoane cu care împărtăşim principii, valori şi angajamente(38) şi de a crea astfel o reţea instituţională cu propriile sale surse de drept specifice, de o forţă variabilă, însă în final obligatorii, în scopul de a preveni criminalitatea şi de a lupta împotriva acesteia într‑un spaţiu unic de libertate, securitate şi justiţie, reţea instituţională care facilitează cooperarea între state şi armonizarea dreptului penal al acestora.
45. În acest context de încredere reciprocă, cooperarea nu are la bază convergenţa unor voinţe de origini diferite, ci o normă comună – decizia‑cadru – în care sunt descrise comportamentele susceptibile de a pune în mişcare colaborarea. Opiniile potrivit cărora este necesară o verificare individuală pentru a garanta reciprocitatea(39) sau concepţiile care acordă o valoare absolută dublei incriminări sunt astfel perimate, deoarece, între eventualii participanţi, comportamentul care stă la originea solicitării este în egală măsură condamnabil, iar o solicitare în sens invers ar fi luată în considerare în aceeaşi măsură. În spiritul acesta, orice apreciere asupra oportunităţii se dovedeşte lipsită de pertinenţă, controlul reducându‑se la un aspect strict juridic. Cu alte cuvinte, autorităţile politice trebuie să cedeze competenţa autorităţilor judiciare, iar aprecierea particulară a fiecărui caz în parte trebuie să cedeze locul unei aprecieri cu caracter general, deoarece această normă comună se întemeiază pe competenţa instanţelor naţionale de a instrumenta infracţiunile enumerate în cuprinsul său. În concluzie, nu mai există state suverane cărora le este permis să coopereze în cazuri individuale, ci membri ai Uniunii Europene obligaţi să îşi acorde reciproc asistenţă din momentul în care infracţiunea de interes comun a fost săvârşită(40).
46. Este motivul pentru care apreciem că extrădarea şi mandatul european de arestare iau în considerare modele axiologice care coincid numai în ceea ce priveşte obiectivul lor. Decizia‑cadru se înscrie în această orientare, prin eliminarea extrădării şi prin înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autorităţile judiciare întemeiat pe recunoaşterea reciprocă(41) şi pe libera circulaţie a deciziilor lor, rezultat al unui nivel ridicat de încredere între statele membre [considerentele (1), (5), (6) şi (10)]. Prin urmare, decizia‑cadru prezumă existenţa reciprocităţii şi a dublei incriminări pentru anumite comportamente, dintre cele mai grave, şi limitează motivele de refuz de asistenţă fără a lăsa cea mai mică marjă de apreciere puterii politice (articolele 3 şi 4)(42).
47. Această concluzie pare a confirma teza celor care pretind că, fiind vorba despre un nou mod de a proceda, nu există nimic de armonizat, astfel că mandatul european de arestare nu putea fi reglementat pe calea unei decizii‑cadru. Prin simplitatea sa, raţionamentul ignoră totuși natura acestui instrument juridic şi esenţa mecanismului creat.
3. Decizia‑cadru ca instrument de armonizare
48. Această abordare este sortită eşecului din cauza principalei sale premise, deoarece faptul că mandatul european de arestare se distinge, excepţie făcând finalitatea urmărită, de extrădare nu înseamnă că primul a ieşit din neant şi nu a cunoscut, în sistemele juridice naţionale, precedente care trebuie conciliate.
49. Mandatul european, măsură indispensabilă pentru crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie (articolele 2 UE şi 29 UE), este o formă de manifestare a cooperării judiciare. El constă în decizia prin care un judecător încearcă să obţină arestarea şi predarea unei persoane de către o autoritate judiciară străină, pentru a putea efectua urmărirea penală sau pentru a obţine executarea unei pedepse [articolul 1 alineatul (1) din decizia‑cadru]. Mandatul european de arestare este, așadar, o decizie supusă dreptului procedural al statului membru emitent care, conform principiului recunoaşterii reciproce, este asimilată unei decizii naţionale în celelalte state membre, astfel că apropierea legislativă se dovedeşte indispensabilă. Mandatele de arestare se înscriu în tradiţia codurilor de procedură penală naţionale, iar decizia‑cadru le dotează, în anumite circumstanţe şi cu anumite condiţii, cu efecte ce operează în afara frontierelor, însă impune în acest scop să existe o concordanţă între sistemele de drept naţionale. Articolele sale vin în sprijinul acestei opinii prin faptul că armonizează forma şi conţinutul deciziei, formele şi termenele de transmitere şi de executare, motivele de neexecutare şi garanţiile care protejează persoana deţinută pe tot parcursul procedurii, precum şi efectele predării.
50. Decizia‑cadru nu creează, așadar, o instituţie care nu exista anterior şi nu armonizează diversele reglementări cu privire la extrădare; ea armonizează normele cu privire la arestare şi predare, în vigoare în fiecare stat membru, în vederea cooperării între autorităţile judiciare(43).
51. În centrul dezbaterilor în prezenta trimitere preliminară nu se află capacitatea de armonizare a deciziei‑cadru, ci aptitudinea sa inovatoare. Cu toate acestea, dezbaterea nu este lipsită de ambiguitate, deoarece, după cum tocmai am semnalat, deşi se distinge de extrădare, mandatul european de arestare nu este o noutate fără un precedent comparabil în sistemele de drept naţionale(44). În orice caz, chiar dacă este invocat un astfel de argument, dată fiind necesitatea unei armonizări legislative, nimic nu împiedică recurgerea la acest tip de act, deoarece Tratatul UE nu interzice utilizarea sa în astfel de circumstanţe.
4. Sistemul instrumentelor juridice în cadrul celui de al treilea pilon: în particular, relaţiile dintre deciziile‑cadru şi convenţii
52. Articolul 34 alineatul (2) UE enumeră patru tipuri de instrumente juridice în cadrul celui de al treilea pilon şi, după cum cu subtilitate au observat Consiliul, Comisia, Ţările de Jos şi Belgia, nu stabileşte nicio ierarhie sau clasificare între ele prin stabilirea unui domeniu determinat pentru fiecare tip de normă. Oricare dintre aceste instrumente poate fi folosit, în principiu, pentru toate domeniile, cu condiţia respectării limitelor impuse de natura instrumentului şi de obiectivul indicat, limite în interiorul cărora legiuitorul are libertate deplină de alegere.
53. Marja de apreciere pe care o are legiuitorul nu este supusă controlului jurisdicţional, astfel încât, indiferent de conţinutul său, decizia care nu depăşeşte aceste limite este corectă din punct de vedere juridic.
54. Consiliul a optat, în acest caz, pentru o decizie‑cadru. Este, așadar, potrivit să începem analiza prin a examina dacă, în lumina obiectivelor urmărite şi a mijloacelor stabilite pentru a le atinge, Consiliul ar fi putut recurge la o altă categorie de norme. A opta pentru o poziţie comună nu ar fi fost deloc indicat. Astfel de poziţii comune, utile în domeniul relaţiilor internaţionale ale Uniunii şi ale statelor membre în scopul de a le stabili opinia într‑o cauză particulară (articolul 37 UE), sunt folosite în mod obişnuit în cadrul celui de al doilea pilon împreună cu acţiunile comune (articolul 12 UE)(45).
55. Celelalte instrumente juridice – deciziile‑cadru, deciziile şi convenţiile – sunt instrumente adecvate pentru măsuri ce impun o transpunere în sistemul juridic naţional(46), însă, în cauza de faţă, nu este posibilă luarea în considerare a deciziilor prevăzute la articolul 34 alineatul (2) litera (c) UE, deoarece acestea exclud orice idee de armonizare, indispensabilă bunei funcţionări a mandatului european.
56. De aceea, singurul instrument care ar fi putut fi ales în locul deciziei‑cadru este convenţia. Marja de apreciere a legiuitorului operează pe deplin în alegerea între cele două tipuri de norme, astfel încât trebuie respinsă teza potrivit căreia mandatul european, care „succede” extrădării, trebuie să fie reglementat pe calea pactelor internaţionale pentru că, în mod obişnuit, extrădarea între statele membre a fost întotdeauna reglementată pe o astfel de cale. Susţinătorii acestei teze dau întâietate, în conformitate cu principiul actului contrar, aşa‑zisei „îngheţări a rangului” normei.
a) Inaplicabilitatea principiului actului contrar
57. Regula potrivit căreia un domeniu care a fost deja reglementat printr‑un act normativ dat va trebui întotdeauna reglementat prin norme de acelaşi rang, fără a fi posibil să se recurgă la o normă de rang inferior, nu are un caracter absolut, deoarece ea reprezintă o garanţie democratică în relaţiile dintre o putere suverană – legislativul – şi o alta – executivul – eminamente subordonată şi actele lor, legea şi, respectiv, regulamentul. Atunci când parlamentul legiferează într‑un domeniu, guvernul nu poate interveni decât cu şi în măsura autorizării din partea camerei reprezentanţilor, în scopul de a completa sau de a adăuga ceea ce a decis aceasta. Niciun act guvernamental nu poate însă să intervină și să înlocuiască voinţa „titularului puterii”, cu excepţia situaţiilor în care, pe baza „delegării”, acesta din urmă îl abilitează şi cu condiţia de a nu exista vreo dispoziţie constituţională în conformitate cu care respectivul domeniu trebuie reglementat prin lege(47).
58. În consecinţă, dezbaterile asupra acestui subiect sunt lipsite de sens, deoarece, indiferent că este vorba despre decizii‑cadru sau despre convenţii internaţionale, cele două instrumente juridice au un temei juridic identic şi urmează aceeaşi procedură, fiind aprobate în unanimitate de către Consiliu la propunerea unui stat membru sau a Comisiei, după consultarea Parlamentului European [articolul 34 alineatul (2) UE coroborat cu articolul 39 alineatul (1) UE](48).
59. Practica a confirmat această analiză, deoarece, în mod frecvent, statele membre au înlocuit măsuri adoptate printr‑o convenţie cu altele caracteristice structurilor de integrare. Un exemplu tipic este Convenţia din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială(49), mai cunoscută sub denumirea „Convenţia de la Bruxelles”, care a fost înlocuită prin Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (articolul 68)(50).
60. În aceste împrejurări, trebuie să ne întrebăm dacă formula convenţiei internaţionale facilitează respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii şi dacă legiuitorul comunitar este obligat să o utilizeze.
b) Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii
61. Aceste două principii, consacrate la articolul 5 CE, sunt aplicabile în cadrul celui de al treilea pilon: principiul subsidiarităţii, în temeiul articolului 2 UE in fine, iar cel al proporţionalităţii, în calitate de instrument în serviciul subsidiarităţii(51).
62. În considerentul (7) al expunerii de motive a deciziei‑cadru, legiuitorul declară că respectă aceste principii. Această declaraţie este corectă, deoarece, fiind vorba despre executarea unor mandate de arestare străine pe teritoriul naţional, într‑un spaţiu comun bazat pe încrederea reciprocă şi pe recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare, este mai potrivit a aborda această sarcină dintr‑o perspectivă de ansamblu, plecând de la structurile Uniunii, decât a lăsa fiecărui stat membru grija de a o face în mod separat, fie și în coordonare cu celelalte state. Se impune, prin urmare, să se intervină la o scară unitară. Principiul subsidiarităţii a fost, în consecinţă, respectat.
63. Principiul subsidiarităţii ar fi fost respectat şi în cazul în care Consiliul ar fi optat pentru un acord internaţional, însă puterea discreţionară a legiuitorului Uniunii i‑a permis să recurgă la decizia‑cadru. Obligaţia de a respecta un criteriu de proporţionalitate nu impunea alegerea unei alte formule deoarece, cum vom arăta în cele ce urmează, experienţa dedusă din eşecul tratatelor încheiate în trecut îi recomanda să procedeze în acest fel. Dacă cerinţa ca mijlocul folosit să fie adecvat scopului obligă Uniunea să nu intervină decât pentru a atinge obiectivele declarate, rezultă ca fiind absolut necesar să se recurgă la un instrument care obligă statele membre să obţină rezultate într‑un anumit termen.
64. Aceasta înseamnă că nici o aşa‑zisă îngheţare a rangului normei care a reglementat în mod obişnuit predarea unui cetăţean de către un stat altui stat în scopul judecării sale sau al executării unei pedepse, nici principiul subsidiarităţii nu reduceau libertatea de acţiune a legiuitorului european. Dimpotrivă, chiar admiţând o oarecare atingere adusă acestei libertăţi, decizia‑cadru va fi mijlocul potrivit, în virtutea principiului în mai multe rânduri citat al proporţionalităţii şi a principiului efectului util al dreptului european, care se aplică în egală măsură în cadrul celui de al treilea pilon, astfel cum se poate deduce din hotărârea Pupino citată anterior.
c) Cerinţa unei mai mari eficacităţi
65. Decizia‑cadru controversată nu este prima încercare de a ameliora cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii. Convenţiile din 1995 şi din 1996 au constituit, chiar dacă au eşuat, precedentele imediate. Ambele au fost aprobate pe baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, însă nu sunt aplicabile în prezent în toate statele membre, deoarece încă nu au fost ratificate de unele dintre ele(52).
66. Tocmai limitele inerente tratatelor internaţionale sunt cele care au favorizat înscrierea în catalogul instrumentelor juridice a unei noi categorii de acte care permit ocolirea dificultăţilor determinate de libertatea statelor membre în domeniul ratificării(53). Consiliul de la Tampere a afirmat în mod explicit obiectivul de a transforma Uniunea într‑un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie „utilizând din plin posibilităţile oferite de Tratatul de la Amsterdam”(54). Propunerea Comisiei se dovedeşte revelatoare atunci când arată că, din raţiuni de eficacitate și având în vedere rezultatele slabe ale convenţiilor anterioare, aceasta a optat pentru o decizie‑cadru(55).
67. Statele membre şi instituţiile trebuie să atingă obiectivele prevăzute la articolul 2 UE şi, pentru aceasta, să menţină şi să dezvolte spaţiul de libertate, securitate şi justiţie despre care s‑a făcut adesea vorbire. În acest scop, ele sunt obligate să utilizeze instrumentele juridice cele mai potrivite. Ele au obligaţia de a asigura eficacitatea dreptului comunitar în general(56) şi a dreptului Uniunii în particular(57). De aceea Consiliul nu numai că avea posibilitatea, dar era chiar obligat să reglementeze mecanismul mandatului european de arestare pe calea unei decizii‑cadru(58). În consecinţă, nu este justificată contestarea căii pe care Consiliul a ales‑o(59).
68. Pentru aceste motive, propunem Curţii să răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că Decizia‑cadru 2002/584 nu aduce atingere articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE.
B – Decizia‑cadru 2002/584 şi drepturile fundamentale (a doua întrebare)
69. În cuprinsul deciziei‑cadru, legiuitorul şi‑a manifestat preocuparea pentru garanţiile de care trebuie să beneficieze destinatarul unui mandat de arestare şi a expus în mod explicit obiectivul privind apărarea drepturilor fundamentale. La punctele 18 şi 24 din prezentele concluzii, ne‑am făcut ecoul acestei aspiraţii, care exprimă o abordare a cooperării penale care transcende simpla relaţie bipolară între state şi ia în considerare o a treia dimensiune, cea a drepturilor inerente persoanei vizate(60).
70. Cu privire la acest aspect, articolul 1 alineatul (3) conţine o declaraţie solemnă, care, chiar dacă nu ar fi fost scrisă, ar fi trebuit să fie subînţeleasă, deoarece respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este liantul Uniunii [articolul 6 alineatul (1) UE], aceste drepturi şi libertăţi, astfel cum rezultă din Convenţia de la Roma şi din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, fiind ridicate la rangul de principii generale de drept comunitar [articolul 6 alineatul (2) UE](61).
71. Aceste considerente conduc la analizarea protecţiei drepturilor omului în cadrul Uniunii şi a rolului Curţii în acest domeniu.
1. Protecţia drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană
72. Absenţa din tratatele originare a unui catalog al drepturilor fundamentale nu însemna că aceste drepturi nu făceau parte din dreptul comunitar. Comunităţile, rezultatul unui pact între state având o structură democratică, s‑au născut cu vocaţia de a constitui organizaţii subordonate dreptului. Sămânţa a fost îngropată la întâmplare într‑un teren fertil şi abia cu trecerea timpului drepturile subiective de bază au putut germina şi prospera graţie jurisprudenţei Curţii.
73. Această activitate jurisprudenţială a dat rezultate în cazul drepturilor în mod expres recunoscute, de exemplu interdicţia oricărei discriminări de remunerare pe motiv de sex(62), enunţată în actualul articol 141 CE, dar şi în beneficiul altor drepturi care nu au un izvor direct în sistemul comunitar, ca, de exemplu, inviolabilitatea domiciliului(63), libertatea de exprimare(64) sau, într‑un domeniu mai apropiat de conţinutul prezentei trimiteri preliminare, principiul nullum crimen, nulla poena sine lege(65).
74. Curtea a recurs la un silogism simplu și corect: regulile comune sistemelor de drept naţionale sunt principii generale ale ordinii juridice a Comunităţii şi, în această calitate, merită să fie respectate, de unde rezultă că drepturile fundamentale, care sunt garanţii împărtăşite de toţi, fac parte din aceste principii şi trebuie să fie protejate(66). Din acest punct de vedere, obiectivul de integrare în acest domeniu nu poate să fie pus sub semnul întrebării şi are la bază surse străine dreptului comunitar(67), şi anume principiile generale comune statelor membre(68), elementele comune tradiţiilor lor constituţionale(69) şi instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor(70), în special Convenţia de la Roma(71).
75. Legiuitorul comunitar a strâns aceste mărturii și a încorporat această jurisprudenţă în articolul 6 UE, începând cu Tratatul de la Amsterdam, atribuind Curţii de Justiţie competenţa de a proteja drepturile fundamentale [articolul 46 litera (d) UE].
76. În cursul anului 2000 a avut loc un eveniment care nu poate fi trecut sub tăcere, şi anume proclamarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acest document este lipsit de forţă obligatorie, deoarece nu există nicio decizie producătoare de efecte care să îl încorporeze(72). Proclamaţia nu este decât o simplă declaraţie politică, fără nicio valoare juridică(73).
77. Cu toate acestea, o astfel de constatare nu trebuie să ne conducă la concluzia că nimic nu s‑a schimbat, ca şi cum Carta nu ar fi decât literă moartă. În primul rând, ea nu a izvorât din neant şi nu se situează în afara oricărui context; dimpotrivă, ea se înscrie într‑o etapă a procesului evolutiv pe care l‑am expus, deoarece codifică şi reafirmă, după cum au declarat autorii săi în preambul(74), anumite drepturi care derivă din patrimoniul comun al statelor membre, atât pe plan naţional, cât şi internaţional(75), astfel încât, în conformitate cu articolul 6 UE şi cu articolul 46 litera (d) UE, Uniunea trebuie să le respecte, iar Curtea să le protejeze, indiferent care ar fi natura juridică a textului aprobat în decembrie 2000(76).
78. În al doilea rând, Carta se regăseşte în jurisprudenţa Curţii, deoarece avocaţii generali au interpretat‑o şi au extins în acest fel natura sa pur declarativă sau de simplu program(77). Tribunalul de Primă Instanţă a folosit la rândul său Carta în anumite decizii(78). Curtea a invocat destul de rar Carta(79) în hotărârile sale, iar atunci a făcut‑o pentru a combate poziţia avocaţilor generali. Doar recent, în urmă cu abia două luni, hotărârea Parlamentul European/Consiliul(80) a marcat o schimbare de direcţie, Curtea declarând că, deşi Carta nu este un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic, importanţa sa trebuie să fie recunoscută (punctul 38).
79. În consecinţă, trebuie spartă tăcerea şi Carta trebuie să se impună ca un instrument esenţial de interpretare pentru apărarea drepturilor fundamentale care fac parte din patrimoniul statelor membre. Această provocare trebuie asumată cu prudenţă, dar în acelaşi timp cu vigoare, cu deplina convingere că, dacă protecţia drepturilor fundamentale are un caracter indispensabil în pilonul comunitar, cu atât mai mult nu se poate renunţa la ea în cadrul celui de al treilea pilon, deoarece, prin însăşi natura conţinutului său, este susceptibilă de a influenţa esenţa libertăţii personale, fundamentul tuturor celorlalte libertăţi.
80. O mai mare deschidere ar permite poate să se evite reeditarea neînţelegerilor care au întunecat altădată relaţiile cu instanţele naţionale, puţin convinse de aptitudinea instituţiilor comunitare de a proteja drepturile fundamentale(81).
81. Această misiune de protecţie este asigurată la trei niveluri diferite(82), nivelul naţional, cel al Consiliului Europei şi cel al Uniunii Europene, niveluri care se dezvoltă, cel puţin în parte, simultan şi, cel mai important, care sunt inspirate de aceleaşi valori. Ele se întâlnesc frecvent şi pot uneori să se suprapună, dar nu creează niciun obstacol insurmontabil cât timp competenţele respective sunt respectate cu convingerea că fiecare le exercită pe ale sale oferind garanţii depline acestui sistem de coabitare. Dialogul între interpreţii constituţionali supremi în Europa permite consolidarea unui discurs comun.
82. De aceea, în prezenta cauză, Curtea trebuie să ţină seama de spiritul articolelor 20 şi 49 din Cartă, care proclamă principiul egalităţii în faţa legii şi, respectiv, principiul legalităţii incriminării, principii general recunoscute în sistemele constituţionale ale statelor membre. În cazul în care va fi necesar, Curtea va trebui să se inspire din jurisprudenţa naţională şi din hotărârile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le‑a pronunţat cu privire la articolele 14 şi 7 din Convenţia de la Roma.
2. Articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 şi principiul egalităţii
a) Egalitatea în faţa legii
83. Arbitragehof doreşte să ştie dacă dispoziţia conform căreia, pentru a executa un mandat european de arestare, nu este necesar să se verifice dacă faptele prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru constituie infracţiuni în cele două state membre implicate, în condiţiile în care cerinţa dublei incriminări se aplică altor infracţiuni, este compatibilă cu dreptul fundamental la egalitate în faţa legii.
84. Pentru a analiza această întrebare, trebuie studiată cu atenţie structura articolului 2 din decizia‑cadru, în scopul înlăturării echivocului care se regăseşte atât în decizia de trimitere, cât şi în anumite observaţii care au fost prezentate în această procedură preliminară. Pentru ca un mandat european de arestare să poată produce efecte, este suficient ca fapta incriminată să fie susceptibilă de o pedeapsă de o anumită durată în statul membru emitent [alineatul (1)], deși predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele incriminate să fie considerate infracţiuni în statul membru de executare [alineatul (4)]. Cu toate acestea, această posibilitate nu există în cazul celor treizeci şi două de tipuri de comportamente enumerate la alineatul (2)(83).
85. În consecinţă, ni se pare incorect să se pretindă că, exceptând comportamentele prevăzute la articolul 2 alineatul (2), sistemul mandatului european de arestare ar fi bazat pe principiul dublei incriminări. Dimpotrivă, singura condiţie este ca faptele să fie urmărite în statul solicitant, deşi statele membre, atunci când transpun decizia‑cadru(84), sau instanţele lor, atunci când dau curs unui mandat de arestare determinat(85), pot supune executarea mandatului condiţiei ca faptele urmărite să fie considerate infracţiuni în sistemul lor juridic, posibilitate de care nu dispun în privinţa infracţiunilor enumerate la alineatul (2) citat anterior în mai multe rânduri(86).
86. În aceste împrejurări, întrebarea Arbitragehof se adresează unei instanţe necompetente, deoarece tratamentul inegal denunţat nu este imputabil legiuitorului Uniunii, ci reglementărilor naţionale sau, în funcţie de caz, deciziilor judiciare naţionale al căror control nu intră în competenţa Curţii de Justiţie.
87. Chiar dacă s‑ar înţelege, într‑un fel sau altul, că decizia‑cadru este ea însăşi cauza originară a încălcării, deoarece stabileşte un regim diferit în funcţie de natura faptelor, întrebarea ar fi în aceeaşi măsură lipsită de consistenţă.
88. Formulată în aceşti termeni, întrebarea se circumscrie conceptului abstract al principiului egalităţii în faţa legii, aplicarea acestuia rămânând, pentru moment, în afara dezbaterii, asemenea interzicerii oricărei discriminări bazate pe circumstanţe personale sau sociale(87).
89. Legea trebuie să se aplice cetăţenilor în mod egal, să interzică abordarea diferită a unor situaţii comparabile sau supunerea unor situaţii diferite aceluiaşi regim. Legiuitorul dispune totuşi de un vast evantai de posibilităţi care îi permit să reglementeze în mod diferit situaţii asemănătoare, cu condiţia de a oferi o explicaţie obiectivă şi prudentă. Justificarea pe care o va furniza va prezenta aceste caracteristici dacă obiectivul şi rezultatele urmărite sunt legitime şi dacă între obiectiv şi rezultat există un raport de proporţionalitate adecvat care să împiedice producerea unor consecinţe deosebit de grave sau disproporţionate(88).
90. În opinia noastră, situaţiile analizate în speţa de faţă nu sunt comparabile. Pe de o parte, este vorba despre fapte, iar atenţia nu se concentrează asupra statutului personal, ci asupra naturii încălcării, astfel că nu este vorba despre o discriminare subiectivă. Pe de altă parte, din perspectiva începerii urmăririi penale, nu există comparaţie între subiecţii care se fac vinovaţi de diverse comportamente de o gravitate inegală şi cu un caracter ilicit diferit. Diferenţele de gravitate între infracţiuni împiedică tratarea similară a autorilor lor.
91. Opinia noastră rămâne neschimbată dacă, evaluând consecinţele executării unui mandat european de arestare (arestarea, predarea, procesul penal, executarea unei pedepse), observăm că persoanele în cauză se află într‑o situaţie asemănătoare, indiferent de infracţiunea care stă la baza lipsirii de libertate a acestora. Diferenţa de tratament se dovedeşte, prin urmare, obiectivă, rezonabilă, echitabilă şi proporţionată.
92. Este obiectivă deoarece ia în considerare criterii autonome, independente de subiectul în cauză, care pot fi măsurate cu ajutorul unor parametri abstracţi şi generali, care exclud orice putinţă de alegere, cum ar fi natura infracţiunii şi pedeapsa care i se aplică.
93. Este, de asemenea, rezonabilă şi justificată deoarece urmăreşte unul dintre obiectivele Uniunii Europene: lupta împotriva criminalităţii într‑un spaţiu de securitate, justiţie şi libertate (articolul 2 a patra liniuţă UE coroborat cu articolul 29 UE). Lista care figurează la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru priveşte infracţiuni care, după cum a observat guvernul spaniol în remarcabilele sale observaţii scrise (punctul 121), aduc în mod grav atingere unor interese legitime care necesită o protecţie specială în Europa, condiţia fiind ca aceste infracţiuni să fie pasibile de o pedeapsă de o anumită gravitate în statul emitent al mandatului de arestare(89). Este vorba despre comportamente pentru care este inutil să se constate dubla incriminare, deoarece ele sunt condamnate în toate statele membre(90).
94. În final, proporţionalitatea măsurii este indiscutabilă, deoarece regimul distinct nu are un alt scop decât pe acela de a asigura predarea persoanei urmărite sau condamnate pentru o infracţiune gravă către autorităţile unui sistem judiciar comparabil cu cel al statului care recunoaşte mandatul, sistem care respectă principiile statului de drept şi garantează persoanei interesate respectarea drepturilor sale fundamentale, inclusiv a acelora de care ea se poate prevala în cursul procedurii penale.
95. Vom încheia acest capitol al concluziilor noastre referindu‑ne la punctul în care asociaţia reclamantă din acţiunea principală începe observaţiile şi în care evocă ipotezele, într‑adevăr extravagante(91), în care un stat membru predă o persoană în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru pentru un comportament care nu ar fi susceptibil de urmărire penală pe teritoriul său(92). Această situaţie nu ţine de principiul egalităţii, deoarece nu există o discriminare faţă de sine însuşi. Trebuie amintit că, în vederea aplicării acestui principiu, orice mandat european de arestare emis în scopul arestării unei persoane bănuite sau condamnate într‑un stat al Uniunii pentru una dintre infracţiunile prevăzute la articolul 2 alineatul (2), pentru care se aplică o pedeapsă în cuantumul stabilit în această dispoziţie, trebuie executat făcându‑se abstracţie de circumstanţele personale şi sociale ale acestei persoane.
b) Egalitatea în faţa legii
96. Un alt aspect al acestui motiv s‑a strecurat în decizia de trimitere și se referă la riscul de interpretare neuniformă a articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru din cauza lipsei de precizie a definiţiilor pe care le conţine.
97. Dacă formulăm întrebarea în aceşti termeni, pare evident că această posibilitate nu este susceptibilă de a pune sub semnul întrebării corectitudinea normei, căreia nu îi pot fi imputabile discriminările viitoare şi ipotetice ocazionate de punerea sa în aplicare. Se face aici confuzie între egalitatea în faţa legii şi cea care operează în momentul punerii în aplicare a legii. Prima, care are un caracter material şi urmăreşte să garanteze egalitatea de tratament a persoanelor aflate într‑o situaţie similară, este încălcată atunci când norma, fără o motivare raţională, supune aceste persoane unor regimuri diferite, în timp ce a doua, de natură procedurală, este încălcată atunci când instituţia chemată să o aplice, într‑un caz determinat, o interpretează diferit faţă de cum a făcut‑o anterior în situaţii similare. Nu există, prin urmare, inegalitate în aplicarea legii când deciziile divergente provin de la instanţe diferite care îşi exercită în mod legal competența lor de a judeca; egalitatea nu presupune ca instanţe diferite să ajungă la concluzii identice. Ar fi o ironie ca o lege să fie considerată discriminatorie pe motiv că ar putea primi interpretări diferite, susceptibile de a fi armonizate în timpul desfăşurării căilor de recurs adecvate.
98. În orice caz, trebuie să aşteptăm pentru a vedea dacă se produc contradicţiile anunţate, în pofida precauţiilor pe care sistemul le‑a stabilit tocmai pentru a le evita. Decizia‑cadru însăşi furnizează instrumente utile în domeniu, deoarece prevede schimbul necesar de informaţii şi consultarea directă între judecătorii implicaţi(93). Mai mult decât atât, dacă persistă o îndoială cu privire la sensul unei noţiuni utilizate la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru, întrebarea preliminară prevăzută la articolul 35 UE constituie mijlocul potrivit pentru a asigura o înţelegere uniformă pe teritoriul Uniunii.
99. Riscul prevestit, obstacol cauzat de lipsa de armonizare a sistemelor penale naţionale, nu priveşte principiul egalităţii şi are legătură cu cerinţa certitudinii în relaţiile juridice, în special în cadrul acelora care se stabilesc în mod coercitiv între puterea publică şi cetăţeni. Această constatare ne conduce la celălalt aspect al celei de a doua întrebări preliminare.
3. Articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru şi principiul legalităţii în materie penală
100. Acest principiu(94), exprimat prin adagiul latin nullum crimen, nulla poena sine lege, prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Convenţia de la Roma şi la articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cuprinde, după formula deja clasică utilizată de Tribunal Constitucional spaniol(95) o dublă garanţie: prima, de ordin material şi cu un caracter absolut, constă în cerinţa imperativă de a predetermina comportamentele ilicite şi sancţiunile care se aplică acestora, a doua, cu caracter procedural, se referă la rangul normelor care reglementează comportamentele şi stabilesc pedepsele, norme care, în sistemul spaniol(96), ca, de altfel, în majoritatea sistemelor statelor membre, trebuie să aibă aceeaşi putere cu legea adoptată de către puterea legislativă depozitară a suveranităţii populare.
101. Făcându‑se purtătoarea tezei asociaţiei reclamante din litigiul principal, Arbitragehof doreşte să ştie dacă lista de comportamente enumerate la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru este conformă cu garanţia de ordin material, având în vedere formularea vagă şi lipsa de precizie a acesteia.
102. Această garanţie este expresia securităţii juridice în materie penală(97) şi prezintă o şi mai mare importanţă, deoarece ea influenţează valori fundamentale cum este libertatea personală. Ea urmăreşte ca cetăţenii să cunoască dinainte comportamentele de la care trebuie să se abţină şi consecinţele la care se expun dacă se fac vinovaţi de ele (lex previa)(98), ceea ce presupune ca faptele ilicite să fie riguros definite, fără ambiguităţi (lex certa), astfel încât cetăţenii să poată, bazându‑se pe aceste definiţii şi, la nevoie, cu ajutorul instanţelor(99), să cunoască cu un grad rezonabil de previzibilitate acţiunile sau inacţiunile care le angajează răspunderea penală şi interzice interpretările extensive şi prin analogie in peius, precum şi aplicarea retroactivă(100).
103. Principiul legalităţii intervine, așadar, în dreptul penal material ca o cerinţă adresată legiuitorului, atunci când acesta incriminează comportamentele ilicite şi stabileşte pedepsele, şi judecătorului, atunci când acesta analizează şi aplică legea într‑un proces penal(101). Cu alte cuvinte, el intervine cu prilejul exercitării de către stat a ius puniendi sau în executarea deciziilor care au un efect sancţionator evident, astfel că decizia‑cadru nu ar putea să aducă atingere acestui principiu, deoarece ea nu prevede nicio pedeapsă(102) şi nici măcar nu urmăreşte să armonizeze sistemele penale ale statelor membre; într‑adevăr, ea se limitează să organizeze un mecanism de ajutor reciproc între judecătorii din diferite ţări într‑un proces atunci când este necesar să se stabilească cine a săvârşit o infracţiune sau să se facă posibilă executarea unei pedepse. Acest instrument de cooperare este însoţit de anumite condiţii, deoarece pedepsele sau măsurile susceptibile de a fi aplicate trebuie să prezinte o anumită gravitate şi este posibil, printre altele, să se pretindă ca ele să fie reglementate în statul judecătorului care participă la executarea mandatului „astfel cum sunt definite în legislaţia statului membru emitent”, cu excepţia comportamentelor ilicite prevăzute la articolul 2 alineatul (2).
104. Dreptul penal material al statului membru emitent trebuie, așadar, să prezinte caracterul cert impus de acest principiu, astfel încât este necesar ca legiuitorul şi judecătorul chemat să desfăşoare urmărirea penală şi să o finalizeze, la nevoie, prin pronunţarea unei condamnări să vegheze la aceasta. Este evident că un mandat european de arestare în mod corect emis se întemeiază pe fapte considerate prin lege ilicite în statul emitent. Instituţiile cu atribuţii penale ale statului de executare a mandatului trebuie doar să asigure colaborarea solicitată şi, dacă legislaţia de transpunere a deciziei‑cadru o prevede, trebuie să subordoneze predarea condiţiei ca faptele incriminate să fie de asemenea definite ca infracţiuni în propria sa legislaţie, cu excepția articolului 2 alineatul (2), ipoteză în care aceste instituții sunt de asemenea obligate să respecte principiul legalităţii.
105. Independent de cele de mai sus, trebuie adăugat că arestarea şi punerea la dispoziţie efectuate cu ocazia executării unui mandat european de arestare nu sunt sancţiuni. Judecătorul solicitat verifică să fie îndeplinite elementele care îi permit să predea o persoană aflată în aria sa de competenţă judecătorului care a emis mandatul, însă nu trebuie să cunoască fondul cauzei mai mult decât este necesar pentru procedura predării şi trebuie să se abţină de la a evalua probele şi de la a se pronunţa cu privire la vinovăţie. Aceasta a fost şi opinia Comisiei Europene a Drepturilor Omului privind extrădarea, care este exclusă din noţiunea de condamnare ce figurează la articolul 7 din Convenţia de la Roma(103).
106. Nu atât principiul legalităţii în materie penală a inspirat întrebarea adresată de Arbitragehof, ci teama că noţiunilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru li se va da un sens diferit în fiecare stat membru, existând riscul unei aplicări neuniforme. La punctele 96-99 din prezentele concluzii, am invocat deja această posibilitate, care este inerentă naturii abstracte şi generale a oricărei propuneri legislative. Nu ne rămâne decât să adăugăm că, dacă, după ce a avut acces la mijloacele puse la dispoziţie de decizia‑cadru pentru soluţionarea dificultăţilor şi după ce a obţinut o interpretare uniformă pe calea unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare, judecătorul însărcinat să execute un mandat european de arestare are în continuare îndoieli cu privire la încadrarea juridică a faptelor care stau la baza emiterii mandatului şi la apartenenţa lor la unul dintre cele treizeci şi două de comportamente enumerate la articolul 2 alineatul (2), acesta trebuie să se bazeze pe dispoziţiile articolului 2 alineatele (1) şi (4).
107. În concluzie, apreciem că articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru nu încalcă articolul 6 alineatul (2) UE, deoarece respectă principiul egalităţii şi principiul legalităţii în materie penală.
VI – Concluzie
108. Având în vedere aceste consideraţii, propunem Curţii ca, la întrebările preliminare pe care Arbitragehof i le‑a adresat, să răspundă în felul următor:
„1) Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre nu încalcă articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE.
2) Articolul 2 alineatul (2) din această decizie‑cadru, în măsura în care elimină controlul cerinţei dublei incriminări pentru infracţiunile prevăzute în cuprinsul său, nu aduce atingere principiului legalităţii în materie penală şi nici principiului egalităţii şi, în consecinţă, este compatibil cu articolul 6 alineatul (2) UE.”