Language of document : ECLI:EU:C:2021:231

Cauza C603/20 PPU

SS

împotriva

MCP

[cerere de decizie preliminară formulată de High Court of Justice (England & Wales), Family Division]

 Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 24 martie 2021

„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Articolul 10 – Competența în materia răspunderii părintești – Răpirea unui copil – Competența instanțelor judecătorești dintr‑un stat membru – Domeniu de aplicare teritorial – Deplasare a unui copil într‑un stat terț – Reședința obișnuită dobândită în acest stat terț”

1.        Întrebări preliminare – Procedură preliminară de urgență – Condiții – Separarea și îndepărtarea unui copil mic de părinții săi – Riscul de a aduce în mod serios atingere relației lor și dezvoltării copilului – Riscul de a compromite integrarea copilului în mediul său familial și social în cazul înapoierii

(Regulamentul de procedură al Curții, art. 107; Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului)

(a se vedea punctele 33-35)

2.        Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Competența în materia răspunderii părintești – Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului – Competență specială – Interpretare strictă

[Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 8 alin. (1) și art. 10]

(a se vedea punctele 43 și 47)

3.        Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Competența în materia răspunderii părintești – Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului – Competența instanțelor judecătorești din statul membru în care se afla reședința obișnuită a copilului înaintea răpirii sale – Domeniu de aplicare – Răpire urmată de deplasarea unui copil către un stat terț – Copil care șia dobândit reședința obișnuită în acest stat terț la data introducerii cererii privind răspunderea părintească – Excludere – Stabilirea competenței în temeiul unor convenții internaționale, al unui acord cu privire la competență sau al unor norme naționale

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 24; Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, considerentul (33) și art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12, art. 14 și art. 60 lit. (e)]

(a se vedea punctele 39, 40, 45, 46, 49-55, 58-64 și dispozitivul)

Rezumat

SS și MCP, ambii resortisanți indieni care dispun de un permis de ședere în Regatul Unit, sunt părinții lui P, o resortisantă britanică născută în cursul anului 2017. În luna octombrie 2018, mama s‑a deplasat în India cu copilul, care de atunci locuiește acolo cu bunica sa maternă și, prin urmare, nu își mai are reședința obișnuită în Regatul Unit. Tocmai pe acest motiv s‑a întemeiat mama pentru a contesta competența instanțelor din Anglia și din Țara Galilor, chemate să se pronunțe cu privire la cererea tatălui prin care solicită înapoierea copilului în Regatul Unit și, cu titlu subsidiar, un drept de vizită, în cadrul unei acțiuni formulate în fața High Court of Justice (England & Wales), Family Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția pentru familie, Regatul Unit].

Această instanță consideră că Regulamentul Bruxelles IIa constituie temeiul pentru aprecierea competenței sale(1). În această privință, ea arată că, la momentul la care tatăl a sesizat‑o, copilul avea reședința obișnuită în India și era complet integrat într‑un mediu social și familial indian, legăturile sale factuale concrete cu Regatul Unit fiind inexistente, cu excepția cetățeniei.

High Court of Justice (Înalta Curte de Justiție) arată că articolul 10 din Regulamentul Bruxelles IIa stabilește normele de competență în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, precizând totodată că are îndoieli în special cu privire la aspectul dacă această dispoziție se poate aplica unui conflict de competență între instanțele dintr‑un stat membru și cele dintr‑un stat terț. Ea solicită, așadar, Curții să stabilească dacă dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care un copil a dobândit reședința obișnuită într‑un stat terț în urma unei răpiri urmate de o deplasare către acest stat, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea răpirii sale rămân competente fără limitare în timp. Această cauză permite astfel Curții să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare teritorial al dispoziției menționate.

Aprecierea Curții

În primul rând, Curtea precizează că, în ceea ce privește competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului, articolul 10 din Regulamentul Bruxelles IIa prevede criterii care vizează o situație care se limitează la teritoriul statelor membre. Împrejurarea că acest articol utilizează expresia „stat membru”, iar nu termenii „stat” sau „stat terț”, implică faptul că el reglementează competența numai în cazuri de răpire a copilului între statele membre.

În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul acestei dispoziții, Curtea constată că articolul 10 din Regulamentul Bruxelles IIa constituie o normă de competență specială în raport cu norma generală(2) potrivit căreia instanțele judecătorești din statul membru în care se află reședința obișnuită a unui copil sunt în principiu competente în materia răspunderii părintești. Această normă de competență specială neutralizează efectul pe care l‑ar avea aplicarea normei de competență generală în cazuri de răpire a copilului, și anume transferul competenței către statul membru în care copilul ar fi dobândit o nouă reședință obișnuită. Or, în cazul în care copilul a dobândit o reședință obișnuită în afara Uniunii Europene, norma de competență generală nu se aplică. În consecință, articolul 10 din acest regulament își pierde rațiunea de a fi și, prin urmare, nu are nici vocația de a se aplica.

Pe de altă parte, Curtea arată că din lucrările pregătitoare ale Regulamentului Bruxelles IIa reiese că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să includă în domeniul de aplicare al articolului 10 menționat ipoteza răpirilor și a deplasărilor de copii către un stat terț, întrucât asemenea răpiri și deplasări trebuie să intre sub incidența, printre altele, a unor convenții internaționale, cum sunt Convențiile de la Haga din 1980(3) și din 1996(4). În anumite condiții (precum consimțământul sau pasivitatea unuia dintre titularii dreptului de încredințare), Convenția de la Haga din 1996 prevede, într‑adevăr, transferul de competență către instanțele judecătorești din statul în care se află noua reședință obișnuită a copilului. Or, un astfel de transfer de competență ar fi lipsit de efect dacă instanțele judecătorești dintr‑un stat membru ar trebui să rămână competente fără limitare în timp.

În al treilea rând, Curtea precizează că o menținere a competenței fără limitare în timp nu ar fi conformă cu unul dintre obiectivele fundamentale urmărite de Regulamentul Bruxelles IIa, și anume acela de a răspunde interesului superior al copilului prin privilegierea în acest scop a criteriului proximității. O asemenea interpretare a articolului 10 din Regulamentul Bruxelles IIa ar încălca și logica mecanismului de înapoiere sau de reținere imediată stabilit prin Convenția de la Haga din 1980.

Curtea concluzionează că articolul 10 din Regulamentul Bruxelles IIa nu se aplică în cazul în care se constată că un copil a dobândit, la data introducerii cererii privind răspunderea părintească, reședința obișnuită într‑un stat terț în urma unei răpiri și a unei deplasări către acest stat. Într‑un astfel de caz, competența instanței judecătorești sesizate va trebui să fie stabilită în conformitate cu convențiile internaționale aplicabile sau, în lipsă, în conformitate cu articolul 14 din Regulamentul Bruxelles IIa.


1      Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles IIa”).


2      Prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din acest regulament.


3      Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, semnată la 25 octombrie 1980 în cadrul Conferinței de la Haga de drept internațional privat.


4      Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, încheiată la Haga la 19 octombrie 1996 (JO 2008, L 151, p. 39-48).