Cauza T‑369/08

European Wire Rope Importers Association (EWRIA) și alții

împotriva

Comisiei Europene

„Dumping – Importuri de cabluri din fier și din oțel originare din China, din India, din Africa de Sud, din Ucraina și din Rusia – Refuz de a efectua o reexaminare intermediară parțială a taxei antidumping instituite”

Sumarul hotărârii

1.      Acțiune în anulare – Acte supuse căilor de atac – Noțiune – Acte care produc efecte juridice obligatorii – Scrisoare a Comisiei prin care comunică refuzul de a efectua o reexaminare intermediară parțială a unei taxe antidumping

[art. 230 CE; Regulamentul nr. 384/96 al Consiliului, art. 11 alin. (3) și (6)]

2.      Procedură – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă

[Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 44 alin. (1) lit. (c)]

3.      Politica comercială comună – Protecție împotriva practicilor de dumping – Procedură de reexaminare intermediară parțială a unei taxe antidumping

[Regulamentul nr. 384/96 al Consiliului, art. 11 alin. (3)]

4.      Politica comercială comună – Protecție împotriva practicilor de dumping – Procedură de reexaminare intermediară parțială a unei taxe antidumping

[Regulamentul nr. 384/96 al Consiliului, art. 11 alin. (3) și art. 21 alin. (1)]

5.      Politica comercială comună – Protecție împotriva practicilor de dumping – Răspuns al Comisiei la cereri de formulare a unor avize tehnice preliminare care nu constituie o decizie – Încălcarea principiului încrederii legitime – Inexistență

(Regulamentul nr. 384/96 al Consiliului)

1.      Pentru a determina dacă o scrisoare a Comisiei prin care se răspunde la o cerere de reexaminare intermediară parțială, în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 384/96 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene, constituie o decizie în sensul articolului 230 CE, trebuie să se verifice dacă, ținând cont de esența acesteia, de intenția Comisiei și de contextul în care a intervenit, această instituție a stabilit în mod definitiv prin actul examinat poziția sa cu privire la cererea de reexaminare respectivă.

În cazul în care scrisoarea Comisiei, prin care reclamantul este informat că nu este posibil ca, în temeiul informațiilor pe care le‑a prezentat, să se conchidă în sensul că este necesară inițierea unei reexaminări parțiale, a fost trimisă ca răspuns la o scrisoare a reclamantului prin care acesta a informat Comisia cu privire la intenția sa de a nu completa cererea de reexaminare, întrucât aceasta ar conține suficiente elemente de probă, este evident că a fost adoptată o decizie cu privire la cererea menționată.

Astfel, spre deosebire de situația în care Comisia decide, după consultarea comitetului consultativ conform articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 384/96, să efectueze o reexaminare intermediară, refuzul de a iniția o astfel de reexaminare în lipsa probelor suficiente nu constituie o măsură preliminară sau pregătitoare, întrucât nu va fi urmat de niciun alt act care să poată fi atacat cu acțiune în anulare.

Nu este relevant în această privință ca reclamantul să poată furniza în continuare Comisiei informații suplimentare ce ar putea să o determine să își revadă poziția. Furnizarea informațiilor menționate nu prezintă nicio relevanță cu privire la faptul că prima cerere de reexaminare este deja respinsă. Pe de altă parte, natura acestei decizii nu poate fi pusă la îndoială prin simpla împrejurare că această apreciere ar emana doar de la serviciile Comisiei, iar nu de la Comisia însăși, întrucât aceasta produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului și constituie, așadar, un act atacabil, potrivit articolului 230 CE.

(a se vedea punctele 34-38, 40, 42 și 43)

2.      Din articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului rezultă că orice cerere de sesizare a instanței trebuie să indice obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate. Aceste mențiuni trebuie să fie suficient de clare și de precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului, să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive.

În această privință, deși textul cererii introductive poate fi susținut și completat prin trimiteri la pasaje determinate din înscrisurile anexate acesteia, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate cererii introductive, nu poate suplini absența elementelor esențiale care trebuie să fie expuse în cererea introductivă privind argumentarea în drept. În plus, nu intră în competența Tribunalului să caute și să identifice în anexe motivele și argumentele ce ar putea fi considerate temei al acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și de susținere a cererii. Cererea introductivă trebuie, prin urmare, să clarifice în ce constă motivul pe care se întemeiază acțiunea, astfel încât simpla enunțare abstractă a acestuia nu îndeplinește cerințele prevăzute de Regulamentul de procedură.

(a se vedea punctele 48 și 49)

3.      În domeniul măsurilor de protecție comercială, instituțiile comunitare dispun de o putere largă de apreciere, datorită complexității situațiilor economice, politice și juridice pe care acestea trebuie să le analizeze. Situația este identică în ceea ce privește aprecierile tehnice complexe efectuate de instituțiile Uniunii.

Astfel, i se recunoaște Comisiei o putere largă de apreciere în ceea ce privește determinarea necesității de a menține măsurile antidumping în cadrul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 384/96 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene, precum și în scopul stabilirii dacă o cerere de reexaminare intermediară cuprinde elemente de probă suficiente privind necesitatea unei astfel de reexaminări.

În acest domeniu, controlul privind aprecierile instituțiilor efectuat de instanța Uniunii se limitează, așadar, la verificarea respectării regulilor de procedură, a exactității materiale a situației de fapt reținute pentru efectuarea alegerii contestate, a absenței unei erori vădite în aprecierea acestor fapte sau a lipsei unui abuz de putere.

În ceea ce privește o schimbare a împrejurărilor care poate justifica excluderea unui produs din definiția produsului în cauză, cu ocazia aprecierii de către Comisie a unei cereri de reexaminare intermediară a unui drept antidumping instituit, în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 384/96, regulamentul menționat nici nu precizează modul în care trebuie să se definească produsul sau gama de produse care pot face obiectul unei anchete de dumping, nici nu impune o clasificare detaliată. Această putere de apreciere trebuie să fie exercitată de la caz la caz, în funcție de toate faptele relevante. Pentru a defini produsul în cauză, instituțiile pot ține seama de mai mulți factori precum caracteristicile fizice, tehnice și chimice ale produselor, utilizarea acestora, interschimbabilitatea, percepția avută de consumator, canalele de distribuție, procesul de fabricație, costurile de producție și calitatea. În orice caz, deși definiția unui produs în cauză poate să corespundă unei clasificări, astfel cum aceasta este stabilită într‑un standard comun, definiția produsului vizat de măsurile antidumping nu poate depinde de o astfel de clasificare.

În consecință, o afirmație potrivit căreia Comisia ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere prin refuzul inițierii unei reexaminări intermediare trebuie să se întemeieze pe argumente prin care să se demonstreze fie că, în cadrul aprecierii sale privind inițierea reexaminării, aceasta a apreciat eronat factorii pe care i‑a considerat pertinenți, fie că ar fi trebuit să țină seama de alți factori mai pertinenți care ar fi impus, în cadrul reexaminării, excluderea acestui produs din definiția produsului în cauză.

(a se vedea punctele 77-79, 81-83, 87 și 93)

4.      Rezultă de la articolul 21 alineatul (1) a doua și a treia teză din Regulamentul nr. 384/96 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene că instituțiile au dreptul să nu aplice anumite măsuri antidumping, chiar dacă celelalte condiții pentru impunerea unei taxe antidumping sunt îndeplinite, și anume dumpingul, prejudiciul și legătura de cauzalitate, dacă acestea consideră că aplicarea unor astfel de măsuri nu este în interesul Comunității. Or, în situația unei dispariții progresive a producției comunitare de produse supuse măsurilor antidumping, aprecierea interesului comunitar se raportează la determinarea necesității menținerii măsurilor antidumping în cauză în cadrul unei reexaminări intermediare întemeiate pe articolul 11 alineatul (3) din regulamentul menționat.

(a se vedea punctul 107)

5.      Principiul protecției încrederii legitime se aplică oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, necondiționate și concordante emise de surse autorizate și de încredere, a făcut ca acesta să nutrească speranțe întemeiate. Cu toate acestea, asigurările respective trebuie să fie conforme cu prevederile și cu normele aplicabile, promisiunile care nu țin seama de aceste prevederi neputând da naștere unei încrederi legitime din partea persoanei interesate.

În cadrul aprecierii de către Comisie a unei cereri de reexaminare intermediară a unei taxe antidumping în temeiul Regulamentului nr. 384/96 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene, nu poate constitui asigurări precise, necondiționate și concordante privind inițierea ulterioară a unei reexaminări intermediare răspunsul Comisiei la cereri de formulare a unor avize tehnice preliminare. Un astfel de răspuns nu constituie o decizie formală sau informală din partea sa, din moment ce examinarea dosarului poate fi efectuată numai pe baza argumentelor și a elementelor de probă efective ce ar fi conținute într‑o cerere formulată oficial, nefiind posibil, prin urmare, în orice caz, să determine o anumită încredere legitimă privind inițierea ulterioară a unei reexaminări intermediare. Astfel, nu constituie asigurări precise, necondiționate și concordante privind inițierea ulterioară a unei reexaminări faptul că s‑ar fi comunicat de Comisie anumite elemente sau că aceasta s‑ar fi arătat interesată de redefinirea domeniului măsurilor antidumping în cauză ori că ar fi calificat argumentele reclamantului drept promițătoare cu ocazia unor astfel de contacte preliminare.

(a se vedea punctele 139 și 141-143)